NUMARUL
205-206
Președintele formațiunii PLUS, Dacian Cioloș, precum și Renew Europe, au apreciat Rezoluția Parlamentului European cu ...
Datele cele mai recente ale Eurostat pun în evidență faptul că unul din șase adulți ...
În Bosnia-Herțegovina se înregistrează un fenomen cutremurător din perspectiva percepției autorităților vizavi de istoria recentă, ...
Relațiile internaționale par să se fi conformat și ele rigorilor impuse de protocoalele scrise sau ...
PROLOG. Când am întors ultima pagină a volumului ,,ANUL ZERO 1945, O ISTORIE”, eram la ...
Ca urmare a liberalizării politicii românești față de Occident, în anul 1971, împreunpă cu alte ...
Fondată la 4 aprilie 1991, înainte cu câteva luni de proclamarea independenței Republicii Moldova, revista ...
Imaginea savantului Nicolae Iorga în memoria colectivă a poporului român este copleșitoare. Practic, ea întruchipează ...
De-a lungul timpului, personalități publice considerate reprezentative și cu mare anvergură au fost desemnate de ...
II. Căldură, mișcare, interese militare Rege printre combustibili, petrolul încă face să se învârtă roțile economice, ...
Potrivit celebrului „ceas al sfârșitului” - numărătoare simbolică a clipelor care despart omenirea de un ...
Statisticile internaționale referitoare la modul în care guvernele și politicienii au gestionat situațiile de urgență ...
Dincolo de biografiile romanțate și de personajele spioni care umplu volumele și cinematografia există destine ...
Digitalizarea accelerată a politicii are o mulțime de fațete, iar liderii din toată lumea se ...
Motto: „Vox populi, vox Dei”*     Ca și altădată, doi cumetri, profitând de noul regim acordat supraviețuitorilor ...
Datoriile moștenite după destrămarea fostei Iugoslavii de statele balcanice care și-au declarat independența au fost ...

Scriitori excluşi din motive politice (3)

Reporter: editura April - 20 - 2013 Comments Off on Scriitori excluşi din motive politice (3)

Continuăm publicarea articolelor dedicate ROMĂNIEI CULTURALE, a segmentului de scriitori excluşi din motive politice, din perioada anilor de după cel de-al doilea război mondial, anii „dezgheţului” cuprins de ger.

Moartea lui Stalin a însemnat începutul unui „dezgheţ” care a atins maximul său odată cu prezentarea Raportului secret al lui Nikita Hruşciov. Pentru România, lucrurile nu au stat chiar aşa, fenomenele dezgheţului politic au întârziat exact zece ani după apariţia primelor semne ale acestui dezgheţ ce se petrecea la Moscova, Budapesta, Varşovia sau Praga. Cel mai lesne de observat a fost aspectul cultural. Rigiditatea poziţiei, dogmatismul manifestat în anii `50, ani în care triumful noii literaturi ajunsese la culmea ridicolului, n-au împiedicat apariţia unor opere, exact în acea perioadă care uimeau lumea culturală, şi nu numai, prin libertăţile de subiect şi stilistice. Astfel, în acei ani consideraţi, în general şi pe bună dreptate „de gheaţă” au apărut „Groapa” lui Eugen Barbu, „Moromeţii” lui Marin Preda şi „Bietul Ioanide”, un roman de G. Călinescu, la care adăugăm excepţionale traduceri din literatura clasică universală. Clasicii antichităţii eline şi romane, filosofie şi literatură, au apărut pentru prima dată în româneşte în anii `50, iar faptul trebuie consemnat alături de acela că mari nume ale culturii nu puteau semna opere originale, dar semnau aceste excepţionale traduceri.

Dezgheţul cuprins de ger

2.goma-paul

Paul Goma

În câţiva ani după 1959, anul ultimului puseu al violenţei anti-intelectuale şi al represiunii făţişe faţă de cei care gândeau sau vorbeau altfel decât în ziarele de partid, regimul politic din România recuperează şi depăşeşte cu mult procesul dezgheţului antistalinist care avusese loc în celelalte ţări din lagărul sovietic. Acest ultim accent a străbătut toată perioada ce a urmat, până în 1989. Moartea liderului comunist Gheorghiu-Dej, neaşteptată şi înconjurată de mister, a adus un nou lider, Nicolae Ceauşescu, dar a păstrat în esenţă şi echipa şi linia liberală a politicii de la Bucureşti. Anul 1968 a însemnat climaxul liberalizării şi al capitălizării încrederii unui popor care se iluziona că este posibilă funcţionarea unui sistem cu faţă umană. Un râu de cărţi ce păruseră până atunci de neatins a ieşit la suprafaţă în librării, pe tarabe, în standurile din fabrici şi instituţii, prin intermediul difuzorilor voluntari. Oamenii nu făceau rate la mobilă, ci la cărţi! S-a tradus masiv literatură şi filosofie, istorie şi politologie, au apărut mai toţi autorii români ostracizaţi politic sau ideologic, Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Vasile Voiculescu, Eugen Lovinescu, Hortensia Papadat Bengescu, Ionel Teodoreanu, Rădulescu Motru şi Nicolae Iorga, mai toată cultura românească s-a ridicat din praf şi a îmbrăcat haine de sărbătoare. A fost o acţiune serioasă şi responsabilă, în care marii intelectuali ieşiţi din închisori sau întorşi din domiciliul forţat ori din locurile de muncă educativă (sic!) au avut un rol covârşitor. Părea că totul scapă de sub control. Primul duş rece a venit în 1971, când s-au anunţat măsuri etice şi morale care să păzească societatea de relele contagiunilor ideologice. Adevărata lovitură s-a produs prin măsuri administrative şi economice succesive, care au culminat cu Plenara de la Mangalia, din 1978. Pauza se terminase. Asta nu înseamnă că, mai ales după 1971, cenzura şi supravegherea ideologică nu ar fi funcţionat. Cartea de debut a subsemnatului a stat 5 (cinci) ani prin diferite oficine până când a fost publicată. Au fost reluate practici mai vechi. prin dezbaterea în public, dezbateri acuzatoare, desigur, pentru a atrage oprobiul maselor! Celebru este cazul prozatorului Ion Anghel Mănăstire, care a fost ţinta unei demascări în care autorul era judecat de cititori pentru felul în care a reflectat realitatea într-o operă de… ficţiune. O altă carte a poetului Ion Gheorghe a fost refuzată la tipărire de către muncitorii tipografi vigilenţi. Era o încercare ce făcea parte din primele măsuri ale unei noi revoluţii culturale.

Au căzut, pe rând, victime ale acestei noi ofensive a spiritului primitiv şi intransigent autori precum Dumitru Ţepeneag, Virgil Tănase, Paul Goma, Ion Negoiţescu, Ion Caraion, autori care au avut şansa să emigreze, la care adăugăm pe Norman Manea, Al. Papilian, Matei Vişniec, Gheorghe Astaloş, Dinu Flămând, Bujor Nedelcovici, care au plecat în decursul anilor; lista e foarte lungă, dar sunt mulţi alţii care au rămas în ţară şi care au înfruntat persecuţii, e drept, fără a fi arestaţi, cum se întâmpla cu douăzeci de ani înainte. A.E, Baconschi, care, după o perioadă tulbure de proletcultism confuz, a devenit un ferm apărător al literaturii adevărate, a devenit o figură a exilului interior, cum se mai spunea. Alături de el putem aşeza o altă figură cam cu acelaşi destin, Dan Deşliu. O situaţie ciudată aveau Geo Bogza şi Eugen Jebeleanu, maeştri incontestabili ai textelor sibilinice, dar care se bucurau de o oarecare intangibilitate datorită trecutului lor militant de stânga. În fapt, se creaseră două grupări destul de bine definite – unul care se opunea tendinţelor neodogmatice şi de control absolut al vieţii culturale din partea grupului de putere reală din P.C.R, al cărui figură emblematică a fost Marin Preda, şi un altul, care încerca să se folosescă de forţa politică pentru a schimba configuraţia ierarhiei şi a autorităţii din lumea literară. Acest grup îl avea în poziţie dominantă pe Eugen Barbu. Grupul, supranumit „al protocroniştilor”, se folosea de puseele naţionaliste ale regimului pentru a schimba configuraţia amintită. Nu putem fi siguri dacă nu cumva ambele grupări erau manevrate din umbră de laboratorul politicii şi al propagandei, condus în acea vreme de Dumitru Popescu, iniţial un liberal activ, devenit cu timpul unul din artizanii revoluţiei culturale care a sfârşit prin a-l devora şi pe acesta. Rând pe rând, publicaţii şi cărţi au fost supuse procesului de exercitare a fermităţii ideologice, între subiectele vremii fiind revista „Amfiteatru”, un volum de versuri pentru copii al Anei Blandiana, o antologie a poeziei româneşti alcătuită de N. Manolescu, un roman de Nicolae Breban, un altul al lui Augustin Buzura etc., etc.

Putem afirma că toţi, sau aproape toţi scriitorii care scriau literatură şi nu literatură de partid au avut probleme serioase cu apariţia cărţilor lor. Personal, am avut un roman interzis, un altul îndelung disputat – dacă poate fi publicat sau nu – şi un film scos de pe ecrane. Sistemul era foarte complicat şi se afla sub semnul subiectivităţii, mai cu seamă din momentul în care a fost introdus un nou regulament de control şi de responsabilitate, acela al auto-cenzurii. Acesta presupunea asumarea responsabilităţii asupra publicării de către editor, în primul rând, şi de către autor în al doilea rând. Ori, acest diabolic mecanism a dus la o paralizare a sistemului editorial, deoarece nimeni nu putea şti cine şi de ce îi va reproşa publicarea unui text. Au fost alcătuite liste de autori care aveau voie să participe la întâlniri cu cititorii şi, cel mai grav, care nu aveau voie. Austeritatea ideologică mergea în paralel cu austeritatea economică. Dar, practic, nu mai avem de-a face cu represiuni de masă. Un caz grav a fost arestarea lui Gh. Ursu pentru un jurnal nepublicat. Ursu a murit în închisoare, ca victimă a violenţei din arest. Un poet din Constanţa, Alexandru Crişan, medic de profesie, a fost obiectul unei acţiuni de arestare pentru conţinutul unei cărţi publicate deja, dar a fost eliberat fără proces, câteva luni mai târziu. Numărul cărţilor oprite de la tipar a crescut în mod îngrijorător pentru o cultură vie, comentariile şi publicitatea asupra cărţilor fiind minimă. În fapt, atenţia represiunii se îndrepta către cei care puteau deveni cu adevărat primejdioşi pentru ordinea politică – vocile opoziţiei deschise din mediul muncitoresc, din rândul, intelectualilor non-artişti. Lumea intelectuală consemna evenimente tragice, cum au fost morţile poeţilor Marius Robescu şi Virgil Mazilescu, ori fapte scandaloase, cum a fost cabala din jurul Dicţionarului Scriitorilor Români, coordonat de Mircea Zaciu. Oamenii de cultură semnalizau că ne aflăm în pragul unei catastrofe. Aveau dreptate. Catastrofa culturală urma să vină.

Eugen Uricaru