NUMARUL
207-208
Din nefericire, din nou suntem martori ai modului incalificabil în care autoritățile ucrainene tratează minoritățile ...
Reputatul jurnalist și analist de politică externă Corneliu Vlad prezintă publicului un volum de rezonanță ...
Binecunoscutul critic literar și scriitor Eugen Uricaru, fost președinte al Uniunii Scriitorilor din România, este ...
Desigur, acțiunile sale, scrieri ori cuvântări, scrisori etc. i-au atras nemulțumirea administrațiilor, fiindu-i interzisă intrarea ...
Potenţialul ştiinţific al ţării noastre este construit de eminenţi oameni de ştiinţă din diferite domenii ...
profesionalism, reputație, patriotism Societatea românească de astăzi privește spre perioada dintre cele două Războaie Mondiale ca ...
Principiile statutului de neutralitate al unei țări au fost stabilite în secolele al XIX-lea și ...
Marea Neagră etalează încă una din fațetele ei de interes strategic cu mize regionale importante, ...
Susținător al unor proiecte de anvergură, solidar cu nevoile reale ale comunității în perioade dificile, ...
Cea mai importantă organizație internațională din lume, ONU, este direct implicată în eforturile de a ...
Destinul geopolitic al Mării Negre este unul paradoxal. Dacă în istoria modernă, timp de aproape ...
- înfruntarea titanilor La 3 noiembrie 2020, o lume întreagă va urmări alegerile prezidențiale din cea ...
În democrațiile avansate, politicienii reprezintă o elită a societății și se comportă ca atare. Astfel ...
  Ȋn sfârșit, după două „ture” de înaltă tensiune, am ales și noul nostru președinte, în ...
NIRO Investment Group a început lucrările de construcție pentru cel mai înalt hotel din România, ...
Niro Investment Group” – 20 de ani de implicare activă în societatea românească

Savantul român Henri Coandă

Reporter: editura November - 16 - 2018 Comments Off on Savantul român Henri Coandă
Avem cu ce ne mândri de-a pururi

Am avut șansa de a-l fi cunoscut mai îndeaproape, prin anii 1969-1970, pe renumitul savant român Henri Coandă, (după cum îi plăcea să sublinieze ori de câte ori avea ocazia), atât în zilele întoarcerii sale din Anglia, cât și după aceea. 

La sosirea in Bucuresti – 1967 (Agerpres)

L-am vizitat adesea în casa sa, la care ținea extrem de mult, situată vizavi de Hotelul Minerva. Avea satisfacția că îi fuseseră recunoscute profundele sale cunoștințe, fiind numit chiar director al Institutului de creație științifică și tehnică (INCREST). Strădaniiile sale au fost apreciate și în anul următor, când devenea membru al Academiei Române. 


A avut și zile grele, de mari frământări, deoarece i se făcuseră o seamă de promisiuni, dar, odată cu stabilirea sa în București, treptat, a început să fie tratat cu o oarecare indiferență, care l-a durut și despre care mi-a vorbit adesea. Savantul năzuia spre o deschidere amplă: în acele zile i se promisese și pregătea înființarea unui „Institut al inteligenței românești”, pentru care s-a zbătut mult, fiind susținut de oameni de cultură, artiști, profesori, academicieni, care îl vizitau în toate orele zilei. 

Henri Coandă

Se fălea cu înaintașii săi celebri, proveniți din țară, despre care mi-a relatat cu multă căldură și dăruire, în cursul unor convorbiri consemnate ulterior în interviuri publicate în presa română a acelor timpuri. Îmi vorbea cu patos despre inginerul Gogu Constantinescu, Traian Vuia și Aurel Vlaicu. În cortegiul evocărilor a intrat și renumitul inginer Anghel Saligny, făuritor al sistemului de poduri metalice de peste Dunăre și Borcea, precum și inițiator al reașezării, pe baze moderne, a Portului Constanța. Au fost evocați, printre alții, și prietenul său de faimă mondială, M. Costiescu-Ghica, scriitor, matematician, inginer şi istoric, matematicienii Gh. Bothezatu, Serghiescu. Își amintea și de sensibila poetă care a fost Elena Văcărescu, care a desfășurat o susținută muncă în diplomație, la Liga Națiunilor, la Geneva, alături de marele diplomat român Nicolae Titulescu. Îmi vorbea cu căldură și despre genialul Brâncuși, despre doctorul Gheorghe Marinescu, întemeietorul școlii românești de neurologie, despre ilustrul sociolog Dimitrie Gusti sau despre gigantul Nicolae Iorga.


Coandă avea mulți prieteni, admiratori, emuli. Într-o bună zi a consimțit și mi-a scris „Un punct de vedere” pentru ediția a II-a a anchetei mele internaționale „Printre laureații Premiului Nobel”. Textul său era frumos, inteligent, dar… șopârlos. Deși Ceaușescu îl onorase pe ilustrul Coandă, britanicul din el, obiectiv, gen BBC, nu se astâmpărase și umblase, între cuvintele sale, la sfânta aluzie. Nu suporta grandomania și, în genere, orice exagerare ce însemna pentru domnia sa „o abatere gravă și necuviincioasă de la normalitate”. Ce scria savantul la sfârșitul prefeței pentru amintitul volum: „Fiecare epocă își alege celebritatea sa. Dacă aceasta este legată de vreo dezlegare a unei enigme a naturii, atunci este normal să se ivească publicitatea, pentru a o împărtăși omenirii. Dar nu trebuie să se abuzeze de publicitate”. Asemenea cuvinte lansate în plină epocă de preamărire și de cult al personalității cădeau greu, puteau aduce mari necazuri. Din fericire, directorul editurii, sesizat de subalterni, a consimțit să publice integral textul inclus și manuscrisul lui Coandă. 

Astăzi, principala poartă aerienă de intrare în țara noastră se numește Aeroportul Internațional Henri Coandă. Savantul a plecat dintre noi la vârsta de 86 de ani, în toamna anului 1972, iar rândurile sale evocate ni-l amintesc așa cum a fost, un reputat om de știință, o personalitate apreciată internațional, un gânditor curajos, sensibil, iubitor al meleagurilor străbune. 
 

Carol Roman

O lecţie despre trecutul românilor

Reporter: editura June - 15 - 2018 Comments Off on O lecţie despre trecutul românilor
Renumite instituţii de cultură şi publicaţii din Republica Moldova au marcat, prin evenimente şi articole definitorii, însemnătatea copleşitoare a momentului Marii Uniri săvârşite în urmă cu un secol. 


Centenarul Unirii Basarabiei cu România a constituit prilejul, de o simbolistică excepţională, cu care Casa Limbii Române „Nichita Stănescu”, din Chişinău, şi revista de ştiinţă şi cultură „Limba Română” au organizat o serie de evenimente de excepţie. 

Toţi cei ce simt şi gândesc româneşte peste Prut – scriitori, istorici, jurnalişti, oameni de artă, profesori, elevi, studenţi – au fost invitaţi la o manifestare festivă care a inclus lansarea ediţiei speciale a revistei „Limba Română”, Simpozionul „27 martie 1918 în destinul românilor basarabeni” şi inaugurarea expoziţiei de pictură „Tradiţie şi modernitate în pictura basarabeană”

Adresându-se celor prezenți, Alexandru Bantoş, redactorul-şef al revistei „Limba Română” şi al Casei Limbii Române „Nichita Stănescu”, s-a referit la încercările crâncene la care istoria a supus Basarabia, ca şi la momentul glorios al Marii Uniri: „Trebuie să prețuim aceste zile când avem dreptul, dar și sacra obligație de a-i omagia pe cei care au luptat pentru ca Basarabia să revină în vechile hotare ale neamului. Să perpetuăm, deci, vie amintirea moșilor și strămoșilor noștri de acum un veac, cărora nu le-a fost frică să se răzvrătească împotriva unei existențe de sclav, care au dorit și au pus capăt unei vieți în care străinul sau cei înstrăinați de neam te învață care îți este istoria, obârșia, denumirea limbii şi îți dictează cu cine să fii frate, trasându-ţi, fără să te întrebe, viitorul tău și al celor care vor urma după tine. 

Să admirăm şi să apreciem măreția idealului și a curajului unioniștilor de acum un secol și să nu uităm că până la 1918 și după 1944, noi, românii basarabeni, ne-am aflat în fața unor neîncetate și grele încercări, a unei crâncene, violente și perverse falsificări a istoriei naționale. Din motive de conjunctură politică, mereu potrivnică nouă, aruncați în vârtejul marilor evenimente din această sută de ani, am fost lăsați în voia sorții, uitați de ai noștri (nu și de dușmani!), încât rezistența și supraviețuirea noastră au fost mai mult un joc al hazardului. 

revista Limba Romana

Să nu uităm că basarabenii și, asemenea nouă, bucovinenii au fost timp îndelungat victimele, prizonierii unor politici aistorice. Ei, poate mai mult ca frații lor români din alte provincii, au fost puși în situația să ispășească greșelile, duplicitatea, superficialitatea, implicit în materie de istorie, a conducătorilor, a liderilor politici, inclusiv a unor intelectuali… 


Umili și umiliți, am fost obligați să învățăm o istorie distorsionată, pentru că am trăit vremuri crâncene, când ne era totul interzis, iar puținii oameni de caracter care au manifestat bărbăție, forță morală în apărarea și promovarea istoriei noastre, au fost de cele mai multe ori scoși din joc, marginalizați sau chiar exterminați. Puternicii zilei, mai-marii peste noi, neglijând cele mai elementare legi ale firii, au încercat în disperare, aplicând toate mijloacele posibile de influență, să edifice la Est de Prut un popor nou, cu o limbă și o identitate distincte de cele hărăzite de Dumnezeu. Timpul, însă, aşa cum remarca cineva, arată că a construi fără a avea în vedere adevărul istoric înseamnă a construi pe nisip. Doar ea, Istoria, ne vorbește în numele adevărului, ea ne propune legea epocilor dispărute, dar și a celor care vor veni”,
a punctat Alexandru Bantoş.


Referindu-se la efortul de a reda adevărul istoric şi adevăratele repere ale identităţii naţionale a românilor de dincolo de Prut, directorul revistei „Limba Română” a punctat importanţa acestui demers editorial şi pentru publicul tânăr, care „va avea prilejul să coboare în timp cu ajutorul documentelor, să urmărească de-a lungul deceniilor persistența ideii românești în acest spațiu, să deducă aievea fața adevărată a adevărului. Pregătirea la timp a acestei reviste a fost posibilă pentru că toată lumea implicată la elaborarea ei au manifestat solidaritate, înțelegere și sinceră dorință de a pune umărul la materializarea unui gest onorabil față de Centenarul Unirii”


 „Am revenit la matricea originară”

simpozion Casa Limbii Romane

Revista „Florile Dalbe” a publicat, de asemenea, un reportaj care a avut în centru manifestările dedicate Marii Uniri a Basarabiei cu România. În cadrul Simpozionului „27 martie 1918 în destinul românilor basarabeni”, Arcadie Suceveanu, preşedintele Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, a numitMarea Unire cea mai glorioasă pagină de istorie românească, a trezit, prin discursul său, profunde sentimente patriotice în inimile celor prezenţi: „«În 1918, Basarabia prima a început să-şi strige fraţii de sânge!» a spus cu mândrie poetul. După atâtea suferinţe, am revenit la matricea originară, România. Unirea nu s-a muzeificat, nu e o poveste în amintirea noastră. În ciuda evenimentelor tragice care au urmat după anul 1940 – deportările în masă, exterminarea intelectualilor, colectivizarea forţată, impunerea unei limbi şi a unui alfabet străin, studierea unei istorii false – conştiinţa românească a basarabenilor a rămas vie, Unirea rămânând un ideal dramatic, cutremurător, cel mai curat şi nepervertit”. Elena Cojocaru, colaborator la Muzeul Naţional de Etnografie şi Folclor, profesoară de istorie, a sintetizat un obiectiv strategic pentru viitor. „Trebuie să avem grijă de tânăra generaţie, să-i spunem adevărul despre noi”, a subliniat profesoara de Istorie.


Geneza problemei basarabene, tema Marii Uniri de la 1918 şi a impactului ei benefic asupra populaţiei române din Basarabia au fost repere ale comunicărilor susţinute de renumiţi specialişti din Republica Moldova.



 „Să purtăm cu cinste România acolo oriunde există suflare românească”

Un reper important al evenimentelor dedicate Marii Uniri a fost prezenţa Ambasadorului României în Republica Moldova, E.S. dl. Daniel Ioniţă, care şi-a exprimat admiraţia faţă de modul în care românii basarabeni au reuşit să reziste în timp şi să-şi păstreze identitatea, în ciuda tuturor impedimentelor. „E dreptul şi datoria noastră sfântă să înţelegem ce s-a întâmplat cu noi în ultima sută de ani, să vedem cine suntem, ce am devenit şi încotro ne îndreptăm. Doar aşa ne putem proiecta viitorul. Este de datoria noastră să purtăm cu cinste România acolo oriunde există suflare românească. La mulţi ani, Români!” 

Imagine şi interes naţional

Reporter: editura April - 13 - 2016 Comments Off on Imagine şi interes naţional

Este o condiţie pe deplin acceptată faptul că imaginea unei ţări asigură un climat internaţional mai mult sau mai puţin favorabil acelui stat în competiţia intereselor internaţionale, în funcţie de cum naţiunea respectivă ştie să-şi construiască prezenţa culturală, într-un sens foarte larg al acestui termen.

Cerbul de Aur

Cerbul de Aur

Putem observa, în ultima vreme, eforturile unor state, care ocupă poziţii relativ marginale în conştiinţa publică europeană, de a se impune, de a se face cât mai cunoscute. Spre exemplu, cazul Azerbaidjanului, o ţară care se află, din punct de vedere geografic, la extremitatea blocului geopolitic european. Azerbaidjanul a deschis un adevărat front publicitar, fiind prezent sub diferite forme în câmpul de interes al atenţiei publice. Spoturi publicitare turistice pe canalul „EuroNews” ori „CNN”, organizarea de competiţii sportive de nivel european sau mondial, organizarea „Eurovision” în condiţii de invidiat, mari conferinţe şi reuniuni social – culturale, prezenţe importante la Târguri de Carte ori la Expoziţii internaţionale, turnee ale ansamblurilor artistice ori circuite expoziţionale cu valorile culturii naţionale. Pe de altă parte, această ţară este un mare producător de petrol şi gaze, are o poziţie geostrategică foarte importantă, fiind tamponul dintre Federaţia Rusă şi Iran. Pentru minţile pragmatice, doar aceste realităţi ar fi fost suficiente pentru a înscrie această ţară între cei cunoscuţi, sau cei care contează. Ori, exact din cauza acestor realităţi, Azerbaidjanul se simte obligat să recurgă la ceea ce înseannă argumentul decisiv, în cazul unei crize internaţionale sau zonale, argumentul notorietăţii.

Festivalul George Enescu

Festivalul George Enescu

Notorietatea pozitivă, cea care poate veni în ajutorul ţării, nu se poate crea decât prin demonstraţia că naţiunea respectivă este una generatoare de valori culturale, de pace şi de bunăstare, pentru ea şi pentru toată lumea. Dar Azerbaidjanul nu este singura ţară care a înţeles acest lucru, după cum nu este singurul stat care consideră că izolarea şi anonimatul reprezintă ameninţări la fel de periculoase ca orice altă ameninţare militară sau economică. Un alt exemplu îl pot constitui Macedonia, Croaţia, Turkmenistanul. Pe de altă parte, China, a doua mare putere economică şi militară a lumii, cu o istorie milenară şi o influenţă de necontestat asupra deciziilor globale, se află într-o ofensivă culturală de imagine fără precedent. În ultimii ani, China a organizat Jocurile Olimpice, Jocurile Pan–asiatice, Campionatul Mondial de Atletism, mari turnee ale unor vedete de faimă mondială, participă şi câştigă în mod constant Premii la Cannes ori la Berlin, la Sarajevo ori la orice Festival cinematografic de importanţă. Mo Yan este cel de al treilea Premiat Nobel pentru literatură, iar Compania „Huawei” se află într-o acţiune de promovare fără precedent a creativităţii chineze. Ne putem întreba – ce nevoie mai are nevoie China de imagine culturală? China, la fel ca Germania, Franţa, Italia, Spania sau Marea Britanie, fără a omite Statele Unite ale Americii, îşi promovează propria cultură, finanţează traduceri, organizează mari turnee artistice şi, mai mult decât orice, pune în circulaţie valorile sale culturale pe piaţa externă, dar şi, chestiune extrem de importantă, pe piaţa internă.

3Dar România? Noi unde suntem în această competiţie pentru imagine internaţională şi în desfăşurarea complicatului proces de acces la cultură al propriului popor? Din păcate, nu prea multe lucruri bune se pot spune. Chiar şi ceea ce făcusem bine, în acest moment, este neglijat, aproape uitat. România organiza înainte de 1989 un Festival de muzică uşoară la care au participat nume mari ori nume care au devenit mari. „Cerbul de Aur” era cunoscut în Europa, avea un prestigiu incontestabil, cu acest vehicul au intrat în circuitul internaţional mulţi solişti români, mulţi artişti din lume au venit în România şi pentru un anumit public, România era cunoscută ca o ţară normală. Dar Festivalul a dispărut, chiar dacă avea un succes intern şi extern. Existau mari competiţii sportive cu caracter regional, balcanic, unde numele României însemna mult. Nu voi face nici o descoperire spunând că un lucru înseamnă, înainte de toate, continuitate, aşa după cum este Festivalul „George Enescu”. Mai mult decât fericită a fost chemarea maestrului Ioan Hollender la pupitrul organizatoric al acestei manifestări internaţionale care leagă numele României de marea muzică a lumii.

4A existat, vreme de cinci ediţii, şi Festivalul „Internaţional de literatură” de la Neptun, la care au participat mari nume ale literaturii mondiale – Jorge Semprun, Ismail Kadare, Vargas Llosa, Amos Oz, Antonio Lobo Antunes, Tomas Salamun – doar câteva nume de primă mărime dintre cele care au venit în România, s-au întâlnit cu scriitorii şi publicul românesc, au scris despre România. N-a fost doar un câştig de imagine externă, a fost un câştig pentru cultura noastră, a fost o formă concretă de acces la valorile culturii internaţionale. Festivalul nu mai are loc. Nu avem, cu excepţia „TIFF”-ului de la Cluj, care este destul de eclectic şi nehotărât în ceea ce priveşte locul său pe harta culturală, un mare şi serios Festival Internaţional de Film, deşi cineaştii români au binemeritat Marile Premii de la Festivalurile de primă importanţă ale lumii. Nu mai avem un Festival de literatură de mare anvergură, nu avem un program de Mari Expoziţii ale comorilor arheologice ori ale artei plastice româneşti, nu avem un Centru de Studii Brâncuşi, Ansamblul sculpturilor lui Brâncuşi de la Târgu Jiu NU se află pe lista site-urilor protejate ale UNESCO, Sarmizegetusa şi Costeştii din Orăştie vegetează într-un anonimat indifferent, iar înşiruirea nu are capăt. Toată ţara este agitată de televiziuni pentru participarea la „Eurovision”, iar dacă nu este „Eurovision” este Guţă sau este Salam sau este Minune sau sunt site-urile porno ori aventurile sexuale ale lui Cristi Borcea. Sunt semne că vin vremuri grele pentru România. Nu manelele ne vor apăra drepturile, nici manualele alternative, ci valorile culturale ale acestui popor. Brâncuşi şi George Enescu vor cântări mult la judecata asupra dreptului nostru de a fi pe mai departe o naţiune liberă în fruntariile sale adevărate. Iar România va fi puternică şi respectată numai dacă populaţia sa o va respecta şi o va apăra. Prea des aud, pentru orice nemulţumire, mare sau mică, fondată sau nefondată, o expresie îngrozitoare – „Ce vreţi, asta-i România!”.

România suntem noi toţi, inclusiv cei care sunt nemulţumiţi de ea!

 

Eugen Uricaru 

 

Semne bune, promiţătoare

Reporter: editura December - 6 - 2015 Comments Off on Semne bune, promiţătoare

Cultură

Fără îndoială, cel mai important eveniment cultural al anului care se încheie a fost Festivalul Internaţional „George Enescu”. Deşi marea sărbătoare a muzicii a fost cumva umbrită de anunţul retragerii maestrului Ioan Hollender de la conducerea Festivalului, această retragere, din motive care ar trebui să pună pe gânduri pe administratorii culturii din România, a dat prilejul unui regal artistic de neegalat.

1 london-symphony-orchestraLa Bucureşti au fost întâmpinate cu aplauze mai mult decât binemeritate mari orchestre ale lumii. Au concertat „Israel Philarmonic Orchestra”, sub bagheta lui Zubin Mehta, un dirijor uriaş, „Berliner Philarmoniker”, dirijată de sir Simon Rattle, „Staatskapelle Dresden”, condusă de Christian Theleman şi avându-l ca solist pe marele Yefim Bronfman, „San Francisco Simphony”, cu Michael Tilson Thomas, „London Symphony Orchestra”, cu maestrul Ion Marin la pupitru, „Sankt Petersburg Philarmonic Orchestra”, dirijată de Yuri Temirkhanov, cu Elisabeta Leonskaja la pian. La această impresionantă prezenţă se adaugă „Bayerische Staatsoper”, „Wiener Philarmoniker”, „Royal Liverpool Philharmonic Orchestra”, Filarmonica şi corul „George Enescu”, „Royal Concertgebouw Orchestra” Amsterdam, precum şi doi solişti de excepţie – Alexandru Tomescu şi David Grimal. O enumerare impresionantă care dă dimensiunile unui prestigiu pe deplin acceptat. Altfel spus, „gheara leului” se cunoaşte; maestrul Ioan Hollender s-a depăşit pe sine, folosindu-şi influenţa şi renumele pentru a dărui Festivalului românesc renumele pe care îl merită din plin. Dar… există şi un dar, subliniat de cronicari, de critici muzicali sau de spectatorii veniţi în număr impresionant la această ediţie a Festivalului. Este limpede, Festivalul şi Bucureştiul au nevoie de o mare şi modernă sală de concerte, de un Auditorium care să primească pe scena sa în cele mai bune condiţii marile orchestre ale lumii, inegalabilii solişti care aduc omagiul lor lui George Enescu. Ateneul Român este o sală minunată, clădirea este o bijuterie, simbolistica sa este pe deplin românească, dar, vrem nu vrem, aparţine altui secol. Este nevoie de un pas înainte, un pas obligatoriu pentru a răspunde „fenomenului George Enescu”, un fenomen care aduce glorie nu doar muzicii sale, muzicii româneşti, dar şi patriei lui George Enescu, compatrioţilor săi prin timp.

3 untold clujAnul 2015 a adus şi o nouă conducere a Institutului Cultural Român, în persoana ambasadorului Radu Boroianu, un om de incontestabil gust artistic şi o pregătire temeinică în domeniul managementului artistic. Participarea ICR la Târgurile de Carte de la Paris, Frankfurt, Beijing a fost chiar un succes al anului editorial şi constituie o promisiune pozitivă pentru viitoarea activitate a noii administraţii. Să-i urăm succes şi să urmărim cu atenţie evoluţia acestei instituţii atât de importante pentru imaginea României în plan extern şi atât de contestate, până acum, pe plan intern. Din păcate, banii sunt tot mai puţini, iar obligaţiile şi cerinţele din ce în ce mai mari! ICR trebuie să găsescă noi formule de cooperare cu entităţi interne şi externe şi suntem convinşi că le va găsi.

Multe oraşe din ţară candidează la cinstea de a deveni Capitală Europeană a Culturii. Rezultatul este incredibil – deşi şansele reale sunt mici, ambiţiile sunt mari şi cel mai des au ca rezultat revigorarea vieţii culturale din respectivele municipii. La Iaşi funcţionează un Festival Internaţional al Educaţiei concretizat într-o manifestare la care sunt invitaţi mulţi traducători ai cărţilor româneşti. La Cluj s-au născut un Salon de Carte şi o serie de manifestări la care participă Universitatea şi Primăria. Tot la Cluj, gazda Anului Internaţional al Tineretului, a avut loc un mega-Festival de muzică pop, denumit „Untold”, care „ameninţă” să devină cea mai mare manifestare artistică a ţării la ediţia a doua (se anunţă peste 250.000 de spectatori). Craiova, Bacăul şi Aradul nu se lasă mai prejos şi organizează festivaluri de teatru, de muzică sau ample manifestări plastice. Bucureştiul adăposteşte în acest an o suită de festivaluri – de cinema, de teatru, de poezie, expoziţii internaţionale, târguri de carte cu participare externă semnificativă. La acestea se adaugă iniţiativele muzeelor – Muzeul Naţional de Istorie a organizat o serie de expoziţii tematice, între care cea dedicată Primului Război Mondial – Neutralitatea României în primii doi ani, o certă reuşită care anunţă manifestările prin care urmează să fie întâmpinat şi celebrat cu mare atenţie şi emoţie momentul aniversării Marii Uniri.

4 AferimÎn ceea ce priveşte anul literar, nu este mare lucru de spus, în afara faptului că Premiul de poezie „Eminescu”, oferit de Consiliul Local Botoşani, a stârnit la această ediţie polemici, disproporţionate am spune, ceea ce va aduce noi dificultăţi în continuarea tradiţiei acestui unic Premiu de poezie care înseamnă cu adevărat ceva în România. S-au decernat şi Premiile Uniunii Scriitorilor, cu sprijinul financiar al Ministerului Culturii, Minister care are la conducerea sa un om tânăr, energic, cu o pregătire intelectuală deosebită, Ionuţ Vulpescu. Parlamentul a votat o lege care priveşte finanţarea echitabilă a revistelor de cultură, ceea ce adaugă un plus de speranţă pentru cultura scrisă, aflată acum în mare suferinţă financiară şi nu numai. Anul a adus şi evidenţa crizei Televiziunii Române (se pare că dispariţia Canalului Cultural nu a rezolvat-o!). Schimbările la conducere nu vor pune capăt problemelor de fond ale acestei instituţii publice. Cu siguranţă, provocările vin de la interpretarea care se dă acestui termen – public, esenţial pentru funcţionarea corectă şi eficientă a acestui „colos cu picioare de lut”.

Poate ar trebui spus ceva special despre cinematografia română, care continuă să dea semne de viaţă prin succesele filmelor româneşti la Festivalurile internaţionale. Dar vânzarea Studiourilor Buftea şi criza financiară a CNC ne fac să cădem pe gânduri – se pare că, mai ca întotdeauna, succesele sunt obţinute împotriva condiţiilor asigurate. Oricum, „Aferim” îşi continuă drumul afirmării internaţionale, ceea ce ne bucură şi ne face să devenim nostalgici.

Această scurtă trecere în revistă a Anului cultural 2015 nu poate decât să ne oblige la o recunoaştere: chiar vitregită financiar, aşa cum este, culturii noastre naţionale nu-i trebuie decât o perspectivă şi un bun management ca să ne ofere surprize încântătoare, cum a fost Festivalul „George Enescu”. Asta ne face să credem că nu este chiar totul pierdut. Dacă ne pierdem cultura, ne-am pierdut cu totul! De aceea, trebuie să ne batem şi să ne zbatem pentru a ne exprima şi a ne proteja cultura, singura pe care o avem şi unicul nostru produs care nu poate fi înlocuit sau importat.

Eugen Uricaru 

 

Un drum ascendent

Reporter: editura December - 7 - 2012 Comments Off on Un drum ascendent

Spre deosebire de anul politic, anul cultural 2012 nu a fost unul cu multe evenimente de mari dimensiuni sau de covârşitoare importanţă. În orice caz, a fost un an al creşterii culturale. A avul loc Bookfest-ul, salonul de carte de vară care a moblizat editurile şi amatorii de lectură. Anul acesta, 2012, a adus o ediţie a Colocviului romanului românesc, desfăşurată la Călimăneşti, dar acesta nu a putut suplini anularea Festivalului Internaţional de Literatură de la Neptun şi a premiului „Ovidius”, premiu care i-a adus, prin ani, în România pe Jorge Semprun, Ismail Kadare, Vargas LIosa, Amos Oz sau Antonio Lobo Antunes. Să sperăm că anul viitor ne va aduce o veste bună prin reluarea Festivalului. Totuşi, e bine de semnalat, Premiile literare ale Uniunii Scriitorilor s-au acordat şi în acest context – merită să amintim că romanul românesc a înregistrat un reviriment. Mă gândesc la doi autori, Marta Petreu şi Alexandru Vlad, care au surprins plăcut publicul cititor (atât cât mai este), dar şi critica.

Ocaziile de a face cunoscută literatura română în lume nu au lipsit, de la Salonul de Carte de la Paris la Târgul de carte de la Frankfurt, la cel de la Istanbul. Nu comentez. Spun doar că ocaziile nu înseamnă şi rezultate. Mari speranţe se pun în viitoarea participare a României la Târgul de carte de la Paris, unde este ţară inivitată special. Tot la anul, România este vedeta Târgului de la Göteborg, Suedia, unde se dă şi premiul Nobel şi unde competiţia este acerbă, mai ales la cotele de pariuri londoneze.

Cinematografia românească nu s-a dezminţit nici în acest an. Din nou, Festivalul de la Cannes a fost atent cu filmul românesc şi „După dealuri”, al lui Cristian Mungiu, a primit laurii pentru două actriţe, un lucru cu totul minunat şi pentru ele, şi pentru film, şi pentru cinematografia românească. Aproape zece premii s-au decernat realizatorilor români de scurte şi lungi metraje, la festivalurile din întreaga lume. Nu este doar un curent de simpatie, ci un moment fast pentru filmul românesc. Semnalăm, de asemeni, fenomenul intern de creştere a reţelei de Festivaluri de film, pe lângă TIFF-ul de la Cluj făcîndu-şi apariţia şi Festivalul de film de Comedie, apoi la Sibiu, alături de Festivalul de Teatru şi-a făcut apariţia şi un altul de film. La Bucureşti, aidoma. Faptul este reconfortant, mai ales prin mecanismul invers celui amintit mai înainte – de acestă dată avem de-a face cu evenimente culturale interne cu ecou internaţional. Probabil, alături de Festivalul de literatură şi premiul „Ovidius”, aceste manifestări ar putea contribui la o imagine mai bună şi solidă a României în exterior.

Recenta aniversare a marelui dirijor Sergiu Celibidache a prilejuit un moment de emoţie artistică la care contribuţia Ministerului Culturii din România s-a făcut simţită ca factor generator de interes faţă de valorile româneşti. Următoarea perioadă ne va arăta dacă instituţiile culturale ale statului vor adopta o strategie învingătoare în bătălia fără sfârşit a afirmării valorilor româneşti pe o piaţă internaţională restrictivă şi pretenţioasă. Un factor hotărâtor va fi atitudinea faţă de piaţa internă a culturii. Fără o bază culturală solidă, poţi eventual să uimeşti străinătatea, dar nu poţi convinge cu fenomenele culturale naţionale de excepţie.

Deşi ar putea părea curios în contextul clasic cultural la care m-am referit, aş dori să atrag atenţia asupra unui alt fapt cultural excepţional, care s-a petrecut în anul 2012, şi anume deschiderea pentru public a Centrului Istoric, unde oricine poate redescoperi adevăratul specific cultural al Bucureştilor: Curtea Domnească şi Hanul lui Manuc (aplauze pentru felul în care s-a restaurat acest monument arhitectonic) alcătuiesc o zonă care introduce capitala României în rândul atracţiilor europene. Vechile străzi, zona pietonală, Carul cu Bere, mulţimea de galerii, anticariate, magazine specifice, restaurante elegante sau doar decente atrag pe drept cuvânt masa de turişti care până acum rătăceau derutaţi print-un oraş eclectic, dar invizibil.

Anul 2012 a fost un an al concertelor de muzică pop, cu toate variantele sale, concerte susţinute de faimoase trupe şi solişti cu glorie internaţională, chiar pe culmile valului. Desigur, apetitul românilor pentru muzica internaţională a adus şi trecute glorii, un fel de „tsunami” al vârstei înaintate în muzica de altădată, dar e bine; e bine că au venit marile ansambluri muzicale din Georgia, Turcia, Ucraina şi Rusia; e bine că anul acesta au venit mari solişti ai muzicii instrumentale simfonice, că domnul Grigore Leşe a reuşit să ne prezinte un fapt artistic uluitor şi necunoscut – muzica Drumului Mătăsii.

Aş putea spune că anul 2012 a fost mai degrabă un an al faptelor culturale cuprinzătoare decât al celor surprinzătoare. E un motiv pentru care putem considera cultura în câştig.

Eugen Uricaru

Congresul de Cultură Macedo-Română, în S.U.A

Reporter: editura February - 19 - 2011 Comments Off on Congresul de Cultură Macedo-Română, în S.U.A

Congresul de Cultură Macedo-Română, deja tradiţional, a fost organizat de Societatea Română de Cultură „Fărşerotul”, înfiinţată în 1903 la New York de macedo-românii emigraţi în America. Cu toate că precedentele ediţii ale Congresului au fost găzduite de Universitatea „Sacred Heart” din Fairfield – Connecticut, punându-se un accent deosebit pe latura ştiinţifică, academică a manifestării, cea de a zecea ediţie a Congresului de Cultură Macedo-Română din S.U.A., de la sfârşitul anului trecut, s-a desfăşurat la biserica ortodoxă română „Sfântul Dimitrie” din Easton – Connecticut, cu intenţia de a se evidenţia unitatea în spiritualitatea creştină.

Congresul a fost conceput ca un eveniment jubiliar, dar şi ca un forum aromânesc ce a avut menirea de a reafirma apartenenţa aromânilor şi a culturii aromâne la romanitatea balcanică şi la românitate, de a identifica măsurile necesare pentru conservarea şi dezvoltarea patrimoniului cultural aromânesc, solicitând în acest scop sprijinul statelor balcanice, al U.E. şi în special al României.

Manifestarea se înscrie pe linia precedentelor congrese din S.U.A. şi a congreselor „Perenitatea vlahilor în Balcani”, de la Constanţa, rămânând consecventă principiilor enunţate în anii precedenţi la aceste congrese, fiind o continuare în plan spiritual a Congresului Aromânesc din 16-19 nov. 2009, de la Tirana, congres în desfăşurarea căruia organizaţia aromânească din S.U.A. a avut o importantă contribuţie.

Alături de gazde, au fost reprezentate la Congres Fundaţia şi Universitatea „Andrei Şaguna” din Constanţa şi Societatea de Cultură Macedo-Română din Bucureşti, în calitate de co-organizatori ai evenimentului jubiliar şi Societatea de Cultură a Aromânilor din Albania, delegaţii lor susţinând comunicări ştiinţifice şi exprimând punctul de vedere al acestor organizaţii asupra problemei aromâne. A fost prezentată situaţia aromânilor din Albania şi a şcolii româneşti de acolo, prin intermediul comunicărilor expuse de conf. dr. Stoica Lascu, lector dr. Nestor Bardu, dr. Iulia Wisoşenschi, dr. Emil Târcomnicu, prof. dr. Aurel Papari şi, în final, a prof. dr. Aureliu Ciufecu, în calitate de preşedinte al Congresului.

Principalele concluzii formulate la finalul manifestării „reafirmă apartenenţa aromânilor la românitate” şi „cer statului român să-şi asume deplin răspunderea pe care o are faţă de românitatea balcanică… şi să intensifice sprijinirea în ţară a păstrării şi a cultivării dialectului, culturii şi tradiţiilor aromâneşti”.

Din păcate, nici profunda conotaţie naţională românească a evenimentului jubiliar, nici importanţa problemei aromâneşti şi nici eforturile reale ale membrilor comunităţii aromâneşti din S.U.A. pentru organizarea Congresului, sau ale celor care au făcut deplasarea din Europa sau de pe coasta de vest a Americii, nu au putut determina prezenţa la eveniment a unui reprezentant al Ambasadei României, al Consulatului sau al Guvernului României şi nici măcar transmiterea unui mesaj de salut din partea autorităţilor române.

Ar mai putea spera aromânii că apelul de ajutor adresat statului român va fi auzit de vreun funcţionar responsabil?

prof.univ.dr. Aurel Papari,

preşedintele Fundaţiei Cultural-Ştiinţifice Aromâne „Andrei Şaguna”

Făgaşul culturii americane

Reporter: editura November - 20 - 2010 Comments Off on Făgaşul culturii americane

Una dintre amintirile mele cele mai timpurii este cea a filmelor de desene animate – cât se poate de americane – cu Felix Motanul şi Betty Boop. Primul meu film colorat, tot american, trebuie să-l fi văzut puţin după 23 august ‘44 (când primeam cu încântare şi primele pachete de chewing-gum), fiindcă îmi amintesc de Pinocchio, al lui Walt Disney, apoi de Shirley Temple sau Stan şi Bran, care au devenit tot cam pe-atunci personaje aproape reale din viaţa mea şi l-am văzut, în fine, pe « Charlot »… Cultura americană devenise aşadar parte din fondul meu aperceptiv înainte de clasa întâia de şcoală.
Privind retrospectiv, cred că pot afirma că, în mediile educate din România filmul a fost mult timp principalul vehicul al culturii americane, în vreme ce cartea era încă predominant europeană. Am descoperit literatura americană abia la începutul anilor ’60, când editurile româneşti au început să publice traduceri şi monografii consacrate autorilor de dincolo de ocean.
Nu voi continua acest demers de ego-istorie evocând circulaţia semi-clandestină a marilor filme americane din anii ’60-’70 pe casete video, sau primele cărţi de antropologie americană pe care le-am citit în vremea când copiii şi studenţii mei visau la blue-jeans şi la Coca Cola (Pepsi aveam şi noi). Am evocat aceste fragmente de memorie personală pentru a propune cititorilor câteva ipoteze: pe de-o parte, aceea că pătrunderea culturii americane în România nu a fost un flux constant, ci a avut caracterul unor şocuri culturale intermitente. Exotică sub aspectul creaţiei literare, ea a fost de timpuriu asimilată la nivelul culturii populare, mai ales cinematografice, urmată de cea muzicală, de cultură a vestimentaţiei şi a comportamentelor generaţiei tinere. A doua ipoteză este frecvent invocată de toţi cei care au de-a face cu aceste fenomene – anume că, tocmai fiindcă era prost văzută de regimul comunist şi chiar interzisă de vânătorii de blugi cu sau fără uniforme, cultura pop americană a explodat în toate mediile electronice, precum şi în cele sociale, imediat după Revoluţia din decembrie, de astă dată având drept vehicul principal televiziunea.
Chiar dacă nu e teoretizată pe deplin, aprecierea pozitivă a culturii americane în întregul ei are un rol important în pro-americanismul general din societatea noastră. Asemeni altor societăţi post-totalitare – cea poloneză, de exemplu – societatea românească pare să nu fi adoptat mantra vest-europeană, şi cu deosebire franceză, despre o Americă incultă, exclusiv dominată de obsesia profitului imediat şi de produse comerciale fără valoare culturală.
În mod surprinzător, prejudecata conform căreia americanii ar fi inculţi reapare intermitent când e vorba de învăţământul american. Atunci, mulţi adulţi – şi chiar mai mult decât atât – sar ca opăriţi să ne spună cât e de minunată şcoala românească faţă de cea occidentală în genere şi americană în special. Asta în timp ce mult lăudaţii noştri olimpici se precipită – oare de ce ? – să câştige o bursă într-o şcoală americană: cine va fi ştiind mai bine, bunicul sau nepotul olimpic?
Cum prea bine ne învăţa cândva Voltaire, înainte de orice discuţie se cade să ne definim termenii. Ce înţelegem, aşadar, prin cultură americană? Nu voi intra aici într-o infinită dezbatere în legătură cu definirea noţiunii de « cultură ». Adevărul e că, asemeni tuturor continentelor culturale cu care ne întâlnim în era globalizării, şi cultura americană e compusă din nenumărate culturi foarte deosebite între ele. Între cultura unui campus de la Harvard, Princeton sau Berkeley, unde întâlneşti pe fiecare alee plimbându-se câte un laureat al Premiului Nobel, şi cultura rapperilor din Brooklyn, distanţa e cel puţin similară cu cea care îl despărţea cândva pe Platon de un ţăran. Pe de altă parte, receptorii sunt şi ei la fel de diferiţi ca şi emiţătorii: pe vremea serialului american de mare succes « Om bogat, om sărac », actorul american William Smith, care interpreta în film personajul hiper-negativ al persecutorului nemilos al fraţilor Jordache, era cât pe-aci să fie linşat la Marsilia de o mulţime furioasă, care îi reproşa nu că îl joacă pe Falconetti, ci că este Falconetti în persoană. William Smith e, de altfel, un bun exemplu al surprizelor pe care ni le rezervă « cultura americană ». Celebru datorită rolului cu totul linear şi simplist din « Om bogat… », Smith era în realitate licenţiat al Universităţii din Syracuse şi Master în studii ruseşti al cunoscutei  University of California Los Angeles, a participat la Războiul din Coreea, după care şi-a continuat studiile în Europa, la Sorbona şi la Universitatea din München, vorbind curent, în afară de rusă, şi sârbo-croată, franceza şi germana. Smith a părăsit o eventuală carieră academică pentru un contract cu MGM şi o fructuoasă carieră de actor…
Dacă ar fi să sintetizez într-o unică imagine ceea ce înţeleg eu prin « cultura americană », m-aş raporta la povestea filmului Rambo. David Morell, autorul best-sellerului după care s-a făcut filmul – clasificat drept al 253-lea în topul « celor 500 de filme mai importante din istorie » (altă operaţie clasificatorie specific americană) – i-a dat acest nume bizar, John Rambo, eroului încarnat de Silvester Stallone, în memoria poetului său preferat, Arthur Rimbaud. No comment.

Zoe Petre

„Realizarea Codului patrimoniului cultural naţional, o prioritate a mandatului meu”

Reporter: editura October - 16 - 2010 Comments Off on „Realizarea Codului patrimoniului cultural naţional, o prioritate a mandatului meu”

ne declară dl. Kelemen Hunor, ministrul Culturii şi Patrimoniului Naţional, în cadrul interviului special acordat revistei noastre –

Care sunt priorităţile dvs. în funcţia de ministru al Culturii şi Patrimoniului Naţional?

– În plan legislativ, una dintre priorităţile mandatului meu este realizarea Codului patrimoniului cultural naţional, care va intra în dezbatere parlamentară până la sfârşitul anului. Este o muncă grea, fiindcă trebuie să găsim capacitatea de a include într-un singur corp tot ce înseamnă patrimoniu naţional: de la muzee până la arheologie, monumente istorice şi monumente de for public. Dorim o reglementare unitară şi, sperăm, exhaustivă a problemelor pe care le implică patrimoniul cultural. Din păcate, înaintăm în această muncă mai greu decât ne-am aşteptat. Sunt necesare avize, interpretări, puncte de vedere de la diverşi specialişti (arheologi, muzeografi, critici) şi, pe de altă parte, jurisdicţia este spinoasă, pentru că acest Cod trebuie corelat cu celelalte legi ale ţării. Tot în domeniul legislativ, în această toamnă vrem să înaintăm Parlamentului şi modificările la Legea dreptului de autor, Legea monumentelor de for public şi la Legea timbrului cultural. În fine, un lucru mai puţin spectaculos, dar foarte important, este realizarea Normelor de funcţionare a instituţiilor culturale. Este vorba de despre norme care asigură proceduri de management, iar rezultatul punerii în practică a acestor norme va consta într-o administraţie coerentă, transparentă şi eficientă a instituţiilor culturale.

În ceea ce priveşte activitatea „curentă”, Ministerul Culturii gestionează două direcţii: patrimoniu şi creaţie contemporană. Dacă ne referim la patrimoniu, din circa 30.000 de poziţii ale Listei Monumentelor Istorice, cel puţin o treime necesită intervenţii mai mult sau mai puţin urgente. Din păcate, bugetul este total insuficient: în acest an, din 307 de obiective aflate în lucru, vor fi finalizate 36. Am încercat, însă, să dirijăm banii în aşa fel încât să finalizăm obiectivele aflate în faze avansate sau cele de o importanţă excepţională, sperând ca în anii care vin să atragem mai multe fonduri.

În direcţia creaţiei contemporane, am reuşit, în 2010, repornirea ciclului cultural. În cinematografie, CNC a organizat concursul de proiecte pentru finanţare şi, după ce se vor rezolva contestaţiile, vom intra în normalitate. Administraţia Fondului Cultural Naţional a început să funcţioneze, am reuşit să susţinem câteva proiecte importante ale Ministerului Culturii – Festivalul de la Sibiu şi Festivalul de la Craiova, dedicat marelui Shakespeare, un unicat nu numai în România, dar şi în această parte a Europei. Desigur că au fost şi alte proiecte importante, dar cel mai bun lucru a fost că am reuşit să repornim cu foarte puţini bani acest ciclu cultural. Şi o menţiune: prezenţa noastră în spaţiul cultural european a fost foarte importantă – amintesc activitatea Institutului Cultural Român sau pavilionul României la Bienala de Arhitectură de la Veneţia.

Am dori să cunoaştem câteva din realizările pe care le consideraţi a fi mai importante în mandatul ministerial primit.

– În afară de festivalurile amintite deja, în ceea ce priveşte investiţiile, s-au finalizat lucrările la Muzeul Colecţiilor de Artă, la Muzeul Naţional de Istorie Naturală « Grigore Antipa », în octombrie se va finaliza şi restaurarea Palatului lui Alexandru Ioan Cuza, de la Ruginoasa. Şi la Palatul Culturii de la Iaşi, în continuare, lucrările de restaurare merg bine. Nu în ultimul rând, lucrările la noul sediu al Bibliotecii Naţionale sunt în grafic şi sper ca la anul să inaugurăm acest obiectiv, care are o importanţă majoră nu doar pentru Minister, ci şi pentru România, ca naţiune europeană.

Amintesc, apoi, acceptarea Mănăstirii Suceviţa pe lista monumentelor UNESCO, ca o extensie a mănăstirilor din nordul Moldovei, realizare foarte importantă.

În fine, deşi nu se încadrează în ceea ce ar trebui să fie o acţiune normală, consider că o reuşită a fost, după apariţia Ordonanţei 63, intervenţia pentru salvarea unor instituţii de cultură, instituţii de spectacole şi concerte şi a unor muzee aflate în subordinea unor autorităţi locale care, poate, nu au înţeles exact ce înseamnă reducerea personalului.

Veţi reuşi să duceţi la bun sfârşit proiectele Ministerului cu actualul buget?

– De la începutul anului am spus că am pornit la drum cu un buget insuficient. În ceea ce priveşte cheltuielile de personal, sper că ne vom încadra în această restructurare, care afectează şi instituţiile de cultură. Urmează să continuăm licitaţiile la Opera Naţională, la Muzeul Ţăranului Român şi la Muzeul “George Enescu”, în aşa fel încât anul viitor să începem lucrările şi acolo. Deci, în ceea ce priveşte investiţiile, încercăm să ne descurcăm, chiar cu acest buget mic.

Nu am putut, din păcate, susţine toate proiectele consistente tradiţionale sau unele noi, care ar merita sprijinul Ministerului Culturii. Eu aş dori să avem toate monumentele restaurate, dar într-un singur an nu se poate. În 2010 reuşim să mai încheiem câteva şantiere şi atunci vom putea deschide altele. Important, aici, ar fi să avem posibilitatea de a pune în valoare acele monumente care sunt deja (sau care vor fi) restaurate, în aşa fel încât întreţinerea lor să fie asigurată.

Din cauza bugetului mic, facem o echilibristică dificilă şi, de aceea, apar şi multe contestaţii. Când ai foarte puţini bani, trebuie să iei o decizie: ori dai foarte puţin la fiecare şi atunci nimeni nu poate să-şi ducă până la capăt proiectul, ori dai la câteva proiecte importante o sumă mai consistentă şi atunci apar tot felul de nemulţumiri.

Ceea ce este clar este că pentru bugetul de anul viitor mă voi bate pentru o sumă mai mare decât anul acesta. E neplăcut, dar trebuie să se ştie că, dintre ţările UE, România cheltuie cel mai mic procent din PIB pentru cultură : 0,14% ! Prin comparaţie, Bulgaria cheltuie 0,72%, Ungaria cheltuie 0,53%, Polonia – 0,58%, iar Austria – 1,17%. Cred că a venit timpul să reconsiderăm atitudinea noastră faţă de cultură.

Relaţii culturale de tradiţie

Reporter: editura October - 15 - 2010 Comments Off on Relaţii culturale de tradiţie

Iubitorii muzicii din ţara noastră au avut ocazia să participe, în această toamnă, la un eveniment muzical important, ce a avut loc la Ateneul Român, şi care a reunit un mare număr de pasionaţi ai genului – Festivalul Internaţional „Johann Strauss”, ajuns la cea de-a IX-a ediţie. De altfel, Viena şi Bucureştiul au fost şi sunt legate prin relaţii culturale tradiţionale, care în ultimul deceniu au luat o mare amploare. Este meritul Asociaţiei Române a Iubitorilor Valsului „Johann Strauss“, condusă de doamna Josefina Rodica, de a fi reuşit, în timpul unor restricţii economice, să organizeze, an de an, un festival internaţional ce poartă numele marelui compozitor vienez.

Nouă ediţii, o evoluţie prestigioasă

Muzica lui Johann Strauss este cea care a adus laolaltă, de-a lungul celor nouă ediţii de festival, muzicieni şi iubitori de vals din întreaga lume. În august 2002, când a avut loc, la Bucureşti, prima ediţie a manifestării culturale de înaltă valoare, Asociaţia Română a Iubitorilor Valsului „Johann Strauss“ a beneficiat, în pregătirea evenimentului, de concursul activ al Societăţii Vieneze „Johann Strauss“ şi al Institutului de Cultură Austriaco-Român.

La acea primă ediţie au participat peste 70 de oaspeţi din străinătate, care s-au deplasat în România special pentru a lua parte la evenimentul cultural. Au venit aici membri ai societăţilor „Johann Strauss“ din Austria, Marea Britanie, Suedia şi Japonia. În 2003, Festivalul Internaţional „Johann Strauss“ s-a desfăşurat pe scenele din Timişoara, iar un an mai târziu, în 2004, melomanii au putut lua parte la a treia ediţie a evenimentului, găzduită, de această dată, de scena din Oradea. Cele două oraşe au fost alese datorită vieţii culturale bogate şi a numărului mare de melomani care locuiesc aici. În 2005, la cea de-a patra ediţie, Festivalul s-a întors pe scenele bucureştene. Profesorul Franz Mailer, preşedinte de onoare al Societăţii Vieneze „Johann Strauss“ şi, totodată, preşedinte de onoare al Festivalului românesc, declara: „Mă bucur că festivalurile româneşti au loc în strânsă colaborare cu Societatea Vieneză «Johann Strauss» şi sper că această cooperare armonioasă să fie exemplu şi să contribuie la viitoare relaţii mai strânse între statele noastre, într-o Europă Unită“. Programul festivalului a cuprins, printre altele, un recital la orgă susţinut de artistul britanic Donald Mackenzie, decernarea premiilor de Excelenţă ale Asociaţiei Române a Iubitorilor Valsului „Johann Strauss“, o „Seară Vieneză“ cu soprana Pauline Pfeffer şi tenorul Peter Widholz, iar concertul de închidere s-a desfăşurat sub bagheta dirijorului român Iosif Ion Prunner. În august 2006, Festivalul Internaţional „Johann Strauss“ şi-a găsit scenă, din nou, în Capitala României, pentru ca, în 2007, bucurându-se de buna colaborare cu Opera Naţională Română din Timişoara, evenimentul să se desfăşoare pe scena bănăţeană, sub conducerea maestrului-tenor Corneliu Murgu, directorul general al instituţiei de cultură. Ediţia timişoreană a festivalului a fost un omagiu adus profesorului Franz Mailer, care s-a aflat, timp de patru decenii, în fruntea Societăţii Vieneze „Johann Strauss“ şi care, timp de patru ani, fusese preşedinte de onoare al primelor patru ediţii ale Festivalului Internaţional din România. Cea de-a şaptea ediţie s-a desfăşurat în Cluj-Napoca, inima spiritualităţii ardelenilor de pretutindeni. Prin aceasta, oraşul, aflat aproape de Viena, Praga şi Budapesta, s-a transformat, în 2008, în Capitala Mondială a Valsului. Dintre personalităţile prezente la aproape toate ediţiile Festivalului ţinem să amintim pe muzicologul Francisc László, doamna doctor Berta Braun, cunoscuta realizatoare TV Simonffy Katalin, dirijorul japonez Ozaki Shinya, poeta Sifora Sava şi fotograful JakabTibor. În 2009, Festivalul Internaţional „Johann Strauss“ se întoarce pe scenele bucureştene. Desemnat pentru a treia oară preşedinte de onoare al Festivalului Internaţional „Johann Strauss“, dipl. ing. Gerhard Egermann nota: „Sunt bucuros că am contribuit la aceste evenimente de înaltă ţinută artistică, datorită unor interpreţi de mare valoare din România, Austria şi alte state europene, care au încântat publicul. În mod special, am contribuit la promovarea operei Regelui Valsului Românesc – Iosif Ioţa Ivanovici, punând în evidenţă contribuţia României, alături de alte ţări dunărene, la tezaurul culturii europene“.

Ediţia 2010 a Festivalului, găzduită de incinta deosebită a Ateneului Român, a fost un nou omagiu adus valsului. „Aşa cum austriecii îl au pe Johann Strauss, noi îl avem pe Iosif Ivanovici. Nu vom conteni să-l facem cunoscut, prezentându-i întreaga creaţie componistică”, a menţionat d-na Josefina Rodica, preşedinte al Asociaţiei Iubitorilor Valsului “Johann Strauss” din România.