NUMARUL
205-206
Președintele formațiunii PLUS, Dacian Cioloș, precum și Renew Europe, au apreciat Rezoluția Parlamentului European cu ...
Datele cele mai recente ale Eurostat pun în evidență faptul că unul din șase adulți ...
În Bosnia-Herțegovina se înregistrează un fenomen cutremurător din perspectiva percepției autorităților vizavi de istoria recentă, ...
Relațiile internaționale par să se fi conformat și ele rigorilor impuse de protocoalele scrise sau ...
PROLOG. Când am întors ultima pagină a volumului ,,ANUL ZERO 1945, O ISTORIE”, eram la ...
Ca urmare a liberalizării politicii românești față de Occident, în anul 1971, împreunpă cu alte ...
Fondată la 4 aprilie 1991, înainte cu câteva luni de proclamarea independenței Republicii Moldova, revista ...
Imaginea savantului Nicolae Iorga în memoria colectivă a poporului român este copleșitoare. Practic, ea întruchipează ...
De-a lungul timpului, personalități publice considerate reprezentative și cu mare anvergură au fost desemnate de ...
II. Căldură, mișcare, interese militare Rege printre combustibili, petrolul încă face să se învârtă roțile economice, ...
Potrivit celebrului „ceas al sfârșitului” - numărătoare simbolică a clipelor care despart omenirea de un ...
Statisticile internaționale referitoare la modul în care guvernele și politicienii au gestionat situațiile de urgență ...
Dincolo de biografiile romanțate și de personajele spioni care umplu volumele și cinematografia există destine ...
Digitalizarea accelerată a politicii are o mulțime de fațete, iar liderii din toată lumea se ...
Motto: „Vox populi, vox Dei”*     Ca și altădată, doi cumetri, profitând de noul regim acordat supraviețuitorilor ...
Datoriile moștenite după destrămarea fostei Iugoslavii de statele balcanice care și-au declarat independența au fost ...

Interdependenţe şi … dependenţe

Reporter: editura July - 19 - 2014 Comments Off on Interdependenţe şi … dependenţe

ENERGIA- la ordinea zilei

Gazoductul „South Stream”

Gazoductul „South Stream”

Criza din Ucraina a pus în faţa Europei, pe lângă perspectiva insecurităţii, o altă temă a cărei rezolvare nu suportă amânare: dependenţa de gazul rusesc. De la guverne la cetăţeanul de rând, întreaga opinie publică se întreabă dacă este posibilă securizarea energetică a continentului, în ce orizont de timp şi cu ce costuri.

Uniunea Europeană importă peste jumătate din cantitatea de energie pe care o consumă, la preţuri considerate ridicate şi dictate în mare parte de Rusia, furnizorul principal. Liderii europeni sunt conştienţi de faptul că Europa riscă să rămână singurul continent masiv dependent de importuri energetice, fapt ce împovărează atât consumatorii casnici, cât şi pe cei industriali, afectând competitivitatea economică a statelor membre. „Uniunea Europeană trebuie să creeze o Uniune Energetică care să asigure aprovizionarea cu gaz a statelor membre, pentru că actuala dependenţă de energia de la ruşi face Europa slabă”, sintetizează prim-ministrul Poloniei, Donald Tusk. De aceea, securitatea energetică a devenit tot mai mult un subiect cheie pe agenda de la Bruxelles.

Gazoductul „Nord Stream” menit să asigure dominaţia rusă

Gazoductul „Nord Stream” menit să asigure dominaţia rusă

Au fost trasate patru obiective fundamentale ale politicilor energetice comunitare: definitivarea pieţei interne; îmbunătăţirea eficienţei energetice; investiţiile în dezvoltarea infrastructurii energetice şi diversificarea surselor de aprovizionare. În plus, Comisia a identificat mai multe puncte critice pentru securitatea energetică a UE – extinderea obiectivului în ceea priveşte interconectarea capacităţii de producţie instalată la 15 % până în 2030, diversificarea ţărilor furnizoare şi a rutelor de tranzit (în timp ce UE îşi va menţine relaţiile cu partenerii actuali, va urmări să stabilească legături cu noi ţări partenere, de exemplu din regiunea bazinului Mării Caspice, continuând să extindă coridorul sudic al gazelor şi consolidând aprovizionarea cu gaz lichefiat), întărirea mecanismelor de urgenţă şi solidaritate, creşterea producţiei autohtone, adoptarea unei viziuni unitare în materie de politică energetică externă. În acest context, presată de poziţia de forţă a Federaţiei Ruse (reflectată de recenta decizie de a „tăia” aprovizionarea Ucrainei), Uniunea Europeană a convenit cu Azerbaidjanul să accelereze proiectul coridorului sudic de gaze, pentru transportul din Marea Caspică spre Europa, a anunţat preşedintele Comisiei Europene, José Manuel Barroso.

Se avansează şi soluţii concrete. Una dintre acestea ar fi urgentarea facilităţilor pentru exportul de gaz lichefiat din SUA către Europa. Din păcate, ar fi nevoie de mai mulţi ani şi investiţii de zeci de miliarde de dolari pentru ca exporturile americane să conteze în ecuaţia energetică europeană, SUA având în prezent un singur terminal de gaz lichefiat, aflat în Alaska. O altă viitoare sursă ar putea fi Conducta Trans-Caspică, prin care ar urma să intre în Europa aproximativ 10 miliarde de metri cubi de gaze naturale anual, din Turkmenistan până în Grecia, de unde vor fi trimise spre Bulgaria şi Ucraina. Doar că gazoductul va deveni operabil în 2019. Încă o eventuală soluţie ar fi funcţionarea Greciei ca un punct nodal energetic, Europa mizând şi pe rezervele din Marea Mediterană aflate în apele teritoriale ale acestei ţări şi ale Ciprului. De asemenea, Grecia deţine un terminal de gaz natural lichefiat a cărui capacitate va fi mărită, şi colaborează cu Bulgaria pentru construirea unuia nou.

Proiectul „TAP”, element al viitoarei independenţe energetice europene

Proiectul „TAP”, element al viitoarei independenţe energetice europene

Există, de asemeni, şi ceea ce se poate numi „rezistenţa locală”. Exemple ar fi conexiunile dintre România şi Ungaria, Ungaria şi Croaţia, Slovenia şi Austria, Polonia şi Cehia, notează Financial Times”, exemplificând cu inaugurarea, în luna martie a.c., a legăturii de alimentare cu gaz Ungaria-Slovacia. În plus, Polonia şi Lituania sunt în plin proces de construire a unor terminale de gaz lichefiat. Nu în ultimul rând, se mizează pe grăbirea exploatărilor neconvenţionale, deşi în acest caz opoziţia publică este foarte accentuată – Franţa şi Bulgaria le-au interzis, Marea Britanie „luptă” cu opozanţii, iar în Polonia, unde se estimează că ar fi rezerve enorme, forările au adus rezultate dezamăgitoare, astfel încât multe companii au renunţat.

O revelaţie: România

Ţara noastră are o poziţie privilegiată din punct de vedere energetic, asigurându-şi în prezent în proporţie de 76% necesarul din producţia internă. De asemenea, beneficiază de un mix energetic echilibrat şi divers şi de o pondere considerabilă a energiei regenerabile. România are astfel oportunitatea de a deveni exportator net de gaz natural şi de a-şi ajuta vecinii. Un exemplu este interconectorul Iaşi-Ungheni, care leagă România de R. Moldova şi care ar putea fi operaţional chiar în această vară. O serie de specialişti şi autorităţile afirmă că pentru toate aceste aspiraţii ţara noastră trebuie să-şi exploateze toate resursele, mai ales gazele de şist şi resursele de hidrocarburi din Marea Neagră. Dar există puncte nevralgice. Menţinerea unei dependenţe reduse de importurile energetice necesită investiţii masive, iar rezervele cunoscute de hidrocarburi se estimează că se vor epuiza în următorii 10-15 ani. În ce priveşte punerea în exploatare a rezervelor de gaze de mare adâncime din Marea Neagră sau a gazelor de şist, acestea ar putea intra în producţie, în varianta cea mai optimistă, după anul 2020, iar resursele exploatabile comercial ale acestor zăcăminte sunt încă incerte. Din fericire, potenţial există.

Încrengături de interese

Conducta Iaşi-Ungheni reflectă potenţialul României

Conducta Iaşi-Ungheni reflectă potenţialul României

Toate planurile şi proiecţiile amintite se referă la viitor. Pentru moment, în mod concret, poziţia dominantă a Rusiei ca exportator de gaz natural către Europa se poate dovedi dificil de schimbat. Şi aceasta întrucât întrucât unele guverne şi companii îşi văd de propriile agende. Timpul s-a scurs în favoarea Rusiei – prin gigantul „Gazprom”, Moscova a reuşit până acum să speculeze din plin dependenţa Europei şi să transforme compania de stat  într-un instrument de negociere politică externă. Planul a fost simplu: construcţia rapidă de noi gazoducte cu direcţia Europa şi descurajarea oricărei tentative de a fi realizate rute de transport alternative. Cel mai relevant caz este împotmolirea „Nabucco”, proiect concurent pentru care nu s-a ajuns la un acord cu privire la furnizorul gazului şi nici nu s-a construit vreun kilometru de gazoduct. Astfel, sub directa coordonare a Moscovei şi sub puterea decizională a preşedintelui Vladimir Putin, reţeaua de gazoducte care alimentează Europa s-a extins mereu. Aşa au apărut „Nord Stream”, care ajunge în Germania, „South Stream”, încă în faza de proiect, care ar urma să alimenteze Italia şi Austria, „Yamal”, cu un gazoduct către Polonia, care ar urma să pompeze 310-360 miliarde metri cubi de gaz până în 2030. Faptul că Europa nu s-a grăbit să „se pună la adăpost” (ba chiar unele state au fost obligate de lipsa resurselor să conlucreze cu Moscova, uneori forţând legislaţia europeană) a dus la o încrengătură de interese care îşi arată azi gradul de risc. Mai exact, politica „Gazprom” de a avea în proprietate sau co-proprietate gazoductele contravine legislaţiei Uniunii Europene. Dar asta nu a contat pentru multe state, Comunitatea Europeană de Energie constatând că toate acordurile semnate de Rusia cu Austria, Bulgaria, Croaţia, Grecia, Ungaria şi Italia, plus Serbia, se abat de la normele comunitare.

Detaliind, avem cazul Bulgariei. Ţara se află într-o poziţie dificilă: pe de o parte, este dependentă în toalitate de gazul rusesc, iar salvarea se numeşte „South Stream”. Pe de altă parte, Comisia Europeană a cerut Sofiei să sisteze activităţile de construcţie a gazoductului, invocând probleme de respectare a reglementărilor în domeniul concurenţei, care au şi dus la declanşarea unei proceduri de infringement. Şi nu fără motiv. Legăturile „netransparente” Bulgaria-Rusia au inclus o încercare din partea autorităţilor bulgare de a-şi amenda legislaţia energetică astfel încât „South Stream” să „ocolească” normele UE. Bulgaria a stârnit şi reacţia dură a SUA. În final, pregătirile pentru construirea gazoductului, programate să înceapă în această vară, au fost oprite, dar ce va face Bulgaria, aflată între „ciocanul” nevoii de gaz şi „nicovala” oprobriului occidental? Se poate menţiona aici că blocajul UE-Sofia antrenează altul, în Serbia, şi ea parte a proiectului rusesc, şi care depinde de lucrările din Bulgaria. Italia este un alt exemplu de relaţii cel puţin complicate cu Rusia în calitate de furnizor de gaz. Ministrul adjunct pentru Dezvoltare Economică, Claudio de Vincenti, a confirmat recent statutul prioritar al gazoductului „South Stream”, la care ţara sa participă prin grupul „ENI” (ce deţine 20% din acţiunile viitorului gazoduct!). Relevantă pentru „nodul gordian” al intereselor din jurul alimentării Europei cu gaz este declaraţia aceluiaşi oficial, care arată că Italia „a încercat să acţioneze ca mediator pentru a soluţiona disputele cu privire la proiect în schimbul unor concesii în beneficiul Rusiei” (!).

Zig – zag energetic

Nu doar statele, ci şi companiile îşi văd de propriile socoteli în materie. La foarte scurt timp după anunţarea noilor sancţiuni impuse de UE Rusiei pentru destabilizarea Ucrainei, gigantul austriac OMV”, de pildă, a semnat un memorandum de înţelegere cu Gazprom” pentru construirea sectorului austriac al aceluiaşi South Stream”. La rândul lor, companiile franceze, germane şi elveţiene dau semne că se pregătesc să se retragă din proiectul gazoductului „Trans Adriatic Gas Pipeline” (TAP), dând o nouă lovitură reducerii dependenţei Europei de gazul natural rusesc. Mai mult, doi dintre acţionarii TAPau schimbat tabăra”, semnând înţelegeri cu Rosneft” (cea mai mare companie petrolieră de stat a Rusiei) şi cu „Lukoil”, a doua companie de profil a Rusiei, după cum anunţă mass-media internaţionale. Aşadar, interesele politice şi comerciale primează, în unele cazuri, în faţa securităţii energetice a UE.

De altfel, poziţia oficială nu este foarte clară nici la vârful blocului comunitar. În aceeaşi lună, aprilie, pe de o parte Parlamentul European adopta o rezoluţie prin care se opunea conductei „South Stream”, iar pe de altă parte, comisarul pentru energie, Günther Oettinger, anunţa că „Gazprom şi Rusia sunt parteneri ai Uniunii Europene, iar acest parteneriat trebuie să continue”. În aceste condiţii, noii aleşi de la Bruxelles au în faţă şi această provocare majoră – de a urgenta obţinerea independenţei energetice a blocului comunitar.

Pământul şi apa – mize globale

Reporter: editura March - 10 - 2014 Comments Off on Pământul şi apa – mize globale

Se observă tot mai des că unele dintre statele lumii îşi vând „comori” care le pot asigura supravieţuirea şi bunăstarea: pământul fertil şi apa potabilă. Ne propunem să constatăm cât de departe au mers lucrurile şi care sunt resorturile unui proces care nu va întârzia să-şi arate efectele devastatoare.

„Opriţi acapararea pământului!” O lozincă întâlnită tot mai des, în numeroase ţări.

„Opriţi acapararea pământului!” O lozincă întâlnită tot mai des, în numeroase ţări.

O altă formă de neo-colonialism”?Achiziţia de teren arabil în ţări subdezvoltate nu este un fenomen nou, dar avântul pe care l-a luat în ultimii ani această practică demonstrează limpede că procesul este unul de amploare mondială: concentrarea resurselor vitale – solul fertil, deci hrana, şi apa – în mâinile câtorva state şi ale unor corporaţii multinaţionale, comercianţi-gigant sau bănci şi fonduri de investiţii. „Magnitudinea şi natura speculativă a unora dintre aceste tranzacţii pot fi îngrijorătoare”, se arată într-un raport al Băncii Mondiale. Iar statisticile sunt mai mult decât grăitoare. Se estimează că în ultimii cinci ani, în lume s-au vândut între 15 şi 20 de milioane de hectare de teren arabil. „În 2011, erau anunţate tranzacţii internaţionale pentru 45 de milioane hectare, în timp ce, înainte de 2008, aveau loc tranzacţii pentru patru milioane de hectare pe an”, scrie cotidianul britanic „Financial Times”. Aşadar, o creştere de peste zece ori în doar trei ani! Aceste suprafeţe sunt echivalente cu întreaga suprafaţă agricolă a Franţei sau suprafaţa totală a statului Uruguay (!), notează şi „The Guardian”.

Cine cumpără? Economiile emergente care dispun de lichidităţi serioase, de regulă ţări suprapopulate care îşi văd periclitată securitatea alimentară. Lor li se adaugă unele multinaţionale, precum şi mari comercianţi sau bănci şi fonduri de investiţii. Iată câteva exemple. India şi China deţin în străinătate, fiecare, peste 5.000.000 de hectare, SUA 4.136.973 hectare, Malaezia şi Marea Britanie câte aproximativ 3.000.000 de hectare, cu peste 2.000.000 hectare figurează Coreea de Sud, Israel, Emiratele Arabe Unite şi Arabia Saudită. La rândul lor, sute de fonduri de investiţii sau de pensii, corporaţii multinaţionale din sectorul agricol şi chiar bănci de investiţii de pe Wall Street derulează astfel de achiziţii, arată organizaţia non-guvernamentală internaţională„Oxfam”.

Cine vinde? Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare notează că circa 50 de ţări, în special din emisfera sudică, sunt ţinta investiţională funciară pentru mai mult de 1.000 de multinaţionale. O trecere în revistă a datelor existente arată că gigantul „Hyundai” a arendat 10.000 hectare de teren în Rusia, 690.000 hectare de teren agricol deţine „NRG Chemicals” în Filipine, compania indiană „Tata Power” are 2.000.000 hectare de teren agricol în Indonezia, chinezii de la „Phou Mady Investment Group” deţin 10.000 hectare în Cambodgia, în Liberia companiile cu acţionariat străin controlează 67% din terenul agricol, în Siera Leone 15 procente, iar în Paraguay un sfert din terenurile agricole sunt înstrăinate. Şi exemplele pot continua. „Ar putea fi o altă formă de neo-colonialism, ce poate duce la consecinţe grave“, consideră David Hallam, director adjunct la Organizaţia pentru Alimente şi Agricultură din cadrul ONU.

Membri ai „La Via Campesina” (mişcare global ţărănească din 70 de ţări), protestând faţă de afacerile speculative cu apă

Membri ai „La Via Campesina” (mişcare global ţărănească din 70 de ţări), protestând faţă de afacerile speculative cu apă

Europa, o ţintă. Investitorii în căutare de pământ fertil (de preferinţă aflat şi în apropierea resurselor de apă, cu facilităţi de export şi exploatare a mâinii de lucru ieftine) nu au ocolit nici Europa, îndreptându-se către Ucraina, Bulgaria, Lituania, România sau Moldova. De altfel, la nivelul continentului european, aceste „acaparări” se văd cel mai bine în statele foste comuniste: companiile chineze sunt omniprezente în Bulgaria, cele din Orientul mijlociu au „invadat” România, iar în Ucraina, zece corporaţii cu profil alimentar deţin 2,8 milioane hectare de teren agricol. În ce priveşte ţara noastră, aceasta se află pe primul loc între statele din Europa în funcţie de procentul de teren agricol controlat de companiile cu capital străin – circa 8% (aproximativ 800.000 de hectare), în valoare de cel puţin 1,5 miliarde de euro, arată mass-media.

Cum a fost posibil acest lucru până acum, în condiţiile în care abia din acest an, potrivit Tratatului de aderare a României la UE, a fost liberalizată achiziţia terenurilor? Simplu: prin interpuşi locali. Iar motivaţia profitului stă în cifre relevante: cotaţia medie a unui hectar de teren agricol în ţara noastră se cifrează la 5.000 de euro, în timp ce aceeaşi suprafaţă costă dublu în Slovacia, Cehia sau Polonia. Diferenţe şi mai mari sunt înregistrate în comparaţie cu statele din occident: în Germania, un hectar de teren agricol se tranzacţionează la 33.000 de euro, în Belgia costă 29.000 de euro, iar în Franţa, preţul este de 24.800 de euro. Singura ţară cu preţuri la terenul agricol apropiate de cele din România este Bulgaria, unde un hectar se tranzacţionează pentru 6.000 de euro. „Terenul agricol din România şi Bulgaria este mult subevaluat în comparaţie cu restul Europei. Având în vedere că terenurile de aici sunt cele mai fertile din întreg continentul, este logic de făcut previziunea că preţul terenurilor agricole are potenţialul de a creşte mai mult de 200% pe măsură ce se va realiza o convergenţă cu preţurile din Europa centrală“, explică Jeffrey Notaro, reprezentant al companiei americane de brokeraj „Global Quest”. Aşadar, străinii îşi pot face calcule optimiste şi în cazul în care cultivă terenurile pe care le cumpără aici, dar şi dacă şi-ar dori, în timp, să le vândă.

Un angajat filipinez lucrează în Sudan, pe pământul care aparţine unor investitori arabi

Un angajat filipinez lucrează în Sudan, pe pământul care aparţine unor investitori arabi

Demnă de a fi menţionată în acest proces este şi componenta concentrării excesive a terenurilor agricole, care ajung să fie controlate de doar câteva persoane sau firme în fiecare ţară. Un studiu al Institutului Transnaţional „La Via Campesina” arată că aproximativ jumătate din terenul arabil al Uniunii Europene aparţine câtorva exploatări mari: în Germania, terenul deţinut de ferme mai mici de două hectare a scăzut dramatic, de zece ori în intervalul 1990-2007; în Spania, mai exact în Andaluzia, 2% dintre proprietarii de teren deţineau jumătate din întreaga suprafaţă în 2010, iar Marea Britanie bate recordul european, cu 70% din terenurile arabile aflate în proprietatea a mai puţin de 1% din populaţie. România nu face excepţie: cei mai mari proprietari (români şi străini) deţin 11% din suprafaţa totală a terenului destinat agriculturii. „Este o dinamică fără precedent a concentrării de pământ în câteva mâini. A agravat situaţia existentă, mulţi tineri care vor să facă agricultură neavând acces la terenuri”, afirmă profesorul Jan Douwe van der Ploeg, de la Universitatea Wageningen, unul dintre autorii cercetării. Din păcate, acelaşi studiu relevă că modul de acordare a fondurilor europene a facilitat procesul. De pildă, în Spania, trei sferturi din subsidii au mers către doar 16% dintre fermieri, iar în Ungaria, în 2009, peste 70% din alocări au fost atrase de un procent redus, de 8.6% dintre ferme.

Intervenţiile „apărării”. Am expus mai sus felul în care statele care deţin teren arabil sunt supuse unor manevre externe de acaparare a pământurilor arabile. Guvernele au început să conştientizeze ce înseamnă să nu mai ai acces, ca naţiune, la cel mai important element al securităţii alimentare, pământul. Ca urmare, unul câte unul, reacţionează. Autorităţile din Ungaria, de pildă, au legiferat în 2013 ca investitorii străini să nu mai poată achiziţiona terenuri arabile. Mai mult, s-au luat măsuri de protejare a terenurilor de speculanţi şi bancheri, dându-se prioritate fermierilor mici în faţa marilor concentraţii agricole, în acest sens fiind luată decizia de a se crea o bancă agricolă publică. Pe lângă aceste măsuri interne, statul ungar are în plan cumpărarea de terenuri agricole în exterior, mai precis în zona Ardealului, din România vecină, anunţă Szabo Jozsef, ataşatul pe probleme de agricultură al Ambasadei Ungariei la Bucureşti, într-un interviu pentru postul de radio Erdely FM, preluat de site-ul de limba maghiară transindex.ro. Şi Bulgaria a luat măsuri interne restrictive, chiar dacă riscă să încalce astfel obligaţiile internaţionale şi sancţiuni din partea Comisiei Europene. Mai exact, Parlamentul bulgar a extins până în 2020 interdicţia pentru străinii care vor să achiziţioneze terenuri fertile. „Trebuie să prevenim jefuirea celei mai valoroase resurse a Bulgariei”, consideră Volen Siderov, liderul partidului Ataka, citat de EurActiv”. În Polonia este nevoie de acordul Guvernului pentru a cumpăra teren arabil. În plus, trebuie făcută dovada rezidenţei timp de 12 ani. Guvernul din Estonia a făcut notificare către UE, pregătind şi o lege care prevede că nu se poate cumpăra teren decât de către cei care sunt cetăţeni estonieni. România, la rândul ei, prevede, prin noua lege funciară, ca românii să aibă drept de întâietate la achiziţa terenurilor. Cât priveşte Europa occidentală, ţările din această parte a continentului s-au pus de mult „la adăpost” de intrarea pământului pe mâna străinilor – în Germania nu se poate cumpăra teren decât dacă persoana care achiziţionează face dovada că plăteşte taxe către statul german, în Italia, pentru a vinde teren agricol, trebuie anunţaţi toţi vecinii, care au drept de preemţiune asupra proprietăţii, iar în Franţa, cinci ministere trebuie să-şi dea acordul pentru încheierea unei tranzacţii funciare. Legea obligă orice cumpărător să lucreze pământul în scopuri agricole timp de 15 ani, perioadă în care vânzarea și închirierea proprietății este nu doar blocată, ci şi ilegală, arată o analiză a „agrostandard.ro”.

Muncă grea la o plantaţie din Etiopia deţinută de o companie indiană

Muncă grea la o plantaţie din Etiopia deţinută de o companie indiană

Goana după apă. Mână în mână cu marile tranzacţii care privesc pământul arabil merg afacerile cu apa potabilă, care este, la rândul ei, ţinta celor ce vor s-o exploateze speculativ. Există şi „calcule” în acest sens, generate de realitatea că există deja multe ţări în care deficitul de apă afectează vieţile oamenilor. Strâns legat de hrană, întrucât agricultura este cel mai mare consumator de apă la nivel mondial, deficitul de apă poate deveni o ameninţare la adresa aprovizionării cu alimente. Regula este valabilă, totodată, şi pentru multe procese industriale care se bazează pe disponibilitatea apei.

În sensul cel mai simplu, deficitul de apă înseamnă că oferta nu face faţă cererii. Cererea de apă dulce va creşte în cele mai multe regiuni ale lumii, datorită creşterii populaţiei. Pe cale de consecinţă, ca şi în cazul terenurilor, au apărut entităţile interesate de speculaţiile cu apă. Acapararea acestei resurse vitale a ajuns să însumeze la nivel mondial 454 miliarde de metri cubi pe an (5% din consumul de apă al lumii), întreaga cantitate fiind în proprietatea câtorva multinaţionale – printre alţii, americanii de la „Nile Trading & Development”, australienii de la „BHP Billiton”, gigantul taiwanez „Unitech” sau chiar magnatul media Ted Turner. Ţinta sunt ţările sărace sau în curs de dezvoltare, pentru care „cantitatea de apă exploatată de străini ar fi suficientă pentru a eradica foametea”, susţine profesorul Paolo D’Odorico, de la Universitatea din Virginia. Per ansamblu, investitori din şapte ţări – SUA, Emiratele Arabe Unite, India, Marea Britanie, Egipt, China şi Israel – care se regăsesc şi pe lista marilor cumpărători de pământ – controlează circa 60% din afacerile cu apă potabilă.

Toate aceste „mişcări” pe harta resurselor vitale demonstrează că marele capital acţionează continuu, asigurându-se că o parte cât mai mare din producţia alimentară de care are nevoie omenirea – producţie care ar trebui să se dubleze până în 2050, avertizează cercetătorii – şi din necesarul de apă va fi acaparat.

Prin Tratatul de aderare la UE, străinii vor putea cumpăra pământ (…) Avem obligaţia – Preşedinţie, Guvern, Parlament – să găsim soluţia de a-i credita pe agricultorii români în condiţii avantajoase, pentru a putea fi ei cei care cumpără pământul. El ne garantează şi bunăstarea, nu numai hrana“ (Traian Băsescu, preşedinte al României)


Reglementări restrictive

  • „În Germania nu se poate cumpăra teren decât dacă persoana care achiziţionează face dovada că plăteşte taxe către statul german, în Italia, pentru a vinde teren agricol, trebuie anunţaţi toţi vecinii, care au drept de preemţiune asupra proprietăţii.
  • În Franţa, cinci ministere trebuie să-şi dea acordul pentru încheierea unei tranzacţii funciare. Legea obligă orice cumpărător să lucreze pământul în scopuri agricole timp de 15 ani, perioadă în care vânzarea și închirierea proprietății este nu doar blocată, ci şi ilegală”

(agrostandard.ro”)

Afinităţi şi divergenţe între SUA şi Europa

Reporter: editura November - 19 - 2011 Comments Off on Afinităţi şi divergenţe între SUA şi Europa

Cine îşi mai aminteşte de „Războiul Bananelor”? Auzind acest nume, avem impresia că e vorba de o ficţiune cu un titlu incitant. Or, războiul bananelor a fost un lung şi aprig conflict vamal între Statele Unite şi Uniunea Europeană, în legătură cu importul de banane: Europa anilor ’80 acorda un tratament preferenţial importurilor de banane din ţări din Africa, din Caraibe şi din zona Pacificului, foste colonii ale statelor europene pe care astfel vechile metropole le ajutau. Statele Unite au declarat public că asemenea tarife preferenţiale încalcă principiile OECD şi păgubesc marile corporaţii americane care asigură importurile de banane din America Latină. Administraţia Clinton a impus, ca măsură de retorsiune, taxe foarte mari asupra  produselor de lux venite din ţări ale UE, parfumuri din Franţa, dar şi caşmir din Scoţia sau coniac din Cognac – locul de baştină al viitorului prim-ministru francez Jean-Pierre Raffarin, cel care va fi, câţiva ani mai târziu, acuzat că a venit în România „ să-şi ia tainul ”.

Am început cu acest episod recent – minor, şi în mare măsură deja uitat –  fiindcă el rezumă destule dintre particularităţile Alianţei Transatlantice care uneşte de mai bine de şase decenii SUA şi Europa. Nu e o alianţă lipsită de asperităţi; încă din anii celui de-al doilea război mondial, care au generat de altfel această alianţă, fricţiuni frecvente în raporturile dintre SUA şi principalele state europene aliate s-au manifestat periodic: ba Franţa era ofensată de neîncrederea Americii în forţele ei – generalul de Gaulle nu era degeaba suspicios – ba Churchill se vedea pus în faţa unei neaşteptate coaliţii sovieto-americane, cum s-a întâmplat în cazul proiectului britanic de debarcare în Balcani. Realismul europenilor s-a ciocnit adesea de idealismul declarativ şi de eticismul poziţiilor americane.

Dar, dincolo de toate acestea, SUA au reprezentat principala forţă politică şi militară care a asigurat rezistenţa europeană contra Germaniei naziste, şi care, alături de enorma forţă umană a URSS, au permis victoria aliată în cel de-al doilea război mondial. Acest fapt, precum şi incontestabila poziţie de lider a Statelor Unite în primii ani de după război, de la „Planul Marshall” la constituirea Tratatului Atlanticului de Nord, au asigurat raporturilor dintre SUA şi Europa, tot mai unită, o stabilitate de fond care a rezistat în faţa tuturor provocărilor şi crizelor. Chiar dacă Germania nu s-a împăcat prea uşor cu statutul ei postbelic, chiar dacă Franţa a încercat de câte ori era cu putinţă – şi chiar când nu era – să amintească tuturor că, între vinul de Bordeaux şi Coca Cola nu există termen de comparaţie, chiar dacă Marea Britanie şi-a digerat cu greu statutul de aliat secundar, alianţa transatlantică a rămas stabilă vreme de aproape cinci decenii, până la prăbuşirea comunismului, şi a continuat să fie cea mai puternică alianţă militară şi politică a lumii până în zilele noastre.

Formal, raporturile diplomatice dintre statele Europei occidentale şi SUA au fost reînnoite încă din 1953; în noiembrie 1990, cooperarea dintre SUA şi ceea ce, după Maastricht, devenise o uniune politică – Uniunea Europeană –  a fost definită în termeni formali prin Declaraţia Transatlantică, urmată, în decembrie 1995, de Noua Agendă Transatlantică. Ambele documente sunt importante prin prevederile lor concrete şi specifice, dar au o importanţă istorică depăşind detaliul mecanismelor de cooperare. Şi iată de ce: liantul esenţial al alianţei dintre SUA şi Europa de vest a fost, odată cu capitularea Germaniei, un pericol de altă natură, dar la fel de grav, anume tentaţia imperială a URSS victorioasă, în plină expansiune europeană, ceea ce a deschis era Războiului rece. Indiferent de momentele de destindere din anii lui Hruşciov şi Kennedy, ori de teoretizarea coexistenţei paşnice dintre cele două sisteme, SUA au considerat tot timpul URSS şi pe aliaţii săi ca fiind cea mai gravă ameninţare de securitate cu care se confruntau, iar URSS a considerat, la rându-i, că NATO în genere şi americanii în special erau cel mai mare pericol. În această confruntare, Europa Occidentală nu avea de ales: SUA au fost – cum au şi rămas – cea mai mare putere militară dintre statele democratice şi nici unul dintre acestea nu-şi făcea iluzia că ar putea să reziste de unul singur unei agresiuni a Pactului de la Varşovia. Or, între 1989 şi 1991, şi Pactul de la Varşovia, apoi şi URSS, s-au prăbuşit, aşa că pericolul ca Uniunea Europeană să se distanţeze de America în absenţa unui risc comun de securitate era cât se poate de acut.

Un număr important de factori au împiedicat însă, din fericire, destărmarea Alianţei Atlantice. Mai mult, la 12 septembrie 2001, Alianţa a activat pentru prima oară în istoria sa Articolul 5 al Tratatului de la Washington. Aici trebuie să enumerăm atât considerente foarte prozaice, cum ar fi faptul că, împreună, SUA şi UE reprezintă de departe cea mai importantă forţă economică a lumii contemporane, care produce aproape 60% din PIB-ul mondial, acoperind 33% din comerţul mondial de bunuri şi  42% din schimbul de servicii. În acest context, a crescut în ultima vreme participarea UE la producţie şi schimburi, dar trebuie să remarcăm că, deşi aria conflictuală din raporturile transatlantice capătă adesea un relief nemeritat în presă, această arie conflictuală nu depăşeşte 2% din totalul schimburilor comerciale reciproce. Stimulat de crearea Consiliului Economic Transatlantic – TEC – în 2007, menit să dea un nou avânt economiilor de pe ambele maluri ale oceanului şi, fără să o declare, să vindece câteva din numeroasele răni pe care deciziile Administraţiei Bush le provocase în relaţia cu aliaţii europeni,  cooperarea economică dintre SUA şi UE se manifestă activ, inclusiv în eforturile reunite de limitare a efectelor crizei globale.

Această criză este şi ea plină de riscuri, nu doar pentru fiecare stat în parte, ci şi pentru alianţele şi uniunile politice de ambele părţi ale Atlanticului, fiindcă în situaţii de criză internă, orice administraţie este mai susceptibilă. Aşa se face că, de exemplu, se aud tot mai multe voci ale oficialilor americani care pun în vedere statelor europene că nu trebuie să mai conteze, ca în anii „războiului rece”, pe faptul că SUA oricum le vor apăra, şi că ar fi cazul să consacre cheltuielilor de securitate şi înarmare un procent ceva ma apropiat de cel la care s-au angajat ca membri NATO. La prima vedere, nu poţi să nu le dai dreptate americanilor, al căror deficit nu se poate corecta dacă vor continua să se înarmeze şi în contul aliaţilor europeni. La o scrutare mai atentă, lucrurile se complică: poziţia americană în NATO permite industriei militare a SUA să dicteze, de fapt, tipul de armament pe care NATO îl utilizează, drept care europenii nu pot să-şi utilizeze capacităţile de producţie şi sunt cantonaţi în poziţia de debitori neţi ai unei industrii care nu le aduce nici un loc de muncă. Tot astfel se prezintă şi problema atât de disputată a culturilor de plante modificate genetic: în aparenţă, europenii se împotrivesc iraţional progresului, doar că aceste plante au particularitatea de a nu produce seminţe, care trebuie să fie ele însele modificate în laborator pentru a permite o nouă recoltă. În aceste condiţii, şi cum laboratoarele americane au exclusivitatea patentelor, europenii ar fi obligaţi anual să cumpere de la un unic furnizor seminţele indispensabile reproducerii recoltei.

Un alt punct de discordie priveşte respectarea drepturilor omului şi justiţia, domeniu în care opinia publică europeană este mai radicală decât cea americană. În acest sens, la problema mereu acută a pedepsei cu moartea, pe care europenii au abolit-o – cu excepţia Lituaniei, în cazuri cu totul excepţionale – dar care continuă să fie legiferată şi activ utilizată în nu puţine dintre statele americane, în frunte cu Texasul, care deţine sub acest aspect un trist record, s-a adăugat în ultimii ani spinoasa problematică a tratamentului aplicat celor suspecţi de terorism. Într-adevăr, în urma şocului de la 11 septembrie, administraţia Bush a adoptat Patriot Act, o sumă de prevederi legale care au permis „Homeland Security” şi altor agenţii de securitate să exercite nu doar un control care încalcă sistematic libertăţile cetăţenilor, ci şi un număr de acţiuni represive, uneori foarte brutale, care au întunecat ultimii ani de guvernare ai lui George W. Bush, dar care nu par să aibă parte de o rezolvare clară nici azi, către sfârşitul mandatului lui Obama, câştigat în mare măsură pe baza promisiunilor de a pune capăt acestor practici. Or, s-a văzut în ultimii ani că preşedintele nu a putut să rezolve esenţialul în această privinţă. Poate că la Abu Ghraib nu se mai practică tortura prin înec, dar baza de la Guantanamo funcţioneazâ încă…

Cum se ştie, România şi Polonia – statele europene care au un parteneriat strategic activ cu SUA şi care au iritat în repetate rânduri parteneri europeni importanţi, cum este Franţa, prin atitudinea lor făţiş pro-americană – au fost acuzate de Amnesty International şi apoi de Raportul Martin al UE că au găzduit activităţi represive secrete pe teritoriile lor. În pofida protestelor energice ale tuturor factorilor responsabili, această suspiciune nu a încetat să planeze asupra celor două state, iar atitudinea sfidătoare a administraţiei Băsescu în multe chestiuni legate de cooperarea europeană nu a făcut altceva decât să sublinieze această ruptură.

Apropierea transatlantică realizată recent datorită fascinaţiei cu care europenii l-au adoptat pe candidatul Barak Obama pare azi aproape uitată. Incidente cum a fost scandalul care l-a implicat pe Dominique Strauss Kahn scot la iveală diferenţe foarte mari de mentalitate şi chiar de legislaţie. În ciuda acestor diferende, care vor continua să existe şi chiar să ridice unele obstacole în cordialitatea reciprocă a relaţiilor transatlantice, oricât s-ar confrunta UE şi SUA, ambele sunt condamnate la cooperare. Chiar dacă în SUA nu se vor mai mânca French fries, ci American fries, chiar dacă, în Europa, sănătoasele prejudecăţi împotriva fast food-ului vor prilejui şi în noul secol aceeaşi bombăneală ostilă americanilor de la MacDonald`s, parteneriatul transatlantic va continua să existe, pentru că este un parteneriat bazat nu numai pe interese comune, ci şi pe valori comune: libertate, egalitate de şanse, democraţie. Deocamdată cel puţin, nici SUA, nici Europa nu au cu cine se alia în numele acestor valori dacă nu se aliază între ele.

 

Zoe Petre

 

Mecanismele democrației europene

Reporter: editura October - 18 - 2011 Comments Off on Mecanismele democrației europene

Cine dictează politica Uniunii Europene?

Cititori ai revistei noastre, provenind din diferite zone, dar mai cu seamă din R. Moldova, ne-au solicitat ca, în cadrul unui articol, publicaţia să abordeze modul în care este condusă Uniunea Europeană prin intermediul mecanismelor sale instituţionale. Deşi tema este oarecum de natură juridic-doctrinară, ne-am adresat d-nei Zoe Petre, reputat profesor universitar, căreia i-am solicitat o prezentare a modalităţii în care se iau deciziile la nivelul UE.

Când ne întrebăm cine decide în cadrul Uniunii Europene, nu trebuie să ne aşteptăm la un răspuns simplu. Nici în vremurile inaugurale, când acest răspuns privea doar 6 state membre, răspunsul nu putea fi univoc: era oare posibil ca francezii anilor ’50 să accepte fără murmur ca Germania să participe cu un vot egal celui propriu în decizii care priveau direct Franţa? Marea Britanie a rămas până azi într-o măsură importantă în paradigma insulară, care îi aduce satisfacţii de orgoliu şi dificultăţi economice pe măsură.

Acum, când părtaşi la decizie sunt toţi cei 27 de membri ai Uniunii, raportarea fiecărei naţiuni la idealităţile şi valorile ei pot fi oricât de entuziaste, dar, în practică, asumarea deciziilor de către fiecare stat-membru rămâne o problemă. Şi asta nu doar atunci când e vorba de state mari şi foarte puternice, membri ai UE tradiţionali; recent s-a văzut că nici Polonia, nici Cehia nu sunt dispuse să abdice de la formele plenare de suveranitate în beneficiul comun. Ce să mai vorbim de Danemarca, ţară care a rămas cu îndârjire în afara zonei euro?

În timpul referendumului danez cu privire la moneda comună, eram la Luxemburg, la o reuniune pe temele lărgirii UE, provocată şi dirijată cu excepţională diplomaţie de regretatul Ghiţă Ionescu, una din vocile cele mai respectate ale teoreticienilor unităţii europene. Consternarea care i-a cuprins nu doar pe organizatori, ci şi pe funcţionarii europeni de la Luxemburg – în majoritatea lor tineri italieni şi spanioli, cu un entuziasm juvenil lipsit de orice rezervă faţă de identitatea europeană care le oferea şi idealuri, şi o carieră prestigioasă – avea aerul unui doliu colectiv. Eşuata Constituţie europeană a fost de asemeni o lecţie despre adevăraţii decidenţi în cadrul UE, când e vorba de probleme de fond: nu statele, ci naţiunile componente.

Aceasta este totuşi o tensiune constantă, căci, se ştie, rareori se întâmplă ca electoratul să fie mai puţin conservator, sau măcar mai puţin tradiţionalist, decât clasa politică. S-a întâmplat în România anilor ’90, când – cu unele excepţii, desigur – liderii FSN apărau statu quo în materie de alianţe externe, în vreme ce marea masă a cetăţenilor dorea integrarea României în sistemul de valori democratice ale Occidentului. De aceea a şi câştigat CDR alegerile din 1996, pierzându-le apoi pe cele din 2000, fiindcă electoratul dorea integrarea, dar nu era dispus să şi plătească preţul acesteia.

În ce priveşte împărţirea competenţelor între UE şi statele membre, Uniunea Europeană se deosebeşte atât de o confederaţie (care este o asociere liberă a unor state suverane), cât şi de un stat federal. Există domenii în care statele au transferat competenţa legislativă – complet sau parţial – Uniunii Europene. În altele, statele membre ale UE acţionează în mod inter-guvernamental, adică iau decizii comune în calitate de state suverane. Uniunea Europeană nu-şi poate crea, aşadar, o ordine juridică proprie, ci este un subiect derivat de drept internaţional, a cărui competenţă rezultă din transferul unora din drepturile suverane ale statelor membre, care dispun astfel, în schimb, de o suveranitate competentă de organizare a ordinii juridice şi a competenţelor UE.

Dacă dificultăţile în relaţia dintre mecanismele de decizie ale UE şi cele ale statelor membre sunt îndeobşte vizibile şi recunoscute, nu aceeaşi e situaţia când ne referim la raporturile diferitelor instituţii europene între ele. Nu ştiu câţi dintre susţinătorii din România ai integrării au observat, de pildă, existenţa mai multor centre de putere la vârful UE, centre ale căror relaţii nu pot evita tensiunile şi chiar unele conflicte – sau cel puţin câţi sunt cei care au acordat importanţa cuvenită acestor fapte, considerându-le îndeobşte detalii tehnice fără prea mare relevanţă. În realitate, până la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, acum mai puţin de trei ani, la 1 decembrie 2009 – când, e drept, România era în febra alegerilor prezidenţiale iminente şi nu-şi bătea prea mult capul cu Europa – cele mai greu de definit relaţii erau cele dintre Comisia Europeană şi Parlamentul European; sau, spus mai fără menajamente, rolul Parlamentului European era mai degrabă decorativ decât efectiv, în condiţiile în care, cum bine se ştie, Parlamentul este temelia instituţională fără de care nu există democraţie.

E drept, Uniunea Europeană plătea astfel tributul originilor ei în anii imediat următori încheierii celui de-al doilea război mondial. Atunci, era vorba de o piaţă comună, care reglementa în materiile referitoare la cărbune şi oţel, astfel încât Comisia Europeană şi miniştrii de resort puteau prea bine reprezenta şi interesul comun, şi interesele propriilor naţiuni. După Maastricht, însă, vocaţia de uniune politică a UE a impus o corelare mult mai riguroasă între diferitele instanţe decizionale – de unde şi dezbaterile referitoare la o Constituţie europeană, încheiate cu compromisul care a dus la Tratatul de la Lisabona.

Principala inovaţie a Tratatului nu este, astfel, cum s-ar putea crede, apariţia funcţiei de Preşedinte al Consiliului European (mă tem că, luaţi repede, prea puţini dintre compatrioţii noştri, întrebaţi cine este acest preşedinte, ar răspunde fără ezitare Herman Van Rompuy). Această inovaţie constă, simplificând, în creşterea semnificativă a competenţelor Parlamentului European în exprimarea voinţei cetăţenilor europeni în raport cu deciziile adoptate.

În ce priveşte competenţele legislative ale Uniunii Europene în diferite domenii politice, se face diferenţa între competenţa exclusivă, dublă şi flancată. De exemplu, în politica comercială şi vamală, puterea legislativă o deţine exclusiv UE. În domeniul pieţei comune, al agriculturii, energiei, transporturilor, mediului şi al protecţiei consumatorilor se aplică o competenţă dublă: statele membre au dreptul să adopte legi proprii, în cazul în care UE nu prezintă nici o iniţiativă legislativă comună. În afară de aceasta, există anumite competenţe care pot fi delegate UE de către statele membre. În toate celelalte domenii politice, ţările membre deţin competenţa exclusivă.

În ce priveşte actul legislativ exercitat de Uniunea Europeană, se aplică două principii de bază: principiul subsidiarităţii, care spune că orice decizie politică trebuie să fie adoptată la nivelul cel mai apropiat de cetăţenii care beneficiază de decizia respectivă: o decizie referitoare la canalizarea unei localităţi trebuie să depindă exclusiv de autorităţile localităţii respective; Uniunea Europeană nu oferă aici decât asistenţa necesară. În schimb, o decizie referitoare la construcţia pe teritoriul statelor membre de conducte de gaz metan din regiunea caspică nu poate fi adoptată exclusiv la nivel naţional şi are nevoie de o decizie politică şi de finanţare la nivelul UE. Al doilea principiu al politicii UE este cel al proporţionalităţii. Conform acestuia, orice măsură luată trebuie să fie adecvată, necesară şi corespunzătoare scopului urmărit (aici ar fi, desigur, multe de discutat, mai ales la nivelul legislaţiei din România, dar e un subiect prea complex pentru a fi expediat aici şi acum).

Legislaţia UE se împarte, la rându-i în legislaţie „primară” şi „secundară”. Tratatele, adoptate de toate statele membre în conformitate cu propriile reguli, consemnate de regulă în Constituţie, adică fie prin ratificare în Parlamentele naţionale – ceea ce e procedura cea mai frecventă – fie prin referendum, tot naţional, reprezintă legislaţia primară a Uniunii. Legislaţia secundară constă în reguli, directive şi decizii care decurg din principiile stabilite de tratate. Ele constituie un corp de legi în continuă dezvoltare, aşa-numitul „acquis comunitar”. Termenul francez acquis, denotând un bun câştigat, a intrat în această formă chiar şi în engleză.

În termenii Tratatului de la Lisabona, procedura obişnuită de adoptare a deciziilor în UE este codecizia: Parlamentul European, ales prin vot universal direct de cetăţenii tuturor statelor membre, ca şi Consiliul European – reuniunea şefilor de state şi guverne ale celor 27 de state membre – trebuie să aprobe proiectele propuse de Comisie, tot aşa cum proiectele de legi alcătuite de guvernele naţionale trebuie să fie aprobate prin vot de Parlamente la nivel naţional pentru a deveni legi. De asemeni, Parlamentul European poate bloca o propunere dacă este în dezacord cu Consliul European.

În ultimă instanţă, aşadar, decizia în UE e tot mai mult de competenţa cetăţenilor Uniunii, prin aleşii lor la nivel european. Asta presupune, însă, ca alegerea parlamentarilor europeni să fie privită cu mult mai multă seriozitate de către electoratele naţionale, şi mai ales cu mult mai multă atenţie faţă de politicile europene pe care aceştia le propun. Până acolo mai e un drum destul de lung, şi asta în toate cele 27 de state membre.

Zoe Petre