NUMARUL
205-206
Președintele formațiunii PLUS, Dacian Cioloș, precum și Renew Europe, au apreciat Rezoluția Parlamentului European cu ...
Datele cele mai recente ale Eurostat pun în evidență faptul că unul din șase adulți ...
În Bosnia-Herțegovina se înregistrează un fenomen cutremurător din perspectiva percepției autorităților vizavi de istoria recentă, ...
Relațiile internaționale par să se fi conformat și ele rigorilor impuse de protocoalele scrise sau ...
PROLOG. Când am întors ultima pagină a volumului ,,ANUL ZERO 1945, O ISTORIE”, eram la ...
Ca urmare a liberalizării politicii românești față de Occident, în anul 1971, împreunpă cu alte ...
Fondată la 4 aprilie 1991, înainte cu câteva luni de proclamarea independenței Republicii Moldova, revista ...
Imaginea savantului Nicolae Iorga în memoria colectivă a poporului român este copleșitoare. Practic, ea întruchipează ...
De-a lungul timpului, personalități publice considerate reprezentative și cu mare anvergură au fost desemnate de ...
II. Căldură, mișcare, interese militare Rege printre combustibili, petrolul încă face să se învârtă roțile economice, ...
Potrivit celebrului „ceas al sfârșitului” - numărătoare simbolică a clipelor care despart omenirea de un ...
Statisticile internaționale referitoare la modul în care guvernele și politicienii au gestionat situațiile de urgență ...
Dincolo de biografiile romanțate și de personajele spioni care umplu volumele și cinematografia există destine ...
Digitalizarea accelerată a politicii are o mulțime de fațete, iar liderii din toată lumea se ...
Motto: „Vox populi, vox Dei”*     Ca și altădată, doi cumetri, profitând de noul regim acordat supraviețuitorilor ...
Datoriile moștenite după destrămarea fostei Iugoslavii de statele balcanice care și-au declarat independența au fost ...

Moment de reflecție – Temeiuri istorice

Reporter: editura December - 18 - 2018 Comments Off on Moment de reflecție – Temeiuri istorice

Aniversarea Centenarului Marii Uniri ar trebui să ne îngăduie un moment de reflecție asupra semnificației acestui eveniment în contextul frământat de pasiuni și interese al unei Europe unite și în același timp divizate.

Împlinirea, peste doi ani, a 100 de ani de la semnarea Tratatului de la Versailles, cu tratatele sale subsumate, cel de la Trianon fiind de o importanță capitală pentru România, constituie un bun prilej pentru actualele Mari Puteri europene – care sunt, într-o formă sau alta, aceleași Mari Puteri de la încheierea Armistițiului din 11.11.1918 – de a afirma sau de a contesta pentru viitor prevederile celui mai important document politic al secolului trecut. Trebuie să observăm că, deși cel de-Al doilea Război Mondial a fost, în multe privințe, cauzat de încercarea unor semnatari ai Tratatului de la Versailles de a modifica prevederile acestuia, la sfârșitul conflagrației, situația geo-politică a rămas, în mare, aceeași. Iar anul 1989, în care s-au desăvârșit multe dintre tendințele politice ale perioadei interbelice, nu a adus în nici un fel vreo atingere a prevederilor Tratatului amintit. Putem spune că Tratatul de la Versailles, cu tratatele sale adiacente, a asigurat stabilitatea geopolitică a Europei (chiar dacă pacea nu a fost garantată) vreme de un secol, fapt nemaiîntâlnit în istoria continentului.

Care ar putea fi rațiunile pentru care Tratatul de la Versailles a putut avea o asemenea autoritate și recunoaștere, chiar și în fața unor actori care s-au simțit nedreptățiți? Cu siguranță, un motiv serios și rezonabil a fost faptul că pentru prima dată la nivel continental a funcționat dreptul autodeterminării națiunilor, renunțându-se, cât a fost posibil, la principiile moștenirilor istorice. Destrămarea a două imperii multinaționale, cel Habsburgic și cel Otoman, schimbarea de fond a naturii altor două imperii, cel rus și cel britanic, a făcut posibilă afirmarea identității unor națiuni legitime, până atunci sufocate de o legalitate depășită și partizană. Noua legalitate generată de Tratat a fost contestată imediat de unele puteri învinse, la care s-au adăugat altele, nemulțumite de soluțiile oferite de înțelegerea internațională.

Interesant este că toate puterile contestatoare au fost acaparate de dictatură. Germania, Italia, Ungaria, Rusia au cunoscut după Primul Război Mondial regimuri autoritar-dictatoriale. Se ramarcă faptul că primul regim de natură fascistă s-a instalat în Ungaria, succesoarea parțială a Imperiului dualist Austro-Ungar. Nemulțumirea față de prevederile internațional acceptate ale Tratatului de la Trianon s-au concretizat într-o formulă naționalist-revendicativă, considerând Ungaria marele mutilat al Tratatului, marea victimă a acestuia. Este, în fapt, un sofism seducător, dar, totuși, un sofism. Ungaria ca stat autonom are prea puțin de-a face cu ideile naționalist-revizioniste ale unei clase politice frustate de pierderea unor privilegii acordate de regimul imperial habsburgic. Unul dintre aceste privilegii a fost acela de a administra, exploata, coloniza teritorii și populații nemaghiare, cum ar fi românii, slovacii, sârbii, ucrainenii, croații etc. Practic, de la realizarea dualismului, sistemul de autonomii care cuprindea și Transilvania a fost desființat, regatul ungar, reînființat după câteva sute de ani de la dezastrul militar de la Mohacs, devenind printr-o scamatorie legală posesorul direct al unor teritorii niciodată aparținând coroanei maghiare. Dar nu această însușire a autonomiilor stă la baza politicii naționalist-revizioniste de după Primul Război Mondial, ci legile și măsurile de maghiarizare forțată a populației – de la schimbarea numelor de familie și de botez pînă la schimbarea denumirilor geografice – de desființare a instituțiilor de educație sau culturale ale populațiilor nemaghiare, precum și politica de persecutare religioasă și economico-financiară a acestora. Toate aceste măsuri au constituit izvorul ideologic și propagandistic al politicii naționalist-revizioniste interbelice.
Revenirea la situația creată de Tratatul de la Versailles după încheierea celui de- Al Doilea Război Mondial, din cauza condițiilor specifice din partea de est a continentului – instalarea unor regimuri controlate de sovietici – a pus între paranteze relative puseurile revendicative ale puterii politice de la Budapesta. Relative deoarece în anii `80 a început o adevărată ofensivă propagandistică împotriva Tratatului de la Trianon și a consecințelor sale. Unul dintre ingredientele acestei acțiuni a fost – și este – susținerea nelegitimității României de a administra o provincie istorică numită Transilvania sau Ardeal, deși termenul este extins și asupra altor regiuni istorice, cum ar fi Banat, Crișana, Maramureș. Argumentele sunt de o subiectivitate, care, în termenii unei judecăți imparțiale, devin ridicole. Unul ar fi acela că România nu este un stat civilizat, iar românii sunt un popor barbar, fără o cultură semnificativă. Acest argument a fost folosit in extenso în cadrul tratativelor de la Trianon.

Răspunsul românesc a fost simplu: pe masa tratativelor, delegația României a așezat colecția „Convorbiri Literare”. Faptul a convins delegațiile celorlalte puteri convocate. Un alt argument este de natură istorică – Transilvania era lipsită de locuitori când detașamentele maghiare au pătruns în ea. Spre completare, se susține că românii au început să se strecoare în Ardeal către secolul al XIV-lea, venind din Balcani. Desigur, răspunsurile sunt simple – „Cronica” notarului regelui Bela, Anonimus Notarius, care descrie faptele de arme ale ungurilor în cucerirea patriei și a Transilvaniei notează conflictele militare cu autohtonii, dând nume de conducători și locuri. Cu cine să se fi luptat ungurii, ieșind învingători, dacă nu cu locuitorii autohtoni care sunt denumiți mereu ca vlahi sau valahi? E denumirea pe care germanicii o dădeau romanicilor (walla, olla, vlaha). Ori, măcar atâta ni se recunoaște, că românii sunt romanici. Cum argumentul demografic nu funcționează, românii deținând majoritatea în orice moment al istoriei, se utilizează argumentul dreptului dinastic, al dreptului nobiliar. Char și acest argument este demontat prin faptul că multe familii nobiliare maghiare din Transilvania au de fapt nume românești – Banffi e Ban, Kendeffi e Cândea, Dragffi e Dragu etc. Cum au ajuns nobilii români mari nobili maghiari? Prin edictul regelui Carol Robert de Anjou, dat la Bistrița, prin care se hotăra că nu puteai avea pământ dacă nu ești nobil, iar nobil nu puteai fi decât dacă erai catolic. Ori, românii, de la țăran la nobil, erau ortodocși, cum era, de altfel, și regele magniar Vajk (Voicu), cunoscut sub numele de Ștefan cel Sfânt, care purta o coroană bizantină. Nobilii care au putut rămâne nobili au trecut la catolicism și, cu timpul, s-au maghiarizat. Cel mai bun exemplu în acest sens este Iancu de Hunedoara, tatăl regelui Mathias Corvinul, nobil român care, căsătorindu-se cu Elisabeta Szilagyi, a intrat în protipendada maghiară, ajungând regent al Ungariei și un erou al creștinătății. Iancu de Hunedoara aparținea vestitei familii de boieri români din Hațeg, ultima fortăreață a nobilimii autohtone, cea a Drăculeștilor. Mathias era rudă cu Vlad Țepeș, dar asta nu l-a împiedicat să îl țină pe acesta în temniță ani de zile.

Eugen Uricaru

O lucrare document

Reporter: editura April - 17 - 2014 Comments Off on O lucrare document

Coperta carteÎn pofida existenţei unei laborioase relaţii diplomatice, istorici din România şi din Turcia au fost destul de „discreţi” faţă de relaţiile bilaterale. Cunoaşterea limbii turce i-a permis domnul Ionuţ Cojocaru să acceadă la informaţia de primă mână, edită dar mai ales inedită, existentă în istoriografia turcească şi în arhivele turceşti. Astfel că prin această teză de doctorat, puzzle-ul intitulat „România şi Turcia în perioada interbelică” este completat cu pătrăţelele turceşti.

Firul epic al acestui volum urmăreşte eforturile României şi Turciei, singure sau împreună, pentru promovarea şi apărarea intereselor lor într-un interval deschis de evenimentele politice şi militare ce au urmat primului război mondial şi încheiat de derulările din crucialul an 1940. Sunt urmărite atitudinile pe care cele două ţări le-au avut faţă de conferinţele de la Lausanne şi Montreux, faţă de problemele securităţii pe continent şi în Balcani şi faţă de deteriorarea situaţiei internaţionale şi prăbuşirea Europei în cel de-al doilea război mondial.

Graţie accesului la istoriografia şi sursele documentare turceşti, autorul a putut să ofere noi informaţii referitoare la Antanta Balcanică şi poziţia Turciei faţă de evoluţia situaţiei României la sfârşitul perioadei interbelice şi în primul an de război. Se analizează cu ajutorul aceloraşi documente limitările politicii externe desfăşurate de Turcia şi România, încercând să se găsească şi explicaţii la anumite poziţii – ca de pildă, izolarea României faţă de Uniunea Sovietică. Lucrarea domnului Ionuţ Cojocaru este o alcătuire echilibrată, scrisă îngrijit, având un discurs redactat logic.

Existau şi diferenţele majore care despărţeau România de Turcia din punctul de vedere al situaţiei geostrategice. În fond, este vorba despre un stat european, cu interese europene şi despre un stat asiatic, cu interese în bazinul est-mediteranean şi în Orientul Mijlociu. Interesele acestora nu au cum să se acomodeze! Şi această situaţie nu este proprie momentului 1939, ci apare imediat după 1918. Ar mai trebui apoi de găsit şi locul pe care decizia lui Nicolae Titulescu, din martie 1936, 1-a ocupat în „intrarea în amorţeală” a Antantei Balcanice şi a Micii Antante, atunci înregistrându-se un decalaj major între opţiunile României, de o parte, şi ale aliaţilor săi.

Prof. univ. dr. Mihai Retegan


Autorul se confesează: Ionuţ Cojocaru

De curând a apărut în librării lucrarea „România şi Turcia – Actori importanţi în sistemul de relaţii interbelice (1918 – 1940)”, de lector univ. Ionuţ Cojocaru. Stăm de vorbă cu autorul:

– Ce îşi propune această lucrare?

– Este o carte care vine să întregească şi să completeze bibliografia existentă despre relaţiile româno-turce. Este de fapt un tablou al evoluţiei legăturilor dintre statele balcanice de la începutul secolului XX. De altfel, zona balcanică a reprezentat întotdeauna un spaţiu multicultural, tumultuos în evenimente – multe imprevizibile… Nicolae Iorga remarca pe bună dreptate că nu putem înţelege istoria noastră dacă nu cunoaştem istoria vecinilor. În acest sens, împreună cu câţiva colegi din fiecare stat sud-est european, din Turcia, Serbia, Bulgaria, Bosnia-Herţegovina, Albania, Croaţia, Grecia, Macedonia, am discutat posibilitatea acestei colaborări. În ceea ce mă priveşte, am fost invitat să particip în statele respective la diferite sesiuni de comunicări ştiinţifice care m-au ajutat în realizarea acestei lucrări.

– De la ce bază de pregătire aţi pornit?

– După absolvirea Facultăţii de Istorie, în care timp m-am specializat în limba turcă, vara anului 2005 mi-am petrecut-o în Germania, în mijlocul unei comunităţi de turci. Discuţiile cu colegi turci despre diferite evenimente istorice comune m-au îndreptat spre acest subiect. Am vrut să mă documentez cum de Țara Românească, Moldova şi Transilvania au putut ţine piept unui imperiu tri-continental. Apoi am aprofundat o altă religie, o altă mentalitate, o altă civilizaţie, cât şi, mai ales, personalitatea lui Mustafa Kemal Atatürk, lider unic, care a reuşit să transforme un Imperiu într-o Republică. Aceştia au fost factorii care m-au făcut să mă aplec spre analiza istoriei acestui popor şi a relaţiilor cu ţara noastră.

– Aţi studiat în Arhivele Turciei. Am dori să ne prezentaţi în câteva cuvinte această instituţie.

– Arhivele din Turcia se află în mai multe locuri: cele ale Imperiului Otoman sunt la Istanbul, de anul trecut, într-un sediu somptuos, iar cele de la Ankara sunt dedicate Republicii Turcia – Direcţia Generală a Arhivelor Statului. Arhivele funcţionează în sistem informatizat şi sunt defalcate pe tipul subiectului, pe rapoartele oficialităţilor consultate. Din păcate, în Turcia este greu de ajuns la Arhivele Militare şi chiar mai dificil în cele ale Ministerului de Externe. Cât priveşte Arhivele Diplomatice, ele nu pot fi consultate.

– La ce lucraţi în prezent?

– Îmi propun să dezvolt cercetările mele cu privire la acest spaţiu. În noiembrie 2013 am organizat simpozionul „Diplomaţia sud-est europeană, 100 de ani de la războaiele balcanice”, împreună cu Academia Oamenilor de Ştiinţă din România şi Universitatea Europei de Sud-Est Lumina. Pe lângă comunicările profesorilor români, am reuşit să angrenez şi colaborarea a peste 20 de istorici din Turcia, care au prezentat studii inedite, completând ceea ce s-a scris despre subiect până în acest moment, cât şi câteva studii la fel de valoroase prezentate de colegii din Serbia. Aceste comunicări vor apărea într-un volum la Editura Cetatea de Scaun. De asemenea, împreună cu un valoros grup de cercetători, ne apropiem de finalul volumului al doilea de documente România – Turcia, care tratează perioada anilor 1938-1944, o perioadă dificilă pentru statele balcanice, victime ale jocurilor marilor puteri. Mai amintesc că, împreună cu doctorand Andreea Stoian Karadeli, lucrez la o monografie dedicată personalităţii lui Mustafa Kemal Atatürk.