NUMARUL
205-206
Președintele formațiunii PLUS, Dacian Cioloș, precum și Renew Europe, au apreciat Rezoluția Parlamentului European cu ...
Datele cele mai recente ale Eurostat pun în evidență faptul că unul din șase adulți ...
În Bosnia-Herțegovina se înregistrează un fenomen cutremurător din perspectiva percepției autorităților vizavi de istoria recentă, ...
Relațiile internaționale par să se fi conformat și ele rigorilor impuse de protocoalele scrise sau ...
PROLOG. Când am întors ultima pagină a volumului ,,ANUL ZERO 1945, O ISTORIE”, eram la ...
Ca urmare a liberalizării politicii românești față de Occident, în anul 1971, împreunpă cu alte ...
Fondată la 4 aprilie 1991, înainte cu câteva luni de proclamarea independenței Republicii Moldova, revista ...
Imaginea savantului Nicolae Iorga în memoria colectivă a poporului român este copleșitoare. Practic, ea întruchipează ...
De-a lungul timpului, personalități publice considerate reprezentative și cu mare anvergură au fost desemnate de ...
II. Căldură, mișcare, interese militare Rege printre combustibili, petrolul încă face să se învârtă roțile economice, ...
Potrivit celebrului „ceas al sfârșitului” - numărătoare simbolică a clipelor care despart omenirea de un ...
Statisticile internaționale referitoare la modul în care guvernele și politicienii au gestionat situațiile de urgență ...
Dincolo de biografiile romanțate și de personajele spioni care umplu volumele și cinematografia există destine ...
Digitalizarea accelerată a politicii are o mulțime de fațete, iar liderii din toată lumea se ...
Motto: „Vox populi, vox Dei”*     Ca și altădată, doi cumetri, profitând de noul regim acordat supraviețuitorilor ...
Datoriile moștenite după destrămarea fostei Iugoslavii de statele balcanice care și-au declarat independența au fost ...

România pe drumul ireversibil spre democrație

Reporter: editura December - 3 - 2016 Comments Off on România pe drumul ireversibil spre democrație

La 1 ianuarie 2017 se împlinește un deceniu de când România a intrat în marea familie europeană. Era momentul încununării unui efort național mai presus de partide, de doctrine, de interese conjuncturale sau punctuale. Țara noastră demonstra capacitatea de a se mobiliza exemplar în numele unui mare proiect național, precum și orientarea ireversibilă spre valorile occidentale, democratice.

generica

Înainte de orice, aderarea României la Uniunea Europeană înseamnă apartenenţa ţării noastre la spaţiu de stabilitate politică, securitate internă şi externă, dezvoltare economică, protecţie socială şi solidaritate. Odată cu calitatea de membru obținută la 1 ianuarie 2007, România și-a asigurat sprijinul celorlalte state membre în plan extern şi, totodată, securitatea internă pe teritoriul comunitar. În plan economic, pentru țara noastră s-a deschis posibilitatea de a participa la cea mai mare piaţă unică din lume, cu toate oportunitățile derivate de aici, legate în primul rând de creşterea economică. Libertatea de mişcare a persoanelor, bunurilor, capitalurilor şi serviciilor a creat o largă deschidere și avantajul ca orice cetăţean român fie liber să caute de lucru pe teritoriul comunitar, să se stabilească sau să facă afaceri în condiţiile liberei concurențe oriunde în UE. Acestea sunt, pe scurt, marile avantaje ale intrării României în blocul comunitar cu zece ani în urmă. Cu atât mai relevantă este punctarea efortului național, pe etape, care a dus la acest fast deznodământ.

Sute de mii de români au sărbătorit intrarea țării în marea familie europeană (2007)

Sute de mii de români au sărbătorit intrarea țării în marea familie europeană (2007)

România a fost una dintre primele ţări din Europa Centrală şi de Est care a stabilit relaţii oficiale cu Comunitatea Economică Europeană, precursor al Uniunii Europene, pentru dezvoltarea de relaţii comerciale. Imediat după căderea Zidului Berlinului, România stabilea, în 1990, relaţii diplomatice cu UE, semnând în acelaşi an un Acord de Comerţ şi Cooperare. A urmat depunerea de către România a cererii de aderare la Uniunea Europeană, în 1995. Patru ani mai târziu, Comisia Europeană recomanda începerea negocierilor de aderare a României.

Odată cu lansarea oficială, în anul 2000, a procesului de negociere a aderării, se făcea trecerea la o nouă etapă de consolidare a relaţiilor dintre România şi Uniunea Europeană. Anii care au urmat au fost marcați, pe de o parte, de efortul național de îndeplinire a condițiiilor pentru aderare, iar pe de altă parte au demonstrat sprijinul statelor membre ale UE pentru finalizarea negocierilor în 2004, semnarea Tratatului de Aderare în 2005 şi aderarea efectivă în ianuarie 2007, dată la care România a devenit membru cu drepturi depline al Uniunii Europene.

Ceremonia de semnare a Tratatului de aderare a României la UE (2005)

Ceremonia de semnare a Tratatului de aderare a României la UE (2005)

Se împlinea astfel ceea ce a constituit un obiectiv strategic de maximă importanţă pentru întreaga societate românească, susţinut în mod constant de toate instituţiile statului, de forţele politice parlamentare, de societatea civilă. Vechea aspiraţie a națiunii române de apartenență la spațiul euro-atlantic și la valorile democratice era un fapt împlinit.

  • Semnarea Tratatului de aderare a venit după un proces dificil de negocieri, care a marcat transformări profunde în multe domenii ale vieţii economico-sociale. Acest moment a însemnat recunoaşterea faptului că România era pregătită să devină membră a Uniunii Europene, să se alăture unui spaţiu de valori definit de democraţie, stat de drept, economie de piaţă, respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului” (Klaus Iohannis, președinte al României)

  • Procesul de aderare la UE reprezintă cel mai important obiectiv naţional din ultimii 25 de ani, care, alături de aderarea la NATO, a antrenat transformări ireversibile în ceea ce priveşte modernizarea societăţii româneşti, prin racordarea sa deplină la setul de valori şi principii europene şi euro-atlantice. Reuşita acestui proiect a avut la bază consensul întregii societăţi şi al clasei politice din România” (Bogdan Aurescu, consilier prezidențial, fost ministru de Externe)

Autoritatea statală – condiţie a democraţiei

Reporter: editura June - 15 - 2014 Comments Off on Autoritatea statală – condiţie a democraţiei

Mulţi se întreabă de ce în societăţile occidentale – de pildă, în Germania -ordinea civică este respectată, fiind un fapt curent. Răspunsul este simplu: legea este aplicată de autorităţi cu maximă seriozitate şi promptitudine.

● „Nu este destulu a organisa Statulu prin legi, trebue ca acele legi să se observe; acesta este obiectulu dreptului penale”.

(Alex Creţiescu)

● „Acolo unde lipseşte constrângerea, sancţiunea, lipseşte dreptul.”

(Georgio del Vecchio)

Av. Arin Alexandru Avramescu

Av. Arin Alexandru Avramescu

Funcţionarea durabilă şi eficientă a oricărei societăţi democratice este legată în mod indisolubil de existenţa „statului de drept”, care defineşte o formă democratică de guvernământ în care autorităţile statale învestite cu prerogative de putere publică se supun dreptului, acţionând în coordonatele legii. În acelaşi timp, este statul care îşi subordonează acţiunea sa asupra cetăţenilor, regulilor; statul de drept înseamnă limitarea puterii prin drept, protecţia ordinii democratice liberale, ordinea juridică. În Franţa, acest concept a fost asociat principiului legalităţii din timpul Revoluţiei franceze, aflându-se în antiteză cu arbitrariul regal („L’état c’est moi”, atribuit lui Ludovic al XIV – lea), desemnând ideea conformităţii deciziilor adoptate de autorităţile administrative cu ansamblul regulilor de drept. Iar în Marea Britanie, termenul „rule of law”, specific sistemului de drept englez, semnificând domnia legii, a caracterizat sistemul constituţional ulterior perioadei absolutismului regal şi se traduce prin supunerea administraţiei sistemului de drept aplicabil (common law). La nivel comunitar, principiul statului de drept – apreciat ca fiind coloana vertebrală a democraţiei constituţionale moderne şi una dintre principalele valori ale tradiţiilor constituţionale comune ale tuturor statelor membre ale Uniunii Europene – a fost consacrat prima dată prin Tratatul de la Maastricht (1992). Iar în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE), statul de drept a fost definit ca valoare comună a UE.

Munca în folosul comunităţii, soluţie pentru contravenienţii din Timişoara

Munca în folosul comunităţii, soluţie pentru contravenienţii din Timişoara

Din această perspectivă, întreaga activitate a autorităţilor administrative trebuie să fie guvernată întotdeauna de imperativul satisfacerii interesului general al societăţii (interesului public). Noţiunea de „interes public” – izvorând dintr-o dublă tradiţie, respectiv cea creştină (a binelui comun) şi cea laică (a voinţei generale) – constituie atât un principiu de funcţionare a aparatului de stat, cât şi o limită instituită exerciţiului acestuia. Mai întâi, reprezintă un atribut al puterii statale, întrucât societatea presupune un sistem de reguli şi sancţiuni cărora cetăţenii acceptă să li se supună. În acest sens, este deosebit de concisă şi profundă, dincolo de parfumul exprimării arhaice, formularea lui Alex Creţiescu în „Comentariu alu Codiciloru României”, de la 1865 „Nu este destulu a organisa Statulu prin legi, trebue ca acele legi să se observe; acesta este obiectulu dreptului penale”.

Una dintre funcţiile esenţiale ale statului de drept priveşte reglementarea relaţiilor sociale care se stabilesc între cetăţeni şi conduita acestora în calitate de membri ai unei colectivităţi, prin instituirea ordinii de drept. Sistemul normelor de drept – formă a controlului social – exprimă voinţa statală, acestea fiind edictate şi sancţionate de stat, au caracter general şi obligatoriu, iar în cazul încălcării prescripţiilor acestora – dată fiind necesitatea restabilirii ordinii de drept încălcate – devine aplicabilă forţa de constrângere a statului (coerciţia statală).

Autorităţile britanice pedepsesc sever abaterile din traficul rutier

Autorităţile britanice pedepsesc sever abaterile din traficul rutier

Constrângerea, respectiv caracterul coercibil al dreptului a fost definită drept „ansamblul măsurilor dispuse de organele administraţiei publice, în temeiul legii şi cu folosirea puterii publice, în scopul de a preveni săvârşirea de fapte antisociale, de a sancţiona comiterea unor asemenea fapte, de a apăra drepturile şi libertăţile cetăţenilor, de a asigura executarea obligaţiilor acestora”(V. Vedinas) şi diferenţiază normele de drept faţă de normele morale şi cele sociale. Cu privire la acest aspect, filosoful juridic italian Georgio del Vecchio afirma că „acolo unde lipseşte constrângerea, sancţiunea, lipseşte dreptul”.

Fundamentul aplicării sancţiunii este reprezentat de fapta ilicită, comportamentul antisocial, prin care se aduce atingere valorilor sociale fundamentale, conduita prin care sunt încălcate normele de drept şi care antrenează răspunderea juridică a persoanelor vinovate de nesocotirea acestora, cu consecinţa suportării anumitor consecinţe juridice (aplicarea unor sancţiuni). În acest sens, istoricul şi juristul german Th. Mommsen definea pedeapsa drept „răul pe care îl impune statul celui care a înfrânt prescripţia sa”.

Ne permitem să preluăm tabloul general al sancţiunilor aplicabile: Pedepse – sancţiuni proprii dreptului penal, aplicabile infractorilor care săvârşesc fapte prin care sunt periclitate în mod grav valori sociale fundamentale: viaţa, libertatea, bunurile etc; Măsurile de siguranţă – sancţiuni de drept penal având caracter eminamente preventiv; Măsurile educative – sancţiuni aplicabile exclusiv infractorilor minori, având ca finalitate corectarea procesului educativ al acestora; Sancţiunile contravenţionale – cu caracter administrativ, aplicabile în cazul nerespectării valorilor sociale care nu sunt protejate de legea penală, având o gravitate şi un grad de pericol social mai redus decât al infracţiunilor.

Infractori minori reeducaţi într-un centru din Houston, Texas

Infractori minori reeducaţi într-un centru din Houston, Texas

Nu întâmplător amintim faptul că aplicarea sancţiunilor de către autoritatea statală este guvernată de următoarele funcţii: legală (se aplică conform actelor normative care le stabilesc şi în limitele prevăzute de acestea, conform principiului nici o pedeapsă fără lege – „nulla poena sine lege”); represiv – aplicativă: implică resimţirea unei suferinţe personale de către făptuitor, de unde şi „pedeapsa este răul suferinţei ce intervine pentru răul faptei”; preventivă: sancţiunea ce constituie un avertisment ante factum pentru cei tentaţi să nesocotească normele juridice; educativă: urmărindu-se îndreptarea făptuitorului şi corijarea comportamentului social viitor al acestuia.

În materia sancţiunilor contravenţionale aplicabile, abordarea comparativă a diferitelor sisteme de drept relevă faptul că unele fapte care în legislaţia franceză sau spaniolă sunt calificate ca fiind contravenţii (lovirea uşoară, furtul simplu, însuşirea bunului găsit sau nerespectarea dispoziţiilor preşedintelui completului de judecată), potrivit legislaţiei române, acestea constituie infracţiuni. Este de reţinut faptul că în unele state, precum Ungaria şi Republica Moldova, contravenţiile sunt reglementate de Coduri contravenţionale, în timp ce în alte state (Franţa, Spania), faptele contravenţionale sunt prevăzute alături de crime şi delicte în Codurile penale.

În România nu este reglementată „recidiva contravenţională” şi „cazierul contravenţional”. În schimb, în Belgia, amenzile se dublează în cazul persoanelor care încalcă legislaţia contravenţională a statului respectiv mai mult de o singură dată. În ţara noastră, instituţia transformării amenzii contravenţionale neachitate în închisoare contravenţională a fost desfiinţată din anul 2003, fiind înlocuită de măsura prestării unei activităţi în folosul comunităţii. Cu toate acestea, instituţia închisorii contravenţionale este menţinută în unele sisteme de drept din Uniunea Europeană; de asemeni Serbia (pentru depăşirea vitezei legale), în unele purtând însă alte denumiri (recluziune în Spania sau arest contravenţional în Republica Moldova).

Se poate vorbi despre o lipsă de eficienţă a „prestării unei activităţi în folosul comunităţii” în societatea românească actuală, deşi aceasta este practicată cu succes în multe ţări din Uniunea Europeană (ca urmare a beneficiilor sociale şi a impactului moralizator resimţite). Astfel, în Franţa, aceasta este numită „muncă în interes general” şi presupune exprimarea acordului prealabil al contravenientului în faţa instanţei, în sensul executării acestei sancţiuni. De asemeni, „sistemul de drept francez” prevede în mod inovator o altă sancţiune aplicabilă ca alternativă la pedeapsa închisorii, aşa-numitul „stagiu de cetăţenie sau de educaţie civică”, care implică desfăşurarea de către autorul faptei ilicite, pe cheltuiala sa, a unei activităţi în cadrul unui serviciu comunitar (social, sanitar sau profesional). Această sancţiune este aplicabilă şi minorilor având vârsta cuprinsă între 13 şi 18 ani. Reţinerea permisului de conducere ajunge până la o perioadă de un an în Anglia, doi ani în Polonia şi trei ani în Franţa, iar sancţiunea drastică a confiscării autoturismului se aplică în Anglia şi Olanda pentru viteză excesivă, iar în Anglia pentru conducerea autovehiculului sub influenţa băuturilor alcoolice. În Statele Unite ale Americii (California) – fapta de „vandalism” este calificată delict sau contravenţie în funcţie de prejudiciul cauzat. În Spania există o sancţiune specifică – zilele-detenţie – aplicabilă în cazul contravenţiilor contra patrimoniului, în funcţie de valoarea bunurilor prejudiciate. De asemeni, există „sancţiunea localizării permanente” pe o perioadă cuprinsă între 20 şi 60 zile, în cazul contravenţiilor contra ordinii publice. În Italia, o sancţiune similară localizării permanente este „semidetenţia”, implicând obligarea contravenientului de a desfăşura cel puţin 10 ore pe zi activităţi utile comunităţii din care face parte.

Poate că mai mult ca oricând, conaţionalii noştri ar trebui să reflecteze la exigenţele statului nostru de drept şi la respectarea legilor ţării, cu toate binefacerile, cât şi consecinţele pe care le-ar aduce nerespectarea lor.

Av. Arin Alexandru Avramescu

Drumul sinuos al Ungariei

Reporter: editura July - 24 - 2012 Comments Off on Drumul sinuos al Ungariei

Ungaria a fost considerată până nu demult cea mai promiţătoare democraţie din fostul bloc estic european şi „elev model” al economiei de piaţă. De ce se află astăzi sub tirul mass media occidentale şi stârneşte îngrijorare, ba chiar îşi atrage sancţiuni din partea UE? Răspunsul este complex şi depăşeşte aspectele punctuale numite „criză economică” şi politica dură de dreapta iniţiată de Guvernul Orban. În ecuaţie intră şi eforturile neinspirate (prin apelul la mesaje extremiste şi naţionaliste) de a ieşi dintr-un declin geopolitic evident, care şi-a pus amprenta asupra parcursului actual al statului ungar.

În ultima vreme, Ungaria a păşit strâmb – după unii politicieni europeni, iar extinderea NATO şi UE au făcut că Ungaria să-şi piardă din importanţa geopolitică, notează „The Budapest Times”. „Cărţile” geopolitice pe care le joacă în prezent Ungaria sunt cea de bază în războiul împotriva terorismului şi cea energetică, prin legătura cu rezervele de petrol şi gaze din Asia Centrală.

Actualul premier Viktor Orban, întors la putere după opt ani, a eşuat în încercările sale de a îmbunătăţi situaţia strategică a Ungariei – s-a străduit să „anime” Grupul de la Vişegrad (Polonia, Republica Cehă, Slovacia, Ungaria), îşi promovează planurile privind regiunea Dunării, dar conceptul ungar de a crea o axă verticală Vişegrad şi o axă orizontală Dunărea este perceput ca perturbator. Nici politica de alianţe regionale, altfel corect concepută pentru a ameliora relaţiile cu ţările vecine, nu evidenţiază Ungaria, iar geopoliticienii ruşi şi chinezi nu se mai ocupă de această ţară ca pilon geopolitic major (Moscova nu-i iartă lui Orban anticomunismul radical, iar speranţele iniţiale de asistenţă din partea Chinei s-au materializat prea puţin), notează publicaţia budapestană. Singura forţă politică din Europa care este favorabil înclinată spre guvernul Fidesz este „Uniunea Paneuropeană” şi asta întrucât ideea sa de întărire a coeziunii europene prin promovarea regionalismului este pe linie cu apelurile la autonomie ale lui Orban pentru minorităţile etnice maghiare din ţările vecine Ungariei.

Blocaj în trecut

„Moştenitoare” a Imperiului habsburgic, Ungaria pare blocată în anii ’30. Cel puţin aşa este percepută în mediile academice vestice. Subordonaţi Habsburgilor, ungurii au primit cândva dreptul de a supune croaţi, slovaci, români şi alţi vasali, pe care i-au „maghiarizat” cu forţa şi au primit deci, prin Tratatul de la Trianon, din 1920, nota de plată pentru abuzurile lor. Ei încă nu s-au dumirit. Dovadă stă faptul că, într-unul din birourile ministrului ungar de Externe János Martonyi, vizitatorul era uimit, la începutul anului 2010, să găsească o hartă a Ungariei Mari, în frontierele sale de dinainte de 1920, notează „Le Monde”, care mai sesizează că premierului Orban îi place să apară în faţa unui gard viu de steaguri maghiare, jură pe Sfânta Coroană şi a comparat autoritatea de la Bruxelles cu „o nouă Moscova”. La rândul său, revista germană „Der Spiegel” a consacrat un amplu material renaşterii spiritului nazist în Ungaria şi felului în care puterea de la Budapesta rămâne ancorată în trecut, precizând că extremiştii de dreapta apar din ce în ce mai des în spaţiul public maghiar, prin ceremonii, plăci şi statui închinate fostului lider antisemit Miklos Horthy. După ce aminteşte de incidentul din România – încercarea de reînhumare a poetului Nyiro Joszef şi declaraţiile controversate făcute de preşedintele Parlamentului maghiar, care a acuzat România de atitudine barbară şi paranoică – publicaţia germană notează că „noua Constituţie a Ungariei celebrează, într-o manieră de tip Ungaria-uber-alles, spiritul unor vremuri de mult trecute: statul maghiar de o mie de ani reprezentat de coroană sfântă a lui Ştefan, unitatea spirituală şi sufletească a unei naţiuni rupte în bucăţi, dar şi datoria de păstrare a limbii maghiare, a maghiarimii şi a culturii naţionale ungare. Este o întoarcere în timp la perioada interbelică, atunci când Miklos Horthy introducea un regim autoritar, naţionalist, ultraconservator şi revizionist” şi adaugă că printre susţinătorii acestui nou cult nazist se numără inclusiv prieteni şi colegi de partid ai premierului maghiar. Mai mult, noul Plan de Învăţământ Naţional prevede, printre lecturile obligatorii, operele lui Jozsef, dar şi ale poetului Albert Wass, condamnat în România pentru crime de război. Aşadar, o încercare de a prelungi spre generaţia următoare tentaculele unor vremuri care au însângerat întreaga Europă. Iar unul dintre cele mai scandaloase episoade, relatate cu lux de amănunte de presă franceză, este cel în care un politician de extremă dreapta din Ungaria şi-a comandat teste genetice prin care să-şi demonstreze „puritatea” etnică. Deşi numele acestuia a rămas secret, „Le Monde” notează că el este membru important al partidului extremist Jobbik, al treilea partid ca importanţă din Ungaria, „celebru pentru platforma să politică antisemită şi rasistă”, după cum arată şi „Foreign Policy”. Imediat a venit şi reacţia preşedintelui Congresului European al Evreilor, Moshe Kantor, care atrage atenţia că „în partidul Jobbik începe să se dezvolte o ideologie rasială şi genetică; pare să fie la un pas de modul în care naziştii vedeau lumea”.

Ungaria este percepută şi ca susţinând un discurs de victimă: răul ar veni întotdeauna de la alţii – otomani, habsburgi, evrei, liberali, germani, ruşi, ţigani, sau, mai recent, Comisia Europeană şi Parlamentul de la Strasbourg. „Ungaria este naţiunea cea mai suferindă din Europa”, sintetizează ironic fostul vicecancelar austriac Erhard Busek.

Vremea derapajelor

În spatele tuturor acestor calcule şi evoluţii, guvernul Orban pare să fi intrat într-o zonă a derapajelor de la democraţie şi de la regulile europene, cu atât mai îngrijorătoare cu cât ele sunt argumentate public şi susţinute faptic. Într-o alocuţiune pe care analiştii au caracterizat-o drept „un model de discurs naţionalist într-o Europă modernă”, Viktor Orban a „dat cărţile pe faţă”, sub umbrela „temerilor” în legătură cu pierderea suveranităţii în faţa Europei: „Programul politic şi intelectual din 1848 a fost următorul: NU vom fi o colonie! Programul şi dorinţa ungurilor în 2012 sună cam aşa: NU vom fi o colonie. Suntem mai mult decât familiarizaţi cu caracterul asistenţei tovărăşeşti nesolicitate, chiar dacă ea vine îmbrăcată într-un costum elegant şi nu într-o uniformă cu epoleţi. Nu vom sta cu mâinile încrucişate şi nu vom urmări impasibili cum orice trend politic sau intelectual încearcă să forţeze o alianţă nesfântă în Europa. Dacă nu vom acţiona din timp, întreaga Europă ar putea deveni o colonie a unui sistem financiar modern. Declaraţii cel puţin surprinzătoare din partea liderului unui stat care tocmai s-a aflat la preşedinţia rotativă a Uniunii Europene.

Uniunea Europeană a reacţionat imediat. Comisarul european pentru Justiţie, Drepturi Fundamentale şi Cetăţenie, Viviane Reding, a admis, pentru „Kolner Stadt Anzeiger”, că UE face tot posibilul să stopeze politica naţionalistă a premierului ungar şi a ameninţat Budapesta cu măsuri dure: „Comisia Europeană a trimis, încă din decembrie 2011, o avertizare în scris pentru Guvernul de la Budapesta. În ciuda apelului nostru, Parlamentul a aprobat şi a pus în aplicare câteva proiecte legislative care contravin normelor europene. Evident că ecourile eurosceptice din Ungaria, care privesc reacţiile noastre ca pe o dictatură a Bruxelles-ului, sunt deosebit de periculoase, mai ales că se bazează pe sentimente naţionaliste. Eu sper, în interesul Ungariei şi al Europei, că vom elimina aceste probleme şi Ungaria îşi va schimba legile conform normelor europene în vigoare”. UE are şi argumente majore în a amenda fără întârziere orice derapaje – Tratatul de aderare, semnat de bunăvoie de Ungaria, şi criza economică majoră, care determină această ţară să aibă nevoie de asistenţă din partea instituţiilor financiare internaţionale. „Dacă vor bani, să respecte regulile! Ajutorul financiar dat de UE este în strânsă legătură cu o serie de reguli. Practic, putem să suspendăm votul Ungariei în UE. Suntem cu ochii pe toate aceste manifestări”, a conchis oficialul european.

Ungaria a intrat în colimatorul Bruxelles-ului pentru Constituţia care permite printre altele ingerinţa în afacerile statelor vecine, şi conţine un preambul revanşard, susţine reducerea reprezentării minorităţilor în Parlament, instituirea Autorităţii Naţionale care poate impune amenzi sinonime cu falimentul pentru televiziunile care nu respectă principiul menit să închidă gura criticilor guvernului, pentru legile care reduc jurisidicţia Curţii Constituţionale şi introduc în componenţa Curţii judecători apropiaţi regimului.

Toate aceste acte ale guvernului de la Budapesta au fost criticate iniţial la un nivel declarativ, apoi sancţiunile europene au lovit Ungaria după ce puterea de la Budapesta a încercat să reducă independenţa Băncii Centrale să mărească taxele pentru marile corporaţii şi să naţionalizeze fondurile de pensii private. Forintul s-a devalorizat atât de repede, încât fondurile naţionalizate de Budapesta (11 miliarde de euro) au devenit insuficiente peste noapte. Nevoia disperată de un împrumut de 20 de miliarde de euro de la FMI a fost condiţionată, astfel, de UE-FMI-Banca Centrală Europeană de renunţarea la veleităţile de suveranitate economică ale Ungariei. „Europa nu poate tolera că instrumentele monetare să cadă în mâinile lui Viktor Orban”, notează „Liberation”. Ulterior, Comisia Europeană a decis blocarea unor fonduri de coeziune de jumătate de miliard de dolari, care ar fi revenit Budapestei în 2013, pentru depăşirea deficitului bugetar de 3% din PIB (situaţie în care, de altfel, se află 23 din cele 27 de state membre ale UE).

Este puţin probabil, în aceste condiţii, ca toate aceste date şi fapte să contribuie la repunerea Ungariei pe coordonatele poziţiei geopolitice de vârf pe care şi-o doreşte; dimpotrivă, frecventele „ciocniri” cu Uniunea Europeană ar putea avea, în final, efectul contrar, de izolare, care a început deja să-şi arate colţii în cazul Ungariei.

Mecanismele democrației europene

Reporter: editura October - 18 - 2011 Comments Off on Mecanismele democrației europene

Cine dictează politica Uniunii Europene?

Cititori ai revistei noastre, provenind din diferite zone, dar mai cu seamă din R. Moldova, ne-au solicitat ca, în cadrul unui articol, publicaţia să abordeze modul în care este condusă Uniunea Europeană prin intermediul mecanismelor sale instituţionale. Deşi tema este oarecum de natură juridic-doctrinară, ne-am adresat d-nei Zoe Petre, reputat profesor universitar, căreia i-am solicitat o prezentare a modalităţii în care se iau deciziile la nivelul UE.

Când ne întrebăm cine decide în cadrul Uniunii Europene, nu trebuie să ne aşteptăm la un răspuns simplu. Nici în vremurile inaugurale, când acest răspuns privea doar 6 state membre, răspunsul nu putea fi univoc: era oare posibil ca francezii anilor ’50 să accepte fără murmur ca Germania să participe cu un vot egal celui propriu în decizii care priveau direct Franţa? Marea Britanie a rămas până azi într-o măsură importantă în paradigma insulară, care îi aduce satisfacţii de orgoliu şi dificultăţi economice pe măsură.

Acum, când părtaşi la decizie sunt toţi cei 27 de membri ai Uniunii, raportarea fiecărei naţiuni la idealităţile şi valorile ei pot fi oricât de entuziaste, dar, în practică, asumarea deciziilor de către fiecare stat-membru rămâne o problemă. Şi asta nu doar atunci când e vorba de state mari şi foarte puternice, membri ai UE tradiţionali; recent s-a văzut că nici Polonia, nici Cehia nu sunt dispuse să abdice de la formele plenare de suveranitate în beneficiul comun. Ce să mai vorbim de Danemarca, ţară care a rămas cu îndârjire în afara zonei euro?

În timpul referendumului danez cu privire la moneda comună, eram la Luxemburg, la o reuniune pe temele lărgirii UE, provocată şi dirijată cu excepţională diplomaţie de regretatul Ghiţă Ionescu, una din vocile cele mai respectate ale teoreticienilor unităţii europene. Consternarea care i-a cuprins nu doar pe organizatori, ci şi pe funcţionarii europeni de la Luxemburg – în majoritatea lor tineri italieni şi spanioli, cu un entuziasm juvenil lipsit de orice rezervă faţă de identitatea europeană care le oferea şi idealuri, şi o carieră prestigioasă – avea aerul unui doliu colectiv. Eşuata Constituţie europeană a fost de asemeni o lecţie despre adevăraţii decidenţi în cadrul UE, când e vorba de probleme de fond: nu statele, ci naţiunile componente.

Aceasta este totuşi o tensiune constantă, căci, se ştie, rareori se întâmplă ca electoratul să fie mai puţin conservator, sau măcar mai puţin tradiţionalist, decât clasa politică. S-a întâmplat în România anilor ’90, când – cu unele excepţii, desigur – liderii FSN apărau statu quo în materie de alianţe externe, în vreme ce marea masă a cetăţenilor dorea integrarea României în sistemul de valori democratice ale Occidentului. De aceea a şi câştigat CDR alegerile din 1996, pierzându-le apoi pe cele din 2000, fiindcă electoratul dorea integrarea, dar nu era dispus să şi plătească preţul acesteia.

În ce priveşte împărţirea competenţelor între UE şi statele membre, Uniunea Europeană se deosebeşte atât de o confederaţie (care este o asociere liberă a unor state suverane), cât şi de un stat federal. Există domenii în care statele au transferat competenţa legislativă – complet sau parţial – Uniunii Europene. În altele, statele membre ale UE acţionează în mod inter-guvernamental, adică iau decizii comune în calitate de state suverane. Uniunea Europeană nu-şi poate crea, aşadar, o ordine juridică proprie, ci este un subiect derivat de drept internaţional, a cărui competenţă rezultă din transferul unora din drepturile suverane ale statelor membre, care dispun astfel, în schimb, de o suveranitate competentă de organizare a ordinii juridice şi a competenţelor UE.

Dacă dificultăţile în relaţia dintre mecanismele de decizie ale UE şi cele ale statelor membre sunt îndeobşte vizibile şi recunoscute, nu aceeaşi e situaţia când ne referim la raporturile diferitelor instituţii europene între ele. Nu ştiu câţi dintre susţinătorii din România ai integrării au observat, de pildă, existenţa mai multor centre de putere la vârful UE, centre ale căror relaţii nu pot evita tensiunile şi chiar unele conflicte – sau cel puţin câţi sunt cei care au acordat importanţa cuvenită acestor fapte, considerându-le îndeobşte detalii tehnice fără prea mare relevanţă. În realitate, până la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, acum mai puţin de trei ani, la 1 decembrie 2009 – când, e drept, România era în febra alegerilor prezidenţiale iminente şi nu-şi bătea prea mult capul cu Europa – cele mai greu de definit relaţii erau cele dintre Comisia Europeană şi Parlamentul European; sau, spus mai fără menajamente, rolul Parlamentului European era mai degrabă decorativ decât efectiv, în condiţiile în care, cum bine se ştie, Parlamentul este temelia instituţională fără de care nu există democraţie.

E drept, Uniunea Europeană plătea astfel tributul originilor ei în anii imediat următori încheierii celui de-al doilea război mondial. Atunci, era vorba de o piaţă comună, care reglementa în materiile referitoare la cărbune şi oţel, astfel încât Comisia Europeană şi miniştrii de resort puteau prea bine reprezenta şi interesul comun, şi interesele propriilor naţiuni. După Maastricht, însă, vocaţia de uniune politică a UE a impus o corelare mult mai riguroasă între diferitele instanţe decizionale – de unde şi dezbaterile referitoare la o Constituţie europeană, încheiate cu compromisul care a dus la Tratatul de la Lisabona.

Principala inovaţie a Tratatului nu este, astfel, cum s-ar putea crede, apariţia funcţiei de Preşedinte al Consiliului European (mă tem că, luaţi repede, prea puţini dintre compatrioţii noştri, întrebaţi cine este acest preşedinte, ar răspunde fără ezitare Herman Van Rompuy). Această inovaţie constă, simplificând, în creşterea semnificativă a competenţelor Parlamentului European în exprimarea voinţei cetăţenilor europeni în raport cu deciziile adoptate.

În ce priveşte competenţele legislative ale Uniunii Europene în diferite domenii politice, se face diferenţa între competenţa exclusivă, dublă şi flancată. De exemplu, în politica comercială şi vamală, puterea legislativă o deţine exclusiv UE. În domeniul pieţei comune, al agriculturii, energiei, transporturilor, mediului şi al protecţiei consumatorilor se aplică o competenţă dublă: statele membre au dreptul să adopte legi proprii, în cazul în care UE nu prezintă nici o iniţiativă legislativă comună. În afară de aceasta, există anumite competenţe care pot fi delegate UE de către statele membre. În toate celelalte domenii politice, ţările membre deţin competenţa exclusivă.

În ce priveşte actul legislativ exercitat de Uniunea Europeană, se aplică două principii de bază: principiul subsidiarităţii, care spune că orice decizie politică trebuie să fie adoptată la nivelul cel mai apropiat de cetăţenii care beneficiază de decizia respectivă: o decizie referitoare la canalizarea unei localităţi trebuie să depindă exclusiv de autorităţile localităţii respective; Uniunea Europeană nu oferă aici decât asistenţa necesară. În schimb, o decizie referitoare la construcţia pe teritoriul statelor membre de conducte de gaz metan din regiunea caspică nu poate fi adoptată exclusiv la nivel naţional şi are nevoie de o decizie politică şi de finanţare la nivelul UE. Al doilea principiu al politicii UE este cel al proporţionalităţii. Conform acestuia, orice măsură luată trebuie să fie adecvată, necesară şi corespunzătoare scopului urmărit (aici ar fi, desigur, multe de discutat, mai ales la nivelul legislaţiei din România, dar e un subiect prea complex pentru a fi expediat aici şi acum).

Legislaţia UE se împarte, la rându-i în legislaţie „primară” şi „secundară”. Tratatele, adoptate de toate statele membre în conformitate cu propriile reguli, consemnate de regulă în Constituţie, adică fie prin ratificare în Parlamentele naţionale – ceea ce e procedura cea mai frecventă – fie prin referendum, tot naţional, reprezintă legislaţia primară a Uniunii. Legislaţia secundară constă în reguli, directive şi decizii care decurg din principiile stabilite de tratate. Ele constituie un corp de legi în continuă dezvoltare, aşa-numitul „acquis comunitar”. Termenul francez acquis, denotând un bun câştigat, a intrat în această formă chiar şi în engleză.

În termenii Tratatului de la Lisabona, procedura obişnuită de adoptare a deciziilor în UE este codecizia: Parlamentul European, ales prin vot universal direct de cetăţenii tuturor statelor membre, ca şi Consiliul European – reuniunea şefilor de state şi guverne ale celor 27 de state membre – trebuie să aprobe proiectele propuse de Comisie, tot aşa cum proiectele de legi alcătuite de guvernele naţionale trebuie să fie aprobate prin vot de Parlamente la nivel naţional pentru a deveni legi. De asemeni, Parlamentul European poate bloca o propunere dacă este în dezacord cu Consliul European.

În ultimă instanţă, aşadar, decizia în UE e tot mai mult de competenţa cetăţenilor Uniunii, prin aleşii lor la nivel european. Asta presupune, însă, ca alegerea parlamentarilor europeni să fie privită cu mult mai multă seriozitate de către electoratele naţionale, şi mai ales cu mult mai multă atenţie faţă de politicile europene pe care aceştia le propun. Până acolo mai e un drum destul de lung, şi asta în toate cele 27 de state membre.

Zoe Petre

Nostalgicii zilei de ieri nu văd ziua de mâine…

Reporter: editura May - 3 - 2011 Comments Off on Nostalgicii zilei de ieri nu văd ziua de mâine…

Un paradox contemporan: supraevaluarea trecutului comunist

La mai bine de 20 de ani de la căderea zidului din Berlin, nostalgia comunistă pare să se răspândească în Europa de est. Sociologii consideră că asistăm la un paradox: creşte numărul celor care nu au trăit comunismul greu pe propria piele, dar cărora li se pare că înainte de 1989 era mai bine. Pe de altă parte, criza economică îi îndârjeşte şi mai mult pe cei care chiar au dus-o mai bine în acea vreme şi, în acelaşi timp, naşte noi “prozeliţi” ai ideii.

 

Nostalgia faţă de comunism a devenit un fenomen semnificativ. Sondajele de opinie arată că tot mai mulţi est-europeni declară că sistemul comunist a fost o idee bună pur şi simplu, sau o idee bună aplicată greşit. În statele în care comunismul de tip sovietic a domnit aproape 50 de ani, fenomenul umbreşte aniversarea tinerelor democraţii. Un sondaj de opinie al Centrului de Cercetare “Pew”, din Washington releva, la finele anului 2009, că 72% din unguri, 62% din ucraineni şi peste 60% dintre bulgari cred că o duc mai rău decât pe vremea comunismului. De altfel, printre vecinii noştri de la sud de Dunăre niciodată nu a scăzut foarte mult nostalgia. O demonstrează datele publicate de Agenţia bulgară “Mediana”, care arătau că, la doar un an după aderarea la UE, socialismul era revalorizat. În anii de creştere a nivelului de trai şi de avans al democraţiei, circa 38% dintre bulgari regretau vremurile dinainte de 1989. Mai mult, 54% dintre cei chestionaţi doreau renaţionalizarea tuturor bunurilor privatizate după 1989.

În ceea ce-i priveşte pe cehi, 31% dintre ei declarau, la finele anului 2009, că regretă, într-o formă sau alta, trecutul comunist al ţării lor. La fel 22% dintre polonezi.
Nici Rusia nu face excepţie – un sfert dintre ruşi afirmă că Stalin a fost un conducător bun şi ar vota cu el dacă ar mai fi în viaţă, notează publicaţia americană “USA Today”. De menţionat că mai mult de jumătate dintre ruşi – în jur de 55% – regretă destrămarea URSS, deşi numai 15% şi-ar dori reconstituirea Uniunii Sovietice, arată un sondaj al Institutului independent “Levada”.

Doar Albania pare să “iasă din rând”. “Regimul albanez a fost atât de brutal şi extrem, încât sărăcia noastră nu lasă loc pentru nostalgie”, este de părere ziaristul Remzi Lani.

Revalorizare a trecutului

În România, sondajele care arătau, la 20 de ani de la Revoluţia din 1989, că în doar trei ani numărul nostalgicilor a crescut cu peste 10 procente a stârnit o amplă dezbatere publică. Tot mai mulţi români au eliminat semnul întrebării din clasica vorbă de duh “era mai bine pe vremea lui Ceauşescu”. În anii `90, aproximativ jumătate dintre români regretau economia centralizată comunistă, ceea ce ne situa în marginea de jos a mediei est-central-europene, iar în privinţa nostalgiei faţă de guvernarea comunistă, România a respectat trendul zonal crescător, dar cu cote mai mici decât media, maximum de apreciere fiind de până în 38% (cel mai mic din toată Europa de est). Şi la capitolul nostalgie pentru comunism ca regim politic România era sub media est-europeană (cu 10-20 de procente, faţă de peste 50% Ungaria şi ţările ex-sovietice). Ca o concluzie, sondajele indicau în România un nivel destul de ridicat de nostalgie, dar sub media Europei de est. Astăzi, în schimb, 45% dintre români declară că regretă căderea comunismului, în timp ce 38% consideră că trăiesc mai rău decât în perioada comunistă. Cel mai recent sondaj al Institutului Român pentru Evaluare şi Strategie a mai arătat că 50% dintre repondenţi susţin că nu regretă căderea comunismului. Cât priveşte nivelul de trai de acum faţă de cel din perioada comunistă, 38% dintre subiecţii sondajului au spus că trăiesc mai rău.

Locuri de muncă sigure, lipsa şomajului, locuinţe garantate etc, acestea sunt argumentele principale aduse în favoarea comunismului. Se observă, pe de altă parte, faptul că, în linii mari, românii impută fostului regim aceleaşi lucruri care îi nemulţumesc şi în democraţie, acordând o importanţă deosebită aspectelor socio-economice în orice sistem pe care îl evaluează. Problemele cauzate de haosul economiei româneşti, încă în scădere, se resimt puternic în buzunarele cetăţenilor. Suferinţa cauzată de măsurile drastice luate de actualul guvern îi face pe români să se uite înapoi, în trecutul comunist, iar pe unii chiar să-l aprecieze pe dictatorul Ceauşescu pentru traiul oferit în acea perioadă”, notează, în context, publicaţia americană “Washington Post”.

Deziluziile democraţiei

În opinia politologilor care au studiat fenomenul, revalorizarea trecutului are legătură cu  traumele şi deziluziile produse de tranziţia la democraţie şi la economia de piaţă. Acestea au produs o scădere a suportului pentru democraţie. Scăderea a fost de 42% în Ucraina,  24% în Bulgaria sau 18 în Ungaria, ca să dăm doar câteva exemple. În mod similar, s-a diminuat şi suportul pentru capitalism: cu 34% în Ungaria, cu 20% în Bulgaria şi cu 16% în Ucraina. Cât priveşte România, conform datelor World Values Survey” pe perioada 2005-2008, 57% din români consideră şi azi taxarea celor bogaţi sau subvenţionarea săracilor ca fiind trăsături importante ale democraţiei, ca şi acordarea ajutorului de şomaj (80%).

În aceste condiţii, nostalgia după „era” comunismului vine mai ales ca o consecinţă a raportării la  neo-liberalismul sălbatic care a dominat întreaga perioadă de tranziţie în ţările est-europene. Iar criza economică prelungită nu a făcut decât să accentueze tendinţa. Cel puţin în acest moment se poate spune că fostele regimuri „au pierdut bătălia cu istoria, dar nu şi pe cea cu memoria”. Şi, dacă ar fi să ne referim la „memorie”, nu se poate trece atât de uşor peste „anii roşii”, în care domneau teama, lipsurile de tot felul, captivitatea românilor în propria ţară şi dispreţul total pentru fiinţa umană.