NUMARUL
205-206
Președintele formațiunii PLUS, Dacian Cioloș, precum și Renew Europe, au apreciat Rezoluția Parlamentului European cu ...
Datele cele mai recente ale Eurostat pun în evidență faptul că unul din șase adulți ...
În Bosnia-Herțegovina se înregistrează un fenomen cutremurător din perspectiva percepției autorităților vizavi de istoria recentă, ...
Relațiile internaționale par să se fi conformat și ele rigorilor impuse de protocoalele scrise sau ...
PROLOG. Când am întors ultima pagină a volumului ,,ANUL ZERO 1945, O ISTORIE”, eram la ...
Ca urmare a liberalizării politicii românești față de Occident, în anul 1971, împreunpă cu alte ...
Fondată la 4 aprilie 1991, înainte cu câteva luni de proclamarea independenței Republicii Moldova, revista ...
Imaginea savantului Nicolae Iorga în memoria colectivă a poporului român este copleșitoare. Practic, ea întruchipează ...
De-a lungul timpului, personalități publice considerate reprezentative și cu mare anvergură au fost desemnate de ...
II. Căldură, mișcare, interese militare Rege printre combustibili, petrolul încă face să se învârtă roțile economice, ...
Potrivit celebrului „ceas al sfârșitului” - numărătoare simbolică a clipelor care despart omenirea de un ...
Statisticile internaționale referitoare la modul în care guvernele și politicienii au gestionat situațiile de urgență ...
Dincolo de biografiile romanțate și de personajele spioni care umplu volumele și cinematografia există destine ...
Digitalizarea accelerată a politicii are o mulțime de fațete, iar liderii din toată lumea se ...
Motto: „Vox populi, vox Dei”*     Ca și altădată, doi cumetri, profitând de noul regim acordat supraviețuitorilor ...
Datoriile moștenite după destrămarea fostei Iugoslavii de statele balcanice care și-au declarat independența au fost ...

Un nou destin pentru românii din Marea Britanie?

Reporter: editura July - 8 - 2016 Comments Off on Un nou destin pentru românii din Marea Britanie?

Votul pentru ieşirea Marii Britanii din Uniunea Europeană, după 43 de ani de apartenenţă la blocul comunitar, a trimis o undă de şoc în toată lumea şi în toate sectoarele vieţii publice, de la politică la pieţele financiare. O atenţie specială este manifestată în interiorul comunităților de români care muncesc în Regatul Unit și care brusc se găsesc pe „teritoriu necunoscut”.

1Care sunt efectele principale pe termen mediu şi lung derivate din această despărţire a UE de un stat membru? În primul rând, este în cumpănă coeziunea europeană. Acest pilon al unității continentului este unul fundamental și pentru muncitorii străini care se află pe teritoriul Marii Britanii și care consideră că vor fi afectați de ieșirea țării din blocul comunitar. O altă temă majoră la nivel european pe care a acutizat-o votul britanic este reformarea Uniunii Europene. Dar și aici există numeroase necunoscute pentru lucrătorii străini, inclusiv români: noua UE, prevăzută a fi „mai flexibilă”, va avea relații economice cu Marea Britanie de natură să le permită celor care încearcă să-și construiască un viitor în Regatul Unit să și poată face acest lucru?

Opinia publică și specialiștii estimează că ieşirea Marii Britanii din Uniunea Europeană îi va afecta pe români. Mai precis, pe cei care vor să plece la muncă în Regatul Unit, pe cei care studiază acolo şi posibil chiar şi pe cei care vor să călătorească într-acolo. În esență, de negocierile care vor începe în perioada următoare între Londra și Bruxelles depinde situația românilor din Marea Britanie. Deocamdată, sunt vehiculate unele ipoteze în legătură cu ce s-ar putea schimba pentru cei circa 400.000 de români care muncesc pe teritoriul britanic, dintre care aproximativ 15% îndeplinesc condiţiile pentru a putea fi beneficiari de ajutoare sociale din partea statului britanic. Un alt exemplu: simpla călătorie în Regatul Unit s-ar putea complica; acum românii au nevoie doar de buletin, însă e posibil să devină obligatoriu paşaportul, poate chiar şi viza. De asemenea, dreptul la muncă ar putea fi restricţionat; românii vor avea din nou nevoie de permise de muncă? Totodată, studiile s-au putea scumpi. Pentru studenții români ar putea deveni tot mai greu accesibile granturile de studii, în primul rând prin restricționarea împrumuturilor.

Restricţii ar putea să fie impuse şi în ceea ce priveşte drepturile sociale. După cum se cunoaşte, în prezent, în Marea Britanie primesc ajutoare sociale 3.430 de români, potrivit datelor oficiale, ceea ce îi poyiționează pe compatrioții noștri abia pe locul 13 în rândul europenilor care solicită ajutoare din partea Departamentului pentru muncă și pensii. Din toate aceste motive, printre românii din Marea Britanie au crescut temerile legate de viitor după vestea privind „Brexit”. „Românii au primit rezultatul cu stare de şoc. Au venit la noi la noi întrebări de genul: se vor impune vizele, ce se va întâmpla cu noi, vom mai avea dreptul să rămân aici sau nu… Toată lumea este foarte îngrijorată, pentru că în momentul acesta aşteptăm să vedem ce va decide guvernul britanic”, sintetizează Cristina Irimia, de la organizația „Români în UK”, care atrage atenția că românii care nu au statut legal ar trebui să rezolve această problemă cu prioritate. „Ieşirea Marii Britanii din UE nu se va produce de azi pe mâine. Specialiştii evaluează la doi ani timpul în care se va negocia şi pot să vă asigur că România va negocia în aşa fel încât să avem gijă de românii noştri care trăiesc şi lucrează în Marea Britanie”, dă asigurări președintele Klaus Iohannis.

Pe de altă parte, UE plănuiește să nu se lase afectată de „Brexit”. Cât priveşte agenda extinderii, rezultatul referendumului privind apartenenţa Marii Britanii la Uniunea Europeană nu va opri procesul, anunţă comisarul european pentru Politica europeană de vecinătate şi negocieri în vederea extinderii, Johannes Hahn: „Uniunea Europeană încă este angajată faţă de extindere, nu există nici un dubiu legat de asta. În ultimii ani, în Balcani s-au realizat multe lucruri şi nu ar trebui să fim obosiţi sau disperaţi în urma referendumului din Marea Britanie”. Iată, aşadar, un apel direct la statele din Balcanii de vest, să-şi păstreze speranţele şi să continue reformele pe calea integrării în familia europeană.

Români apreciaţi în lumea largă

Reporter: editura April - 20 - 2013 Comments Off on Români apreciaţi în lumea largă

În multe ţări performează români care au reuşit să-şi croiască un destin merituos, făcând cinste naţiunii din care provin. Ei duc pe alte meleaguri spiritul de inovaţie românesc, fiind recunoscuţi ca personalităţi de primă mărime în domeniile ştiintifice în care activează. Sunt români de excepţie cu care ne mândrim.

Alexandru Mihul

Alexandru Mihul

Alexandru Mihul este un reputat fizician român, coleg cu mulţi dintre laureaţii Premiului Nobel în fizică. A lucrat la realizarea unei instalaţii testate în cadrul unui zbor NASA şi apoi montată pe Staţia Spaţială Internaţională. Cercetător de elită recunoscut, a descoperit a treia antiparticulă înregistrată, faima sa fiind la fel de mare ca cea a unui laureat al Premiului Nobel. Este poate cel mai de seamă savant român în viaţă, prea puţin cunoscut, în special în lumea ştiinţifică românească.

Florin Păun este cunoscut prin temeinicia pregătirii sale ştiinţifice ca şi prin ideile sale inovatoare. Este considerat unul dintre cei mai buni „technology scouter” (descoperitori de tehnologie) din Franţa. E director adjunct responsabil cu dezvoltarea al „Oficiului Naţional de Cercetări Aerospaţiale” (ONERA) şi rolul său e să transforme invenţiile cercetătorilor în cât mai multe aplicaţii de succes .

Franz Adrian Bernacsek a absolvit Institutul Politehnic „Traian Vuia” (acum Universitatea Politehnică) din Timişoara. A studiat în cadrul „Universităţii Multimedia pentru Imagine şi Artă”, din Stuttgart, metode şi procese în prelucrarea digitală a imaginii şi compoziţie fotografică. A lucrat pentru mari companii germane, printre care „Daimler- Chrysler”. În prezent este design manager, coordonator al lucrărilor de cercetare, proiectare şi „maturity testing” ale componentelor Hatrack ale avionului A380.

Florin Udrea a absolvit Universitatea Politehnică din Bucureşti şi a susţinut doctoratul la Universitatea din Cambridge, unde predă în calitate de profesor. Conduce un grup de cercetători împreună cu care a obţinut recunoaşterea internaţională. A lucrat la proiecte industriale cu mai multe companii multinaționale importante europene, americane și japoneze. Este expert recunoscut internațional în domeniul dispozitivelor semiconductoare de putere, cu peste 250 de lucrări publicate şi 40 de brevete.

Raluca-Ioana van Staden – măritată şi stabilită în Olanda – a câştigat Trofeul şi Medalia de Aur a Salonului de Inventică de la Geneva 2010 pentru un aparat care în şase minute detectează eventuala prezenţă a cancerului în organism. Invenţia poate însemna un număr incalculabil de vieţi salvate şi suferinţe evitate. Între anii 2002 şi 2008, a lucrat în Universitatea din Pretoria (Africa de Sud) ca senior lector şi conferenţiar.

Julian Săvulescu este profesor la Universitatea din Oxford. Preocupările sale ştiinţifice includ etica geneticii, genetică comportamentală, etica cercetării genetice a embrionilor. A publicat mai multe lucrări ştiinţifice în aceste domenii, care au fost consultate pentru promulgarea legilor din Uniunea Europeană referitoare la genetică.

Destin

Reporter: editura March - 21 - 2012 Comments Off on Destin

Trăim zile în care o rememorare chiar și palidă a unor secvențe din istoria recentă a țării este utilă.

În urmă cu ani, atunci când am intrat în Ununea Europeană, mulți au socotit că vom nimeri într-un Paradis. La sosire ne-am trezit înconjurați de oameni care, după începuturi generoase, s-au arătat a fi preocupați, cu precădere, de problemele lor. Drept să fim, au fost și ani când lucrurile au mers mai binișor, după care, mecanismul european s-a gripat, roțile avansului s-au încetinit și cu toți ne-am trezit pe cap cu chipul hâd al crizei. Numai că noi am mai apucat să luăm o seamă de măsuri economice ce ne-au ferit, cât de cât, până acum, de ravagii și mai mari și am intrat și noi în epoca împrumuturilor masive, pentru a-i feri pe cei mulți de efecte devastatoare, deși și noi le-am simțit, aproape de limita suportabilității.

Și totuși calea aleasă a fost calea cea bună. Pentru că oricine s-ar fi putut întreba: dacă am fi rămas pe cont propriu, și n-am fi aplicat la Uniunea Europeană – în care ne-am încadrat benevol, prin asentimentul populației și ai factorilor politici – am fi dus-o, oare, mai bine? Nu, categoric, nu! Într-o lume a interdependențelor economiilor, a globalizării, este complect depășită concepția potrivit căreia “de unul singur” am fi putut face față unui asemenea ciclon cum poate fi categorisită actuala criză.

Și ne aflăm în fața momentului istoric al semnării “Tratatului priviind Stabilitatea, Coordonarea și Guvernanța în cadrul Uniunii Economice și Monetare”. Chiar din primul moment, de la prezentarea acestei oferte fundamentale pentru viitorul european, factori supremi de decizie au purces la semnarea acestui tratat care include priorități politice și obiective stabilite în cadrul Strategiei Europa 2020. La apariția acestui Tratat, după prime dispute politicianiste, încetul cu încetul toate partidele reprezentate în Parlament, fie de dreapta, fie de stânga, s-au pronunțat pentru semnarea și acționarea în spiritul acestui tratat.

O privire sumară asupra acestui document indică necesitatea consolidării agendei economice printr-o supraveghere mai atentă din partea Uniunii Europene. Concomitent apare și asigurarea stabilității zonei europene. În anul 2013 va fi instituționalizat “Mecanismul European de Stabilitate” (MES). Se urmărește însănătoșirea și redresarea sectorului financiar și, deasemeni, creșterea economiei durabile, ocuparea forței de muncă, competitivitatea și coeziunea socială. Acest Tratat, adresat și altor țări în afara celor a căror monedă este euro, ține seama și de obțiunea acestora de a se integra în marea asociație de state europene, și a contribuii la realizarea și traducerea sa în practică, după cum este și cazul României, care și-a dat deja acceptul.

Evident că a trebuit să apară și o seamă de probleme ce țin de interpretare. Unii afirmă că această abordare rezolvă probleme de fond dar ce aparțin viitorului și mai puțin prezentului, din păcate. Se instituie o garanție că nu se va mai întâmpla o goană după bani publici și pe datorie în anii următori, după implicarea în Tratat. Într-un cuvânt se dorește evitarea ca tot ceea ce a fost benign să nu se mai întâmple și nici un stat european să nu-și mai permită să trăiască din împrumuturile altora, la nesfârșit.

Tratatul este favorabil României pentru că ne obligă să ne îndreptăm către sursa gratuită de finanțare de la Bruxelles, viabilă pentru încă cel puțin 20 de ani, perioadă în care țara noastră ar trebui să depună mari eforturi pentru a putea să recupereze decalajul de dezvoltare economic dintre noi și media UE. Și astfel, din nou se configurează idea străveche potrivit căreia “unde-i unul nu-i putere, la nevoi și la durere” și unde sunt mai mulți, lucizi, efectivi, doritori de progress, puși pe muncă, efectele crizei pot fi depășite. Acest lucru l-au înțeles toate partidele politice parlamentare de la noi ce își afirmă astfel maturitatea și adeziunea efectivă la statornicirea drumului pe care au pășit atunci când au aderat – din nou spunem, cu consințământul întregii populații – să-și împartă destinul împreună cu întreaga Europă.

Carol Roman

 

I.B. Tito – un destin sinuos

Reporter: editura March - 20 - 2012 Comments Off on I.B. Tito – un destin sinuos

Puncte de vedere

În 1967 am luat parte la un congres de arheologie în insula Hvar, antica Pharos – o insulă din dreptul portului Split, de pe coasta dalmată a Adriaticei. Amintesc acest episod fiindcă atunci am absolvit un curs accelerat de probleme ale Iugoslaviei lui Tito. În lungi şi pasionate dezbateri, colegii din partea locului – croaţi, sârbi, dalmatini, sloveni sau bosniaci – au emis două teze: prima, că regimul lui Tito pare cu mult mai deschis şi mai liberal decât este de fapt; a doua, că fie şi în aceşti termeni, e clar că la dispariţia lui Tito, Iugoslavia se va face bucăţi.

La 4 mai 1980, când murea mareşalul Tito, delegaţii din 122 de ţări, şefi de stat sau de guverne din elita mondială a politicii au venit să omagieze personalitatea unui comandant care se opusese cu succes Germaniei lui Hitler, dar nu mai puţin pe cel dintâi lider comunist care se opusese, iarăşi cu succes, lui Stalin, şi, mai presus de orice, creatorului „celei de-a doua Iugoslavii”, unificatorul Federaţiei Iugoslave, cel care reuşise – iarăşi – să depăşească antagonismele istorice din spaţiul iugoslav şi să construiască o societate multietnică stabilă în Balcani. Azi însă, la distanţă de aproape 32 de ani, moştenirea lui Tito pare mult mai puţin fericită: dacă meritele în înfrângerea hitleriştilor nu au cum fi contestate, opoziţia faţă de Stalin nu mai are cu mult mai multă valoare ca opoziţia lui Ceauşescu faţă de Brejnev. Cât priveşte soliditatea constructului multietnic, „comunismul naţional” al lui Tito s-a prefăcut, tragic, în naţional-comunismul care a însângerat vreme de peste un deceniu sud-estul Europei şi a înfiorat comunitatea internaţională cu fantasmele exterminării şi purificării etnice.

Josip Broz – Tito era un pseudonim din ilegalitate – s-a născut în 1892 într-un sat din Croaţia, Kumrovec, atunci parte a Imperiului Austrio-Ungar. Tatăl său era croat, mama, însă, era slovenă. Recrutat în armata austro-ungară în 1913, devine sergent în Regimentul 25 Croat de la Zagreb. În primii ani ai războiului mondial, este trimis pe frontul din Serbia. Transferat pe frontul de răsărit, pe 25 martie 1915, de Paşte, este grav rănit şi capturat de ruşi. Trece prin lagărul de prizonieri din Ural, ajunge la Petrograd, dar peregrinările îl duc în Siberia, la Omsk; acolo se căsătoreşte cu Pelaghia Belousova şi sfârşeşte prin a se înscrie în PCB şi în Gărzile Roşii în 1919. Abia în 1920 ajunge înapoi în patrie, care devenise între timp parte integrantă a nou-creatului regat al Iugoslaviei.

În anii 1920-1930, în multe ţări se constituiau, sub imboldul Revoluţiei ruse, partide comuniste, controlate de bolşevicii ruşi, ca şi în cazul României. Iosip Broz – care îşi asumă diferite nume conspirative, între care „Walter” şi „Tito” – ales în 1928 secretar al Filialei din Zagreb a PCI, este arestat şi condamnat la cinci ani de închisoare. În 1935, Tito a plecat în Uniunea Sovietică; în 1936, Kominternul l-a trimis pe „tovarăşul Walter” înapoi în Iugoslavia, pentru a epura Partidul Comunist, iar în 1937, Tito a fost numit secretar general al PCI.

Pe 6 aprilie 1941, forţele germane, italiene şi maghiare au invadat Iugoslavia. În zece zile, ţara este ocupată şi supusă. Acum începe cariera de vârf a lui Tito. La 10 aprilie 1941, Tito decide formarea unui Comitet Militar al Partidului Comunist, iar la 1 mai emite o proclamaţie, cerând poporului să se unească în lupta împotriva ocupanţilor. Organizează detaşamente de partizani, care eliberează teritorii tot mai întinse, proclamând „Republica de la Užice”, unde organizează Comitete Populare, operând ca guvern civil. Se organizează, de asemeni, Consiliul Antifascist de Eliberare Populară a Iugoslaviei (AVNOJ), care propune, în 1943, organizarea postbelică a ţării ca federaţie a naţiunilor iugoslave. Pe 4 decembrie 1943, în timp ce mare parte din ţară era încă sub ocupaţie, Tito a proclamat un guvern iugoslav provizoriu democratic.

Germanii s-au apropiat de prinderea sau uciderea lui Tito în cel puţin trei ocazii: în timpul bătăliei de le Neretva, după lupta de la Stujeska, în care a fost rănit, şi pe 25 mai 1944, după raidul de la Drvar, din Bosnia. Cu acest prilej, Tito o întâlneşte pentru prima dată pe Jovanka Budisavljević, cea care îi va deveni mai apoi soţie.

Încă din 1943, din refugiu, regele Petru al II-lea al Iugoslaviei, precum şi Roosevelt şi Churchill, i se alăturaseră lui Stalin pentru recunoaşterea oficială a lui Tito şi a partizanilor, ceea ce s-a realizat oficial la Conferinţa tripartită de la Teheran. Pe 17 iunie 1944 a fost semnat un tratat care consfinţea unirea guvernului condus de Tito (AVNOJ) cu guvernul în exil al regelui Petru al II-lea. Pe 28 septembrie 1944, Agenţia TASS a transmis că Tito a semnat un acord cu URSS, permiţând „pătrunderea temporară a trupelor sovietice pe teritoriul Iugoslaviei”. Având flancul drept asigurat, partizanii au reuşit să spargă liniile germane, obligându-i pe germani să se retragă dincolo de graniţele Iugoslaviei. După victoria partizanilor şi încetarea ostilităţilor în Europa, Armata Roşie a părăsit deîndată teritoriul iugoslav: aceasta era răsplata pentru lupta activă a partizanilor contra Germaniei, dar şi principalul temei al viitoarei autonomii a Iugoslaviei faţă de URSS.

La 7 martie 1945, o zi după instalarea guvernului Groza la Bucureşti, guvernul provizoriu al Federaţiei Democratice Iugoslavia a fost convocat la Belgrad. Era condus de Tito şi includea şi reprezentanţi ai guvernului regal în exil, printre care şi Ivan Şubaşici ca ministru de Externe. În noiembrie 1945 însă, Frontul popular pro-republican al lui Tito, condus de Liga Comuniştilor din Iugoslavia, a câştigat alegerile cu o majoritate zdrobitoare. După victorie, Tito a fost desemnat prim ministru şi ministru al Afacerilor Externe. Ţara a fost apoi redenumită Republica Populară Federativă Iugoslavia (ulterior Socialistă, RSFI). Pe 29 noiembrie 1945, regele Petru al II-lea a fost oficial detronat. Din 1944-45 şi până la moarte, Tito va fi, simultan, lider al partidului, şef al guvernului, mareşal şi comandant suprem al armatei şi preşedinte al Iugoslaviei.

În 1948, Tito a lansat planul de dezvoltare independentă a economiei, ceea ce a dus la un schimb dur de scrisori între Stalin şi Tito. Tito afirma: „Studiem şi luăm drept exemplu sistemul sovietic, dar noi aplicăm socialismul în ţara noastră în forme oarecum diferite. (…) Indiferent cât de mult ar îndrăgi fiecare dintre noi ţara socialismului, URSS-ul, el nu-şi poate iubi ţara mai puţin”. Aşa începe, în plină escaladă a războiului rece, instrumentalizarea Occidentului de către Tito – şi, în parte măcar, instrumentalizarea Iugoslaviei de către occidentali. Până foarte târziu, Occidentul a fost orbit de această parţială independenţă a Iugoslaviei şi a escamotat componenta represivă a regimului, inclusiv în chestiunea naţională. Aceste două componente nu pot fi despărţite în fapt. În 1965 se adopta un plan îndrăzneţ de reforme economice, care lovea nu doar sistemul economiei planificate, ci şi controlul partidului asupra economiei, drept care, la iniţiativa lui Tito însuşi, aceste reforme au fost blocate. La începutul anilor `70, tot Tito a declanşat un proces care urma să asigure succesiunea liniei sale politice, eliminând atât conducerea comuniştilor din Croaţia – naţionalişti, dar şi reformişti – cât şi pe cea a PC din Serbia, care atunci era anti-mnaţionalistă, dar liberal-reformistă. Cum majoritatea comuniştilor sârbi nu voia să-l urmeze, a declarat: „Vreau să afirm că atunci când se discută linia partidului, rezultatele şi lipsurile, numărul vorbitorilor pentru sau împotriva unei idei nu reprezintă factorul decisiv în opţiunile revoluţionare şi în evaluarea căilor de urmat”. Sonoritatea perfect bolşevică a acestei declaraţii – consolidată de măsuri represive, fie şi discrete – nu poate fi atribuită unui lider democrat. Dimpotrivă.

De altfel, după această campanie de excluderi, Tito a susţinut întărirea centralismului leninist de partid şi stoparea tuturor reformelor economice. Rezultatul a fost agravarea fragmentării pe criterii aparent etnice. În 1974, se adoptă o nouă Constituţie – probabil cea mai lungă, mai laborioasă şi mai greu descifrabilă din lume – care a transformat Iugoslavia într-o cvasi-confederaţie, ale cărei oligarhii locale, opt la număr, au rezistat oricărei tentative de reunificare, împingând la dezmembrarea de după 1990. În plan politic, selecţia negativă a cadrelor, pe baza docilităţii şi predispoziţiei la delaţiune, va anula orice rezistenţă în faţa unor populişti de talent, ca Slobodan Milošević.

Ca şi în cazul cuplului Ceauşescu, e clar că încercarea de a le face doar pe partenerele celor doi dictatori răspunzătoare de catastrofele politice ale ambelor regimuri este cu totul nejustificată. În ce-l priveşte pe Tito, e clar că el nu a fost un naţionalist croat, cum susţin şi azi mulţi dintre sârbi. Dar pentru el, Iugoslavia nu era decât o lozincă tactică, utilă pentru cucerirea şi deţinerea puterii politice. A susţinut această idee în timpul şi imediat după război, dar a abandonat-o imediat ce forţele separatiste i-au pus în pericol supremaţia. Urmarea a fost evacuarea oricărui sentiment de unitate naţională, într-o federaţie unde erai foarte prost văzut dacă te recomandai ca iugoslav şi nu ca sârb, croat sau sloven. Vreme de 35 de ani, Tito a fost conducătorul absolut al destinelor iugoslave, dar nu a întreprins nimic pentru a susţine o identitate comună a celor opt provincii; dimpotrivă, a creat instrumentele viitorului război civil, inclusiv cele trei forţe armate care se vor confrunta în anii `90 – armata federală, armatele republicilor şi gărzile patriotice, care, în Iugoslavia, au avut o tradiţie şi o pondere reală, moştenită de la partizanii din timpul războiului, spre deosebire de România, unde au rămas o formă fără conţinut. Occidentul a creat şi vehiculat un portret idealizat al lui Tito, bazându-se mai ales pe contribuţia sa la înfrângerea Axei, şi a făcut din el un autocrat fără voie, silit la o politică anti-democratică doar pentru a putea rezista forţelor naţionaliste centrifuge. Dar să ne imaginăm o clipă că ar fi dispărut prin miracol tragicul contencios între sârbi şi croaţi: Tito, mereu înclinat să se opună oricărei debilitări a puterii centrale, care era propria sa putere, nu ar fi devenit la fel de miraculos un democrat. Sub aparenţa sa de magnat hedonist, mare amator de femei şi trabucuri fine, Tito era un dogmatic, fidel cu încăpăţânare ideologiei marxist-leniniste a partidului unic. În numele acestei ideologii, el a izgonit orice urmă de creativitate şi i-a eliminat fără milă pe toţi reformiştii. Ceea ce se consideră îndeobşte drept „titoism” s-a dovedit a fi, în ultimă instanţă, o desăvârşită îndemânare în a evita recunoaşterea adevărului, atât cu privire la politica economică, cât şi la problemele de identitate naţională. Un adevărat geniu al non-soluţiilor, cum l-a numit recent A. Djilas, el a acceptat ca Iugoslavia să plătească orice preţ, cu condiţia ca poziţia sa dominantă să nu fie periclitată.

Fără doar şi poate, Iugoslavia lui Tito nu a fost un stat totalitar bazat pe teroare. A fost însă un stat autoritar semi-eficient şi corupt. Unitatea acestui stat era asigurată exclusiv de armata federală şi de Partidul Comunist, stăpânii incontestabili ai Iugoslaviei, iar Tito controla şi partidul, şi armata. Ideologia titoistă, centrată pe temele auto-gestiunii economice şi politicii de non-aliniere, nu compensa absenţa unei adevărate identităţi iugoslave comune. Cultul lui Tito nu a avut forţa unificatoare care să se substituie sentimentului de apartenenţă pe care doar o comunitate etno-lingvistică şi istorică îl poate genera.

Prof.Dr. Zoe Petre