Marea surpriză a politicii mondiale din ultima vreme este că alegerea lui Donald Trump ca preşedinte al Statelor Unite nu a adus, nici după primele 100 de zile ale noii Administraţii, considerate drept edificatoare, vreo surpriză de proporţii. Sau, poate mai corect spus, nimeni nu şi-a făcut încă o idee despre cum va fi condusă America – şi cum va merge lumea – în următorii patru ani. În momentul în care candidatul Trump a devenit preşedintele Trump, intenţiile primului din campania electorală nu s-au convertit automat în program de guvernare. O surpriză pare a fi, totuşi: noul şef al Executivului american pare să-şi fi găsit cât se poate de firesc locul în uriaşul şi complexul angrenaj al puterii de la Washington. Ceea ce nu înseamnă însă că nu trebuie să ne aşteptam în continuare la evoluţii palpitante şi în Statele Unite, şi în lume. „Sunt imprevizibil”, obişnuieşte să se mărturisească, dezarmant în sinceritatea sa, fostul om de afaceri şi teleast – de mare succes în ambele ipostaze – devenit, prin vot naţional, americanul nr. 1.

Trump: surprize fireşti

Donald Trump

Dincolo, însă, de traiectoria preşedintelui Trump, fie ea cât de spectaculoasă, interesul general şi în lume, şi în România, se concentrează în primul rând pe felul în care vor merge înainte şi America, şi relaţiile internaţionale, şi planeta – din ce în ce mai globalizată, dar şi din ce în ce mai complexă, mai complicată, mai dificil de înţeles în analize şi de gestionat în practică.

Cea mai pragmatică, dar şi mai simplistă imagine a vieţii internaţionale de astăzi se structurează pe trei centri de putere, de al căror echilibru de forţe va depinde starea generală a lumii. Şi cea mai simplă (de asemenea) descriere în materie o aduce la zi editorialistul ziarului francez „Les Echos”, Jacques-Hubert Rodier: „Xi, Trump, Putin. Un triunghi ale cărui rivalităţi – sau apropieri – vor modela primele decenii ale secolului XXI. Cei trei conducători au în comun naţionalismul lor hotărât. Visul chinez al preşedintelui Xi Jinping este un amestec de reforme şi naţionalism energic. Patriotismul lui Vladimir Putin vizează restaurarea unei puteri forţe la Kremlin şi întărirea influenţei Rusiei în lume. În ce-l priveşte, Donald Trump şi-a făcut slogan din America First”.

Vladimir Putin

Cu asemenea crezuri politice ferme, devenite politici de stat naţionaliste/populiste în primele trei mari puteri ale lumii s-ar părea că lumea este la un pas de a sări în aer. Numai că, vorba proverbului oriental, mâncarea nu se serveşte la temperatura la care a fost pregătită. Principalii lideri mondiali dispun de mecanisme ale puterii cu frâne puternice şi, nu mai puţin important, aceste mecanisme, asemenea marilor nave maritime, nu pot efectua devieri bruşte şi spectaculoase de direcţie fără a-şi asuma riscuri de proporţii planetare. Oricum, partida „în trei” a Washingtonului, Beijingului şi Moscovei se anunţă a fi una deosebit de strânsă, mai ales că fiecare dintre cei trei lideri ambiţionează să-şi conducă superputerea într-un stil total diferit de cel al propriilor lor predecesori, de care se disociază net, inclusiv în public: Xi de Jiang Zemin, Putin de Elţin şi Trump de Obama.

Deocamdată, fiecare dintre cei trei protagonişti îşi stabilesc locul pe eşichier şi etapa tatonărilor încă nu s-a încheiat. Încă înainte de a şti că va fi preşedinte, Donald Trump anunţa o deschidere spectaculoasă spre Rusia, iar anunţata apropiere ruso-americană începuse să dea frisoane nu numai în ţările est-europene trecute din Tratatul de la Varşovia în NATO (începând cu Polonia şi statele baltice), dar şi în capitalele vest-europene. În acelasi timp, Trump dezvolta o retorică anti-Beijing cu posibile efecte dezastruoase nu doar pentru relaţiile americano-chineze, ci pentru pacea şi stabilitatea globală. Dar aceste proiecţii de traiectorie au sărit în aer la prime contacte cu realitatea: noua echipă de la Casa Albă a trebuit să facă faţă campaniei de acuze şi suspiciuni privind posibilele sale contacte cu Moscova, precum şi gesticulaţiilor racheto-nucleare ale Coreei de Nord, ceea ce l-au determinat pe noul preşedinte american să se distanţeze de Moscova şi să-şi mlădieze atitudinea faţă de Beijing. În mod concret, summitul (dat aproape ca sigur) ruso-american a fost amânat pentru această vară, iar cel chino-american s-a produs pe neaşteptate şi a pus bazele unui dialog bilateral promiţător. Surpriză? Da şi nu. Jocul în trei e întotdeauna derutant.

Jiang Zemin

Surpriză şi nu prea a fost şi atacul aerian american asupra unei baze militare din Siria, după ce actualul lider de la Casa Albă anunţase că ţara sa va trece la o politică mai reţinută de implicare militară în lume (dar acelaşi declara explicit că Statele Unite nu au nici cea mai mică intenţie de a renunţa la proeminenţa mondială pe care o deţin). Abia din clipa când a ordonat acele bombardamente a devenit Trump, într-adevăr, preşedinte, comentau ziariştii de la Washington.

Surprinzător a putut fi şi calificativul de „anacronic” aplicat de preşedintele Trump Alianţei nord-atlantice, dar precizarea sa ulterioară, că NATO nu este o alianţă „anacronică” nu a mai surprins.

Comentatorii de la marile publicaţii americane, care sunt, în marea lor majoritate, (încă?) ostili actualei Administraţii se grăbesc să lămurească publicul că noul preşedinte începe „să înveţe” îndeletnicirea de şef al statului, dar afirmaţiile de acest tip sunt superficiale şi grăbite. Probele focului pentru noul preşedinte vor fi, mai degrabă, participarea şi activităţile sale la reuniuni internaţionale de vârf ca, de pildă, în perioada următoare, întâlnirile la vârf ale NATO, G-7, G-20 etc. Şi, să nu uităm, întâlnirea previzibilă cu preşedintele Federaţiei Ruse, Vladimir Putin, cu ocazia unuia din turneele preşedintelui american în Europa.

Realinieri strategice în Extremul Orient

Dacă prestaţia internaţională a preşedintelui Trump a deţinut capul de afiş în ultimele câteva luni, nici celelalte două laturi ale triunghiului celor mari nu au cunoscut stagnare. Comentatorii occidentali par să ignore, ori să minimalizeze, relaţiile ruso-chineze, cu toate că, în ultimii câţiva ani se produce „o nouă realiniere strategică”, atât între Rusia şi China, cât şi între Rusia şi Japonia. Astăzi China este primul partener economic al Rusiei, ceea ce dă relaţiilor lor o soliditate incomparabil mai temeinică decât aceea care ţinea, în trecut, mai ales de numitorul comun – tot mai precar – al ideologiei comuniste. De aceea, remarca sinologul David Gosset, directorul Academiei Sinica Europaea, speculaţiile potrivit cărora Trump s-ar putea folosi de o apropiere de Rusia pentru a contracara China nu au temei (s-au dus vremurile când Nixon şi Kisinger se apropiau de China pentru a se contrapune împreună URSS). „Este o mare diferenţă, explica specialistul menţionat, căci în timpul războiului rece Uniunea Sovietică şi China nu erau interdependente economic, schimburile lor comerciale erau foarte reduse”. Ori astăzi, cele două ţări dezvoltă relaţii economice vitale pentru fiecare dintre ele şi este greu de conceput că ele ar mai putea fi instrumentate una împotriva celeilalte.

Pe plan diplomatic, întărirea relaţiilor ruso-chineze poate fi exemplificată prin suita, proiectată pentru acest an, de contacte bilaterale la nivelurile cele mai ridicate: participarea preşedintelui Putin, în luna mai, la summitul Noului Drum al Mătăsii de la Beijing, vizita de răspuns, la Moscova, a preşedintelui Xi, în această vară şi, în sfârşit, întâlnirea între şefii guvernelor celor două ţări, către finele anului. Iar în materie de politică internaţională, testul relaţiilor ruso-chineze este poziţia Moscovei faţă de situaţia tensionată din zona Mării Chinei de Sud, pe care ambasadorul rus la Beijing a precizat-o clar: „Orice interferenţă străină ar avea un efect negativ, căci ar ameninţa neutralitatea strâmtorilor şi nu ar face decât să complice identificarea de soluţii între ţările direct interesate” (iar între aceste ţări Beijingul nu include şi Statele Unite).

Din acelaşi spaţiu extrem-oriental nu trebuie omis nici faptul că vizita premierului Japoniei Shinzo Abe la Washington s-a soldat cu punerea în lucru a unor proiecte economice consistente, dar faptul a avut loc după „apropierea spectaculoasă” ruso-niponă, realizată la întâlnirile recente Putin-Abe, încheiate, şi ele, cu importante acorduri de cooperare economică, care se speră că pot facilita şi dezamorsarea vechii dispute teritoriale privind insulele Kurile.

Un top şi o enumerare

La începutul anului, politologii americani Walter Russel Mead şi Sean Keeley publicau în „The National Interest” un clasament, intrat în tradiţie, al primelor opt mari puteri mondiale în 2017. Un top, desigur, discutabil şi amendabil, dar care ţine totuşi seama de o serie de criterii importante precum puterea militară, economia, tehnologia, high-tech, diplomaţia, inovaţia, materiile prime energetice, educaţia etc. Lista cuprinde, în ordine descrescătoare, Statele Unite, China, Japonia, Rusia, Germania, India, Iranul şi, pentru prima oară, Israelul. A fost omis oare cineva din listă? Cumva Uniunea Europeană? Politologii americani o echivalează oricum, chiar dacă în mod tacit, în analiza însoţitoare topului cu Germania (care, de altfel, a şi pierdut un loc în top anul acesta tocmai din cauza involuţiilor sumbre din Europa Unită).

Cât priveşte perenitatea supremaţiei mondiale a SUA, clasicul în viaţă al politologiei, Joseph S. Nye mărturisea într-un articol: „Ce le spun prietenilor mei americani” despre epoca deschisă de noul lor preşedinte. Din 1945, aminteşte el, America conduce ordinea internaţională liberală. Vreme îndelungată, SUA „au furnizat importante bunuri publice mondiale: securitatea, o monedă de rezervă internaţională stabilă, pieţe relativ deschise şi gestiunea resurselor comune ale planetei. (…) Dar nimeni nu poate afirma cu certitudine că aceasta va continua. SUA vor trebui să coopereze cu China, Europa, Japonia şi alte ţări pentru a gestiona problemele transnaţionale”. Iar, ca exerciţiu, dacă vom compara marile puteri din topul de mai sus cu lista ţărilor enumerate de Nye, vom ajunge, fiecare, la concluzii interesante.

Corneliu Vlad

Statele Unite şi Franţa, două mari centre ale lumii occidentale, una – superputere absolută, cealaltă – prin excelenţă redutabil focar intelectual şi civilizaţional, s-au confruntat relativ recent cu o importantă sfidare democratică: alegerea, prin vot universal, a şefului statului. Mai puţin pasionant, poate, decât desfăşurarea competiţională a scrutinului, dar mai profund în semnificaţii este faptul că, în aceste alegeri, nu s-au confruntat tradiţionalele ideologii/curente/ partide dreapta-stânga, conservatori-liberali, republicani-democraţi sau creştin democraţi-social democraţi, nici măcar populişti, ecologişti sau alte formaţiuni mai noi, ci mondialişti si naţionalişti (cele două tabere având, desigur, şi felurite alte denumiri). Au murit oare ideologiile – să le zicem – tradiţionale, sau, mai general, dar şi mai dramatic punând problema: să fie oare pe moarte ideologiile? 

Populismul, un „cuvânt-valiză” 

Dealtfel, de la apariţia lor, în timpul Revoluţiei Franceze, ideologiile şi orientările politice clasice, dreapta şi stânga, s-au structurat şi au convieţuit confruntându-se vreme de câteva secole, până când, de la un moment dat, puritatea lor ideologică a început să se dilueze, să se altereze şi să devină mai difuză, iar diferenţele dintre ele au început, şi ele, să se estompeze. Discreditarea comunismului a avut efecte catastrofale în ce priveşte delimitarea riguroasă de altădată a liniei frontului între cei doi principali protagonişti ideologici mondiali. Iar în prim planul scenei a început să se îmbulzească, ambiţionând să se instaleze în locul considerat vacant al anacronicelor formaţii de dreapta şi de stânga, o adevărată ciupercărie ideologică animată de programe pe cât de atrăgătoare, pe atât de vagi şi de nerealiste. Vedeta acestui val ideologic promiţător al neoutopiilor postcomuniste, cum le-am putea numi, este, fără discuţie, populismul. Termen mai degrabă ambiguu decât cu multe înţelesuri, şi utilizat până la devalorizare, dar care s-a impus temeinic în discursul politic, mediatic şi academic. Un „cuvânt-valiză”, cum ar zice francezii, adică bun la toate, în care poţi băga mai tot ce vrei ca înţeles. Politologul Michel Hastings de la Universitatea din Lille îi compunea acest tablou: „Mai întâi, imaginarul unui popor bun din născare, ceea ce îţi îngăduie să-i stabileşti duşmanii (elite mondializate, intelectuali cosmopoliţi, străinii); apoi, ideea că poporul e suveran, deci că trebuie să-l asculţi atunci când se exprimă direct; de asemenea, ideea că doar cultura populară este depozitară adevăratelor valori, de unde elogiul frecvent al autohtoniei, al naţionalului, al tradiţiilor, pe scurt al „ţării reale”; în sfârşit, postulatul potrivit căruia şeful şi partidul întruchipează unitatea poporului şi de aici îşi extrag legitimitatea de natură carismatică”. Pe această temelie comună, populismele pot cultiva felurite singularităţi naţionale în funcţie de context politice, de raporturi de forţe, de sisteme partinice şi de alte trăsături culturale. Orice om ce priveşte clivajul dreapta-stânga, remarca acelaşi autor, fenomenul populist poate părea paradoxal, fiind pe de o parte asociat cu o radicalizare a dreptei, iar pe de alta cu nemulţumirile şi revoltele populare proprii stângii. Remarcabila „plasticitate ideologică” a populismului (acum se spune, tot mai frecvent, populismelor) face ca sub această flamură ideologică neproclamată explicit să se regăsească deopotrivă Administraţia Trump şi Kremlinul lui Putin, Brexitul, Polonia lui Kaczynski şi Ungaria lui Orban, Frontul Naţional din Franţa şi partide similare ca orientare din alte ţări vesteuropene, regimuri latino-americane, partial şi din lumea islamică şi asiatică. 

Secolul XX şi-a devorat ideologiile nocive 

Aşa cum Nicolae Iorga vorbea despre „Bizant după Bizant”, filozoful Pierre-Henri Tavoillot de la Universitatea Paris-Sorbonne vorbeşte despre „ideologiile de după sfârşitul ideologiilor” şi porneşte de la constatarea că secolul XX a fost nu doar leagănul, ci şi un „consumator” (sau mai degrabă am zice devorator) al acestor forme de gândire. După 1989, contrar diverselor scenarii în vogă, democraţia liberală de piaţă nu şi-a instaurat domnia absolută, nu s-a produs nici o revenire masivă la religie, dar nici ecologia sau „indignaţionismul” din societăţile de consum nu s-au instalat în prim-planul lumii ideilor. Cert este un lucru, susţine autorul francez: 1989 a încheiat un capitol de istorie şi anume, epoca domniei ideologiilor războinice şi totale (şi explicitează: „comunismul, dar şi fascismul, rasismul, naţionalismul au fost protagoniştii principali”). Despre sfârşitul ideologiilor a început să se vorbească imediat după război, în euforia păcii abia aşezate, de către scriitorul francez Albert Camus şi sociologul american Daniel Bell, apoi de mulţi alţii, care au dat expresie deziluziilor generale faţă de promisiunile şi speranţele neîmplinite.  

Dupa 1989, şi ecologia a cunoscut o ideologizare crescândă, dar fără a atinge nivelul forţei ideologice a ideologiilor dominante ale secolului XX. Ea s-a instalat însă, între cele patru ideologii emergente sau poate „tentative de ideologii”, cum le numesc scepticii, la început de secol XXI: neoliberalismul, fundamentalismul, ecologismul şi „indignationismul”. De ce le numesc unii teoreticieni „tentative de ideologii”? Pentru că nu reuşesc să se impună într-atâta încât să devină „o forţă materială” (cum ar fi spus Marx) şi pentru că nu promit „un viitor radios”, aşa cum vor dintotdeauna masele. Or, o ideologie, ca şi o religie, trebuie să dăruiască celor ce cred în ea speranţă de viitor. (C. V.) 

După 60 de ani de existenţă, Europa Unită a devenit, şi ea, o emblemă a unicităţii acestui continent, aproape la fel de consacrată ca munţii Alpi sau turnul Eiffel. Oricât de imperfect (ca echitate între parteneri) sau de deficitar (ca democraţie), ar fi – şi este – constructul comunitar european are o însuşire esenţială care i-a asigurat supravieţuirea şi chiar mersul înainte: capacitatea de a ieşi din dificultăţi şi crize. Căci de încercări a tot avut parte, de la înfiinţare şi până astăzi, când trece prin cea mai gravă criză din istoria sa.  

Arma secretă a UE: rezilienţa 

Ted Malloch ambasador american la Bruxelles

Dacă ar fi să definim doar printr-un cuvânt virtuţile şi performanţele UE, de fapt formula reuşitei sale (totuşi!), poate că termenul cel mai potrivit ar fi REZILIENŢA, în înţelesul, atât de bine explicat într-o pagina web, prin de „capabilitatea materialelor de a rezista la şocuri fără deformare permanentă sau fisurare şi tendinţa entităţilor de a se recupera şi ajusta cu uşurinţă după o nenorocire sau schimbare majoră”. Poate cam tehnicistă, dar sugestivă definiţie. Rezilienţa sintetizează şi situaţia actuală, de moment, a Uniunii Europene , în clipa istorică a celebrării celor şase decenii de la Tratatele fondatoare de la Roma. Cu numai câteva zile mai devreme de acel moment solemn, imprevizibilul demnitar european nr. 1 de la Bruxelles, J.-C. Juncker, lansează ideea Europei cu mai multe viteze/ritmuri/cercuri concentrice etc., iar peste alte câteva zile de la actul festiv Marea Britanie „baga actele” pentru divorţul numit Brexit. Iar aceste două „aroganţe”, premeditate sau nu, au fost însoţite sau precedate şi de alte dureri de cap, de la criza financiară şi economică din 2007-2008, criza zonei euro din 2010-2012, criza refugiaţilor din 2015-2016, criza securitară generată de terorismul islamic, până la instabilitatea tot mai preocupantă din Est, mai precis Ucraina şi Turcia, dar şi marea incertitudine apărută dinspre Vest, de la o Americă al carei nou preşedinte vede în UE „un consorţiu birocratic” care, de acum înainte, va trebui să plătească pentru a-şi garanta securitatea.  

Să mai adăugăm, în aceeaşi notă dramatică, şi alte câteva sfidări – valul de populism şi suveranism asociat cu euroscepticismul emergent din diverse puncte ale continentului. Toate aceste tendinţe antieuropene, în ultimă instanţă, converg către un antiintegraţionism pe care urmează să-l crediteze sau să-l invalideze în principal viitoarele alegeri prezidenţiale din Franţa şi cele parlamentare din Germania. 

O sinergie centrifugală 

Între timp, Europa Unită merge mai departe şi, ca de obicei, nu-şi dramatizează necazurile. Mai ales că nici dracul nu pare chiar atât de negru. Freneticii antieuropeni n-au ieşit învingători în alegeri nici în Austria, nici în Olanda, iar sondajele de opinie din mai multe ţări vest europene indicau, după Brexit, procentaje sporite pentru adepţii Europei Unite. 

Ceea ce nu înseamnă însă că Bruxellesul şi capitalele celor 27 de state membre ale UE au o agendă europeană comodă. „Mai marii” europeni – Germania, Franţa, Italia şi Spania, au demarat procesul de constituire a unui „nucleu dur” al Uniunii, coagulat în jurul „clubului euro”. Tendinţa pe care statele din Grupul Visegrad (Polonia, Cehia, Slovacia, Ungaria) o resping tot mai tranşant şi care îşi menţin, de altfel, şi refuzul de a se conforma reglementărilor Bruxellesului în problema acceptării refugiaţilor extraeuropeni.  

Un clivaj Vest-Est în UE se profilează, şi prin aceasta, tot mai distinct, dar, cel puţin deocamdată, nu este alarmant, fie şi pentru faptul că esticii nu uită că primesc anual din bugetul european cam 4 la sută din PIB-ul lor (prin crearea unui buget al zonei euro, procentul ar scădea în mod cert). Gesticulaţiile celor doi „copii teribili” ai Visegradului, Ungaria şi Polonia, oricât de şocante s-ar dori ele, s-au dezumflat – cel puţin până acum – în ridicol, dar, dincolo de excentricitate, aceste poziţii exprimă, în felul lor, o temere mai larg împărtăşită în rândul statelor mai mici din UE faţă de proiectele şi intenţiile de accentuare a integrării şi de preluare, în continuare, a unor prerogative ale suveranităţii statelor membre de către instituţiile de la Bruxelles. Relaţiile intraeuropene tind să devină, prin aceasta, mult mai nuanţate. Iată cum le vede, de pildă, consilierul parlamentar belgian Gregory Vanden: „Ţările din Estul European trag după ele o proastă reputaţie, de care nu prea pot scăpa. Pronunţarea numelui lor trimite nu atât la bogata lor istorie, cât la muncitorii lor emigranţi, la delocalizări industriale şi la concurenţa neloială – factori care au amplificat criza locurilor de muncă în ţările vechii Europe (…). Şi din extremitatea orientală a Europei s-a propagat în întreaga Uniune Europeană, care se clatină, contestarea în numele naţiunilor suverane”. 

Iar falia incipientă Vest-Est se adaugă fracturii mai vechi Nord-Sud, cu primul grup, coagulat în jurul Berlinului pentru o politică de austeritate şi grupul sudic al ţărilor puternic îndatorate: Portugalia, Spania, Italia, Cipru, Grecia. Despre această Europă Unită, dar tot mai diversă şi cu o sinergie centrifugă parcă tot mai pronunţată, autorul american James Kirchiek scria în recenta sa carte, intitulată chiar „The End of Europe”: “Divizată în patru, Uniunea Europeană nu va mai putea dăinui mult”, întrucât, explica el, axa Nord-Sud e divizată pe criterii de dezvoltare, iar axa Est-Vest pe criterii de securitate (inclusiv în ce priveşte poziţionarea faţă de Rusia). Iar noul ambasador american la Bruxelles, Ted Malloch, e şi mai dur în afirmatii: „Am avut deja funcţii diplomatice în trecut care mi-au permis să ajut la doborârea URSS. Acum, poate că e nevoie ca o altă Uniune să fie imblânzită”. Stupefianta declaraţie, chiar dacă facută de un înalt diplomat al Administraţiei Trump. Până şi predecesorul său în funcţie la Bruxelles, Anthony Gardner s-a arătat cu totul uluit de înverşunarea colegului sau: „E complet de neînţeles care ar putea fi interesul SUA pentru o implozie a UE şi a pieţei sale unice”. 

Bucureştiul, mereu în aşteptare 

Unde este, în acest peisaj complex, încordat, încărcat de imprevizibil, România, care anul acesta a împlinit un deceniu de când a devenit stat membru al Uniunii Europene? Într-un loc în care ar prefera să stea în continuare ca până acum, în aşteptarea a ce se va mai întâmpla. De ani de zile, Bucureştiul a adoptat o poziţie de aşteptare (nu neaparat prudentă, ba poate chiar dimpotrivă) şi parcă ar dori ca nimic să nu se schimbe, căci neputând influenţa lucrurile către mai bine, s-ar putea ca ele să se îndrepte spre mai rău. În ce priveşte Uniunea Europeană, de pildă, spre o Europă cu două standarde, iar România, ca toate celelalte state din fosta Europă răsăriteană, ar intra în categoria „mai noilor veniţi”, pentru a ne exprima eufemistic. Din păcate (sau din fericire?) tot mai multe semne trimit către reorientări şi schimbări iminente şi poate chiar spectaculoase, iar în acestre condiţii fiecare stat implicat (deci şi România) ar fi obligat la opţiuni clare. 

La câteva ore după reuniunea festivă a UE de la Roma, preşedintele Iohannis vorbea despre „dezvoltarea proiectului nostru unic”, „o viziune comună asupra direcţiei de continuare…”, „o uniune din ce în ce mai strânsă”, „menţinerea unităţii”, “o Uniune mai bine integrată”, înainte de a aminti şi contribuţia originală a României la cauza europeană:„cooperarea consolidată”. Adică, explică preşedintele, „ca toate statele să acţioneze împreună”. Bine-bine, dar cum? Prin „mai multă Europă”, cum vor Germania, Franta etc. sau „mai puţină”, cum susţine Grupul Visegrad? Într-o Europă cu „ritmuri şi intensităţi diferite” unde ne-am găsi locul? Prin relansarea legăturilor cu Rusia sau cu menţinera sancţiunilor? Iar divorţul de Marea Britanie cum se va consuma, în mod concret? Între partenerul strategic SUA şi partenerii din UE ce vom alege când va trebui să facem o alegere de tipul „una din două”? Vom cumpăra armament şi tehnică militară din spaţiul european sau din America? Luăm de la americanul Bell Helicopter sau de la francezul Airbus? Cum ne vom conecta, în sfârşit, la infrastructura de transport europeană şi transcontinentală? Cum facem să nu ne mai „ocolească” toate proiectele de transport şi toate magistralele energetice? Dar oare „ne ocolesc” ori „ne ferim” noi de ele? 

La aceste întrebări şi la multe altele, România ar trebui, logic, să-şi dea răspuns cel tărziu până în 2019, cand va prelua, pentru o jumatate de an, preşedinţia în exerciţiu a Uniunii Europene. Deocamdată, preşedintele României a promis întâlniri şi consultări „în multiple formate” pe plan intern pentru a lămuri locul şi rostul nostruî Europa şi pe lume. 

Corneliu Vlad 

Europei noastre nu-i e bine, am putea parafraza cu amărăciune spusa unei glume devenită canonică. Povestea de succes a Europei Unite, începută cu pragmatism în urmă cu aproape şapte decenii, după secole de visuri frumoase ori de războaie deşarte, ameninţa să se prefacă într-un Turn Babel asediat din afară şi dinamitat dinăuntru. Unica şi cutezătoarea construcţie imperială în care – fapt rarissim în istorie – lumea s-a grăbit să intre, nu să stea deoparte, este tot mai împovărată de probleme şi ameninţată de riscuri. Dar oare nu întreaga istorie a constructului european e jalonată de riscuri şi probleme, iar apoi de triumf asupra sfidărilor de tot felul? Şi mai este o întrebare, gravă, care s-a pus nu o dată, însă acum sună mai responsabil ca oricând în trecut: va mai supravieţui Uniunea Europeană, cel puţin în forma ei actuală şi cea deja proiectată, provocărilor existenţiale care-i stau astăzi în faţă?  

„Brexit” a cutremurat unitatea europeană în anul 2016

Crizei din 2008 i-au urmat tot mai multele eşecuri multiculturaliste şi atentate teroriste, mişcarea migraţionistă, dar şi frământările interne, cu un Sud tot mai îndatorat şi cronic sub semnul falimentului şi un Est eurosceptic şi pe punctul de a derapa spre autoritarism şi „democraţie iliberală”, cu divergenţele lăuntrice în ce priveşte relaţiile cu Rusia, populismele de dreapta şi de stânga, Brexitul şi, în sfârşit, cât zece Brexituri, cum spunea cineva: un preşedinte american partizan înflăcărat al protecţionismului, dacă nu chiar al izolaţionismului. „Brexitul a destabilizat Europa, victoria lui Donald Trump a paralizat-o”, constată, alarmist, un ziarist european.  

Europa va avea, în mod cert, un an critic. Eurozonei i se prevede chiar o criză, dacă se iau în seamă nivelul ridicat al datoriilor, fragilitatea sistemului bancar şi euroscepticismul în creştere. În acest an vor avea loc alegeri în patru din cele sale state iniţiatoare ale proiectului european şi în toate aceste ţări tendinţele populiste sunt în creştere. Chiar dacă nu vor prelua puterea, mişcările populiste îşi vor spori influenţa şi în propriile capitale, şi la nivel european. Iar alegerile din Franţa şi Germania vor testa nu doar un tandem între două puteri continentale, ci însăşi armătura pe care s-a ridicat edificiul european. „Mă aşteptasem că 2017 să aducă multe schimbări în Europa, dar nu sunt convins că până la urmă ele vor veni”, scria, într-un articol de previziuni pentru acest an, analistul economic american John Mauldin şi titra: „2017, optimism sceptic”. 

Atacurile teroriste din Berlin au generat măsuri extreme de securitate

Va lăsa oare America la voia întâmplării corabia Europei Unite, în turbulenţele din viaţa internaţională? De neconceput, căci orice mişcare înapoi a SUA pe eşicherul mondial înseamnă avansul altora. Preşedintele Woodrow Wilson, cel care în urmă cu exact 100 de ani a adus America în Europa, a lăsat ca moştenire geopolitică şi aforismul „Fie că vor sau nu, americanii sunt participanţi la viaţa lumii”. 

Va veni oare salvarea Europei şi de această dată (ca în cele două Războaie Mondiale şi în „războiul rece”) tot din America? Oricum, însă, nu printr-un nou Plan Marshall (ba chiar dimpotrivă, am putea zice), ci de la ceea ce autorii americani numesc „trumpismul global”. Universitarul britanic Mark Blyth avansează ideea că victoria lui Donald Trump la prezidenţiale va impulsiona şi populismele, suveranismele, naţionalismele etc. din Lumea veche, căci „trumpiştii europeni” pot prelua de peste ocean formule de tipul pro-bunăstare, antiglobalizare şi, cel mai interesant, pro-stat, dar şi ceea ce se numeşte, pe bună dreptate, dar sotto voce, anti-finanţă”. În orice caz, proclama – dar poate prea categoric – Blyth, „era neoliberalismului s-a dus. A început era naţionalismului”. În America. Dar oare şi în Europa? 

2017 va fi, însă, înainte de orice, un an al aşteptărilor. Aşteptare însemnând, deşi nu neapărat, şi speranţă.  

Corneliu Vlad 

Starea lumii este acum una de agitaţie, nelinişte şi tensiune. Un climat aparent deloc propice coexistentei, înţelegerii şi conlucrării marilor şi micilor state. Cum să speri astăzi la dialog, la armonizarea poziţiilor, la compromisuri rezonabile şi afaceri reciproc avantajoase când încordarea şi încrâncenarea, ponegrirea şi înfierarea, boicotul şi sancţiunile au intrat în banalul cotidian (chiar dacă Statele Unite au operat două deschideri temerare, în relaţiile cu Iranul şi Cuba)? Un climat tensionat, având ca vârfuri de sarcină anexarea Crimeei de către Rusia, acţiunile secesioniste din sud-estul Ucrainei, criza dramatică din Orientul Mijlociu, toate evoluţii ostile dialogului. Şi totuşi, iată că, pe un asemenea fundal intens nefavorabil şi evident neproductiv, la Bucureşti a avut loc nu demult o reuniune a societăţii civile pe tema complexă şi incitantă a relaţiilor româno-ruse. Iniţiativa, temerară, aparţine Centrului Rus pentru Ştiinţă şi Cultură, directorului Centrului, doamna Natalia Mujennikova, care au realizat, prin masa rotundă pe tema „Rolul diplomaţiei publice în întărirea relaţiilor de prietenie şi colaborare dintre Rusia şi România”, o performanţă de invidiat şi de către oamenii politici şi diplomaţi, şi de alţi reprezentanţi ai societăţii civile: un dialog româno-rus sincer şi bine intenţionat, într-un moment european şi internaţional încărcat şi tensionat, dar marcat şi de o isterie panicardă publică şi mediatică, cu impact nefericit şi asupra climatului relaţiilor noastre bilaterale. Dar în această incintă s-a purtat un dialog agreabil, însufleţit, folositor şi chiar cordial. Dezbaterea a fost prefaţată de ambasadorul Federaţiei Ruse la Bucureşti, E.S. Oleg Malghinov şi cosmonautul român Dumitru Prunariu, iar apoi susţinută de oameni de cultură şi reprezentanţi ai societăţii civile, precum universitarii Radu Ştefan Vergatti şi Izolda Varsta, parlamentarul Miron Ignat, politologii Vasile Buga şi Ştefan Popescu, scriitorii şi gazetarii Viaceslav Samoşkin şi Corneliu Vlad, dar şi de cercetători şi reprezentanţi de ONG din generaţiile mai tinere. Amintiri, nostalgii, planuri şi speranţe în activităţi comune, dar toate cu gândul la relansarea legăturilor îndelungate şi tradiţionale dintre popoarele noastre. Tema reuniunii – diplomaţia publică – s-a dovedit a fi un generos stimulent pentru viitoare comunicări şi dezbateri cu o tematică diversă şi de real interes.

Dialogul româno-rus abordat cu sinceritate este, totuşi, parazitat de un deficit de înţelegere şi comunicare, marcat în mod evident de înrăutăţirea atmosferei internaţionale şi de vicierea relaţiilor dintre Federaţia Rusă şi Occident.

Veteranul absolut al kremlinologilor, căci are acum 96 de ani, americanul Walter Laqueur, a scris în urmă cu câteva săptămâni un articol despre „Cum ar trebui să trateze Vestul cu Rusia?”. Şi el începe cu o constatare simplă: „Rusia a fost o mare putere până în 1989, iar Vladimir Putin doreşte să o facă din nou mare putere”. După care se întreabă: „Ar trebui America să o ajute?”. Şi răspunde mai întâi prin opinia altui comentator-senior american, Leslie Gelb, care susţine că „este total nerealist să credem că Vestul poate ajunge să gestioneze relaţiile şi să colaboreze cu Rusia dacă nu tratează cu Moscova ca mare putere care are interesele sale reale, îndeosebi în zonele de frontieră”. Iată şi poziţia de principiu manifestată în multe ocazii de competenţi analişti din politica americană, definită tot de Laqueur: „Rusia ar trebui onorată şi respectată aşa cum e, în special ca mare putere, şi nu aşa cum unii occidentali şi-ar dori să fie. Cu alte cuvinte, o anumită autocenzură este necesară pentru a crea climatul favorabil pentru îmbunătăţirea relaţiilor”.

Au toate acestea legătură cu relaţiile româno-ruse? Da, începând chiar cu faptul că, în dialogul lor, şi Bucureştiul şi Moscova, la nivel oficial sau civic, poate că ar trebui să practice o necesară autocenzură în rostire a unor declaraţii excesive. Poate că ar mai fi nevoie în acest dialog şi de empatie, de bunăvoinţă, de efort pentru înţelegere reciprocă. Desigur că ar fi necesar să se elimine şi imensul steril de prejudecăţi şi stereotipuri, adesea neîntemeiate, care s-au acumulat, de câteva decenii, în spaţiul relaţiilor româno-ruse.

Pentru a aduce relaţiile bilaterale la o stare de normalitate, trebuie depăşit stadiul cel puţin al prelevării marii politici globale de clişee de tipul Rusia-Occident, Rusia-NATO etc., şi a aborda copleşitoarea moştenire istorică din relaţiile bilaterale, cu problemele ei nerezolvate. La Bucureşti se tot invocă pragmatismul când este vorba de aceste relaţii, dar nu este urmat de un simţ practic şi de inventivitate. Aliaţii şi partenerii României, începând cu America şi Germania, în mod continuu, performează prin inventivitatea dovedită în colaborarea cu Rusia, survolând cu graţie propriile rigori şi sancţiuni autoimpuse în relaţiile cu Moscova. O politică realistă a României faţă de Rusia trebuie să fie şi ea creativă. Acolo unde este posibil, în mod raţional Moscova ar trebui co-interesată în cooperare şi conlucrare, în demersuri şi proiecte comune cu Bucureştiul şi este în interesul României să pună în mişcare o asemenea sinergie în relaţiile româno-ruse. Evident că sunt necesare demersuri de ambele părţi pentru a se debloca această situaţie păguboasă care se cronicizează în raporturile bilaterale. Multe sunt de făcut: reactivarea diverselor conexiuni astăzi în stare latentă, restabilirea încrederii reciproce, armonizarea unor interese, contacte, consultări, cooperare pe teme punctuale etc., etc. Toate acestea, bineînţeles, prin respectarea angajamentelor europene şi euro-atlantice ale României, dar în primul rând ţinându-se seama şi de interesele naţionale ale ţării, aşa cum o fac alţii.

Ce semnale pentru relaţiile româno-ruse putem capta de la Moscova? Nu prea multe, deşi unele ar putea fi semnificative. În mass-media îşi fac loc dezinformări şi diversiuni din diverse surse, ce ar trebui denunţate, de tipul celor ce „oferă” României fie părţi din Ucraina, fie R. Moldova fără Transnistria sau pretinse declaraţii „indiscrete” ale unor înalţi demnitari ruşi. După cum la fel de necesară este dezamorsarea, de către presă, a zvonurilor alarmiste, amendarea declaraţiilor şi comentariilor belicoase, ca şi a retoricii ipocriziei.

Impedimentul cel mai acut, mai presant în relaţiile bilaterale este scutul antirachetă american de la Deveselu. Dar tot de la Moscova, lideri de prim rang, începând cu preşedintele Putin, afirmă că în privinţa apărării antirachetă, punct prioritar pe agenda planetară ruso-americană, Moscova tratează direct cu Washingtonul, nu cu România. Lumea la Bucureşti s-a simţit ofensată de o asemenea abordare: adică cum, Moscova nu ne băga în seamă? Mesajul este, însă, poate, altul: România nu poate fi parte la discuţii pentru că nu este decât ţară ce găzduieşte scutul, nu are putere de decizie strategică. În acest context, suntem liberi să demarăm dialogul concret cu Moscova pe problemele relaţiilor bilaterale în domeniile economic, ştiinţific, cultural etc.

Un stereotip cu o tradiţie de neinvidiat este cel care înscrie relaţiile dintre popoarele noastre numai într-o „cronologie neagră” de la un capăt la altul. Dar istorici clasici români releva faptul că primele noastre contacte au fost dictate tocmai de contracararea unor ameninţări comune – cea polono-lituaniană în nord şi cea turco-tătară în sud. Iar peste timp, astăzi, încă un fapt emblematic: printre românii cei mai vestiţi în prezent în lume sunt doi compatrioţi care ilustrează prin performanţa lor mondială virtuţile conlucrării româno-ruse: cosmonautul Dumitru Prunariu, declarat Erou şi la Moscova, şi la Bucureşti, şi compozitorul Eugen Doga, Artist al Poporului, care de asemeni a primit aceste înalte titluri în ambele capitale. Iar dacă numărăm şi vedem cât de puţin apar numele acestor două personalităţi în mass-media din ţările noastre, înţelegem cât de mult este de făcut.

Corneliu Vlad

La fiecare început de an, pe 24 ianuarie, rememorarea solemnă a actului Unirii se înviorează şi se însufleţeşte când evocăm imaginea atât de apropiată şi de cordială a domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Puţine figuri ale istoriei noastre au rămas în amintirea populară cu un chip atât de bun, blând, prietenos.

Înainte de toate, Cuza a reuşit să întrunească opţiunile trebuincioase pentru a deveni domnitorul fiecăreia dintre cele două Ţări Române şi apoi pe ale amândorura, dar şi acceptul marilor puteri europene şi euroasiatice interesate direct de partea noastră de lume. Iar la această mare izbândă geopolitică românească şi europeană nu a ajuns de unul singur, pentru că, de fapt, el, pentru el, la început, nici nici măcar nu şi-a dorit puterea şi faima, ci doar rugat de şi împreună cu unioniştii – şi cu ţăranii şi cu târgoveţii – care au văzut în locţiitorul de hatman al oastei Moldovei pe omul cel mai potrivit pentru a conduce viitorul stat al românilor. Apoi, ca bărbat de stat aşezat în fruntea naţiunii române, Cuza Vodă este unul dintre foarte puţinii conducători din istoria noastră care nu a trebuit – sau a ştiut cum să facă în aşa fel – să nu poarte războaie.

În şapte ani de domnie, adică durata unui mandat prezidenţial al unei democraţii aşezate cum este cea a Franţei, dar într-un stat care abia se năştea şi în care democraţie era un cuvânt ce abia începuse a se pronunţa, Cuza a stârnit şi pus în mişcare o adevărată furtună înnoitoare în realitatea românească, printr-un uriaş proces de modernizare a statului şi a societăţii. Au fost create instituţii esenţiale în justiţie, armată, administraţie, învăţământ şi biserică. Au fost secularizate averile mânăstireşti, desfiinţată claca, împroprietăriţi ţăranii şi dezrobiţi ţiganii. Alfabetul latin a devenit obligatoriu în întreaga viaţă de stat, de la administraţie la şcoală şi presă. A fost elaborate prima hartă de mari proporţii a Ţării Româneşti şi s-au deschis importante şantiere arheologice. Au fost înfiinţate universităţi representative, la Iaşi şi la Bucureşti. A fost unificată legislaţia şi s-a direcţionat un proces de compatibilizare a realităţilor din cele două Principate de până atunci, până la elemente de detaliu ale vieţii cotidiene, şi au fost dejucate viclene uneltiri separatiste. Şi toată această întinsă şi profundă lucrare naţională, remarcă istoricul Constantin C. Giurescu, „o trăsătură caracteristică a lui Cuza a fost dezinteresata lipsa de voinţă de a strânge avere (…). Nu se cunoaşte nici o împrejurare în care el să fi utilizat situaţia sa de cârmuitor al statului spre a-şi rotunji averea, dimpotrivă, a luat măsuri să se curme abuzurile şi traficul de influenţă, atât în administraţie, cât şi în justiţie” (din nefericire, corupţia a fost, până la urmă, mai „întrepriză” decât domnia, ceea ce a precipitat şi actul detronării lui Cuza).

În politica sa externă, domnitorul Cuza a fost călăuzit de preocuparea permanentă de a apăra autonomia şi demnitatea ţării, într-un moment când tânărul stat român era supus feluritelor ingerinţe din partea imperiilor otoman, habsburgic şi ţarist. Reacţia lui Cuza în asemenea situaţii a fost de fiecare dată intransigentă şi curajoasă, ceea ce i-a asigurat câştig de cauză şi a sporit faima noului stat european. S-a confruntat cu episoade critice în relaţiile cu marile puteri vecine, cu situaţii de încordare pe teme punctuale, dar a trecut cu grijă şi reuşită în ocrotirea şi afirmarea intereselor ţării şi neştirbirea demnităţii statului.

Prim conducător al unui stat românesc naţional unitar modern, dar în stare încă născândă, Cuza a dus politică externă cu bătaie lungă, dar prudentă, de perspectivă istorică, dar atentă la conjuncturea momentului, imaginativă, dar înţeleaptă, flexibilă, dar neînduplecată în urmărirea ţelurilor. Ceea ce-l făcea pe Eminescu să scrie, în 1880, în primul său articol că redactor şef la „Timpul”: „Toate atributele neatârnării reale s-au câştigat de către Vodă Cuza exceptând firma acestei realităţi”.

Despre Cuza se poate parafraza, cu toată îndreptăţirea, o metaforă inspirată a lui Ion Barbu despre Nicolae Bălcescu: „Cuza, început de calendare”.

Cuza n-a fost scriitor sau istoric, ca mai toţi ceilalţi luptători pentru progres din pleiada strălucită de la 1848-1859-1877, dar semnături de aur ale scrisului în limba română – Eminescu, Caragiale, Creangă – la care se adăugă folclorul nostru, ne-au lăsat evocări luminoase despre bărbatul de stat cu care începe istoria României moderne.

Corneliu Vlad

„Toate atributele neatârnării reale s-au câştigat de către Vodă Cuza exceptând firma acestei realităţi”.(Mihai Eminescu)

La aproape un secol de la izbucnirea primului război mondial şi la aproape un sfert de secol de la încheierea războiului rece (dacă acesta se va fi încheiat, în realitate), zona Balcanilor cunoaşte, în sfârşit o vreme de pace. O perioadă tot nesigură, mai ales că după cel de-al doilea război mondial au lăsat urme adânci războaiele din spaţiul ex-iugoslav. Alături de Irlanda de Nord şi de Cipru, Balcanii aspiră să se instaleze şi ei într-o geopolitică a continentului, care, după ce şi-a regăsit pacea, îşi caută stabilitatea prin NATO şi prosperitatea prin Uniunea Europeană.

Un proces prudent şi lent

Extinderea UE în Balcani a continuat în 2013 cu Croaţia

La început, (încă) de secol XXI, Balcanii se singularizează nu atât ca zonă geopolitică distinctă – pentru că, dacă ar fi să enumerăm trăsături comune arealului, acestea ar fi mai degrabă căutările, instabilitatea, labilitatea şi impredictibilitatea – ci prin dorinţa tuturor statelor din zonă de a face parte din Uniunea Europeană şi, în general, din lumea democraţiei şi a economiei de piaţă. Procesul de integrare europeană a înaintat aici cu prudenţă şi au trebuit depăşite destule dificultăţi şi obstacole. Greciei, primul stat din zonă care a intrat în instituţiile integratoare europene, i s-au alăturat, în timp, România şi Bulgaria, apoi state noi apărute în spaţiul ex-iugoslav (unele dintre ele fiind încă pe lista de aşteptare), în timp ce Turcia, eternul candidat, îşi exprimă tot mai des şi mai pe faţă dezamăgirea că şansele sale de aderare la UE nu se împlinesc, drept care este tot mai tentată să aşeze în plan subaltern opţiunea europeană, pentru a se exprima ca putere regională şi ca unul din statele emergente de mare viitor ale lumii.

Uniunea Europeană este astăzi prezenţa internaţională cea mai activă şi mai creativă care acţionează în spaţiul balcanic, mai mult decât oricare alt organism cu vocaţie internaţională sau regională sau decât marile puteri cu interese în zonă. În aprilie 2013, UE a înscris la activ o performanţă diplomatică numită, însă, de unii analişti (de la „Le Monde”, de pildă) „un succes moderat”: acordul – pe anumite probleme – între Belgrad şi Priştina, ceea ce nu înseamnă că problema Kosovo a devenit istorie asumată de toată lumea, ci doar că Belgradul şi Kosovo, care-şi urmăresc fiecare propria integrare europeană, au făcut un gest de bunăvoinţă Bruxelles-ului.

Un succes într-adevăr cert a obţinut, în 2013, Uniunea Europeană în Balcani prin aderarea Croaţiei, al doilea stat post-iugoslav care face acest pas, după Slovenia, în 2004. Următoarele candidate cu şanse reale sunt, după opinia observatorilor, Macedonia, Muntenegru şi Serbia. În partea inferioară a listei aspiranţilor la UE – Albania şi Bosnia-Herţegovina, „state cu societăţi divizate şi cu instituţii dicfuncţionale” („Le Monde diplomatique”). Albania a făcut cerere de aderare în 2009. Bosnia-Herţegovina încă nu, după cum nici Kosovo nu şi-a propus deocamdată candidatura.

Marile puteri, mereu prezente în zonă

Discuţii pentru normalizarea relaţiilor dintre Serbia şi Kosovo

Mai mult decât în alte părţi ale lumii, evoluţiile din zona Balcanilor nu pot fi înţelese fără raportare la interesele şi acţiunile în zonă ale marilor puteri. Iar pentru că relaţiile dintre acestea s-au mai relaxat întrucâtva după anii 1990, dar mai ales după războaiele din Iugoslavia, şi peisajul balcanic, cândva sumbru şi incert, începe să se clarifice şi să se însenineze treptat, cu toate că – nu trebuie ignorat – competiţia est-vest, convertită acum într-una angajată între UE şi Uniunea eurasiatică lansată de Rusia, acţionează în mod evident, cu motivaţii reale şi serioase, şi nu doar ca replică întârziată a războiului rece. Duelul energetic Rusia-UE este în plină desfăşurare şi Moscova a câştigat o victorie certă prin lansarea magistralei South Stream, care a îngropat proiectul Nabucco (de care îşi legase speranţele şi România). Tradiţionala rivalitate/pactizare Moscova-Berlin îşi află în spaţiul Balcanilor o zonă vulnerabilă la competiţie şi coliziuni, aşa cum s-a întâmplat adesea în istoria mai recentă. În sfârşit, Statele Unite, care îşi anunţă fără echivoc dezangajarea masivă din Europa, îşi menţin totuşi în Kosovo, cea mai mare – şi mai discretă – bază militară de pe continent, care, împreună cu bazele militare mai vechi din Grecia şi Turcia, la care s-au adăugat şi cele din România şi Bulgaria, perpetuează o prezentţă militară convingătoare a Americii în această parte a lumii. În sfârşit, tabloul ar fi incomplet dacă nu am aminti, fie şi doar enunţiativ, de prezenţa tot mai marcantă a Chinei în peisajul economic şi de afaceri al zonei balcanice, prezenţă mai accentuată şi mai eficientă în state tradiţional orientate spre instituţiile occidentale (Grecia, Cipru, Turcia) decât în (paradoxal şi nu prea…) state cândva cu regimuri comuniste.

Percepţie greşită, situaţie preocupantă…

În mentalul colectiv (care poate fi atât de uşor de manipulat!), zona Balcanilor rămâne cantonată cu obstinaţie într-un brand pronunţat negativ. România şi Bulgaria (dacă includem în zonă şi România, aflată la nord de Dunăre, care este considerată în general drept frontiera nordică a regiunii Balcanilor), aşadar România şi Bulgaria ar fi «elevii-problema ai clasei europene» ; Grecia şi Cipru – parteneri mai puţin înclinaţi către muncă şi sinceritate în afaceri, care au agravat criza europeană; Turcia – partenerul veşnic intratabil; spaţiul post-iugoslav – unul mereu imprevizibil şi cu probleme; Albania – ţinut mai puţin cunoscut, deci potenţial cu riscuri. O asemenea percepţie, chiar dacă pare mai degrabă caricaturala, nu e prea departe de adevăr şi tributara unor mai vechi, aproape legendare poncife, cu adânci rădăcini istorice, culturale, religioase etc. Dar e drept şi faptul că, în statisticile economice şi sociale ale continentului, statele din regiune se regăsesc, de cele mai multe ori, în partea de jos a clasamentelor „pozitive” (la dezvoltare, performante economice, nivel de trai etc.) şi pe locuri nedorit de „fruntaşe” la indicatori negativi (şomaj, îndatorare externă, corupţie, subdezvoltare, speranţa de viaţă, deficit de democraţie etc).

Preocupările europene vizează mai nou regiunea „decupată” din ansambul Balcanilor – a Balcanilor de Vest, care include statele post-iugoslave şi Albania, entitate sui generis marcată de instabilitate politică şi precaritate economică, dar care tinde, prin toate statele sale, către integrare europeană. „Balcanii occidentali au cunoscut, din anii 2000, o creştere superioară celei din Vechea Europa – rezuma situaţia de ansamblu politologul francez Catherine Samary. Dar în spatele cifrelor, risipa birocratică şi corupţia care au dominat în vechiul regim, nu s-au redus, ci au sporit odată cu liberalizarea pieţii şi privatizările; în plus, s-au instalat inegalităţile şi şomajul de masă”. Dezbaterea europeană a zilei, privitoare la criză, se concentrează pe statele „Europei de Sud”, dar problemele Europei de Sud-Est nu sunt deloc mai puţin preocupante.

Indignatul – „omul momentului”

Manifestaţii antiguvernamentale la Sofia

Dacă alungarea spectrului războaielor locale în regiune este bun câştigat, atmosfera la nivel naţional nu e întru totul liniştită şi lipsită de tensiuni. Ca pretutindeni în lume, din Brazilia în Turcia şi Grecia, din centura „primăverii arabe” pe Wall Street şi la Moscova, străzile şi pieţele sud-estului european sunt, de luni de zile, animate de mişcări populare, de proteste şi revolte. În Slovenia, Croaţia, Bosnia-Herţegovina şi Macedonia, în Grecia şi Bulgaria, în Turcia, Indignatul pare să fi devenit „omul anului”, aşa cum l-a ales de altfel, ca atare, cu un an înainte, la nivel mondial, o celebră publicaţie americană. „Este pentru prima oară în 20 de ani când oamenii îşi exprimă temerile şi nemulţumirile” – remarca un manifestant din Bosnia unui ziarist olandez de la „Trouw”. Motivele pentru care oamenii ies în stradă sunt de obicei locale – scrie aceeaşi publicaţie, care explică şi mecanismul fenomenului: „Cauzele iniţiale pot fi scandaluri sau oameni politici, dar foarte rapid mişcarea de contestare se extinde. Revolta se dezlănţuie şi cetăţenii se aşteaptă la mai mult”. Legitimitatea clasei politice stabilite este pusă sub semnul întrebării. Scandalurile de corupţie şi cinismul politic subminează încrederea alegătorilor. Promisiunile electorale sunt luate drept glume. Şi în fiecare ţară sunt politicieni care, fie ei oricât de întinaţi, se agaţă încă de putere. Protestatarii cer mai multă transparenţă şi un comportament responsabil din partea politicienilor. Manifestanţii vor rezultate concrete în schimbul impozitelor pe care le plătesc, şi mai ales respect.

Este adevărat că, în toate aceste mişcări, rareori există vreun program concret. Manifestanţii sunt uniţi prin refuzul general al practicilor politice dominante. Sunt respinşi, deopotrivă şi oamenii politici ai puterii, şi cei ai opoziţiei, care ar încerca să-şi ridice soclu în mijlocul demonstantilor. Partidele politice care încearcă să se alăture manifestanţilor sunt alungate cu huiduieli. Dar fără obiective explicite şi clar formulate, este greu de ştiut care poate fi finalitatea acestor mişcări, chiar dacă ele au reuşit răsturnarea câtorva guverne (în Bulgaria, Slovenia) şi câştig de cauză la unele revendicări. Oricum, apreciază Srdja Popovic, fondatorul Centrului de acţiune nonviolenta CANVAS, de la Belgrad, „cetăţenii învaţă să reamintească politicienilor responsabilităţile lor”.

Un spaţiu balcanic integrat?

Este greu de spus dacă Balcanii vor (re)deveni în viitorul previzibil o entitate geoplitică menită a însemna mai mult decât suma statelor ce o alcătuiesc. Zona este prea diversă (ceea ce nu este, în sine, deloc rău), istoria locurilor prea încărcată şi agenda situaţiilor ce-şi aşteaptă dezlegarea considerabil de lungă. Universitarul britanic Tom Gallagher avansa, timid, într-o carte de la începutul anilor 2000, supoziţia că „se configurează încet un nou spaţiu balcanic comun, politic şi economic, după două experimente – perioada statelor naţionale şi cea a guvernării marxist-leniniste”. Spaţiu comun oricum sunt Balcanii, geograficeşte, dar că, politic şi economic s-ar putea integra cumva doar la nivel regional şi nu general european, nu e deloc plauzibil. Ar fi poate posibil dacă s-ar urmări crearea unei Europe cu mai multe viteze. Dar de aşa ceva, nici Balcanii, nici Europa n-ar avea nevoie.

Corneliu Vlad

Baza militară de la Deveselu, pe care va fi amplasat scutul antirachetă.

Prăbuşirea subită a regimurilor comuniste şi a sistemului statal comunist din Europa i-a lăsat mască, dar i-a şi ridiculizat profund pe redutabilii kremlinologi şi minunatele lor institute de analiză. CIA şi-a încropit pe site o culegere de citate din diverse documente secrete care să ateste că evenimentul politic nr. 1 al secolului XX a fost totuşi, întrucâtva, luat în calcul la Agenţie. Şi iată că acum, la aproape 25 de ani de la colapsul comunismului şi – după unii – încheierea războiului rece, strategul politic american George Friedman, fondatorul Institutului Stratfor, îşi ia riscul să sufle şi în iaurt. Nu vrea ca Occidentul să fie luat din nou prin surprindere de o altă spectaculoasă schimbare planetară, una care vizează chiar soarta structurilor instituţionale fundamentale ale Vestului – NATO şi UE, noile priorităţi geopolitice ale Americii, nouă axă Berlin-Moscova etc. Cu alte cuvinte, Vestul va fi alt Vest. Cum ne vom raporta la el? Cum trebuie să reacţionăm la noua mare schimbare, iminentă după Friedman?

NATO şi UE, afirmă Friedman – dacă nu chiar atât de direct – nu sunt instituţii eterne sau, în orice caz, nu mai au aceleaşi ţeluri şi misiuni ca atunci când au fost înfiinţate sau pe întreaga perioadă a războiului rece. Nici Statele Unite nu vor mai fi umbrela de securitate a Europei, nici scutul spaţial proiectat pentru continent nu mai trebuie luat drept arma defensivă perfectă, nici americanii nu mai trebuie văzuţi ca salvatorii providenţiali ai ţărilor din Europa răsăriteană de sub hegemonia unei Moscove imperiale.

Şi toate aceste grozăvii – cât se poate de logice şi pe deplin posibile – George Friedman a ales să le spună (şi) la Bucureşti. Adică în capitala est-europeană în care, cu cât vorbeşte mai mult cu mai-marii zilei, cu atât rămâne mai perplex. După vizita de acum câţiva ani în România, Friedman scria că această ţară e „ o carte greu de citit”. După vizita din mai 2013, a declarat, sincer dezarmat: „Am plecat din România confuz”. Şi atunci, de ce a ales Friedman să spună toate cele de mai sus la Bucureşti? Aceasta e marea întrebare. Dar până la un posibil/posibile răspunsuri, să consemnăm câteva din spusele în România şi consemnările din America ale politologului de la Stratfor.

Operaţiuni de stabilizare a Afganistanului.

Uniunea Europeană, a spus Friedman, „vedeţi-o cum arată”: „UE nu mai funcţionează… Problema în Europa este că nu există un lider, sunt opinii divergente între principalele state precum Germania şi Franţa şi nu există o relaţie comună… Proiectului zonei euro îi lipsesc transparenţa şi credibilitatea. De fapt, cred că problema zonei euro a eşuat… Trebuie să fie o mai bună înţelegere a noţiunii europene de suveranitate, a statului naţional aflat în competiţie cu celelalte ţări vecine… Europa este într-o criză profundă, structurală, care va dura”.

Ce trebuie să facă România într-o asemenea situaţie? „Pentru o contrapondere, România are nevoie să-şi consolideze relaţiile cu Statele Unite”. Simplu? Deloc. Dimpotrivă. „România are nevoie de o relaţie cu Statele Unite, dar asta nu înseamnă că Statele Unite vor să aibă o relaţie cu România”. Căci „America, chiar dacă este principala putere a lumii, nu poate să se implice peste tot.” Şi atunci, ce-i de făcut?. „Pentru o relaţie, trebuie să identificaţi mai întâi necesităţi comune şi mai ales să arătaţi ce aveţi de oferit”. Autorul nu ne lasă în ceaţă şi ne face sugestii: „Atât americanii, cât şi românii, vor să diminueze influenţa ruşilor” (asta-i bună, ca anecdota cu elefantul şi şoricelul pe o punte, ultimul lăudându-se: Tropăim, tropăim!). De aici necesitatea de a importa din SUA sisteme aeriene şi antitanc, avioane de luptă etc., căci România n-are nevoie de elemente de scut spaţial, care este mai degrabă un simbol, iar „în chestiuni militare nu-mi plac simbolurile”, mărturiseşte Friedman. Aşadar, Deveselu ar fi cam „frecţie la picior de lemn”. Mai mult: „Nu că ceea ce au făcut românii în Irak şi Afganistan (adică au mai şi murit, ca eroi – n.n.) nu ar fi important, dar acum trebuie se ne decidem asupra contribuţiei pe termen lung a fiecărui partener”. Altfel spus, ce crede România că a făcut până acum, în materie militară şi de securitate, pentru relaţia româno-americană, n-ar prea fi mare lucru. În sfârşit, în materie de „cooperare economică”, i-am putea interesa pe americani cu gazele de şist, zăcămintele de la Roşia Montană şi ce-ar mai fi pe aici ca rezerve de petrol şi gaze.

Dar în NATO, câte speranţe să-şi pună România de acum înainte? Friedman observă că „România a căutat mereu câte un refugiu, câte o grupare sau organizaţie care să o protejeze. Aşa a văzut România intrarea în NATO (…) Dar NATO nu o va proteja, NATO nu mai funcţionează cum trebuie de ani buni”. De fapt, forţează George Friedman evidenţele, „NATO nu este o alianţă, ci doar o grupare de ţări” (şi noi toţi cei care-i mai spuneam şi Alianţa Nord-Atlantică şi invocam principiul solidarităţii muschetarilor, înscris în faimosul art. 5 al Cartei!). „NATO este în prezent incapabilă să răspundă unor necesităţi de securitate mai presante în regiune”, ne spulberă orice speranţă analistul Stratfor.

Şi iarăşi obsedanta întrebare: ce-i rămâne României de făcut? Pentru că „statutul de membru (al NATO şi al UE – n.n.) s-ar putea să nu fie cea mai bună soluţie pentru România”. Atunci? În CSI? În Organizaţia statelor de la Shanghai? Că în BRICS sau în Uniunea Africană încă nu avem şanse.

Militari români pe frontul din Irak.

George Friedman are şi aici răspuns. „România trebuie să aibă singură grijă de ea, pentru că nici NATO şi nici UE nu o vor face”. Iar ca încurajare, şi câteva vorbe frumoase: „România este un stat suveran, cu mari resurse, cu un viitor şi trebuie să îşi asume responsabilităţile pentru acest viitor al său, să accepte preţul independenţei pe care o are”.

Flatantă, dar enigmatică frază. Ce vrea să zică, de pildă, „să accepte preţul independenţei pe care o are”? Dacă ar fi fost mai explicit aici, am fi ştiut de ce a venit George Friedman la Bucureşti şi ce-a vrut de fapt să ne spună. Ambiguitatea, însă, alimentează varii speculaţii, de pildă cum că patronul Stratfor ar fi venit la Bucureşti mai degrabă pe post de reprezentant al intereselor de afaceri americane în armament clasic sau resurse energetice şi minerale.

La Bucureşti, George Friedman ne-a transmis cu calm şi sfătoşenie, uşor ironic, cam plictisit şi cam printre dinţi, un set de aprecieri incendiare şi un mănunchi de învăţăminte care ar fi trebuit să-i stupefieze pe decidenţii zilei. Căci totul va fi altfel decât până acum: UE, NATO, SUA, Germania, Rusia, vecinii României… Peste tot e nevoie de abordări noi şi de opţiuni şi decizii istorice curajoase. E de discutat mult pe semnalele lui Friedman, dar poate că şi asta s-a urmărit (iar întrebare: de către cine?).

Spusele lui Friedman nu-s fără greş. Bunăoară, ne îndeamnă implicit să ieşim, în sfârşit, din logica războiului rece, dar optează pentru o ostilizare comună româno-americană cu Rusia. Păi nu ne îndemna, chiar la Bucureşti, sub curcubeu, unul din preşedinţii Bush să fim o punte între America şi Rusia?

În general, însă, cuvintele lui Friedman despre România sunt bine cumpănite şi demne de reţinut. Mai ales că unele din comunicările sale aduc chiar a avertisment sumbru: „Dacă vă angajaţi în nostalgii romantice, dacă urmăriţi visul minunat care a fost odată UE, veţi avea de-a face cu istoria, care îşi arată faţa urâtă. Iar românii au văzut deja faţa urâtă a istoriei”. Se regăsesc aici inflexiunile funeste din avertismentul pe care Gorbaciov i l-a aruncat în faţă lui Honecker cu puţin timp înainte de demolarea Zidului Berlinului: „Istoria nu-i iartă pe cei ce întârzie”.

Corneliu Vlad

La Bruxelles s-a parafat, sub egida UE, un acord de principiu de normalizare a relaţiilor dintre Serbia şi Kosovo, pe care Parlamentul de la Belgrad l-a aprobat cu o majoritate foarte largă, iar premierul Ivica Dacic a declarat, cu o temeritate mai puţin obişnuită, că Serbia „nu mai deţine Kosovo de mult timp”. Şi el a explicat că trebuia să fie până la urmă cineva care să se angajeze să încheie un asemenea acord, „pentru a pune capăt trecutului, sărăciei şi înfrângerilor”. Dar, a ţinut el să precizeze, acordul nu înseamnă „în nici un caz recunoaşterea independenţei Kosovo”.

Acordul semnat între premierul Serbiei, Ivica Dacic şi Hashim Thaci, primul ministru al Provinciei Kosovo, în prezenţa d-nei Catherine Ashton, Înalt Reprezentant al UE pentru Afaceri Externe (aprilie 2013)

„O zi istorică”, s-a grăbit să declare entuziast comisarul european Ştefan Füle. „În viaţă, trebuie uneori să ştii să laşi lest” – comenta cinic politologul francez Pierre Verluise. „Cea mai rea capitulare şi cea mai rea trădare pe care le-a trăit vreodată Serbia” a declarat Marko Jaksic, lider al sârbilor din Kosovo. În sfârşit, Carl Bildt, ministrul de Externe al Suediei şi fost trimis special al UE şi ONU în Balcani, a recunoscut că problema rămâne „dificilă”.

„Un Ierusalim sârbesc”

Mihai Ralea spunea că harta este asemenea unei femei inaccesibile, pentru cei însetaţi de călătorii, dar fără resurse. Şi harta geopolitică este asemenea unui organism viu, căci orice operaţiune intruzivă pe frontiere este dureroasă şi traumatizantă, cel mai recent episod în materie fiind dezmembrarea Iugoslaviei şi desprinderea provinciei Kosovo din Serbia. Rănile etnice şi geopolitice din spaţiul post-iugoslav s-au cicatrizat în timp una câte una, dar Kosovo rămâne încă, după 14 ani de la marea lui tragedie, dacă nu o rană deschisă, oricum o traumă individuală şi colectivă pentru sârbi şi Serbia. Kosovo, scria un poet în 1989, este astăzi cel mai scump cuvânt sârbesc. „Kosovo nu este un tărâm oarecare, o bucată de pământ, ci expresia tuturor speranţelor şi frustrărilor istorice ale sârbilor. Un Ierusalim sârbesc” – relua ideea un comentariu al postului de radio „Deutsche Welle”.

Destinul acestui ţinut sortit parcă să nu-şi găsească liniştea trece din nou printr-un moment de cumpănă: istoriceşte este consemnat în cărţi şi predat în şcoli ca leagăn al naţiunii sârbe, dar statisticile zilei arată că este locuit în proporţie de 90 la sută de vorbitori de limba albaneză. După al doilea război mondial, aici au avut loc mari mutaţii – forţate sau nu – de populaţie, iar în ultimele decenii confruntări sângeroase între miliţiile sârbe şi formaţiunile secesioniste albaneze, iar într-un final, statul sârb a pierdut controlul asupra regiunii (cu excepţia unui mic teritoriu în partea de nord). Kosovo s-a proclamat stat independent, majoritatea statelor lumii nu l-au recunoscut, dar unele au început treptat să o facă şi fiecare din cele două poziţii îşi găseşte justificare, de parcă legea internaţională ar funcţiona uneori după preceptele lui Lenin, în care găseşti, la fel de lesne, citate pro sau contra aceluiaşi fapt. Sau, după spusa lui Bismarck: „cuceriţi teritorii, se vor găsi întotdeauna istorici care să justifice fapta”.

O scadenţă ce nu mai aştepta

Stefan Fule, comisar european pentru Extindere

Tărăgănările şi incertitudinea care păreau să se aşeze la un moment dat ca un strat de praf pe dosarul Kosovo şi care aranjau, într-un fel sau altul şi până una-alta, mai toate părţile direct implicate (Belgrad, Pristina, Tirana) sau evident interesate (din afara spaţiului sud-est european) nu puteau totuşi să mai dureze, căci o altă scadenţă se apropie de soroc: extinderea spre est a Uniunii Europene. În tradiţionala sa dilemă extindere – adâncire, Bruxellesul e nevoit să opteze, nu se ştie până când, pentru aprofundare (a se citi, însă, mai degrabă reevaluare şi consolidare). Serbia trebuie, de aceea, să se grăbească pentru a prinde ultimul tren din actualul ciclu de extindere a UE. Dar între condiţiile de neocolit ce trebuie îndeplinite pentru a intra în UE, Belgradul se confruntă cu una de semnificaţie esenţială pentru statul sârb şi de puternic impact asupra mentalului colectiv al sârbilor: recunoaşterea, ca fapt împlinit, a desprinderii fostei provincii iugoslave Kosovo din componenţa Republicii Serbia de azi.

Este una dintre alegerile „cele mai dificile din istoria Serbiei”, spune vicepremierul Aleksandar Vucic. În istorie, Serbia a mai fost pusă de două ori în asemenea situaţii de alegere existenţială: în martie 1941, când populaţia Belgradului s-a ridicat împotriva pactului pe care regentul Pavel se pregătea să-l semneze cu Hitler, pentru intrarea regatului iugoslav într-un război dezastruos şi, într-un timp mult mai îndepărtat, în ajunul bătăliei de la Kosovo (Câmpia Mierlei), din 28 mai 1389, când legenda spune că prinţul Lazăr a avut de ales, în faţa unui înger ce i s-a înfăţişat, între pierderea regatului şi intrarea în împărăţia cerească. În asemenea termeni dramatici se pune, în Serbia, problema aderării la UE vs. renunţarea la Kosovo. Mai pragmatic spus însă, astăzi Serbia are de ales între „păstrarea tezaurului spiritual al Kosovo şi milioanele de euro ale fondurilor de preaderare pe care ţara le-ar putea solicita în perioada de preaderare la UE”, după cum rezuma frust dilema un ziarist vest-european.

Speranţe si ceaţă

Belgradul se străduieşte vizibil să dezlege (ori să taie) nodul gordian. Într-o vinere din aprilie 2013 a încheiat un acord de normalizare a relaţiilor cu Kosovo, iar în lunea imediat următoare, Comisia Europeană a recomandat deschiderea negocierilor de aderare cu Serbia. Sondajele de opinie de la Belgrad arată că peste 57 la sută dintre sârbi ar susţine acordul cu Pristina şi doar 29 la sută s-ar opune.

Dar oricât de optimiste ar fi reacţiile la acordul de normalizare Belgrad-Priştina, viitorul apropiat rămâne înceţoşat. Serbia e cel mai sărac şi mai fragil stat candidat la UE, măcinat de corupţie şi traumatizat de o sângeroasă istorie recentă; Kosovo e cea mai săracă regiune din Europa, cu o economie subterană bazată pe criminalitate şi grupări mafiote. Serbia şi Kosovo trebuie să ajungă la o adevărată reconciliere, dar în acelaşi timp fiecare dintre ele trebuie să-şi afle locul cuvenit într-o Europă care se doreşte decrispata, paşnică, prosperă.şi cooperantă.

Corneliu Vlad

Înţelesul noţiunii de Europa, ca realitate geopolitică, adică spaţiu al planetei de mare dinamism şi înnoire sub semnul democraţiei şi prosperităţii, dar şi focar a două războaie mondiale, se regăseşte în semnificaţia festivă atribuită zilei de 9 Mai, mai precis în îmbogăţirea mesajului transmis de sărbătoarea europeană de la această dată. Iniţial a fost instituită, în 1945, ca Zi a Victoriei în cel de-al doilea război mondial împotriva Germaniei naziste. În Federaţia Rusă şi în republicile fostei URSS este sărbatorită, în continuare, drept „Ziua Victoriei în Marele Război pentru Apărarea Patriei”.

În conştiinţa generală, 9 Mai marchează tot mai pregnant constructul Europei Unite, ca Zi a Europei. Şi ea o sărbătoare a victoriei, dar a unei victorii paşnice şi benefice. Căci Europa este astăzi gândită ca un vast areal al conlucrării statelor şi naţiunilor continentului în interes general, ca un imperiu „sui generis” care nu cucereşte şi nu se extinde prin foc şi sabie, ci trebuie el „cucerit”, prin propriile lor performanţe, de statele ce împărtăşesc valorile consacrate europene şi doresc să intre în familia general europeană.

Traseul de la 9 Mai ca Zi a Victoriei, la 9 Mai că Zi a Europei marchează evoluţia conştiinţei europene de la logică antagonismelor şi a confruntării la cea a convieţuirii şi conlucrării între naţiunile continentului. Acest demers îşi găseşte materializarea, de peste şase decenii, în forme instituţionalizate tot mai complexe, de la Comunitatea Economică a Cărbunelui şi Oţelului, trecând prin Piaţa Comună şi Comunitatea Economică Europeană, până la Uniunea Europeană de sub ochii noştri, iar, în viitor, pentru unii, sub forma unor State Unite ale Europei, pentru alţii, cei mai mulţi, o Europă Unită care, indiferent de denumirea pe care o va purta, va fi un areal tot mai coerent şi mai solidar de naţiuni distincte, dar unite prin tot mai multe interese comune.

Uniunea Europeană a parcurs un drum lung şi plin de sfidări pentru a atinge actualul nivel de acţiune şi proiecţie la nivel general european, dar este încă departe de a reprezenta o construcţie ideală. Criza în desfăşurare pune la mari încercări soliditatea şi viabilitatea resorturilor europene şi solicită intens bunăvoinţa şi bunele intenţii ale statelor membre de a înfrunta şi depăşi împreună dificultăţile momentului. Dificultăţi care, în momente critice ale devenirii europene, au generat nu o dată neîncredere, rezervă, stagnare sau recul în relatile intraeuropene, aşa cum este acum decizia Franţei şi Olandei de a ridica obstacole în calea liberei circulaţii a cetăţenilor în Europa comunitară. Uniunea Europeană se confruntă astăzi şi cu sfidări la nivel naţional ale statelor membre, şi la nivel intracomunitar, dar şi în dinamica raporturilor sale cu alte state sau zone ale lumii. Relaţiile Vechiului Continent cu centri de putere dintre cei mai diferiţi, cum sunt Rusia sau Turcia, dar şi China sau Statele Unite, lumea musulmană sau ţările emergente de pe alte continente, îşi aşteaptă încă formularea paradigmelor de funcţionare în acest secol numit, oarecum exclusivist, al Asiei. Un secol, însă, în care Europa nu se poate resemna cu consolarea de a rămâne doar un simplu spectator sau doar o locaţie de superb muzeu al omenirii.

Europa de după războiul rece nu mai este una divizată în blocuri politico-militare şi economice ostile, dar nici o Europă integrală, care să înglobeze toate statele continentului, inclusiv Rusia şi celelalte state postsovietice din Europa, statele din Balcanii de Vest, Turcia. Extinderea pe orizontală, în perspectivă, a construcţiei europene îşi are pandant şi în aprofundarea, pe verticală, a integrării, care trebuie să armonizeze în interes general lucrarea comună a statelor membre.

Prin actuala criză, ce se manifestă, de altfel, la nivel global, dar mai ales după această criză, este de aşteptat şi este necesar ca Europa să încerce un edificator moment al adevărului, care îi va îngădui să abandoneze şi euforiile, şi deziluziile trecutului apropiat, căci numai în acest fel va putea pune în operă o sinergie benefică, de natură să răspundă aşteptărilor tuturor, fie ei euroentuziaşti sau eurorealişti.

Corneliu Vlad

Românii de astăzi au Ziua Naţională la 1 Decembrie. Meteorologic, o zi nu prea potrivită pentru mari adunări populare în aer liber sau mici ieşiri la iarbă verde cu familia şi apropiaţii. Logic, însă, şi istoric, şi politic, este ziua care merită mai mult ca oricare alta să ne înfăţişeze, în faţa lumii şi faţă de noi înşine, aşa cum se cuvine, ca suveranitate şi identitate naţională. Asemenea drapelului şi imnului, Ziua Naţională e gândită ca expresie concentrată – şi concretă – a mândriei unui popor, a unei naţiuni.

Ideal pentru care în trecut s-a luptat în războaie ori în cancelarii politice ori la mese şi în cotloane diplomatice, dar şi ideal care, la omul de rând, a fost ceva de inimă sau doar subliminal. Cei ce cârtesc că Mihai Viteazu ar fi fost doar un condottier, un aventurier, un războinic, un cuceritor şi atât nu se întreabă de ce acest domnnitor nu a „cucerit” bunăoară teritorii bulgăreşti sau ungureşti sau ucrainene, ci şi-a instituit putera statală asupra Moldovei şi Ardealului. Iar până în zorii lumii moderne, ţările române, acum provincii istorice ale României, n-au fost atât de fărâmiţate şi de învrăjbite şi nu s-au războit frăţeşte atât de crâncen între ele ca alţi vechi europeni, precum germanii sau italienii.

Nu sunt de făcut, însă, comparaţii dezavantajoase pentru alte popoare, ar fi un exerciţiu naiv, ofensator şi ridicol. Dar românii au a se mândri cu fisprava istorică a întregirii teritoriului românesc, în toiul primului război mondial, când marile imperii din jur ce ne-au răvăşit necontenit viaţa liberă – habsburgic, ţarist, otoman – mureau sau agonizau, însă – atenţie! – soarta războiului nu se hotărâse încă. Marea Unire a fost pecetluită la 1 Decembrie 1918, la Alba Iulia, în inima noii ţări, de o mulţime de peste 100. 000 de oameni. Cea mai mare adunare de până atunci şi de după aceea a românilor. Ardelenii au hotărât atunci să se adune cu Vechiul Regat, după ce basarabenii, în martie şi bucovinenii, în noiembrie, acelaşi an, hotărâseră, şi ei, întregirea cu Ţara muntenilor şi moldovenilor, uniţi în acelaşi stat în 1859. Marea Unire a fost decisă şi făcută de români. Marile puteri europene doar au consimţit-o şi consfinţit-o prin Tratatele de Pace de la Versailles. Iar această bravură epocală nu a fost defilare triumfală şi discursuri, ci efort, sacrificiu, eroism, al tuturor. Cu izbânzi greu cucerite, dar şi cu îndoieli, aşteptări, şovăieli, trădări chiar, înfrângeri vremelnice. Şi, trebuie spus, cu intervenţii ale armatei române, care a fost însă chemată în ajutor în provinciile ameninţate de puteri străine de către embrioanele de putere reprezentative ale conaţionalilor locului. Armata română nu a cucerit Basarabia, Bucovina şi Ardealul, a venit acolo la ea acasă. În fiecare dintre aceste ţinuturi româneşti, lupta pentru Marea Unire a fost acerbă, soarta bătăliei a fost nu o dată pe muchie de cuţit, iar calea nu a fost deloc liniară, lină, previzibilă. Dar s-a reuşit.

Naşterea poporului român a fost un miracol, cum magistral explică istoricul Gheorghe Brătianu. Marea Unire din 1918 a fost tot un miracol. De aceea, alegerea, după Revoluţia din Decembrie 1989, a zilei de 1 Decembrie ca zi a Sărbătorii Naţionale a fost o alegere fericită, căci a fost alegerea cea mai bună. Chiar dacă ziua cade într-un anotimp ingrat pentru petreceri populare şi comuniune cu natura (nu întâmplător, luna decembrie numără în calendar, dintre toate lunile anului, cele mai puţine Sărbători Naţionale ale statelor lumii).

Neaoşismul interbelic, propaganda comunistă şi politicianismul postdecembrist (dar şi cronic) au făcut mult rău Zilei Naţionale, că a fost ea Ziua Regelui sau 23 August sau altceva. Au falsificat şi vlăguit în mare măsură înţelesul adevărat al actului istoric în 1918 şi de aceea un istoric observa mai anii trecuţi că „noi, românii, nu prea avem dimensiunea civică a unei sărbători naţionale”. Aşa este. Francezii şi americanii, care au şansa de a-şi prăznui Ziua Naţională în miezul verii, în prietenoasa luna iulie, nu numai din cauză că nu e frig şi ninsoare ies cu toţii pe străzi şi în natură pentru a fraterniza exuberant. La noi, percepţia populară a Zilei Naţionale nu a reuşit să se despovăreze cu totul de metehnele ce ni se trag de la tipurile mai sus amintite de manipulare a unui sentiment, cel patriotic, unul cât se poate de frumos şi de firesc. Lepădată şi curăţată de demagogie şi festivisme, ziua de 1 Decembrie ar putea deveni cu adevărat sărbătoarea de suflet a naţiei.

Astăzi, în vremea pe care o numim şi a globalizării, se înmulţesc întrebările – dar şi răspunsurile – privitoare la rostul Zilei Naţionale, la rostul şi viitorul naţiunii. Naţiunea şi Ziua ei ar fi, după unii, ceva ce ţine mai degrabă de secolul XIX-lea, ceva învechit, anacronic, depăşit, obsolet, ba chiar incorect politic. Să-şi fi trăit naţiunea traiul? Să ne simţim noi complexaţi că suntem naţionalişti (fie el şi cu semnul plus), patrioţi, iubitori de neam, în clipa când lumea se mondializează şi devine „sat global”?

Dar să privim în jur, şi „jurul” e mapamondul. Americanii rămân la fel de patrioţi ca întotdeauna, le dau lacrimile la auzul imnului. Chinezii împânzesc lumea cu produse „made în China” şi cu muncitori, negustori, firme, dar nu se deznaţionalizează, nu se asimilează. Ruşii îşi recuperează în galop măreţia şi influenţa tradiţionale Maicii Rusii. Francezii îşi bat capul cu redefinirea propriei identităţi naţionale (87 la sută din ei cred în acest concept). Elveţienii îşi pun drapelul naţional pe orice bancă şi orice căpiţă de fân. Germania reunificată e mândră de performanţele ei paşnice şi de rolul ei proeminent în Europa, iar cancelarul în funcţie declară, deloc timid, că „va trebui să ajungem să avem o profesiune de credinţă foarte limpede în ce priveşte naţiunea noastră, patria noastră, să ajungem să avem un patriotism deschis către lume, o toleranţă însoţită de curaj civic”. „Primăvara arabă”, indiferent de motivaţiile ascunse ce îi sunt puse în seamă, înseamnă fără discuţie şi renaştere naţională, şi redeşteptare a demnităţii naţionale, iar imigranţii arabi în Europa nu-şi pierd limba, religia şi obiceiurile. Un latino-american de culoare stabilit în Polonia declară că e „guyanez cracovian”. Turcii se extrag, la nivelul oficial de vârf, din Imperiul otoman şi Republica lui Atatürk. Slovacii au reintrodus imnul naţional în şcoli şi elevii îl intonează la fiecare început de săptămână. Europenii se străduiesc cu toţii să realizeze că pot fi şi cetăţeni ai propriei ţări şi cetăţeni europeni, iar cineva făcea, ca în „Micul Prinţ”, şi desenul: o Matrioşka în care intră locuitorul unei regiuni, peste el patriotul, peste el europeanul.

S-ar mai fi destrămat Iugoslavia dacă locuitorii ei s-ar fi simţit patrioţi iugolslavi? Sau, poate că s-a destrămat tocmai pentru că s-au simţit patrioţi sârbi, croaţi, sloveni, muntenegreni. Pentru că s-au ştiut două naţiuni diferite s-au despărţit cehii şi slovacii. S-ar mai fi ucis între ei congolezii şi burundezii dacă s-ar fi dorit aparţinători ai aceleiaşi naţiuni? Ar fi fost Belgia fără guvern mai mult de un an şi în pragul scindării dacă ar fi crezut în existenţa naţiunii belgiene?

Naţiunea e cimentul cel mai trainic al colectivităţilor cu aceeaşi istorie. De unde până unde, atunci, că naţiunea ar fi un lucru răsuflat? Omul secolului XXI nu e penibil dacă se bucură de Ziua Naţională. Şi-o merită.

Corneliu Vlad