NUMARUL
205-206
Președintele formațiunii PLUS, Dacian Cioloș, precum și Renew Europe, au apreciat Rezoluția Parlamentului European cu ...
Datele cele mai recente ale Eurostat pun în evidență faptul că unul din șase adulți ...
În Bosnia-Herțegovina se înregistrează un fenomen cutremurător din perspectiva percepției autorităților vizavi de istoria recentă, ...
Relațiile internaționale par să se fi conformat și ele rigorilor impuse de protocoalele scrise sau ...
PROLOG. Când am întors ultima pagină a volumului ,,ANUL ZERO 1945, O ISTORIE”, eram la ...
Ca urmare a liberalizării politicii românești față de Occident, în anul 1971, împreunpă cu alte ...
Fondată la 4 aprilie 1991, înainte cu câteva luni de proclamarea independenței Republicii Moldova, revista ...
Imaginea savantului Nicolae Iorga în memoria colectivă a poporului român este copleșitoare. Practic, ea întruchipează ...
De-a lungul timpului, personalități publice considerate reprezentative și cu mare anvergură au fost desemnate de ...
II. Căldură, mișcare, interese militare Rege printre combustibili, petrolul încă face să se învârtă roțile economice, ...
Potrivit celebrului „ceas al sfârșitului” - numărătoare simbolică a clipelor care despart omenirea de un ...
Statisticile internaționale referitoare la modul în care guvernele și politicienii au gestionat situațiile de urgență ...
Dincolo de biografiile romanțate și de personajele spioni care umplu volumele și cinematografia există destine ...
Digitalizarea accelerată a politicii are o mulțime de fațete, iar liderii din toată lumea se ...
Motto: „Vox populi, vox Dei”*     Ca și altădată, doi cumetri, profitând de noul regim acordat supraviețuitorilor ...
Datoriile moștenite după destrămarea fostei Iugoslavii de statele balcanice care și-au declarat independența au fost ...

Autoritatea statală – condiţie a democraţiei

Reporter: editura June - 15 - 2014 Comments Off on Autoritatea statală – condiţie a democraţiei

Mulţi se întreabă de ce în societăţile occidentale – de pildă, în Germania -ordinea civică este respectată, fiind un fapt curent. Răspunsul este simplu: legea este aplicată de autorităţi cu maximă seriozitate şi promptitudine.

● „Nu este destulu a organisa Statulu prin legi, trebue ca acele legi să se observe; acesta este obiectulu dreptului penale”.

(Alex Creţiescu)

● „Acolo unde lipseşte constrângerea, sancţiunea, lipseşte dreptul.”

(Georgio del Vecchio)

Av. Arin Alexandru Avramescu

Av. Arin Alexandru Avramescu

Funcţionarea durabilă şi eficientă a oricărei societăţi democratice este legată în mod indisolubil de existenţa „statului de drept”, care defineşte o formă democratică de guvernământ în care autorităţile statale învestite cu prerogative de putere publică se supun dreptului, acţionând în coordonatele legii. În acelaşi timp, este statul care îşi subordonează acţiunea sa asupra cetăţenilor, regulilor; statul de drept înseamnă limitarea puterii prin drept, protecţia ordinii democratice liberale, ordinea juridică. În Franţa, acest concept a fost asociat principiului legalităţii din timpul Revoluţiei franceze, aflându-se în antiteză cu arbitrariul regal („L’état c’est moi”, atribuit lui Ludovic al XIV – lea), desemnând ideea conformităţii deciziilor adoptate de autorităţile administrative cu ansamblul regulilor de drept. Iar în Marea Britanie, termenul „rule of law”, specific sistemului de drept englez, semnificând domnia legii, a caracterizat sistemul constituţional ulterior perioadei absolutismului regal şi se traduce prin supunerea administraţiei sistemului de drept aplicabil (common law). La nivel comunitar, principiul statului de drept – apreciat ca fiind coloana vertebrală a democraţiei constituţionale moderne şi una dintre principalele valori ale tradiţiilor constituţionale comune ale tuturor statelor membre ale Uniunii Europene – a fost consacrat prima dată prin Tratatul de la Maastricht (1992). Iar în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE), statul de drept a fost definit ca valoare comună a UE.

Munca în folosul comunităţii, soluţie pentru contravenienţii din Timişoara

Munca în folosul comunităţii, soluţie pentru contravenienţii din Timişoara

Din această perspectivă, întreaga activitate a autorităţilor administrative trebuie să fie guvernată întotdeauna de imperativul satisfacerii interesului general al societăţii (interesului public). Noţiunea de „interes public” – izvorând dintr-o dublă tradiţie, respectiv cea creştină (a binelui comun) şi cea laică (a voinţei generale) – constituie atât un principiu de funcţionare a aparatului de stat, cât şi o limită instituită exerciţiului acestuia. Mai întâi, reprezintă un atribut al puterii statale, întrucât societatea presupune un sistem de reguli şi sancţiuni cărora cetăţenii acceptă să li se supună. În acest sens, este deosebit de concisă şi profundă, dincolo de parfumul exprimării arhaice, formularea lui Alex Creţiescu în „Comentariu alu Codiciloru României”, de la 1865 „Nu este destulu a organisa Statulu prin legi, trebue ca acele legi să se observe; acesta este obiectulu dreptului penale”.

Una dintre funcţiile esenţiale ale statului de drept priveşte reglementarea relaţiilor sociale care se stabilesc între cetăţeni şi conduita acestora în calitate de membri ai unei colectivităţi, prin instituirea ordinii de drept. Sistemul normelor de drept – formă a controlului social – exprimă voinţa statală, acestea fiind edictate şi sancţionate de stat, au caracter general şi obligatoriu, iar în cazul încălcării prescripţiilor acestora – dată fiind necesitatea restabilirii ordinii de drept încălcate – devine aplicabilă forţa de constrângere a statului (coerciţia statală).

Autorităţile britanice pedepsesc sever abaterile din traficul rutier

Autorităţile britanice pedepsesc sever abaterile din traficul rutier

Constrângerea, respectiv caracterul coercibil al dreptului a fost definită drept „ansamblul măsurilor dispuse de organele administraţiei publice, în temeiul legii şi cu folosirea puterii publice, în scopul de a preveni săvârşirea de fapte antisociale, de a sancţiona comiterea unor asemenea fapte, de a apăra drepturile şi libertăţile cetăţenilor, de a asigura executarea obligaţiilor acestora”(V. Vedinas) şi diferenţiază normele de drept faţă de normele morale şi cele sociale. Cu privire la acest aspect, filosoful juridic italian Georgio del Vecchio afirma că „acolo unde lipseşte constrângerea, sancţiunea, lipseşte dreptul”.

Fundamentul aplicării sancţiunii este reprezentat de fapta ilicită, comportamentul antisocial, prin care se aduce atingere valorilor sociale fundamentale, conduita prin care sunt încălcate normele de drept şi care antrenează răspunderea juridică a persoanelor vinovate de nesocotirea acestora, cu consecinţa suportării anumitor consecinţe juridice (aplicarea unor sancţiuni). În acest sens, istoricul şi juristul german Th. Mommsen definea pedeapsa drept „răul pe care îl impune statul celui care a înfrânt prescripţia sa”.

Ne permitem să preluăm tabloul general al sancţiunilor aplicabile: Pedepse – sancţiuni proprii dreptului penal, aplicabile infractorilor care săvârşesc fapte prin care sunt periclitate în mod grav valori sociale fundamentale: viaţa, libertatea, bunurile etc; Măsurile de siguranţă – sancţiuni de drept penal având caracter eminamente preventiv; Măsurile educative – sancţiuni aplicabile exclusiv infractorilor minori, având ca finalitate corectarea procesului educativ al acestora; Sancţiunile contravenţionale – cu caracter administrativ, aplicabile în cazul nerespectării valorilor sociale care nu sunt protejate de legea penală, având o gravitate şi un grad de pericol social mai redus decât al infracţiunilor.

Infractori minori reeducaţi într-un centru din Houston, Texas

Infractori minori reeducaţi într-un centru din Houston, Texas

Nu întâmplător amintim faptul că aplicarea sancţiunilor de către autoritatea statală este guvernată de următoarele funcţii: legală (se aplică conform actelor normative care le stabilesc şi în limitele prevăzute de acestea, conform principiului nici o pedeapsă fără lege – „nulla poena sine lege”); represiv – aplicativă: implică resimţirea unei suferinţe personale de către făptuitor, de unde şi „pedeapsa este răul suferinţei ce intervine pentru răul faptei”; preventivă: sancţiunea ce constituie un avertisment ante factum pentru cei tentaţi să nesocotească normele juridice; educativă: urmărindu-se îndreptarea făptuitorului şi corijarea comportamentului social viitor al acestuia.

În materia sancţiunilor contravenţionale aplicabile, abordarea comparativă a diferitelor sisteme de drept relevă faptul că unele fapte care în legislaţia franceză sau spaniolă sunt calificate ca fiind contravenţii (lovirea uşoară, furtul simplu, însuşirea bunului găsit sau nerespectarea dispoziţiilor preşedintelui completului de judecată), potrivit legislaţiei române, acestea constituie infracţiuni. Este de reţinut faptul că în unele state, precum Ungaria şi Republica Moldova, contravenţiile sunt reglementate de Coduri contravenţionale, în timp ce în alte state (Franţa, Spania), faptele contravenţionale sunt prevăzute alături de crime şi delicte în Codurile penale.

În România nu este reglementată „recidiva contravenţională” şi „cazierul contravenţional”. În schimb, în Belgia, amenzile se dublează în cazul persoanelor care încalcă legislaţia contravenţională a statului respectiv mai mult de o singură dată. În ţara noastră, instituţia transformării amenzii contravenţionale neachitate în închisoare contravenţională a fost desfiinţată din anul 2003, fiind înlocuită de măsura prestării unei activităţi în folosul comunităţii. Cu toate acestea, instituţia închisorii contravenţionale este menţinută în unele sisteme de drept din Uniunea Europeană; de asemeni Serbia (pentru depăşirea vitezei legale), în unele purtând însă alte denumiri (recluziune în Spania sau arest contravenţional în Republica Moldova).

Se poate vorbi despre o lipsă de eficienţă a „prestării unei activităţi în folosul comunităţii” în societatea românească actuală, deşi aceasta este practicată cu succes în multe ţări din Uniunea Europeană (ca urmare a beneficiilor sociale şi a impactului moralizator resimţite). Astfel, în Franţa, aceasta este numită „muncă în interes general” şi presupune exprimarea acordului prealabil al contravenientului în faţa instanţei, în sensul executării acestei sancţiuni. De asemeni, „sistemul de drept francez” prevede în mod inovator o altă sancţiune aplicabilă ca alternativă la pedeapsa închisorii, aşa-numitul „stagiu de cetăţenie sau de educaţie civică”, care implică desfăşurarea de către autorul faptei ilicite, pe cheltuiala sa, a unei activităţi în cadrul unui serviciu comunitar (social, sanitar sau profesional). Această sancţiune este aplicabilă şi minorilor având vârsta cuprinsă între 13 şi 18 ani. Reţinerea permisului de conducere ajunge până la o perioadă de un an în Anglia, doi ani în Polonia şi trei ani în Franţa, iar sancţiunea drastică a confiscării autoturismului se aplică în Anglia şi Olanda pentru viteză excesivă, iar în Anglia pentru conducerea autovehiculului sub influenţa băuturilor alcoolice. În Statele Unite ale Americii (California) – fapta de „vandalism” este calificată delict sau contravenţie în funcţie de prejudiciul cauzat. În Spania există o sancţiune specifică – zilele-detenţie – aplicabilă în cazul contravenţiilor contra patrimoniului, în funcţie de valoarea bunurilor prejudiciate. De asemeni, există „sancţiunea localizării permanente” pe o perioadă cuprinsă între 20 şi 60 zile, în cazul contravenţiilor contra ordinii publice. În Italia, o sancţiune similară localizării permanente este „semidetenţia”, implicând obligarea contravenientului de a desfăşura cel puţin 10 ore pe zi activităţi utile comunităţii din care face parte.

Poate că mai mult ca oricând, conaţionalii noştri ar trebui să reflecteze la exigenţele statului nostru de drept şi la respectarea legilor ţării, cu toate binefacerile, cât şi consecinţele pe care le-ar aduce nerespectarea lor.

Av. Arin Alexandru Avramescu

„Documentarul nostru”

Reporter: editura December - 12 - 2013 Comments Off on „Documentarul nostru”

balcanii-europaUrmărind cu consecvenţă obiectivul de a reprezenta o voce implicată în problematica europeană şi internaţională, revista „Balcanii şi Europa” a iniţiat şi elaborat pe tot parcursul acestui an seria de documentare înscrise în tematica marilor dezbateri social-politice.

Acest demers publicistic a coagulat mai multe direcţii principale. În primul rând, ne-am propus ca temele să facă referire la subiecte de cea mai mare actualitate, aflate în prim-planul preocupărilor opiniei publice. Totodată, am dorit ca abordarea articolelor să se facă dintr-o perspectivă lărgită, globală, astfel încât să aducă o contribuţie profesionistă şi racordată la realităţile momentului.

Având în vedere aceste considerente, au fost publicate articole temeinic documentate, bazate pe experienţa altor ţări şi centrate pe o viziune internaţională panoramică. Documentarele noastre se pot constitui într-o sursă de informaţie concentrată în dezbaterea naţională a unor teme de interes major pentru evoluţia României, venind, în acelaşi timp, prin deplina lor actualitate, în sprijinul marilor deliberări contemporane.

Regionalizarea – într-o Europă a contrastelor

Împărţirea pe regiuni se poate dovedi a fi o măsură favorabilă dezvoltării economice a unei ţări, ţinând cont de evoluţiile istorice fără a afecta unitatea statală. În contextul iniţierii unui nou proces de organizare administrativ-teritorială de către autorităţile din România, se propune o trecere în revistă a modelelor de regionalizare europeană, în cele mai multe cazuri reuşită.

Regionalizarea în statele occidentale are drept criteriu de bază funcţionalitatea. În interiorul acestui principiu se regăsesc modele diferite – cel francez, tipic centralizat, cel german, clădit pe structură federală, cel italian sau cel spaniol, care ţin cont de statutul minorităţilor şi de individualitatea insulară sau cel belgian, centrat pe fragmentarea lingvistică.

Modelele de regionalizare din estul continentului au purtat o puternică amprentă politică, manifestată printr-o centralizare excesivă. În decursul evoluţiei lor, aceste entităţi s-au constituit în frâne în evoluţia generală a statului, ceea ce a determinat reevaluarea procesului de organizare administrativ-teritorială. În prezent, ţările din această parte a continentului se găsesc în diferite stadii de reformă în domeniu.

Cât priveşte România, după nenumărate implementări de diferite modele, există regiuni de dezvoltare create în perspectiva aderării la Uniunea Europeană, care s-au dovedit ineficiente şi inactive. Noul proiect de regionalizare, aflat printre priorităţile autorităţilor române, îşi propune să depăşească orice restrângere de natură economică sau istorică, dorind a se constitui într-un rezervor de progres şi de viitor mai bun pentru cetăţenii ţării. Nr. 132

Constituţiile europene

Orice abordare a celor mai importante repere ale Constituţiilor din statele de pe continentul european scoate la iveală, pe lângă marea diversitate, şi un adevărat manual de istorie.

O privire asupra felului în care statele şi-au elaborat Constituţiile relevă că Legile fundamentale au trăsături profund naţionale şi principii care reflectă parcursul istoric al ţărilor care le-au adoptat. Astfel, au apărut Legi fundamentale adaptate modelelor de state federale – Austria, Belgia – altele centrate pe ideea de stat naţional, cum sunt cele ale Franţei, Estoniei, Muntenegrului, Croaţiei, Bulgariei, dar şi cazuri de Constituţii atipice: Ungaria sau Germania (a cărei Lege fundamentală este efectul încheierii unui război). Există în mozaicul Legilor fundamentale europene cazuri de Constituţii seculare, care au ca fundament vechi legi ale pământului (Albania, Polonia, Marea Britanie) sau de Legi fundamentale care au rămas nemodificate în timp, ca în cazul Danemarcei sau Finlandei. La antipod se află exemplul unei Constituţii în continuă schimbare – cea din Italia.

Şi România se află în plin proces de dezbatere publică pentru o nouă reformă constituţională. Nr. 133

Spaţiul Schengen, ca o ţintă mobilă

Aderarea la Spaţiul Schengen este o temă sensibilă pentru opinia publică din România şi Bulgaria, în special după ce acest proces a căpătat alte reguli atunci când a fost vorba despre intrarea celor două state în acest aşa-numit „spaţiu al libertăţii, securităţii şi justiţiei”.

După aderarea la UE, considerând că intrarea în Schengen este pasul firesc următor, România şi Bulgaria au pornit cu bună credinţă la îndeplinirea condiţiilor tehnice care au stat la baza accederii în Schengen a tuturor celorlalte state. După mari eforturi şi însemnate investiţii proprii, cele două ţări au reuşit să ducă la bun sfârşit etapele cerute pentru alăturarea la Spaţiul Schengen. Experţii UE au certificat îndeplinirea condiţiilor tehnice, dar aderarea s-a amânat de mai multe ori, în numele unor criterii noi, care nu au existat pentru celelalte candidate; în cazul acestor ţări s-au schimbat regulile „jocului”, în defavoarea lor.

Amânările succesive au dus către opinia generală că procesul de aderare la Spaţiul Schengen a României şi Bulgariei are o altă tentă, care include aspecte politice (ca Mecanismul de Cooperare şi Verificare şi evaluarea sistemului de justiţie) şi, în unele cazuri, accente populiste (cum sunt campaniile anti-imigraţie din unele state occidentale), aşadar noi condiţionări.

Reamintim că Acordul Schengen funcţionează în prezent ca un singur stat din perspectiva liberei circulaţii şi este înglobat în Tratatul de la Lisabona.Nr. 134-135

Pedeapsa închisorii cu suspendare – sancţiune reală sau surogat?

Întrucât opinia publică din ţara noastră a constatat că de multe ori, atunci când sunt date sentinţe, apare pedeapsa închisorii cu suspendare, am abordat această temă. S-a pornit de la ideea, argumentată juridic, că suspendarea condiţionată a executării pedepsei se impune a fi percepută ca având fizionomia unei adevărate pedepse.

Instituţia suspendării condiţionate a executării pedepsei este reglementată în diferite sisteme de Drept la nivel comunitar, existând particularităţi în privinţa condiţiilor de acordare a acesteia. Astfel, printre altele, în sistemul francez, suspendarea executării pedepsei ţine seama de sfera infracţiunilor de drept comun, în Dreptul englez este consacrată instituţia scutirii condiţionate de aplicarea pedepsei, în Germania suspendarea condiţionată a executării pedepsei poate fi dispusă în cazul în care pedeapsa închisorii este de cel mult un an, iar în Elveţia se întâlneşte o instituţie similară, denumită „condamnare condiţionată”.

Cât despre România, instituţia suspendării condiţionate a executării pedepsei este prevăzută în Codul Penal în vigoare din 1969.

Nr. 136

Megastructuri geopolitice

Geopolitica mileniului trei pare să se îndrepte către concentrarea polilor puterii mondiale – vestul şi estul – pe crearea unor structuri de mare anvergură. Urmărind „mişcările” celor mai importanţi actori globali, se disting două entităţi majore, pe cale de a se constitui şi care se anunţă a fi o adevărată regrupare strategică la nivel internaţional.

Pol economic gigant euroatlantic. UE şi SUA pregătesc o mişcare economică de amploare: un acord cu numeroase beneficii bilaterale, având, în acelaşi timp, urmări majore pentru comerţul din întreaga lume. Potrivit studiilor, punerea acordului în aplicare ar permite creşterea PIB-ului pentru fiecare american cu peste 13%, iar economia europeană va beneficia de o sporire a veniturilor 119 miliarde euro anual, de care vor beneficia şi economiile sud şi est europene (Spania, Italia, România etc.).

Uniunea Eurasiatică, o nouă piaţă comună. Realizarea Uniunii Eurasiatice este unul din dezideratele strategice ale preşedintelui rus Vladimir Putin. Viitoarea construcţie are mize politice şi economice. Rusia a întreprins deja paşi concreţi, reuşind să coaguleze în jurul ei câteva state din fosta Uniune Sovietică. Scopul este „crearea unui spaţiu cu o piaţă comună de aproximativ 200 de milioane de consumatori, adoptarea unei legislaţii economice comune, asigurarea liberei circulaţii a capitalului, a serviciilor şi a forţei de muncă”.Nr. 137

Tendinţe în dezvoltarea învăţământului – ce factori dirijează marea performanţă?

Statele lumii oferă o multitudine de modele de învăţământ. La o privire macro, în ceea ce se numeşte generic „sistem educaţional” intră, pe de o parte, tradiţia şi datele unei naţiuni (şcolile din SUA şi Iran, de pildă, diferă semnificativ), iar, pe de altă parte, susţinerea financiară din partea statului. La toate acestea se adaugă metodele folosite în procesul de învăţare, de la învăţatul în program de şapte zile pe săptămână practicat în Coreea de Sud până la sistemul lejer finlandez.

Finanţarea nu este criteriul absolut al performanţei în educaţie. O dovedesc statele care se situează cel mai bine din lume în domeniu şi în care învăţământul beneficiază de cel mai înalt respect. Clasamentul performanţelor şcolare la nivel mondial, pe lângă Finlanda şi Coreea de Sud, aflate pe primul şi al doilea loc din zece, situează pe podium state asiatice (Hong Kong, Japonia, Singapore), de la jumătatea listei în jos figurând Marea Britanie, Suedia, Canada sau Irlanda, cu SUA pe locul 17 (în urma Poloniei).

Pe de altă parte, statele europene alocă din ce în ce mai puţini bani pentru educaţie (cu tăieri semnificative în Portugalia sau Ungaria), iar pentru unele ţări din sudul şi estul Europei, cum ar fi Bulgaria, Grecia, Italia, România, Slovacia, micşorarea cheltuielilor este dublată şi de un nivel scăzut de investiţii în domeniu. Nr. 138-139

Megastructuri geopolitice

Reporter: editura September - 26 - 2013 Comments Off on Megastructuri geopolitice

Pol economic gigant euroatlantic

UE şi SUA pregătesc o mişcare economică de amploare: un acord de liber schimb cu numeroase beneficii bilaterale, ale cărui efecte se vor resimţi din plin pe ambele pieţe, având, în acelaşi timp, urmări majore pentru comerţul din întreaga lume.

Vicepreşedintele american Joe Biden şi preşedintele PE Martin Schulz, în consens pentru acordul de liber schimb

Vicepreşedintele american Joe Biden şi preşedintele PE Martin Schulz, în consens pentru acordul de liber schimb

Acordul de liber-schimb UE-SUA este un proiect considerat „ambiţios” de către specialişti, menit să elimine tarifele pentru comerţ şi să armonizeze reglementările pentru mai multe industrii, facilitând comerţul transatlantic şi investiţiile. Mai mult, este considerat de importanţă strategică, în special din perspectivă europeană, fiind perceput între altele drept o modalitate de a contracara influenţa în creştere a Chinei şi a Indiei în economia globală. Se preconizează că exporturile statelor BRICS (Brazilia, Rusia, India, China) către semnatarii viitorului accord ar putea scădea cu până la o treime. Este de notorietate şi faptul că cei doi mari jucători economici mondiali vor putea stabili repere de reglementare pentru restul lumii. De altfel, iniţiativa porneşte de la realitatea că statele UE şi SUA adună peste 40% din PIB-ul mondial şi circa o treime din comerţul global (comerţul bilateral între Statele Unite şi cele 27 de ţări membre ale Uniunii Europene a ajuns la 646 miliarde de dolari în 2012).

Ca în orice altă iniţiativă de o asemenea anvergură, sunt preconizate şi dificultăţi. În primul rând, este vorba despre durata discuţiilor, estimate a se prelungi cu cel puţin doi ani, răstimp în care viitoarele alegeri europarlamentare ar putea schimba algoritmul la vârful UE. Pe lângă segmentul politic, există puncte nevralgice în domeniul economic, cu poziţii divergente ale celor două părţi în privinţa reglementărilor financiare, protecţiei datelor cu caracter privat, supravegherii comunicaţiilor electronice, organismelor modificate genetic, siguranţa auto, produsele farmaceutice etc. „Partida nu este câştigată încă. Este necesară o atitudine prudentă, progresele nefiind considerate dobândite din start”, notează publicaţia franceză „Le Monde”, luând în calcul faptul că negocierile vor acoperi numeroase sectoare economice, inclusiv produsele industriale, agricole şi serviciile. Totuşi, ambele părţi au convenit să depună eforturi pentru încheierea acestui aşa-numit „Parteneriat Transatlantic pentru Comerţ şi Investiţii” şi se speră, la nivelul oficialităţilor, ca acest acord să fie încheiat până în noiembrie 2014.

Estimări de creştere a exporturilor SUA către UE

Estimări de creştere a exporturilor SUA către UE

Câştig pe toată linia

Care ar fi beneficiile şi cine beneficiarii? Ceilalţi, punctează presa de pe cele două maluri ale Atlanticului. „Pentru David Cameron, Parteneriatul UE-SUA este mai mult decât un simplu acord de liber-schimb. Este un element cheie în campania sa vizând reconcilierea Marii Britanii cu statutul ei de membru al Uniunii Europene. În acelaşi timp, partenariatul este un mijloc acceptabil din punct de vedere politic de a replasa Marea Britanie în inima Europei”, notează publicaţia americană „Wall Street Journal”. În Germania, în schimb, „Die Welt” consideră că acordul privind zona de liber-schimb între UE şi Statele Unite ale Americii „ar folosi mai ales americanilor” şi argumentează cu un studiu al Institutului de sondaje „Ifo”, care analizează consecinţele unei astfel de zone pentru 126 de ţări, concluzionând că punerea acesteia în aplicare ar permite crearea de 1,1 milioane de locuri de muncă în SUA şi creşterea PIB-ului real pentru fiecare american cu 13,4%. Per ansamblu, se estimează că economia europeană va beneficia de o creştere de a veniturilor 119 miliarde euro anual, în timp ce economia americană va creşte cu aproximativ 95 miliarde euro.

Unul dintre cele mai importante segmente vizate este, cum era de aşteptat, cel al exporturilor. Cele europene ar putea spori semnificativ, în contextul în care în prezent unele produse alimentare, de pildă, sunt interzise pe piaţa americană (cum ar fi merele, unele brânzeturi), iar altele fac subiectul unor taxe vamale foarte mari (carne 30%, băuturi 22-23%, brânzeturi până la 139%). Alte estimări se referă la schimburile comerciale dintre Germania şi SUA, care s-ar putea dubla, ca şi cifra de afaceri totală a schimburilor comerciale între Statele Unite şi Italia, Grecia sau Portugalia. Concomitent, însă, acest aspect ar putea deveni o provocare pentru piaţa unică europeană, în condiţiile în care unul dintre efectele viitorului acord ar putea fi o scădere a schimburilor comerciale intracomunitare (-23% pe relaţia Germania – Franţa şi chiar o reducere cu 40% a celor dintre Germania şi Marea Britanie!).

3

Produsele tradiţionale europene, libere pe piaţa americană

Deşi se subînţelege, pe de o parte, că ţările care vor profita cel mai mult de acest acord vor fi cele care întreţin în mod tradiţional relaţii comerciale privilegiate cu SUA, precum Marea Britanie sau Irlanda, pe de altă parte, nici economiile sudice, mai marcate de criză, cum ar fi ale Spaniei şi Italiei, nu vor avea de ce să se plângă – importurile lor costisitoare din alte ţări ale Uniunii Europene ar putea fi parţial înlocuite cu produse relativ mai ieftine venite de peste ocean.

Tot din perspectivă comercială poate fi şi România considerată un potenţial câştigător al acordului de liber schimb, dat fiind faptul că de acesta vor beneficia nu numai companiile multinaţionale, ci şi întreprinderile mici şi mijlocii, care vor exporta direct. Creşterea accesului pe piaţa americană, prin reducerea barierelor tarifare, va conduce la creşterea exporturilor româneşti, în special la produse agricole, autovehicule şi componente auto, produse chimice, echipamente şi utilaje”, explică Manuel Donescu, secretar de stat în Ministerul Economiei.

 

Uniunea Eurasiatică, o nouă piaţă comună

Realizarea Uniunii Eurasiatice – din Scoţia până în Noua Zeelandă – este unul din dezideratele strategice ale preşedintelui rus Vladimir Putin. Viitoarea construcţie are mize politice şi economice, iar paşii pentru înfăptuirea ei continuă neîntrerupt.

Trei lideri ai Uniunii Eurasiatice: Dmitri Medvedev, Alexander Lukaşenco şi Nursultan Nazarbayev (2011)

Trei lideri ai Uniunii Eurasiatice: Dmitri Medvedev, Alexander Lukaşenco şi Nursultan Nazarbayev (2011)

Integrarea euroasiatică este menită a deveni o punte de legătură între Oceanul Atlantic şi Oceanul Pacific. Rusia a întreprins deja paşi concreţi, reuşind să coaguleze în jurul ei câteva state din fosta Uniune Sovietică. Astfel, la 1 ianuarie 2010 intra în vigoare Uniunea Vamală dintre Belarus, Kazakhstan şi Rusia. Apoi, în 2011, premierul Kîrgîzstanului şi-a manifestat, la rându-i, intenţiile de a adera la proaspăt creata entitate economică, alături de Tadjikistan. De altfel, anul 2011 a fost cel mai prolific pentru creionarea proiectului preşedintelui rus Vladimir Putin, atât din punct de vedere declarativ, cât şi al acţiunilor întreprinse: pe 19 noiembrie, Belarus, Kazakhstan şi Rusia au format o comisie mixtă pentru a duce la îndeplinire planul de realizare a Uniunii Eurasiatice până în 2015. Apoi, în 2012 a intrat în vigoare Comisia Economică Eurasia, primul organism supranaţional al viitoarei Uniuni Eurasiatice. Iar în luna iulie a acestui an, preşedintele Putin, a reluat îndemnurile adresate Ucrainei – care încearcă să se apropie de Europa – de a se integra cu Rusia din punct de vedere economic, făcând apel la „legăturile spirituale dintre cele două ţări ortodoxe”.

Ce îşi propune Uniunea Eurasiatică? Scopul este „crearea unui spaţiu cu o piaţă comună de aproximativ 200 de milioane de consumatori, adoptarea unei legislaţii economice comune, asigurarea liberei circulaţii a capitalului, a serviciilor şi a forţei de muncă”, notează interfax.by. Ca întotdeauna când este vorba despre proiecte de o asemenea anvergură, mizele politice nu lipsesc – este ţintită şi ajutarea Europei să iasă din recesiune, Rusia şi statele partenere având în vedere crearea unei comisii mixte care să includă reprezentanţi ai Comisiei Economice Eurasiatice şi ai Uniunii Europene. Acesta ar putea fi un fundament pentru crearea unui spaţiu economic unic de la Atlantic până la Oceanul Pacific, din Scoţia până în Noua Zeelandă şi a formării unei pieţe continentale comune. Rusia merge chiar mai departe cu viziunea, proiectând în perspectivă crearea unor structuri supranaţionale ale pieţei continentale, cum ar fi Comisia Continentală, Banca Continentală, chiar şi o monedă unică, reguli comune atât pentru Uniunea Eurasiatică, cât şi pentru Uniunea Europeană. Acest sistem de parteneriat dintre Uniunea Eurasiatică şi Uniunea Europeană poate da naştere premiselor necesare creării unei schimbări a configuraţiei geopolitice şi geo-economice ale întregului continent Eurasia, cu consecinţe pozitive clare la nivel global”, îşi sintetizează viziunea Vladimir Putin.

Un vis vechi…

Preşedintele rus Vladimir Putin contemplând un vis vechi de o jumătate de secol

Preşedintele rus Vladimir Putin contemplând un vis vechi de o jumătate de secol

Intenţiile actuale ale lui Vladimir Putin se trag din ideile geopolitice din perioada sovietică, preluate de către reprezentanţii curentului politico-ideologic cunoscut sub denumirea de „eurasianism”. Acest curent s-a format în anii ‘20 ai secolului trecut, în cercurile ruseşti de peste hotare. Esenţa ideii eurasianiste rezidă în faptul că Rusia ocupă spaţiul central între Asia şi Europa şi reprezintă o lume socio-culturală aparte. Aşadar, Uniunea Eurasiatică are în centrul său… Rusia, care, în opinia eurasianiştilor, trebuie să se constituie ca o cultură eurasiatică centrală. Etnologul rus Lev Gumiliov (1912-1992) a stabilit şi hotarele megacontinetului Eurasia: Asia de Sus – Mongolia, Giungaria, Tuva şi Zabaikal; Regiunea de Sud – Kazahstan şi Asia de Mijloc; Regiunea de Vest, care include Europa de est.

În timp, eurasianismul a provocat interes în toată lumea. Oameni de ştiinţă ruşi, dar şi geopoliticieni americani au devenit adepţii ideii. Nu în ultimul rând, Zbigniew Brzezinski, fost consilier pe probleme de securitate naţională al preşedintelui american Jimmy Carter, s-a arătat interesat de ideea eurasiatică. Iar acest interes nu a dispărut nici la începutul secolului al XXI-lea – în 2001, adepţii ideilor eurasianiste au fondat „mişcarea social-politică a tuturor ruşilor Eurasia”. Ideea centrală? Opoziţia faţă de atlantism. Se poate observa că, la scară mare, este vorba despre intenţia creării, de către Uniunea Eurasitică şi Uniunea Europeană, a unei megastructuri geopolitice şi economice care să stea în faţa SUA şi NATO. Cu Rusia în prim-plan…

…în haine geopolitice noi

Preşedintele rus Vladimir Putin (ales cu 64% din voturi în 2012!) menit a reda Rusiei strălucirea de altădată, şi-a asumat rolul de a coordona proiectul de realizare al Uniunii Eurasiatice. În spatele declaraţiilor despre Rusia spirituală, care va putea da lumii şansa unui viitor pozitiv, se află aceleaşi mize geopolitice dintotdeauna ale Moscovei: supremaţia pe podiumul mondial, statutul de superputere care să aibă nu numai drept de veto în cadrul organizaţiilor internaţionale, ci şi putere de decizie deplină. Cu Rusia în postura de „creier” al structurii şi cu aliaţi care dispun, la rândul lor, de resurse naturale importante, lucru esenţial în susţinerea şi dezvoltarea economiei unui organism de asemenea dimensiuni, Uniunea Eurasiatică (chiar dacă nu neapărat împreună cu Uniunea Europeană…) se prefigurează tot mai aproape. Un singur exemplu pentru ilustrarea mizei viitoarei construcţii zonale: în situaţia în care proiectul Uniunii Eurasiatice ar ajunge la un stadiu complet de dezvoltare (având drept membri state precum Armenia, Azerbaijan, Belarus, Georgia, Moldova, Ucraina etc.), va controla 33% din rezervele mondiale de gaze naturale!

La rândul lor, partenerii actuali ai Kremlinului subscriu: „Nu trebuie să ne oprim la această integrare. Uniunea Eurasiatică o văd ca pe o parte indispensabilă a integrării europene atotcuprinzătoare. De aici reiese propunerea de a interacţiona cu Uniunea Europeană, care ar duce într-un final la crearea unui spaţiu economic unic de la Lisabona până la Vladivostoc. Noi propunem «integrarea integrărilor»”, consideră preşedintele Belarusului, Alexandr Lucaşenco.

Cursă cu obstacole

Element grafic (Uniunea Eurasiatică pe harta lumii)

Element grafic (Uniunea Eurasiatică pe harta lumii)

Am arătat că Uniunea Eurasiatică ar urma să ia fiinţă în mai puţin de doi ani – ianuarie 2015. Modelul economic în baza căruia se va constitui va fi cel european, adaptat la algoritmul de funcţionare a actualei Comunităţi a Statelor Independente (chiar dacă acest lucru nu va fi uşor, întrucât statele membre au interese diferite, unele dintre ele fiind angrenate în alte angajamente sau „oscilând între două lumi”, cum este cazul Ucrainei). Aşa încât privirea Moscovei a sărit peste vecinătatea geografică imediată, susţinută şi de conjunctura economică mondială. Astfel, Ciprul a fost constrâns să ia în calcul o eventuală aderare la Uniunea Eurasiatică. Rusia a propus autorităţilor cipriote, în calitate de plan de salvare a sistemului bancar, să se gândească la eventualitatea aderării la Comunitatea Economică Eurasiatică, pentru a putea avea acces la resursele financiare ale Federaţiei Ruse: „Am putea să soluţionăm problemele Ciprului dacă acesta ar fi sub jurisdicţia noastră – dacă, să presupunem, Ciprul ar fi în Comunitatea Economică Eurasiatică. Atunci Ciprul ar putea obţine credite ca şi Tadjikistanul, Kîrghîzstanul, Belarus, din Fontul Anticriză al Comunităţii Economice Eurasiatice,” a arătat fără echivoc consilierul preşedintelui rus, Serghei Glaziev. Şi Iranul vede posibilitatea de a colabora cu Uniunea Eurasiatică drept o idee bună, mai ales în contextul izolării sale actuale pe scena internaţională (această ţară deţine locul doi în lume în ceea ce priveşte rezervele de gaze naturale şi este al patrulea exportator de petrol din lume, alăturarea cu Rusia putând genera un pol energetic major).

În acest moment, totuşi, Uniunea Eurasiatică şi primele sale instrumente – Uniunea Vamală (Rusia – Belarus – Kazahstan), Spaţiul Economic Unic sau Comunitatea Economică Eurasiatică răspund mai mult intereselor Federaţiei Ruse, ceea ce poate duce la apariţia unor neînţelegeri. Amintim că procedura de vot din interiorul Uniunii Economice Eurasiatice nu va fi consensul, ci fiecare ţară va deţine puterea unui vot proporţional cu puterea sa economică. Iar dintre toţi membrii, Rusia este cel mai puternic stat… Mai mult, Europa va fi nevoită să negocieze cu state precum Belarus sau Kazakhstan în mare parte prin intermediul Rusiei, care poate ajunge să controleze toate procesele şi tranzacţiile interne şi externe ale Uniunii Eurasiatice. „Există discrepanţe şi nemulţumiri, dar aceste aspecte vor fi abordate pe parcurs. Principalul lucru este că există voinţă politică”, arată Nursultan Nazarbaev, preşedintele Kazahstanului, adăugând, prudent, că Uniunea Eurasiatică este „o problemă complexă”. Dar, prin dimensiunile şi posibilele efecte geostrategice, precum şi dată fiind ambiţia Rusiei de a-l realiza, proiectul rămâne unul deosebit de important pentru viitorul statelor din spaţiul ex-sovietic.

„Pedeapsa închisorii cu suspendare” – Sancţiune reală sau surogat?

Reporter: editura August - 9 - 2013 Comments Off on „Pedeapsa închisorii cu suspendare” – Sancţiune reală sau surogat?
Avramescu Arin Alexandru

Avramescu Arin Alexandru

Aplicarea sancţiunilor penale, indiferent de caracterul acestora, are ca scop prevenirea săvârşirii unor noi infracţiuni. Anumite sancţiuni penale presupun executarea în regimul detenţiei (privativ de libertate, în sistem penitenciar), în timp ce altele se înfăţişează drept „alternative la pedeapsa închisorii”.

Este de remarcat că la nivel comunitar şi internaţional există o serie de reglementări juridice care promovează necesitatea implementării sancţiunilor penale alternative la pedeapsa închisorii, dintre care amintim Regulile de la Tokyo, Regulile de la Beijing, Recomandarea Comitetului de miniştri al statelor membre UE nr. (92) 16, referitoare la Regulamentul European privind sancţiunile şi măsurile comunitare.

Suspendarea condiţionată a executării pedepsei se subsumează categoriei sancţiunilor penale alternative la pedeapsa închisorii şi în acest context se impune a fi percepută ca având fizionomia unei adevărate pedepse în sensul Art. 52 din Codul Penal: „Pedeapsa este o măsură de constrângere şi un mijloc de reeducare a condamnatului. Prin executarea pedepsei se urmăreşte formarea unei atitudini corecte faţă de muncă, faţă de ordinea de drept şi faţă de regulile de convieţuire socială”.

Raţiunile de politică penală care fundamentează adoptarea acestei măsuri se axează în principal pe paradigma justiţiei restitutive (în antiteză cu cea a justiţiei represive clasice), care apreciază că scopul pedepsei aplicate poate fi atins în absenţa executării efective a acesteia, dată fiind periculozitatea scăzută a condamnatului, dublată de încrederea în posibilitatea îndreptării acestuia într-o anumită perioadă de timp (termen de încercare).

Sportivul Steve Claridge – pentru viteză excesivă

Sportivul Steve Claridge – pentru viteză excesivă

Nu trebuie omise consecinţele negative pe care le implică privarea de libertate şi ne referin la impactul puternic asupra status-ului psiho-fizic, înstrăinarea faţă de familie şi modul său de viaţă, contactul cu infractori recidivişti ş.a.

Corelativ, au fost reţinute avantajele incontestabile de natură socială şi economică pe care le relevă neexecutarea pedepsei prin privarea de libertate: evitarea stigmatizării infractorilor şi etichetarea lor ca „răufăcători”, reabilitarea comportamentală şi reinserţia socială a condamnaţilor, rezolvarea problemei supraaglomerării penitenciarelor, precum şi reducerea costurilor aferente suportate de contribuabili.

Iată ce spunea profesorul Traian Pop, întemeietorul Catedrei de ştiinţe penale a Facultăţii de Drept a Universităţii Babeş-Bolyai şi unul dintre cei mai importanţi participanţi la redactarea Codului Penal şi a Codului de Procedură Penală din 1936, de la a cărui trecere în nefiinţă s-au comemorat recent 50 de ani: „În baza principiului necesităţii apărării sociale şi al individualizării, tratamentul şi măsurile de apărare socială în contra criminalilor, de obicei profesionali, primejdioşi, recidivişti, vor diferi de cele contra criminalilor primari, ocazionali şi pasionali. La aceste trei categorii din urmă poate fi cazul, că nu este necesar, ca să se execute pedeapsa, fiindcă nu au nevoie de reformare, îndreptare, nu sunt corupţi, perverşi, ci de un avertisment sau chiar de o intimidare. Această funcţiune o poate îndeplini uneori mai bine pedeapsa suspendată, decât cea executată”.

Câteva consideraţii istorice

Ziaristul polonez Andrej Pochubut –pentru defăimarea preşedintelui Alexandr Lukaşenko.

Ziaristul polonez Andrej Pochubut –pentru defăimarea preşedintelui Alexandr Lukaşenko.

În provinciile din Vechiul Regat, instituţia suspendării condiţionate a executării pedepsei a fost reglementată, cu caracter general, după mai multe încercări, abia în Codul Penal din 1936. Cu toate acestea, instituţia a fost reglementată cu caracter restrâns pentru o anumită categorie de infracţiuni, prin Legea conflictelor de muncă din 1920 şi Legea sindicatelor profesionale din 1921. Dispoziţii referitoare la această instituţie au existat si în legislaţia aplicabilă pe atunci în Transilvania, care prin Legea XXXVI din 1908, cunoscută şi sub denumirea de „Novela Penală”, a adoptat instituţia condamnării condiţionate. Potrivit „Novelei Penale”, nu puteau beneficia de suspendarea executării pedepsei cei condamnaţi la pedeapsa temniţei grele sau recluziunii, cei care mai suferiseră o condamnare pentru crimă şi cei care săvârşiseră infracţiuni din motive josnice.

Legislaţia penală din provinciile româneşti aflate sub dominaţia Imperiului Austro-Ungar a adoptat şi sistemul eliberării cu punere la încercare. A fost consacrat prin acesta sistemul original al condamnării condiţionate, din sistemul anglo-american, în care se suspendă pronunţarea hotărârii de condamnare şi nu executarea pedepsei. Măsura constă în lăsarea minorului, cu vârsta cuprinsă între 12 şi 18 ani, în libertate condiţionată pe timp de probă de un an, fără ca instanţa să pronunţe hotărârea de condamnare.

Afaceristul american John Ludwig Jr. –pentru violenţă domestică criminală

Afaceristul american John Ludwig Jr. –pentru violenţă domestică criminală

În Codul Penal din 1936 (Carol al II-lea) sediul materiei se află în Cartea I, cuprinzând dispoziţii generale, şi anume în Titlul III, care tratează despre pedepse. Instituţia suspendării condiţionate a executării pedepsei a fost reglementată prin dispoziţiile articolelor 65-69. Suspendarea putea fi acordată numai dacă pentru fapta săvârşită era aplicată o pedeapsă corecţională.

Instituţia suspendării condiţionate a executării pedepsei, păstrând concepţia franco-belgiană în forma iniţială, este prevăzută, cu unele mici modificări, în Codul Penal în vigoare din 1969.

Repere de Drept comparat

Instituţia suspendării condiţionate a executării pedepsei este reglementată în diferite sisteme de drept la nivel comunitar şi nu numai, existând particularităţi în privinţa condiţiilor de acordare a acesteia.

Starul de cinema Jonathan Rhys Meyers –pentru ameninţări cu moartea la adresa poliţiştilor francezi

Starul de cinema Jonathan Rhys Meyers –pentru ameninţări cu moartea la adresa poliţiştilor francezi

În sistemul francez de Drept, suspendarea executării pedepsei cu regim de punere la încercare ţine seama de următoarele coordonate: sfera de aplicare vizează exclusiv infracţiunile de drept comun (crimele sau delicte); pedeapsa închisorii nu depăşeşte cinci ani; termenul de încercare este cuprins între 18 luni şi trei ani; instanţa are posibilitatea de a dispune măsuri de asistenţă (care pot îmbrăca forma ajutorului cu caracter social).

În Dreptul englez, este consacrată instituţia scutirii condiţionate de aplicarea pedepsei, aplicabilă în cazul în care: persoana săvârşeşte o infracţiune a cărei pedeapsă nu este stabilită în mod expres; circumstanţele comiterii faptei şi personalitatea infractorului dovedesc iraţionalitatea aplicării pedepsei; adoptarea unei măsuri de probaţiune (care implică supravegherea şi asistenţa condamnatului) ar fi prea severă; termenul de încercare este de maxim trei ani.

În Germania, suspendarea condiţionată a executării pedepsei poate fi dispusă în următoarele împrejurări: pedeapsa închisorii este de cel mult un an; infractorul prezintă un „prognostic favorabil”, prin raportare la datele privind personalitatea şi comportamentul persoanei în trecut, conduita postcondamnatorie, dar şi intenţia de a repara prejudiciul cauzat; termenul de încercare variază între doi şi cinci ani; instanţa poate impune condamnatului executarea anumitor obligaţii, cum ar fi, de exemplu, repararea prejudiciului cauzat sau prestarea muncii neremunerate în folosul comunităţii.

Poliţistul britanic David Lynch –pentru vătămare corporală gravă 

Poliţistul britanic David Lynch –pentru vătămare corporală gravă

În Elveţia, se întâlneşte o instituţie similară, denumită „condamnare condiţionată”, aplicabilă în următoarele condiţii: pedeapsa închisorii este de maxim 18 luni; condamnatul repară prejudiciul cauzat prin săvârşirea infracţiunii; instanţa poate ordona supravegherea condamnatului. Condamnarea condiţionată nu se aplică persoanelor care, în decurs de cinci ani până la comiterea infracţiunii, au mai executat o pedeapsă în regim privativ de libertate pe o durată de cel puţin trei ani, pentru o infracţiune comisă cu intenţie, indiferent dacă pedeapsa a fost aplicată de o instanţă elveţiană sau a altui stat.

În Japonia, acordarea suspendării executării pedepsei este supusă verificării următoarelor condiţii: aplicarea pedepsei închisorii, însoţită sau nu de munca silnică, de maxim trei ani, iar în cazul amenzii, în cuantum de cel mult 5.000 yeni; lipsa condamnării anterioare a infractorului la pedeapsa închisorii fără muncă silnică sau la o pedeapsă mai aspră; dacă există o asemenea condamnare, lipsa unei alte condamnări în decurs de cinci ani de la executarea sa; termenul de încercare variază între unu şi cinci ani; supunerea condamnatului la supraveghere pe durata termenului de încercare.

Arin Alexandru Avramescu, avocat

Constituţiile europene

Reporter: editura April - 20 - 2013 Comments Off on Constituţiile europene

– după chipul şi asemănarea naţiunilor –

Ori de câte ori oamenii politici reclamă ilegalităţi sau solicită drepturi apelează la Constituţia ţării. Aceasta deoarece, în genere, Constituţiile au trăsături profund naţionale şi principii care reflectă parcursul istoric al ţărilor care le-au adoptat. Astfel au apărut Legi fundamentale adaptate modelelor de state federale, altele centrate pe ideea de stat naţional, dar şi cazuri de Constituţii atipice, unicat; unele au suferit numeroase modificări, altele au rămas stabile în timp, iar altele sunt într-un continuu proces de aducere la zi.

1965 - Adoptarea Constituţiei Republicii Socialiste România

1965 – Adoptarea Constituţiei Republicii Socialiste România

O privire asupra Constituţiilor din statele de pe continentul european arată o mare varietate de abordări ale Legii fundamentale, document crucial, care pune în acord, pe de o parte, cetăţeanul cu autoritatea, iar pe de altă parte reglementează relaţiile dintre instituţiile statului. Un prim segment îl reprezintă Constituţiile statelor federale, care oglindesc acest model statal ce conferă un plus de autoritate locală, Legea fundamentală ilustrând acest aspect. Astfel, în Constituţia Austriei există, pe lângă corpul central de legi, multe alte acte şi prevederi individuale desemnate ca fiind, la rândul lor, constituţionale. Un exemplu: documentul fundamental central nu include o parte dedicată drepturilor cetăţeneşti, dar libertăţile civile sunt stipulate în mai multe documente constituţionale separate, adaptate modelului federal. Dat fiind acest tipar, este lesne de înţeles că au intervenit sute de modificări majore sau minore aduse Legii fundamentale a ţării, care a fost adoptată în multe forme încă din 1848. Constituţia Belgiei este, la rândul său, un caz special de adaptare la evoluţia statului. Pornită iniţial în 1831 ca reliefând principiile unei monarhii parlamentare care conducea un stat centralizat şi unitar, Legea fundamentală a ţării a „ţinut pasul”, încă din 1970, cu transformarea Belgiei în ceea ce este astăzi – un model de stat federal. Noile condiţii au impus, printre altele, şi introducerea unei Curţi de Arbitraj, ale cărei puteri au sporit până la transformarea sa în Curte Constituţională, stipulată ca atare în 2007.

De partea cealaltă, statele naţionale unitare au Legi fundamentale din care reiese clar această trăsătură, indiferent dacă sunt republici prezidenţiale, semi-prezidenţiale sau parlamentare. Astfel, când ne referim la modelul de republică prezidenţială, primul exemplu care le vine în minte europenilor este Franţa. Constituţia ţării reflectă din plin acest statut. Legea fundamentală poate fi considerată ca fiind una stabilă; are în preambul principiile Revoluţiei de la 1789 referitoare la „drepturile omului şi ale cetăţeanului”, între 1958 şi 2008 a suferit doar 18 modificări, iar prevederile ei sunt relevante pentru ceea ce este îndeobşte cunoscut ca tip de guvernare care acordă preşedintelui puteri extinse. Alte state din categoria „naţional unitar” au rezultat în urma destrămării unor vechi imperii şi uneori după lupte aprige, care au durat secole. Ca urmare, au racordat Constituţiile la profunda identitate naţională. Constituţia Estoniei este un bun exemplu. Apărută în 1920, instituia puterea supremă a democraţiei cetăţeneşti. Istoria ţării a dus la modificări şi amendamente succesive aduse Constituţiei (1934, 1940, 1992). Deşi Estonia a fost parte componentă a URSS decenii la rând, remarcabil este faptul că prevederile vechii Constituţii au rămas valabile de jure şi în toată această perioadă, aşadar s-a constituit într-un reper fundamental de menţinere a spiritului naţional. Şi Legea fundamentală actuală din Muntenegru este un document care subliniază principiul suveranităţii naţionale. Ratificată în 2007, Constituţia care o înlocuieşte pe cea din 1992 prevede ca limbă oficială a statului muntenegreana (şi nu sârba, cum fusese până atunci). Un plus de accent naţional este prevederea care instituie ca stiluri de scriere oficiale, egale în drepturi, şi alfabetul chirilic şi pe cel latin. Iar Constituţia actuală a Bulgariei, adoptată în 1991 (cea de-a patra din 1879), modificată în 2007, defineşte ţara ca republică parlamentară unitară, chiar dacă, de-a lungul timpului, fiecare dintre cei doi conducători comunişti bulgari – Gheorghi Dimitrov şi Todor Jivkov – şi-a instituit propria Lege fundamentală. Un alt exemplu de menţinere a spiritului naţional este Croaţia, care a avut propria Lege fundamentală şi pe vremea când era parte a fostei Iugoslavii. În decembrie 1990 a fost adoptată „Constituţia de Crăciun” a acestei ţări. Iniţial, aceasta prevedea existenţa Croaţiei ca republică semi-prezidenţială, cu largi prerogative pentru preşedinte. Ulterior, în 2000, apoi în 2001, s-a revenit la modelul tradiţional de Parlament unicameral şi la reducerea puterii preşedintelui. Tot din acest areal frământat de o istorie care a obligat ţările să fie ba sub jugul unei stăpâniri, ba al alteia vine şi tipul de Constituţie a Cehiei, apărută ca entitate statală distinctă după dispariţia fostei Cehoslovacii. În această ţară se consideră că mai este mult de lucru la Legea fundamentală, dovadă fiind amendarea acesteia de cinci ori doar din 2011 încoace. Un caz aparte îl constituie, în context, Constituţia din Ungaria. Multă vreme, acest stat a fost singurul din fostul bloc estic care nu şi-a înlocuit Legea fundamentală după schimbarea regimului, rămânând până în 2011 cu Constituţia din octombrie 1989 (care o modifica masiv, după 40 de ani, pe cea din 1949, aşadar a avut doar trei Constituţii în peste 60 de ani!). Pe lângă faptul că a mai funcţionat peste două decenii cu Legea fundamentală din timpul regimului comunist, Ungaria a suscitat şi numeroase controverse în momentul în care s-a constatat că noua Constituţie a fost adoptată prea repede, fără o largă consultare, reflectă în exces ideologia partidului aflat la putere şi politizează instituţii care trebuie să rămână independente (în luna martie, Parlamentul ungar a adoptat modificări controversate ale Constituţiei, cum ar fi un amendament care limitează competenţele Curţii Constituţionale sau obligaţia ca studenţii de pe locurile bugetate de la stat să lucreze în ţară un număr de ani dublu faţă de cel al studiilor).

Acelaşi peisaj european oferă şi un alt model – Constituţiile derivate din înţelegeri internaţionale survenite în urma unor conflicte. Constituţia din Germania este un astfel de caz, Legea fundamentală fiind efectul încheierii unui război. În prima fază a apărut Constituţia Germaniei federale, adoptată în 1949. După căderea Zidului Berlinului, fosta Germanie răsăriteană „accedea” la sora ei vestică în virtutea articolului 23 al Constituţiei acesteia. Un alt exemplu de Constituţie derivată dintr-o înţelegere internaţională este Bosnia şi Herţegovina. De fapt, actul fundamental al ţării este chiar Anexa 4 a Acordului de la Dayton (semnat în decembrie 1995), care a pus capăt celor peste trei ani de război din Bosnia. Deşi acest aşa-numit „aranjament de amendamente” este criticat permanent şi s-a încercat „aducerea la zi”, Camera Reprezentanţilor nu a reuşit să adune cele două treimi de voturi necesare adoptării unei Constituţii unitare, supervizată de comunitatea internaţională.

Există în mozaicul Legilor fundamentale europene cazuri de Constituţii seculare, care au ca fundament vechi legi ale pământului, respectate prin veacuri şi care au ajutat naţiunile respective să depăşească mari cumpene istorice. Este cazul Legii fundamentale din Albania, care datează din 1998 şi a înlocuit Constituţia comunistă şi care are rădăcini adânci, în Evul Mediu când exista aşa-numitul „Canon”, un set de legi foarte asemănătoare cu ceea ce înţelegem azi prin Constituţie. Acesta a furnizat, în timp, modele de guvernare internă într-o ţară care a suferit numeroase stăpâniri străine succesive. Un alt exemplu de constituţionalism „cu ştate vechi”, care a contribuit la perpetuarea valorilor democratice şi spirituale ale unui popor este cel din Polonia. După un lung şir de acte fundamentale, care au avut predecesorul iniţial în secolul al XVIII-lea, căderea comunismului a pus ţara în postura de a adopta o nouă Constituţie. Timp de cinci ani (1992-1997), au funcţionat câteva prevederi temporare, menite să „inverseze” efectele regimului anterior. De remarcat este faptul că perioada până la adoptare a fost folosită pentru lungi dezbateri interne, care să clarifice reperele revenirii la capitalism şi la pluripartidism într-o ţară cu o puternică şi unică tradiţie catolică. O Constituţie stabilă, definitorie pentru evoluţia istorică a statului este şi cea a Danemarcei. Legea fundamentală actuală este stabilă încă din 1953, aceasta continuând-o pe cea din 1849 şi chiar preluând din ea multe norme, în special referitoare la libertăţile civile. În orice caz, principala funcţie a Legii fundamentale în Regatul Danemarcei este limitarea puterii regale.

Legea fundamentală a Islandei trece constituţionalismul direct în mileniul trei: a intrat în era internetului, fiind primul document din lume care va fi adoptat prin consultarea online a cetăţenilor. Aceştia au avut acces, cu ajutorul spaţiului virtual, la toate lucrările Comisiei de redactare a Legii fundamentale, care şi-a derulat şedinţele în direct. În acest fel, noua Constituţie reflectă pe deplin şi fără îndoieli voinţa populară, politicienii nemaiavând altceva de făcut decât să se întrunească pentru a o promulga. Privind, în schimb, la Constituţia Finlandei, conservatoare şi în acelaşi timp flexibilă, se poate observa că şi-a găsit de zeci de ani acordul cu naţiunea. Fiind o Lege fundamentală completă şi complexă, care acoperă toate sectoarele guvernării, a avut nevoie de puţine amendamente în deceniile scurse între documentul adoptat în 1919 şi actuala Constituţie, intrată în vigoare în anul 2000. Adaptabilitatea Legii fundamentale din Finlanda rezidă din aşa-numitele „legi excepţie” (trăsătură distinctivă a legislaţiei din această ţară), folosite ca acte normative ce pot rezolva pe loc o situaţie dată şi care nu figurează în Constituţie. La antipod avem exemplul unei Constituţii în continuă schimbare – cea din Italia. De pildă, prevederile de bază ale Legii fundamentale italiene conţin principii generale, care, în marea lor majoritate, nu pot fi aplicate direct. Această „sarcină” revine unui set de legi complementare, menite să pună în aplicare prevederile constituţionale. Acest proces este şi azi în derulare, dat fiind faptul că, din nenumărate motive politice, acest tip de legiferare nu a devenit complet nici până astăzi.

Nu putem încheia acest parcurs fără să menţionăm două cazuri ieşite din tiparele expuse. Primul este cel al Marii Britanii, ţară care funcţionează fără un document unitar care să poată fi considerat oficial Constituţie. Există, în schimb, un set de reguli după care este guvernat statul, „legile nescrise”, cum mai sunt denumite. Este adevărat că există în paralel multe tratate şi decizii judecătoreşti de care se ţine seama în sistemul britanic al guvernării, dar Parlamentul este decident suprem. Unul dintre principiile de bază în Marea Britanie spune că nici un act al Parlamentului nu poate fi neconstituţional, pentru că legea pământului nu are nevoie de cuvinte sau noţiuni”. Aşa încât, Parlamentul poate schimba legile în vigoare prin simpla trecere a altor legi prin… acelaşi Parlament. Al doilea caz este cel al Vaticanului, care are, în calitatea sa de monarhie, o Lege fundamentală. Promulgată de Papa Ioan Paul al II-lea în anul 2000, a înlocuit vechea Lege a Vaticanului din 1929 şi conţine 20 de articole. Interesant este faptul că toate normele anterioare care nu erau în acord cu noul document au fost abrogate.

Orice abordare a celor mai importante repere ale Constituţiilor din statele de pe continentul european scoate la iveală, pe lângă marea diversitate, şi un adevărat manual de istorie, cu frământările epocilor şi reacţia popoarelor la acestea reflectate, toate, în Legea fundamentală. Nu este întâmplător, în acest peisaj contrastant, că documentul unic numit Constituţia Europeană nu a fost ratificat nici până azi…


România pregăteşte pentru dezbatere publică o nouă reformă constituţională, ce ar urma să aducă alte schimbări în Constituţia care este în vigoare în prezent.

O scurtă incursiune în istorie ne arată că Legea fundamentală a avut nevoie, în timp, de numeroase modificări. Astfel, Constituţia Principatelor Unite Române, de la 1866, a fost revizuită succesiv în 1879, 1884, 1917 şi 1918. Constituţia Regatului României din 1923 a rămas în vigoare până în 1938, când a fost elaborată o nouă Constituţie. Aceasta a rezistat până în 1940, iar până în 1946 au existat doar acte cu valoare constituţională, care au reglementat raporturile juridice şi instituţionale ale statului român. În 1948 a fost elaborată o nouă Constituţie, iar în 1952 aceasta a fost înlocuită de o alta. În 1965 a fost elaborat un nou act cu valoare fundamentală, el cunoscând modificări succesive în 1968, 1969, 1974, 1975, 1979 şi 1986.

Constituţia actuală a României, din 1991, a suferit o revizuire în anul 2003, iar în prezent se pune problema unor noi modificări. Sunt vizate segmente ca separaţia puterilor în stat, delimitarea atribuţiilor în cadrul instituţiilor, dar şi aspecte ale parlamentarismului. De remarcat că autorităţile de la Bucureşti au anunţat că vor solicita expertiza Consiliului Europei în elaborarea viitoarei Constituţii.

Regionalizarea – într-o Europă a contrastelor

Reporter: editura March - 15 - 2013 Comments Off on Regionalizarea – într-o Europă a contrastelor

A apărut o dilemă: conceptul de Europă a naţiunilor se află în contradicţie cu aplicarea descentralizării regionale, care pentru vestici a adus prosperitate? Aplicarea regionalizării în zona Balcanilor poate stârni animozităţi, în special de ordin etnic? Este oare coagularea în regiuni de dezvoltare explicaţia avansului statelor occidentale? În contextul iniţierii unui nou proces de organizare administrativ-teritorială de către autorităţile din România, ne propunem o trecere în revistă a modelelor de regionalizare europeană.

Regionalizarea  in dezbatereAtunci când este concepută pornind de la realităţile istorice ale locului, împărţirea pe regiuni poate împăca regionalismul (accentul local) cu dezvoltarea economică, fără să afecteze unitatea unui stat. Pornind de la aceste considerente, descentralizarea este un proces promovat de Uniunea Europeană, în cadrul căreia activează mai multe organizaţii care încurajează demersul (Organizaţia pentru Cooperare Economică şi Dezvoltare, Comitetul Regiunilor, Consiliul Municipalităţilor şi Regiunilor Europene, Adunarea Regiunilor Europene). De altfel, descentralizarea şi guvernarea pe mai multe niveluri sunt teme vechi pe agenda UE. În 1972 au fost puse bazele unor principii unitare privind politicile de dezvoltare regională pe întreg spaţiul comunitar, în 1975 a fost creat Fondul European de Dezvoltare Regională, apoi a fost elaborat Nomenclatorul Unităţilor Teritorial-Statistice (NUTS). Conceput pentru a se putea urmări dezvoltarea zonală pe criterii de comparaţie, acesta are următoarele niveluri ierarhice: NUTS 1 – echivalent al nivelului federal, cu suprafaţă în jur de 50.000 kmp şi populaţie în jur de şase milioane locuitori; NUTS 2 – nivel regional, (medie de 13.500 kmp pentru suprafaţă, două milioane locuitori populaţie), NUTS 3 – nivel departamental, NUTS 4, nivel comunal. În acest fel, s-a realizat o corespondenţă între nivelurile regionale din ţările comunitare şi dintre acestea şi decupajele administrative naţionale.

O privire spre Vest

Regiunile Europei au o geneză şi o consistenţă foarte variate. Dar, indiferent că este vorba despre regiuni politico-administrative, cu personalitate istorică şi culturală sau de regiuni născute din raţiuni economice, funcţionalitatea este criteriul de bază. Prezentăm câteva exemple relevante de regionalizare.

Franţa este considerată ca fiind modelul tipic de stat centralizat (suprafaţă mare, omogenitate etnică dată de procesul istoric de integrare prin asimilare a minorităţilor, statutul capitalei etc). Din cauza faptului că sistemul administrativ francez s-a caracterizat mult timp printr-o mare fragmentare, în anii `50 a fost instituit un nivel administrativ superior – cel regional. Delimitarea regiunilor a ţinut cont de dezvoltarea economică a marilor oraşe, dar şi de antecedentele istorice, majoritatea regiunilor reluând vechile provincii franceze. Franţa a ţinut cont, de asemeni, de tendinţele din UE. Astfel, în anii `80, a intrat în vigoare legea descentralizării administrative, pentru implementarea autonomiei locale prin asociere intercomunală.

La antipod se găseşte Germania, stat clădit pe structură federală. Federalismul german are motivaţii istorice (interne – fărâmiţarea politică din Evul Mediu în numeroase entităţi mici cu un grad pronunţat de autonomie; externe – aliaţii învingători în cel de-al doilea război mondial au susţinut ideea unei Germanii descentralizate, ca premisă esenţială pentru evitarea alunecării spre o nouă dictatură militară). Tradiţiile regionale, dar şi necesităţile practice au concurat în organizarea internă a R.F. Germane, făcând din această ţară un model de regionalism. Limitele tradiţionale ale fostelor state germane medievale s-au întrepătruns cu cele ale zonelor de ocupaţie militară postbelică, conturând actualele landuri. În schimb, autorităţile comuniste din partea estică a Germaniei au organizat statul după un model centralizat, fără un fundament regional identitar. Reunificarea a corectat aceste diferenţe, iar modelul vestic s-a extins şi în fosta RDG. Astfel, structura federală a Germaniei, constituită prin regionalizare, realizează un echilibru între tradiţiile istorice, arbitrariul impus de conjunctura politică de moment şi voinţa populaţiei exprimată prin referendumuri”.*

Despre fragmentare de-a lungul istoriei se poate vorbi şi în cazul Italiei sau Spaniei. Organizarea lor administrativă a ţinut cont de statutul diferit al unor minorităţi sau de individualitatea insulară. Dar atât regiunile italiene, cât şi comunităţile autonome din Spania ţin seama de fundamentul unor vechi structuri feudale. Cu toate contrastele teritoriale şi demografice, regiunile din aceste două ţări posedă un grad ridicat de funcţionalitate şi coeziune, în special datorită faptului că au apărut grupările de regiuni mari.

O împărţire vizibilă, prin delimitare oficială, apare în cazul Belgiei, model de organizare pe criteriu lingvistic, adevărat stat de „frontieră”, fragmentat între două comunităţi: flamandă şi valonă. Comunicarea dintre cele două se dovedeşte şi azi dificilă. De această realitate ţine seama modelul de regionalizare. Guvernele belgiene au ales să acorde încă din anii `60 din ce în ce mai multă autonomie celor două comunităţi, care au căpătat statut politico-administrativ în 1963, prin delimitarea oficială a Flandrei şi Valoniei, care au guverne şi parlamente proprii şi care tind să preia, în anumite domenii, atribute generalizte. Ulterior, în 1990, a fost delimitată şi regiunea Bruxelles. De acelaşi gen de prerogative statale extinse beneficiază şi cantoanele din Elveţia, care au propria Constituţie, propriul parlament, propriul sistem de guvernare, autonomie fiscală reflectată prin sisteme proprii de impozitare, organizare distinctă a sănătăţii, învăţământului, poliţiei, justiţiei etc. La polul opus se află Danemarca, stat care constituie în prezent una dintre naţiunile cele mai omogene ale continentului (danezii formează peste 96% din totalul populaţiei), fapt ce se răsfrânge şi în structura sa, neexistând contraste regionale majore. Ca urmare, cele 14 districte sunt rezultatul unor delimitări convenţionale, fără suport regional constituit din argumente istorice şi culturale. În schimb, Grecia, deşi compactă etnic (grecii formează circa 98% din totalul populaţiei), prezintă o mare fragmentare administrativă, ceea ce a determinat ca regiunile rezultate să fie relativ artificiale, dar respectând ansamblurile structurate de-a lungul istoriei. Nu acelaşi lucru se poate spune despre Marea Britanie, unde criteriul istoric a făcut loc, în organizarea regiunilor, priorităţii pentru atragerea de investiţii şi realizarea în parteneriat a anumitor obiective economice şi sociale. Încurajate şi finanţate de guvernul central, comitatele engleze au iniţiat acţiuni de cooperare în vederea asocierii în grupări medii şi regiuni de planificare economică extinse (restul coeziunii fiind dat de conservatorismul britanic…). Modelul a fost implementat şi în Irlanda, care are regiuni de planificare economică cu nivel superior celor 26 de comitate tradiţionale.

Se poate observa din aceste exemple că organizarea pe regiuni în occidentul european de astăzi poate avea ca bază, pe lângă decupajul administrativ, criteriul istoric, coeziunea economică şi omogenitatea etnică. Mai mult, poate fi susţinută prin legi şi reglementări la nivel naţional, întregul proces fiind unul liber. Un aspect se detaşează în mod evident: fiecare stat a abordat în funcţie de interesele şi datele sale interne concrete descentralizarea susţinută de către Uniunea Europeană.

Şi o alta spre Est

În statele din răsăritul continentului, structurile administrativ-teritoriale au purtat o puternică amprentă politică, manifestată printr-o centralizare excesivă, prin subminarea sau chiar prin negarea autonomiei locale, printr-o evidentă tendinţă de uniformizare a discrepanţelor sociale, culturale sau etnice. Numai ţările cu o structură federală bazată pe argumentul eterogenităţii etnice (Iugoslavia şi Cehoslovacia) au putut conserva unităţi regionale comparabile ca mărime cu cele din vestul continentului.

Reformele administrative din aceste ţări au început să „curgă” după cel de-al doilea război mondial, iar schimbările succesive au avut ca rezultat reducerea numărului nivelelor administrative, generalizându-se astfel sistemul departamental, lipsit de colectivităţi locale puternice, cu autonomie financiară. Consecinţa s-a văzut după căderea regimurilor comuniste: statele blocului răsăritean care au devenit membre ale UE au lacune mari de dezvoltare şi sunt nevoite să-şi reevalueze organizarea administrativ-teritorială, care nu face faţă noii configuraţii în care se găsesc. Nu este un proces uşor. Occidentul are un avans considerabil în timp, iar temelor nevralgice dintr-o zonă în care nu lipsesc frământările entice li se adaugă imperativul economic al dezvoltării. Toate acestea sunt de natură să genereze ample dezbateri.

Soluţia Poloniei

Campioană a absorbţiei fondurilor europene, această ţară care avea, înainte de 1998, 49 de unităţi administrative (similare cu judeţele din România), a trecut la aplicarea unei reforme profunde în domeniu. Astfel, Polonia este organizată pe trei niveluri – 2.478 comune, 379 districte (powiats) şi 16 regiuni (voievodate). Fiecare diviziune are competenţe proprii, atribuite prin lege. Spre exemplu, regiunile (voievodatele), cele mai mari entităţi (suprafaţa cuprinsă între 9.412 kmp şi 35.589 kmp şi o populaţie între 1.000.061 şi 5.130.000 locuitori), cuprind un corp administrativ, ales prin vot direct şi un corp executiv, condus de un „mareşal” numit de premier. Au competenţe în principal în domeniul apei, drumurilor, sănătăţii, serviciilor sociale, educaţiei, culturii şi dezvoltării economice. Există, într-adevăr, decalaje datorate şi unor cauze externe (spre exemplu, regiunile care au avut o creştere susţinută în ultima perioadă sunt avantajate de schimburile comerciale cu Austria şi Germania, în schimb regiunile cele mai slab dezvoltate sunt situate în special în est, în vecinătatea Rusiei, Belarusului şi Ucrainei…). Se observă, totuşi, că regionalizarea din Polonia, susţinută de o lege puternică, poate duce absorbţia fondurilor europene la un nivel de 80%.

România – tradiţie şi actualitate

După Unirea din 1859, unitatea administrativă de bază a statului român a devenit judeţul. După unificarea teritorială de la finalul primului război mondial, România era compusă din 71 de judeţe, aparţinând celor 10 provincii istorice: Transilvania, Banat, Crişana, Maramureş, Bucovina, Basarabia, Moldova, Dobrogea, Muntenia şi Oltenia. Pentru numai doi ani, din 1929 până în 1931, România a aplicat o organizare regională: au fost stabilite 7 directorate ministeriale locale, care respectau personalitatea juridică a judeţelor din care erau formate. Mai târziu, România a fost reîmpărţită în 10 ţinuturi (+ capitala), conduse de rezidenţi regali. Dar acestea nu respectau tradiţia istorică (Bucegi, Ţinutul Dunării de Jos, Olt, Ţinutul Mării, Nistru, Prut, Someş, Mureş, Suceava, Timiş). După 1947 au avut loc o serie de reforme menite să schimbe faţa administrativă a României potrivit cerinţelor socialiste. Astfel, au apărut 26 de regiuni, care au devenit 18, apoi, în 1968, s-a revenit la judeţe, municipii şi oraşe, organizare care există şi în prezent.

După căderea comunismului, Constituţia din 1991 şi Legea administraţiei publice locale au stabilit ca unităţi administrative de bază judeţele, municipiile, oraşele şi comunele. Ca şi în cazul altor state din această parte a continentului (Ungaria, Slovacia, Bulgaria etc), în România au apărut regiuni de dezvoltare (corespunzătoare cu diviziunile de nivel NUTS 2), create în perspectiva aderării la Uniunea Europeană şi perpetuate până în prezent. Acestea nu sunt unități administrativ-teritoriale, nu au personalitate juridică, fiind rezultatul unui acord liber între consiliile județene și cele locale, pentru coordonarea dezvoltării zonale. Astfel, există Regiunea Bucureşti-Ilfov (cu reşedinţa la Bucureşti), Regiunea Nord-Vest (cu reşedinţa la Cluj-Napoca), Regiunea Vest (cu reşedinţa la Timişoara), Regiunea Sud-Vest Oltenia (cu reşedinţa la Craiova), Regiunea Sud Muntenia (cu reşedinţa la Călăraşi), Regiunea Sud-Est (cu reşedinţa la Brăila), Regiunea Nord-Est (cu reşedinţa la Piatra-Neamţ) şi Regiunea Centru (cu reşedinţa la Alba-Iulia).

Noul proiect de regionalizare a României ar urma să ţină seama deopotrivă de faptul că teritoriul ţării este structurat în ansambluri regionale cu personalitate istorică şi culturală distinctă, provincii a căror funcţionalitate a fost demonstrată de-a lungul timpului, de realitatea că organizarea pe regiuni, însoţită de o reală descentralizare, este un proces susţinut de UE, dar şi de imperativul economic al apropierii exerciţiului bugetar 2014-2020 al Uniunii Europene.

————————————————————————————-

* Dănuţ Radu Săgeată – Modele de regionare politico-administrativă”.