NUMARUL
207-208
Din nefericire, din nou suntem martori ai modului incalificabil în care autoritățile ucrainene tratează minoritățile ...
Reputatul jurnalist și analist de politică externă Corneliu Vlad prezintă publicului un volum de rezonanță ...
Binecunoscutul critic literar și scriitor Eugen Uricaru, fost președinte al Uniunii Scriitorilor din România, este ...
Desigur, acțiunile sale, scrieri ori cuvântări, scrisori etc. i-au atras nemulțumirea administrațiilor, fiindu-i interzisă intrarea ...
Potenţialul ştiinţific al ţării noastre este construit de eminenţi oameni de ştiinţă din diferite domenii ...
profesionalism, reputație, patriotism Societatea românească de astăzi privește spre perioada dintre cele două Războaie Mondiale ca ...
Principiile statutului de neutralitate al unei țări au fost stabilite în secolele al XIX-lea și ...
Marea Neagră etalează încă una din fațetele ei de interes strategic cu mize regionale importante, ...
Susținător al unor proiecte de anvergură, solidar cu nevoile reale ale comunității în perioade dificile, ...
Cea mai importantă organizație internațională din lume, ONU, este direct implicată în eforturile de a ...
Destinul geopolitic al Mării Negre este unul paradoxal. Dacă în istoria modernă, timp de aproape ...
- înfruntarea titanilor La 3 noiembrie 2020, o lume întreagă va urmări alegerile prezidențiale din cea ...
În democrațiile avansate, politicienii reprezintă o elită a societății și se comportă ca atare. Astfel ...
  Ȋn sfârșit, după două „ture” de înaltă tensiune, am ales și noul nostru președinte, în ...
NIRO Investment Group a început lucrările de construcție pentru cel mai înalt hotel din România, ...
Niro Investment Group” – 20 de ani de implicare activă în societatea românească

Celebre demisii politice la nivel înalt

Reporter: editura October - 11 - 2020 Comments Off on Celebre demisii politice la nivel înalt
În democrațiile avansate, politicienii reprezintă o elită a societății și se comportă ca atare. Astfel de personalități care conduc popoarele au conștiința propriilor acte și, atunci când este cazul, își asumă responsabilitatea pentru faptele lor și își prezintă demisia de onoare.

Charles de Gaulle

Unele dintre cele mai răsunătoare demisii politice la nivel înalt au ținut de diverse crize naționale sau internaționale. O retragere din funcția supremă care a uimit, dar în același timp a dat măsura unei asumări de răspundere politică, a fost cea a președintelui Franței, Charles de Gaulle, care în 1969 a plecat din fruntea statului după eșecul referendumului constituțional din țara sa. Câțiva ani mai târziu, în 1974, afacerea de spionaj numită „Guillaume” genera demisia de onoare a însuși cancelarului Germaniei, Willy Brandt. Acesta a fost și anul în care exploda scandalul „Watergate”, care l-a făcut, prin amploare și implicații, pe președintele SUA, Richard Nixon, să demisioneze. Și premierul israelian Golda Meir a considerat că este nevoie să cedeze funcția pentru ceea ce o comisie condusă de șeful Curții Supreme din Israel a considerat a fi „lipsa de pregătire a țării pentru Războiul Yom Kippur” notează „israeled.org”. Una dintre retragerile care au avut un impact major asupra scenei politice internaționale a fost cea a lui Mihail Gorbaciov, înregistrată în anul 1991, care destrăma fosta URSS și încheia „războiul rece”, ce măcinase geopolitica internațională după cel de-Al Doilea Război Mondial.


În anul 1998, Levon Ter-Petrossian, președintele Armeniei, își părăsea funcția cea mai înaltă în stat din cauza Războiului din Nagorno-Karabah. Asumările unor eșecuri politice, ale unor declarații nefericite sau ale unor promisiuni neonorate au continuat și în anii următori. În 2010, președintele Germaniei, Horst Köhler, făcea o serie de afirmații referitoare la trupele germane aflate în teatre externe de operațiuni, care, prin reacțiile generate, l-au determinat să demisioneze. A fost și anul în care primul-ministru al Japoniei, Yukio Hatoyama, se retrăgea din funcție după ce nu reușise să-și țină cuvântul dat în legătură cu închiderea bazei militare americane de la Okinawa. De altfel, politicienii de rang înalt din Țara Soarelui-Răsare sunt modele de asumare a răspunderii: și premierul Naoto Kan a demisionat, în anul 2011, asumându-și politic dezastrul nuclear de la Fukushima. 

Și criza economică izbunită în anul 2008 a generat retrageri din funcții înalte în lanț: primul-ministru al Greciei, George Papandreou, Silvio Berlusconi, șeful Cabinetului din Italia, și premierul României, Emil Boc. Un alt gest de asumare a răspunderii politice a venit în anul 2018 de la premierul slovac Robert Fico, care și-a anunțat demisia ca urmare a protestelor naționale ce au urmat asasinării jurnalistului de investigații Ján Kuciak. Un an mai târziu părăsea funcția de prim-ministru, după un discurs în care afirma că „a fost o onoare să servească poporul britanic”, premierul Theresa May, pentru că nu reușise să ajungă la un Acord cu Uniunea Europeană în legătură cu ieșirea Regatului Unit din blocul comunitar.

Câteva alte exemple recente ar putea fi relevante pentru modul în care lideri de o anumită factură înțeleg să dea un exemplu de atitudine politică responsabilă, inclusiv pentru eșecuri. Astfel, în anul 2005, primul-ministru al Franței, Jean-Pierre Raffarin, demisiona din pricina rezultatului Referendumului pentru Constituția Europeană, premierul britanic David Cameron renunța la fotoliul din Downing Street nr. 10 după Referendumul prin care poporul a decis ieșirea Marii Britanii din UE, iar șeful Executivului de la Roma, Matteo Renzi, se retrăgea din funcție pentru că nu reușise să obțină rezultatul pe care l-a dorit la Referendumul constituțional din anul 2016. 

Problemele de integritate, în toate aspectele pe care le implică pentru un politician de rang înalt, au încheiat mai multe cariere sau mandate politice. De pildă, în anul 1963 se retrăgea din funcția de premier al Marii Britanii Harold Macmillan, ca urmare a controverselor legate de dosarul Profumo, în care politicianul a fost suspectat de comportament neadecvat; în deceniile următoare, Spiro Agnew, vicepreședinte al SUA, ieșea din scena politică după acuzații de nereguli financiare, la fel ca premierul Israelului, Yitzhak Rabin. Un caz cu totul remarcabil este cel al premierului canadian Pierre Trudeau, care se retrăgea complet din politică, în anul 1984, după 15 ani în funcție, din motiv de… lipsă de popularitate a Partidului Liberal. În anul 1986, în Albania se înregistra demisia președintelui Sali Berisha, compromis din perspectiva imaginii după eșecul unor scheme piramidale din țara sa, iar primul-ministru al Finlandei, Anneli Jäätteenmäki, demisiona după ce a fost implicată într-un scandal de folosire necorespunzătoare a unor documente confidențiale. 

Acuzații (sau suspiciuni…) de corupție, plagiat, amestec în afaceri controversate sau comportament nepotrivit au dus la retragerea din funcții a președintelui Ungariei, Pál Schmitt, a premierilor Stanislav Gross, din Cehia, și Sigmundur Davíð Gunnlaugsson, din Islanda, precum și a unui mare număr de minștri.

Cele mai faimoase demisii din motive de vârstă înaintată și stare precară a sănătății, percepute public tot ca asumări ale actului de conducere și al capacității de a-l exercita, au fost cele ale premierului britanic Winston Churchill și Papei Benedict al XVI-lea, suveran al Vaticanului. 
 

Cetățenie și etnicitate

Reporter: editura April - 10 - 2019 Comments Off on Cetățenie și etnicitate
În decursul procesului istoric prin care se definește raportul dintre individ și stat au fost momente în care apartenența la stat, înnăscută sau dobândită, impusă ori câștigată, a constituit, în sine, motorul unor evoluții spectaculoase, nu lipsite de violențe, vărsări de sânge sau, dimpotrivă, de satisfacția împlinirii unor deziderate profunde și justificate. Cel puțin în Europa nu există stat sau formațiune statală care să nu se fi confruntat cu această probă a vitalității, legitimității și legalității. Nu are rost să cercetăm cum stăteau lucrurile în perioadele istoriei antice, timpuri în care regatele se construiau în jurul unei populații etnice unitare pe când imperiile se edificau prin cucerirea și acceptarea cuceriririi acelor puțini de către cei mulți, a celor subdezvoltați de către cei dezvoltați. Imperiul Roman, Imperiul Persan, Imperiul Bizantin, ca să pomenim doar acele imperii care au făcut istorie, se sprijineau nu doar pe forța militară a inițiatorilor, ci și pe o subtilă știință a gestionării unității în diversitate. Se poate lesne observa că doar atâta vreme cât conducerea și administrația unui Imperiu respecta individualitatea religioasă, și poate și pe cea etnică, atâta vreme cât știa să păstreze echilibrul sistemului dintre federație și puterea propriu-zisă, imperiul avea șanse de supraviețuire și prosperitate, era un sistem eficient. Orice încercare de a înlocui valorile specifice ale populațiilor cu valorile generale ale imperiului a provocat crize, unele fatale. Prăbușirea Imperiului Otoman, a Imperiului Rus, destrămarea Imperiului Britanic, iar de la începuturi catastrofa Imperiului Roman sunt tot atâtea lecții de evitare a eșecului politic. Modernizarea rău înțeleasă și, mai cu seamă, rău făcută, a trezit forțe adormite în străfundurile construcției statale. 

fosta Cehoslovacia

O anume conștiință națională a existat dintotdeauna, chiar și în Antichitate, dar ea nu avea nici pe departe forța de coeziune pe care a căpătat-o îndeosebi după Războiul de 30 de ani, încheiat cu Pacea Westfalică. Multă vreme, la dimensiuni istorice, identitatea națională, precum și diferențierea națională se suprapuneau peste identitatea religioasă. Fidelitatea individului față de credința sa se confunda cu fidelitatea față de etnia sa. Un exemplu edificator este Edictul de la Bistrița, dat de Regele Ungariei, Carol Robert, în care, după o sintetică fundamentare ce descria fidelitatea lui Dragoș și infidelitatea lui Bogdan, cei doi nobili români din Maramureș care și-au legat soarta de numele Moldovei, stipula că nu poți avea pământ dacă nu ești nobil și nu poți fi nobil dacă nu ești catolic. Bogdan era ortodox și așa a rămas. Este un act juridic prin care era scoasă în afara lumii nobilimea ortodoxă, adică nobilimea română. În sistemul medieval, o națiune era reprezentată prin nobilime, poporul fără nobilime nu era o națiune recunoscută. Acest fapt a fost ilustrat de celebra Unio Trium Nationum, care astăzi este interpretat, din păcate, ca un act de toleranță și liberalism fără precedent în Europa și care, în fapt, era un act de segregare negativă fără precedent în Europa. Cele trei națiuni – saxonii, secuii și maghiarii – își acordau reciproc egalitatea în drepturi ca trei națiuni legale. Toți ceilalți, îndeosebi românii, erau nelegali, deci inexistenți în ceea ce privește religia și drepturile. Situația creată după Războiul de 30 de ani s-a maturizat și s-a clarificat odată cu Iluminismul, care își găsește expresia radicală în Revoluția Franceză, cea care dă lumii înțelesul deplin al termenului de cetățean. Cetățean era acela care era egal în fața legii, care își asuma fidelitatea față de stat și care se bucura de drepturile garantate de stat tuturor cetățenilor. De la acest concept începe noua societate, întâi în Europa, dar consolidându-se deplin în Statele Unite ale Americii. Acest nou colos al lumii occidentale nu era un imperiu și nu se construia pornind de la o etnie. Era și este o Republică în care, teoretic, religia și etnia nu intrau în sistemul de valori juridice, însă erau pe deplin respectate, intrând în categoria fundamentală a Drepturilor Omului. Această cucerire a unei națiuni noi, într-o lume nouă, a fost supusă la grele încercări, s-a purtat un război civil și mai multe campanii pentru afirmarea drepturilor omului, au fost asasinați lideri ai mișcării de apărare a drepturilor civile. Statele Unite au participat la două războaie mondiale și la alte câteva războaie locale în numele și apentru apărarea acestor drepturi. Un lucru este sigur: conceptul de cetățean cu drepturi și obligații pentru toți s-a consolidat, a căpătat dimensiuni incontestabile și este un concept definitoriu pentru orice democrație. Orice derapaj de la asigurarea tuturor drepturilor tuturor cetățenilor poate transforma o democrație într-un dezastru. Cel mai clar exemplu este evoluția Germaniei de la Imperiu la dictatura nazistă. Ideea ca un grup, o minoritate, anume evreii (circa 2% din populația Germaniei) nu mai beneficiază de drepturi, de protecția statului, a deschis drumul catre o situație paradoxală, în final nimeni nu mai era protejat de stat în sensul respectării drepturilor cetățenești, în schimb toată lumea era la dispoziția statului. 

fosta Iugoslavia

După înfrângerea din al Doilea Război Mondial, sub supravegherea atentă a puterilor democratice aliate, Germania Occidentală a devenit un stat democratic în sensul profund al acestui cuvânt. În statele europene postbelice, cu excepția celor din tabăra pro-sovietică, s-a petrecut un proces amplu, complicat, de întărire a conceptului de cetățean și de protejare a identității etnice a fiecărui cetățean fără interferențe și fără condiționalități între cele două noțiuni. Acest fapt a presupus o puternică asumare a responsabilității cetățeanului față de stat, de o fidelizare profundă a cetățeanului față de statul său, aceasta garantându-i păstrarea identității sale etnice și culturale. Am putea, totuși, să spunem că acest proces nu s-a încheiat nici pe departe, că în Uniunea Europeană se pot semnala conflicte între minorități etnice și stat. Acest fapt se datorează în primul rând nerespectării de către unii cetățeni a contractului cu propriul stat – apărarea statului în schimbul garantării drepturilor, inclusiv a drepturilor identitare. Problema devine foarte complicată atunci cînd ne referim la statele din fostul sistem comunist. Tribulațiile statului în perioada tranziției au fost percepute uneori fie ca o slăbiciune în apărarea drepturilor cetățenilor, fie o lipsă a autorității statului, în general, ceea ce este atractiv pentru forțele interesate în disoluția sau desființarea respectivului stat. Am asistat la dizolvarea Cehoslovaciei și la catastrofa iugoslavă, am asistat la prăbușirea Uniunii Sovietice. Cu excepția divorțului ceho-slovac, celelalte două dezmembrări au avut ca motor principal acțiunea națională sau naționalistă. Au fost evenimente violente, cu morți și distrugeri materiale care nici acum nu au fost cuantificate, măcar aproximativ. Nici România nu a fost ferită de astfel de puseuri, martie 1990, la Târgu Mureș, fiind o acțiune extrem de primejdioasă pentru statul român și democrația incipientă din România. A fost, în fapt, o încercare de afirmare a întâietății identității etnice față de cetățenie. Statul a știut să controleze situația, iar în România procesul de democratizare nu a mai putut fi oprit. Ceea ce ne poate bucura, dar nu ne poate liniști, deoarece conflictul izbucnit la Târgu Mureș a fost doar aplanat, nu și rezolvat. 

steag secuiesc pe cladirea CJ-Harghita

Anii din urmă, când opinia publică era gata să accepte că totul este în ordine, că în climatul democratic solid și autentic din România chestiunile privind drepturile și identitatea și-au găsit rezolvarea, au apărut semne neliniștitoare. În ciuda faptului că UDMR, ca partid etnic reprezentativ, s-a aflat tot timpul, direct sau indirect, la guvernare, în ciuda faptului că problemele educației și învățământului în limbile minorităților și-au găsit rezolvarea aproape ideală (limba română este studiată în România la școlile frecventate de cetățeni români de origine etnică minoritară ca limbă străină!), în ciuda faptului că s-au restituit proprietățile cultelor, asociațiilor, persoanelor fizice și juridice, cu toate abuzurile și faptele clare de corupție și ilegalitate, semnalate în presă și neluate în seamă de autoritățile competente, cu toate acestea, ori tocmai din această cauză, faptele de contestare a statului ca garant al drepturilor cetățenești în numele apărării drepturilor identitare etnice s-au înmulțit și au trecut la alt nivel, calitativ și cantitativ. De la atacuri în plenul Parlamentului European împotriva României la arborarea unui drapel de stat străin pe instituții ale statului român, de la declarații publice care aduc atingere demnității și onoarei României la demonstrații provocatoare, la cultul unor eroi condamnați pentru crime de război, la incidente diplomatice și activități subversive, totul ne arată că există în România cetățeni români care se bucură de toate garanțiile statului român, ce acționează deschis sau subteran împotriva acestui stat. Situația este clară: folosind privilegii acordate de stat și de Constituție, acești cetățeni, mulți – puțini, planifică și acționează spre desființarea actualei structuri a statului și a Constituției. Fără nicio îndoială, aceste complicate acțiuni, planuri, manifestări zumzăie în mintea unui număr nesemnificativ de persoane, care se bazează pe două ipoteze – prima în care Statul Român va face implozie din diferite motive, unele de-a dreptul hilare, cum ar fi acela că ardelenii sunt superiori regățenilor și oricum, românii din Ardeal au mai multe lucruri în comun și interese cu ungurii decât cu românii din restul țării, iar a doua ipoteză ar fi aceea că în cazul unei crize provocate, opinia publică și Cancelariile europene vor sprijini pe oricine altcineva, nu România. Un tablou sumbru. Dar un scenariu greșit. De la vorbe la fapte, în acest caz, se desfășoară un câmp de confruntare uriaș. Procentul celor interesați în astfel de modificări radicale ale geografiei politice europene este infim, deși guraliv, în România. Ceea ce se spune prin ziare și televiziuni străine sau autohtone se spune pentru intimidarea eventualilor apărători ai bunului simț. Factorii de decizie au nevoie nu de emoții, ci de fapte și câștiguri. Atacurile se vor înteți, din două motive: România devine din ce în ce mai puternică economic, mai cu seamă din momentul punerii în exploatare a noi resurse energetice, România devine un punct strategic pe harta marilor desfășurări de forțe, fiind un stat care nu s-a clătinat în fața unor amenințări deschise – ori voalate – interne sau externe. Iar principalul argument că scenariile amintite nu vor avea nicio șansă de a fi realizate este simplul fapt că drepturile cetățenilor români, printre cele mai clar afirmate și mai liber asumate din Europa, sunt garantate pe deplin de statul român. Avantajele pe care le au minoritățile naționale în România, recunoscute de forurile internaționale, nu sunt slăbiciuni, ci dovezi ale trăiniciei acestui stat. Națiunea română este alcătuită din toți cetățenii ei, de orice origine etnică, iar națiunea a sărbătorit recent un veac de stat modern și întregit. Cine a arborat doliul a făcut-o pentru proiecte tulburi, revanșarde, romantic-paseiste. Nu cred că vreun cetățean român, oricare i-ar fi originea etnică, își dorește pentru sine și familia sa o catastrofă umanitară. În fapt, aceasta e perspectiva oferită de unii care nu mai vor să fie cetățeni cinstiți ai țării în care trăiesc și care, firesc, e și țara lor. 


Nu cred că oamenii normali din România, din orice stat al Uniunii Europene, își doresc distrugeri, violențe, nesiguranță de dragul câtorva politicieni sau nu, care aiurează în timp ce-și cântăresc din ochi beneficiile. E o credință fermă, dar asta nu înseamnă că stau liniștit. Știu de ce sunt în stare cei care cred că nimeni nu veghează.
 

Eugen Uricaru