O surprinzătoare dezbatere despre „independenţă” şi „suveranitate”
Dincolo de inflexiunile excesiv dramatice ale exordiului acestui autor francez, perorația sa atrage atenția asupra unui fenomen care devine tot mai evident, dar și mai preocupant: periferizarea, diluarea, devitalizarea principiului – și realității – suveranității statelor, până la pericolul disoluției chiar, în procesul global al mondializării.
Înțeleasă de obicei (doar) ca autoritatea și capacitatea statului de a guverna propriul teritoriu, suveranitatea a fost considerată o vreme, mai precis după prăbușirea sistemului statal al socialismului și dezmembrarea URSS, ca un reziduu nedorit al trecutului într-o lume tot mai mondializată și interconectată. Dar după criza financiară din 2008, principiul suveranității a început să fie tot mai des invocat, îndeosebi de către forțe numite – justificat sau nu – populiste, fie ele de dreapta sau de stânga. Campania britanicilor pentru Brexit și pentru „recuperarea controlului” s-a concentrat pe recucerirea suveranității de la Uniunea Europeană. În campania sa electorală și în primul an de președinție, Donald Trump a avut ca laitmotiv suveranitatea. El a subliniat repetat că viziunea sa privind integrarea și ideile sale de revizuire de către SUA a unor acorduri internaționale vor garanta „prosperitatea, securitatea și suveranitatea țării”. În Franța, Martine Le Pen pronunță cuvântul „suveranitate” cu orice prilej, observa un ziarist, iar candidatul – și apoi președintele – Emmanuel Macron, oricât de integraţionist ar fi, are grijă să nu contrarieze curentul afirmării naționale și declara: „Adevărata suveranitate trebuie să se construiască în și prin Europa”. În Italia, „Mișcarea Cinci stele” invocă frecvent principiul suveranității și cere renunțarea la euro pentru recucerirea controlului asupra propriei economii.
Acestor exemple din zona dreptei și centrului din vestul continentului li se adaugă altele, din partea stângă a spectrului politic al zonei. În Spania, formația populistă de stânga Prodemos este considerată „soberanista”, iar în Germania recentele alegeri au prilejuit apariția și afirmarea unei Alternative de orientare similară. În estul continentului, Polonia, Ungaria, alte state postcomuniste, dar și alte state, din Austria până în Grecia, își susțin energic interesul național în fața solicitărilor Bruxellesului, exemplu acut fiind acum reacția la problema imigrației extraeuropene. În sfârșit, suveranitatea a devenit cuvânt de ordine și pentru protestatarii americani și europeni din ultimii ani.
Filozoful francez Gaspard Koenig explică de pildă impasul din Uniunea Europeană printr-o „criză a suveranității”. Înzestrată cu o puternică Curte de Justiție, capabilă să penalizeze statele și să treacă peste voința lor, UE reduce câmpul de acțiune al suveranității naționale, subliniază autorul menționat. „Peste jumătate din legislația noastră națională este de origine comunitară” – constată el. Liderii care se prefac că nu observă această problema pusă democrației și care continuă să invoce, în ciuda evidenței, iluzia independenței naționale, condamnă, în timp, Europa la o implozie populistă” – avertizează el.
În acest context a apărut, în procesul integrării (instituționalizate) europene și sintagma de „suveranitate împărțită”. Căci, spune politologul francez Xavier Timbau, „Europa s-a născut din următoarea constatare: în globalizare, suveranitatea națională nu mai este posibilă și singurul mijloc de a o regăsi este cel de a o împărți la o scară mai mare (scară europeană)”. Și iată o expresie care „descrie cât se poate de potrivit conținutul proiectului european, dificultățile sale și – pentru unii – ambiguitățile sale”, remarcă același autor.
Înțelesul suveranității a evoluat de la acela de concept absolut și sacrosanct la o noțiune relativă. Dacă, în anii 1500, Jean Bodin vedea în suveranitate „puterea absolută și perpetuă a unei Republici (stat), iar Louis Le Fur, în secolul al XIX-lea, o definea drept „calitatea statului de a nu fi obligat decât de propria sa voință, în limitele principiilor superioare ale dreptului și conform scopurilor colective pe care este chemată să le realizeze”, astăzi, statul nu mai este singur în scena internațională, are și concurenți, dintre cei mai diverși: individul, ONG-urile, societățile multinaționale, cu care se stabilește o formulă de interdependență. La care se adaugă noile exigențe ale dreptului internațional și branşele sale specializate: drepturile omului, dreptul internațional al mării, al mediului etc.
După 1980, remarcă politologii, în discursul și practica vieții internaționale, ca și în relațiile dintre state, s-au impus tot mai viguros dreptul la monitorizare/supraveghere (droit du regard) și dreptul la ingerință umanitară, iar din 1987 aceste drepturi au început să fie teoretizate ca îndatoriri. „Dar datoria de ingerință legitimează imixtiunea în afacerile interne ale statelor”, atrage atenția prof. Sadok Belaid. În plus, suveranitatea se exercită nu doar în plan politic, ci și în cel economic, social etc. Iar când statul intră în dependență față de investitorii străini sau alți actori ai scenei internaționale, el își poate pierde capacitatea de a guverna. Mondializarea este „un proiect colorat ideologic și acționat de interesele economice și financiare internaționale a căror putere scapă tot mai mult de sub controlul guvernelor democratic alese”, avertiza politologul francez D. Turguin în 2002.
Corneliu Vlad