NUMARUL
207-208
Din nefericire, din nou suntem martori ai modului incalificabil în care autoritățile ucrainene tratează minoritățile ...
Reputatul jurnalist și analist de politică externă Corneliu Vlad prezintă publicului un volum de rezonanță ...
Binecunoscutul critic literar și scriitor Eugen Uricaru, fost președinte al Uniunii Scriitorilor din România, este ...
Desigur, acțiunile sale, scrieri ori cuvântări, scrisori etc. i-au atras nemulțumirea administrațiilor, fiindu-i interzisă intrarea ...
Potenţialul ştiinţific al ţării noastre este construit de eminenţi oameni de ştiinţă din diferite domenii ...
profesionalism, reputație, patriotism Societatea românească de astăzi privește spre perioada dintre cele două Războaie Mondiale ca ...
Principiile statutului de neutralitate al unei țări au fost stabilite în secolele al XIX-lea și ...
Marea Neagră etalează încă una din fațetele ei de interes strategic cu mize regionale importante, ...
Susținător al unor proiecte de anvergură, solidar cu nevoile reale ale comunității în perioade dificile, ...
Cea mai importantă organizație internațională din lume, ONU, este direct implicată în eforturile de a ...
Destinul geopolitic al Mării Negre este unul paradoxal. Dacă în istoria modernă, timp de aproape ...
- înfruntarea titanilor La 3 noiembrie 2020, o lume întreagă va urmări alegerile prezidențiale din cea ...
În democrațiile avansate, politicienii reprezintă o elită a societății și se comportă ca atare. Astfel ...
  Ȋn sfârșit, după două „ture” de înaltă tensiune, am ales și noul nostru președinte, în ...
NIRO Investment Group a început lucrările de construcție pentru cel mai înalt hotel din România, ...
Niro Investment Group” – 20 de ani de implicare activă în societatea românească

O dreaptă cumpănire

Reporter: editura November - 2 - 2017 Comments Off on O dreaptă cumpănire
Sunt grele timpurile în care justiţia este târâtă în stradă. Timpurile în care magistraţii, persoane în genere solemne prin înfăţişare şi exerciţiu al funcţiei publice deţinute, sunt chemaţi în agora sub pretextul „dezbaterilor” şi păcăliţi să polemizeze în spaţiu deschis. 

Avramescu Arin Alexandru

 „Legile justiţiei”, parcă aceasta este sintagma, au inflamat iaraşi spiritele, aşa cum au făcut-o în primăvară, „Ordonanţele graţierii”. Înţeleg preocupările generale vis-à-vis de mersul justiţiei, empatizez cu grija cetăţeanului de a fi judecat corect, în instanţe bine organizate, după legi bune şi clare, de magistraţi bine pregătiţi, evaluaţi periodic, sancţionaţi atunci când greşesc, supravegheaţi de CSM, într-un sistem judiciar corect şi suficient finanţat… pentru că despre toate acestea sunt „Legile Justiţiei”. Despre aceste aspecte, unele deosebit de tehnice. Despre modificări la legile 303/2004, 304/2004, 317/2004, privitoare la statutul judecătorilor şi procurorilor, la organizarea judiciară şi la Consiliul Superior al Magistraturii.


Expunerea de motive a iniţiatorului acestor modificări, Ministerul Justiţiei, vorbeşte despre o reformă profundă a legislaţiei care constituie principalul instrument de lucru al sistemului judiciar realizată prin adoptarea celor patru coduri în materie civilă şi penală care au modificat competenţele instanţelor şi parchetelor, au reorganizat căile de atac, au generat tipuri noi de cauze şi proceduri, au determinat ample reorganizări ale secţiilor şi completelor instanţelor. Deşi unele modificări ale legilor justiţiei au fost promovate cu ocazia legilor de punere în aplicare a noilor coduri, totuşi există şi alte aspecte de ordin legislativ în acest domeniu ce se impune a fi supuse analizei şi dezbaterii publice. 

Astfel, „actualul sistem de evaluare a activităţii judecătorilor şi procurorilor şi-a dovedit ineficienţa, nereuşind să evidenţieze diferenţele care trebuie să existe în mod inerent între judecători şi respectiv între procurori. Gradul de ocupare a posturilor din sistem şi media vechimii magistraţilor s-a modificat, iar corpul magistraţilor a ajuns la un moment de maturitate sub aspect profesional, situaţie ce impune o intervenţie legislativă în vederea schimbării condiţiilor de acces şi promovare. 

De asemenea, s-a constatat necesitatea asigurării unui management coerent, eficient şi responsabil de către conducerile instanţelor şi parchetelor, prin intermediul unor instrumente specifice, în vederea îmbunătăţirii performanţelor sistemului judiciar. 

Consiliul Superior al Magistraturii
, în colaborare cu Ministerul Public, cu Institutul Naţional al Magistraturii sau cu Ministerul Justiţiei, are principalele atribuţii în aplicarea dispoziţiilor legale privind organizarea instanţelor şi a parchetelor, astfel încât o parte a propunerilor vizează îmbunătăţirea legislaţiei în acest domeniu.” 

Reacţiile magistraţilor au existat. Din păcate, nu doar în forurile interne. Aceştia reclamă punerea Inspecţiei Judiciare sub controlul Ministerului Justiţiei, deşi garantarea independenţei inspectorilor judiciari este esenţială, înlăturarea promovării meritocratice la instanţe şi parchete prin înlocuirea concursului dificil de promovare cu o procedură extrem de netransparentă şi subiectivă de evaluare, revenirea în magistratură, fără examen, a persoanelor care au ocupat minim 10 ani funcţia de judecător sau procuror, inclusiv în perioada comunistă, crearea unei direcţii specializate în cadrul PICCJ având ca obiect de activitate cercetarea penală a magistraţilor, măsură ce se poate dovedi un instrument de presiune asupra magistraţilor, excluderea preşedintelui României din procedura de numire a procurorilor în principalele funcţii de conducere din parchete

Sunt fireşti, în lumina acestor teme, explicaţii, patimile străzii, patimile politicienilor, patimile presei faţă de „Legile justiţiei”? Vorbesc de patimi, pentru că doar aşa poţi descrie avalanşa de păreri, puncte de vedere, lozinci, clamate, strigăte, vociferate, aruncate în eter pe toate canalele. Este firesc acest interes? Este firesc acest interes faţă de legile care privesc organizarea sistemului judiciar? Câţi dintre cei care se arată îngrijoraţi, marcaţi, deranjaţi sau încântaţi de aceste modificări legislative le-au citit? Câţi dintre cei care le-au citit, le-au înţeles cu adevărat, le-au identificat resorturile intrinseci, au reuşit să colaţioneze prevederile de lege ferenda cu cele de lege lata? Câţi cunosc cu adevărat sistemul judiciar din interior în aşa fel încât să-i înţelegă prefacerile, lacunele, defectele, gripările mecanismelor, părţile bune şi pe cele nocive de-a dreptul?

Nu este însă acesta păcatul cel mai mare… Nu vorbitul în public despre lucruri pe care nu le stăpâneşti, şi nici dezbaterea deschisă, amplă, voioasă sau încrâncenată, oricum dinamică, a tuturor despre toate, nu sunt adevărata nenorocire…

Aşa cum văd eu lucrurile, problema cea mare este că am scos magistraţii în stradă. Nu la televizor, nu în conferinţe, ci în stradă! Nu mă feresc de termen, pentru că îmbracă cel mai bine realitatea. I-am făcut subiect de bârfă şi de cancan. I-am scos noi sau s-au lăsat domniile lor atrase în afara spaţiului solemn în care judecă. Reformarea unor mecanisme de organizare a sistemului judiciar tratată în stradă, a fost nada prin care magistraţii s-au lăsat prinşi într-o dezbatere informală care nu le este specifică. O dezbatere aprigă, pătimaşă, de cele mai multe ori fără legătură cu tărâmul argumentaţiei şi la care participă stângaci, rigizi, fără abilităţi ale comunicării, ca nişte entităţi greoaie scoase din atmosfera naturală şi zvârlite cu cinism într-una care le sufocă. 

Daca „justiţia” în sensul ei de înfăptuire a dreptăţii în temeiul legii şi al bunului simţ, alunecă de ceva vreme în percepţia publică, ultimele luni i-au dat un brânci serios pe topoganul încrederii generale. Nu ştiu cine a greşit mai mult. Dar procesul este continuu şi pare ireversibil.

Avocat Arin Alexandru Avramescu

 
 

Dreapta şi stânga în politica europeană

Reporter: editura December - 6 - 2015 Comments Off on Dreapta şi stânga în politica europeană

Politică

La începutul lunii octombrie, alegerile din Portugalia s-au încheiat cu un rezultat care reflectă în felul său confuzia şi dificultăţile pe care le traversează multe state europene. Programul de austeritate pus în operă de guvernul de dreapta condus de Pedro Passos Coelho a primit pe 4 octombrie 2015 o lovitură letală, căci electoratul portughez a acordat 52% din sufragiile însumate partidelor anti-austeritate: Partidul Socialist, Bloco de Esquerda, BE – un partid radical de stânga – şi Partidul Comunist Portughez, PCP.

Partidele de stânga au generat căderea Guvernului portughez (noiembrie 2015)

Partidele de stânga au generat căderea Guvernului portughez (noiembrie 2015)

În ciuda acestui rezultat, Preşedintele Portugaliei s-a adresat coaliţiei neoconservatoare conduse de fostul prim-ministru, Pedro Passos Coelho – reprezentantul partidului care a obţinut cele mai multe voturi, 38,6%, deşi acesta a pierdut majoritatea în Parlament. După doar 11 zile de guvernare însă, moţiunea de cenzură depusă de partidele de stânga a pus capăt acestei situaţii ambigue, guvernul demisionând marţi, 10 noiembrie 2015.

Acesta este doar un episod din confruntările dintre dreapta şi stânga pe care le traversează cu destule turbulenţe Europa. În anii care au urmat imediat după marea ruptură din 1989, aneantizarea partidelor comuniste sub presiunea prăbuşirii sistemului şi transformarea cvasi-totalităţii partidelor socialiste în partide social-democrate, care au renunţat la măsuri radicale ca naţionalizarea, au deschis calea unei apropieri, fără precedent probabil, între „dreapta” şi „stânga”.

Liderul Syriza, Alexis Tsipras

Liderul Syriza, Alexis Tsipras

Această „idilă” s-a dizolvat în eter însă, imediat ce confortul economic şi social al continentului s-a prăbuşit sub impactul crizei globale. În condiţii de bruscă diminuare a disponibilităţilor, poziţiile politice s-au înţepenit brusc, diferite variante de populism – de la refuzul oricărei reduceri a cheltuielilor la obsesiva „luptă contra corupţiei” – au parazitat până la exasperare percepţia publică. Teama de „celălalt”, fie el imigrant, „instalatorul polonez”, rom sau refugiat, a desfigurat, cu o viteză greu previzibilă cu doar câţiva ani mai devreme, chipul democraţiilor europene.

Noul context socio-economic a dus foarte repede la o masivă regrupare de forţe în plan politic. Probabil cea mai pregnantă dintre faţetele acestei reorganizări este acutizarea – pe care nu o mai vedeam posibilă – a raporturilor dintre stânga şi dreapta în majoritatea ţărilor europene. Dreapta a virat spre extrema dreaptă, iar stânga a început să redescopere farmecul extremismului şi să recuze integral sistemul.

Dreapta germană, promotoare a politicilor de austeritate

Dreapta germană, promotoare a politicilor de austeritate

Efectele cele mai spectaculoase s-au putut observa acolo unde partidele stângii tradiţionale, social-democrate, au fost marginalizate în favoarea unor noi formaţiuni generate de explozia sistemului: Syriza în Grecia sau Podemos în Spania. Criza greacă din acest an este în cel mai înalt grad expresia acestor procese, dar şi a limitelor cu care ele se confruntă. Naufragiul partidelor politice tradiţionale, fie că vorbim de dreapta creştin-democrată sau de PASOK, partidul socialist, dusese confruntarea la extrem, poziţionând faţă în faţă, ireductibil, extremiştii neo-nazişti de la Chrysí Avgí – Zorii Aurii – şi extremiştii stângişti de la Coaliţia Stângii radicale, Syriza. Din fericire, Zorii Aurii nu au reuşit să se impună în alegerile din ianuarie, când victoria Syriza a dat destui fiori în partea dreaptă a spectrului politic.

Triumful electoral al lui Alexis Tsipras şi al partidului condus de el s-a încheiat însă de fapt a doua zi după marea lor victorie – referendumul din 5 iulie 2015. Atunci, Tsipras, care izbutise să organizeze consultarea populară în pofida opoziţiei foarte dure a „troicii” – FMI, Banca Mondială şi Comisia Europeană – al cărei dictat îl refuza, declara plin de optimism: „Azi e o zi de sărbătoare fiindcă democraţia este un motiv de sărbătoare, de bucurie. Atunci când democraţia învinge frica şi şantajul, ea deschide calea salvării şi drumul înainte. Azi, poporul elen a transmis un mesaj foarte puternic. Un mesaj de demnitate şi de determinare. Un mesaj prin care poporul preia controlul propriilor opţiuni… Sunt încrezător că vom deschide un drum nou pentru toate popoarele Europei. Un drum care ne va readuce la valorile fondatoare de democraţie şi solidaritate”. A doua zi, guvernul grec pornea pe drumul austerităţii, acceptând principalele condiţii pe care Troica le impunea pentru a acorda Greciei ajutorul minimal solicitat.

Sărăcia endemică, pericol pentru Europa (Agenţia „Oxfam”)

Sărăcia endemică, pericol pentru Europa (Agenţia „Oxfam”)

Zilele trecute, la o reuniune a PPE la Madrid, Angela Merkel, principala figură politică a dreptei populare europene şi promotor neclintit al politicilor de austeritate, îşi exprima îngrijorarea în legătură cu impactul alegerilor din Portugalia, Spania şi Irlanda asupra acestor politici, pe care le susţine, spun unii, cu o determinare demnă de o cauză mai bună. Faptul că până acum un număr semnificativ de mari economişti, în frunte cu Paul Krugman şi Joseph Stiglitz, ambii laureaţi ai Premiului Nobel pentru economie, au denunţat politicile de austeritate ca generatoare de sărăcie endemică, nu pare să tulbure cu nimic opţiunile dreptei neoconservatoare. Ne putem întreba, în aceste condiţii, cui prodest? Dacă nici majoritatea electoratului, nici elita mondială a specialiştilor nu susţin politicile de austeritate, cine le susţine oare, în spatele politicienilor care le promovează în ciuda voinţei politice majoritare, uneori chiar cu preţul unor entorse aduse principiilor democratice?

Nu pretind că aş avea un răspuns la această întrebare, dar cred că trebuie să luăm în considerare câţiva factori care nu sunt prea frecvent aduşi în discuţie în publicistica românească. Voi porni de la un fapt adesea ignorat: studii recente elaborate sub egida marilor universităţi americane, în frunte cu Harvard şi Duke, pun în evidenţă faptul că, dacă în anii 1960, un şef de întreprindere prosperă din SUA câştiga în medie de 20 de ori salariul unui subordonat mediu, în prezent, el câştigă între de 272 până la de 354 ori un salariu obişnuit. Statisticile AFL-CIO documentează pentru vărfurile executive salarii de circa 12 milioane de dolari anual, când salariul mediu al subordonaţilor lor este de aproximativ 34.000 de dolari. Am putea crede că e vorba de o particularitate americană, dar nu e aşa: în ţările cu reputaţia cea mai egalitară din Europa, ţările scandinave, cei mai bogaţi 10% dintre cetăţeni deţin între 60-70% din averi, mai mult decât în Marea Britanie, Canada sau Australia, apreciate ca mai de dreapta.

Globalizarea, aşadar, a adus cu sine o consolidare de tip pre-modern a clivajelor dintre cei mai bogaţi cetăţeni şi restul societăţii, dimpreună cu o erodare vizibilă a clasei de mijloc. A doua jumătate a secolului XX asista la un efort semnificativ de atenuare a inegalităţilor, cel puţin în interiorul societăţilor democratice, dar, odată cu dispariţia ameninţării comuniste, nu doar politica externă, ci şi cea internă s-a relaxat şi acum ameninţă energic sistemul de beneficii sociale pe care îl construise capitalismul „cu faţă umană” după sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial.

Noi unde ne aflăm? În ultimul mandat al lui Traian Băsescu, societatea românească s-a confruntat explicit cu alternativa între o dreaptă radicală, practicând şi teoretizând darwinismul social cel mai explicit, a cărei austeritate era corectată pentru sine, punctual, de marea corupţie, şi o coaliţie relativ surprinzătoare pentru tradiţia politică post-decembristă, între liberali atenţi la problematica socială şi socialişti atenţi la exigenţele mediului privat. După eşecul suspendării preşedintelui Băsescu, această alianţă politică s-a spart, dar un mix de politici social-liberale angajate prin programul de guvernare din 2012 a reuşit să pună capăt nu doar austerităţii, ci şi recesiunii. Rezultatul alegerilor prezidenţiale din 2014, oricât de surprinzător, nu a reuşit să răstoarne situaţia şi abia zilele trecute un crescendo de mişcări de stradă, de obicei asociate cu progresele stângii radicale, a adus o jumătate de victorie partidelor de dreapta. Cel puţin aşa se văd lucrurile din perspectiva echipei de tehnicieni în frunte cu Dacian Cioloş.

Prof. Dr. Zoe Petre
 

O dreaptă cumpănire

Reporter: editura November - 3 - 2014 Comments Off on O dreaptă cumpănire

Europa fierbe, lucru vizibil şi la noi, mai cu seamă în ultimele luni. Vom constata că şi această perioadă a zarvei naţionale electorale a fost plină de trompete şi zaiafeturi bine învelite, adunări şi party-uri, pentru mulţime sau pentru obrazul mai subţire, ca şi clopuri şi mite ciobăneşti purtate cu fudulie patriotică. Toate acestea deoarece nu peste multe zile urmează să ne alegem preşedintele Republicii, prin votul nostru, omul care ar trebui să fie un etalon al democraţiei, al înfăptuirii dorinţei tuturor de a trăi mai bine decât azi şi ieri, într-un climat de bună înţelegere şi de stimulare a ceea ce a mai rămas din vechiul renume al românului darnic, gospodar, meşter la multe, cuviincios şi iubitor de semeni. Ne aplecăm când spre dreapta când spre stânga, căutând alinare şi prosperitate ori de unde or veni, numai… să vină odată.

carol romanDrepţi să fim, această prosperitate o aşteptam mai de multişor, gândind că am aflat-o chiar din momentul afilierii la Uniunea Europeană. În anii care au trecut, am devenit mai puţin visători şi mai realişti, înţelegând că fără muncă, răbdare şi înalte capacităţi vom ajunge doar să tot sperăm, şi tot aşa, până la capătul mileniului.

De aceea, în acest moment al alegerii cetăţeanului numărul unu al ţării, ne-am putea întreba: aceste alegeri privesc doar instituţia prezidenţială sau dau un semnal pentru viitorii candidaţi ce urmează să fie distribuiţi în guvern, în Parlament, în toate punctele nodale ale ţării? Răspunsul este evident. Nu trebuie prea multă doctrină pentru a înţelege aceste rânduri şi pentru a le evalua aşa cum se cuvine.

Marea incertitudine a alegerilor prezidenţiale este aceea că în toiul dezbaterilor, toţi şi-au arătat bicepşii şi muşchii pectorali, dar nu au fost capabili – ca întotdeauna – să arate populaţiei ce anume vor face temeinic pentru curmarea urmărilor crizei, a corupţiei şi a luptei naţionale fratricide. Aşa se face că a apărut câte unul, mare de tot, care să constate cum dispar sistemele de irigaţii, acum, după 25 de ani de la săvârşire. Cu certitudine că glumea, deoarece problema este cunoscută şi ar fi putut fi rezolvată, dacă ne-am fi preocupat, cu ajutor european, încă din urmă cu 10-15 ani!

S-a mai vorbit în campanie, cu un glas subţire de pitpalac, şi despre autostrăzi, deplânse de toţi, dar nerealizate de nimeni. O firmă mai acătării, din străinătate, care încearcă să aducă o fabrică sau un complex industrial la noi, va trebui ca mai întâi să-şi facă drumul pe care să-l calce marile transportatoare, la fel ca în jungla africană. Ce competenţă, ce experienţă europeană, ce maturitate de gândire, ce şarm personal! Toate sunt supuse unor „mari interese” în care sunt amestecate familii, prieteni, cunoştinţe, plătitori, susţinători etc, etc.

Apoi mai este vorba şi de problema credibilităţii, ca ţară, pe care ţinem să o subliniem. Avem voie să uităm ce decizii cruciale privind dezvoltarea ţării noastre, ca şi primirea de fonduri de milioane de euro, la Bruxelles se semnează?! Ce preşedinte trimitem? În mod indiscutabil, este responsabilitatea alegătorilor, prezenţi – să sperăm – in corpore la vot pentru a-l desemna pe cel mai bun, după o chibzuinţă înţeleaptă.

Copiii deveniţi şcolari, pe care i-am sărbătorit nu cu mult înaintea acestor alegeri populate cu 14 candidaţi (!), vor creşte mari şi, cândva, ne vor întreba: voi ce aţi făcut pentru noi, pentru ţara noastră? Cine va avea curajul să răspundă? Posibil că se va isca o furtună în urma torentului vorbelor goale şi acesta va fi răspunsul!

Carol Roman