NUMARUL
207-208
Din nefericire, din nou suntem martori ai modului incalificabil în care autoritățile ucrainene tratează minoritățile ...
Reputatul jurnalist și analist de politică externă Corneliu Vlad prezintă publicului un volum de rezonanță ...
Binecunoscutul critic literar și scriitor Eugen Uricaru, fost președinte al Uniunii Scriitorilor din România, este ...
Desigur, acțiunile sale, scrieri ori cuvântări, scrisori etc. i-au atras nemulțumirea administrațiilor, fiindu-i interzisă intrarea ...
Potenţialul ştiinţific al ţării noastre este construit de eminenţi oameni de ştiinţă din diferite domenii ...
profesionalism, reputație, patriotism Societatea românească de astăzi privește spre perioada dintre cele două Războaie Mondiale ca ...
Principiile statutului de neutralitate al unei țări au fost stabilite în secolele al XIX-lea și ...
Marea Neagră etalează încă una din fațetele ei de interes strategic cu mize regionale importante, ...
Susținător al unor proiecte de anvergură, solidar cu nevoile reale ale comunității în perioade dificile, ...
Cea mai importantă organizație internațională din lume, ONU, este direct implicată în eforturile de a ...
Destinul geopolitic al Mării Negre este unul paradoxal. Dacă în istoria modernă, timp de aproape ...
- înfruntarea titanilor La 3 noiembrie 2020, o lume întreagă va urmări alegerile prezidențiale din cea ...
În democrațiile avansate, politicienii reprezintă o elită a societății și se comportă ca atare. Astfel ...
  Ȋn sfârșit, după două „ture” de înaltă tensiune, am ales și noul nostru președinte, în ...
NIRO Investment Group a început lucrările de construcție pentru cel mai înalt hotel din România, ...
Niro Investment Group” – 20 de ani de implicare activă în societatea românească

Inechitatea socială, la cote record

Reporter: editura October - 20 - 2016 Comments Off on Inechitatea socială, la cote record

Lumea este mai bogată ca niciodată şi, paradoxal, mai nedreaptă decât a fost vreodată. Cu cât avuţia mondială creşte graţie tehnologiei, cu atât mai mult din ea se concentrează în mai puţine mâini.

1

Distribuirea bogăţiei lumii către cetăţenii ei

Forumul Economic Mondial anunţă cifre cutremurătoare referitoare la distribuirea total inechitabilă a resurselor la nivel mondial: peste 70% din populaţia planetei câştigă maximum 10 dolari pe zi, cu 15% dintre pământeni fiind nevoiţi să trăiască cu sub doi dolari zilnic. Aşa arată tabloul dramatic al împărţirii avuţiei mondiale, concretizat în date relevante: 1% oameni bogaţi deţin 99% din resurse, câţiva avuţi (care devin mereu mai prosperi) exploatând masa mare a săracilor.

Nenumărate studii de specialitate atestă faptul că mare parte din bogăţia lumii – 250 trilioane de dolari în 2015 – este în mâinile câtorva pământeni, mai exact 62 de miliardari. În cifre alarmante, s-a constatat că „3,4 miliarde de oameni – trei sferturi din populaţia adultă a lumii – deţin sub 10.000 de dolari pe an” (aproximativ o zecime din total), arată un studiu al „Credit Suisse”.

Una dintre cele mai interesante – şi edificatoare – evoluţii este situaţia ultimilor ani, care au inclus, după cum se ştie, şi o severă criză economică. În timp ce bogăţia celor câţiva din top a crescut cu peste 40 de procente din 2008 încoace (spor de circa 542 miliarde de dolari), cei mai săraci 10% dintre locuitorii planetei au avut o creştere de… trei dolari pe an în ultimul sfert de secol! Mai mult, în martie 2009 existau 793 de miliardari, iar după recesiunea care a îngenuncheat economic şi a sărăcit naţiuni, în anul 2014, umărul lor era dublu, de 1.645 de miliardari, potrivit „Forbes”. De altfel, la începutul anului 2015, organizaţia „Oxfam” avertiza că în 2016, 1% din cetăţenii planetei vor deţine mai mult decât restul de 99%. „Acest fapt concret s-a întâmplat la doar câteva săptămâni după ce liderii mondiali cădeau de acord asupra unui proiect de reducere a inechităţii mondiale. S-a demonstrat astfel că fenomenul este complet scăpat de sub control”, sintetizează Mark Goldring, director executiv al organizaţiei.

 

Promisiuni goale

banutiAvuţia lumii va continua să crească în anii următori, arată proiecţiile specialiştilor, fiind estimată la 345 trilioane de dolari în anul 2010. Dacă tendinţa actuală va continua, se poate considera că la acel moment vor exista şi mai mulţi ultra-bogaţi care vor acapara încă mai mult din această bogăţie. Totuşi, dacă ar exista voinţă, această inechitate severă s-ar putea ajusta. De exemplu, o scădere a clivajului dintre bogaţi şi pauperi cu doar 10 puncte ar putea eradica sărăcia într-o ţară ca India, scoţând din mizerie extremă 173 de milioane de oameni. Şi nu doar ţările în curs de dezvoltare sunt afectate de acest fenomen. În cadrul grupului marilor puteri, G7, inechitatea a crescut semnificativ în Marea Britanie, ţară care deţine o bună parte din bogăţia lumii, prin sporirea diferenţelor dintre bogaţii tot mai bogaţi şi cei de la baza societăţii. Este de altfel şi cazul SUA, care înregistrează un trist record: „De la marea criză din anii 1930 nu a mai existat o asemenea inechitate. În ultimele trei decenii, avuţia din mâinile a 0,1% dintre americani a crescut de la 7 la 22%, în timp ce veniturile a 90 de procente dintre cetăţeni au fost erodate de colapsul valutar, criza economică şi devalorizarea proprietăţilor lor”, notează „The Guardian”.

Inechitatea, fenoment „scăpat de sub control” („Oxfam”)

Inechitatea, fenoment „scăpat de sub control” („Oxfam”)

În ce priveşte Uniunea Europeană, şi aici inechitatea este la ordinea zilei. În timp ce per ansamblu blocul comunitar este a doua mare putere economică a lumii, cu un Produs Intern Brut de 14,3 trilioane de euro (18,5 trilioane de dolari la nivelul anului 2014), aproximativ 25 milioane de europeni riscă să ajungă sub pragul sărăciei până în 2025 dacă liderii menţin politicile de austeritate. „În 2011, în cadrul Uniunii Europene, 120 de milioane de persoane trăiau sub pragul sărăciei, iar numărul acestora ar putea creşte dacă măsurile de austeritate vor continua, ridicând la peste un sfert din totalul populaţiei numărul celor ameninţaţi de sărăcie, inclusiv dacă au un loc de muncă”, avertizează „Oxfam”.

Au bogaţii lumii interesul să stopeze această enormă inechitate? Deocamdată, doar Uniunea Europeană are un plan concret în această direcţie, din care face parte, de exemplu, politica Băncii Centrale Europene care ţinteşte refacerea prosperităţii unei solide clase mijlocii. În rest, în pofida faptului că se întâlnesc regulat pentru a dezabte problema, liderii ţărilor care ţin în mână bogăţia lumii (prin intermediul câtorva zeci de cetăţeni) nu pun în practică nimic din ceea ce decid. În timp ce pe de o parte clamează acţiuni ferme, pe de altă parte se menţin în continuare paradisurile fiscale, sistemele injuste de taxare, oportunităţile de speculaţii financiare uriaşe.
Cei mai bogaţi zece miliardari deţin o bogăţie mai mare decât totalul bunurilor şi serviciilor pe care le produc anual majoritatea ţărilor lumii

8% din populaţia globală are în proprietate 84,6 procente din bogăţia planetei (inequality.org)

Dacă miliardarul american Bill Gates ar cheltui 1 milion de dolari pe zi, ar avea nevoie de 218 ani pentru a consuma averea pe care o deţine (raportul „Este timpul să stopăm inechitatea extremă”)

Între martie 2013 şi martie 2014, cei mai bogaţi 85 de cetăţeni ai lumii au înregistrat un spor de avere de aproape 500.000 de dolari pe minut

Cu 1,5% din averea cumulată a celor mai bogaţi ar putea fi şcolarizaţi toţi copiii lumii şi s-ar putea asigura servicii sanitare în toate ţările sărace
„Toţi oamenii pot trăi în bunăstare dacă ceea ce produce tehnologia este distribuit corect şi toţi oamenii pot rămâne săraci dacă cei câţiva proprietari ai tehnologiei se împotrivesc” (Stephen Hawking, director al Centrului de Cosmologie al Universităţii Cambridge)

Rezistenţa europeană în faţa crizelor

Reporter: editura March - 13 - 2016 Comments Off on Rezistenţa europeană în faţa crizelor

Uniunea Europeană s-a aflat în ultimii ani în faţa unor provocări majore, de toate felurile – financiare, sociale, politice. În timp ce unii se grăbesc să prezică sfârşitul constructului european, alţii consideră că fiecare dintre aceste „cutremure” este un test care va spori rezistenţa blocului comunitar.

Şomajul din Spania, la cote record

Şomajul din Spania, la cote record

În anul 2005, Jean-Claude Juncker, premierul de atunci al Luxemburgului, care deţinea Preşedinţia Uniunii Europene, afirma că „Europa este într-o criză profundă”. Totul pornea de la dezacordurile pe tema bugetului Uniunii pentru perioada 2007-2013, cu Franţa şi Marea Britanie acuzându-se reciproc de „egoism naţional” sau de „lipsă de spirit european”. Acel moment de cumpănă era agravat de respingerea, în Hexagon şi Olanda, a noii Constituţii europene. A fost pentru mulţi analişti un argument pentru a se opina că Europa era divizată. Totuşi, în pofida a ceea ce era considerat „un conflict deschis între marile puteri”*, cu premierul Italiei Roberto Maroni anunţând intenţia de a organiza un referendum pentru ieşirea ţării din Eurozonă, Uniunea a continuat totuşi să se extindă, cu România şi Bulgaria în anul 2007 şi cu Croaţia în 2014.

Tot în ultimul deceniu poate fi consemnată şi depăşirea – cu greu şi cu costuri sociale imense – a celei mai grave crize economice de după Marea Recesiune. Efectul de contagiune al falimentului „Lehman Brothers” peste ocean a fost devastator: chiar dacă multe bănci au fost salvate de guverne, economia globală a intrat în colaps. Intervenţiile G20 s-au succedat în valuri în perioada 2008-09, iar situaţia a devenit atât de gravă, încât criza Greciei din 2010 demonstra că nu mai era vorba despre salvarea instituţiilor bancare, ci chiar a guvernelor. Dacă la începutul anului 2008, doar şase state erau în recesiune (dintre care cinci europene), până la finele acelui an erau 53. Un an mai târziu, 71 de ţări erau în declin în acelaşi timp. Poate cel mai reprezentativ caz de cădere şi recădere în colaps în toţi aceşti ani este cel al Greciei, care „intrase în Zona Euro în anul 2001 cu o datorie publică ce depăşea 100% din PIB”, arată „The Economist”. Şi din nou o parte dintre analişti se grăbeau să „estimeze” colapsul UE. Nu a fost să fie…

Efecte şi urmări

Ultimatum pentru măsurile de redresare a Greciei (2015)

Ultimatum pentru măsurile de redresare a Greciei (2015)

Grava criză financiară pe care a străbătut-o Europa în deceniul 2005-2015 a avut efecte majore asupra tuturor celorlalte sectoare ale vieţii publice, cu urmări chiar şi în prezent. La nivel politic, în multe ţări, declinul economic a avut ca rezultat căderea unor guverne, care au fost nevoite să îşi încheie mandatele înainte de termen şi să lase loc unor interimari sau alegerilor anticipate. Amintim aici doar Islanda, Irlanda, Portugalia, Grecia, Italia, Spania, Bulgaria. După valuri de convulsii sociale, totuşi Executivele s-au succedat democratic, iar coeziunea europeană s-a menţinut.

Pe segmentul social, consecinţele recesiunii au fost catastrofale, generând o şi mai mare distanţă între nivelul de dezvoltare din ţările din nordul continentului şi cele din sud. Au apărut astfel termeni ca „Europa cu două viteze”, iar astăzi nimeni nu se mai fereşte să afirme că diferenţa dintre statele europene s-a lărgit, perspectivele ca europenii din sud să trăiască mai bine fiind din nou amânate cu decenii. Şomajul de proporţii, mai ales în rândul tinerilor, a determinat apariţia unor concepte ca generaţia pierdută”, iar exodul creierelor a sărăcit şi mai mult naţiuni pentru care inteligenţa profesională ar fi contribuit major la redresare şi dezvoltare. Clasa de mijloc, şi aşa incipientă în ţările mai puţin dezvoltate, aproape a dispărut, sărăcia luând o amplitudine catalogată deseori ca „endemică”. Efectul cel mai serios, previzibil de altfel, a fost instabilitatea, generată de ample mişcări contestatare din partea cetăţenilor. Chiar şi în aceste condiţii, Europa unită a găsit din nou, cel puţin până acum, resurse de a combate toate aceste urmări. Politica de investiţii demarată în anul 2015 dă speranţe şi celor fără loc de muncă, şi tinerilor, şi micilor afaceri.

Sute de mii de afaceri europene au dat faliment

Sute de mii de afaceri europene au dat faliment

O altă criză care pare să se fi „eternizat” în acest deceniu este criza energiei. Cu un prim punct acut în conflictul ruso-ucrainean din ianuarie 2006, aceasta demonstrează şi după zece ani că Europa nu a făcut mari paşi înainte pentru a obţine independenţa energetică. La nivelul anului 2012, ţări ca Turcia, Cehia, Polonia, Austria, Slovenia, Ungaria, Slovacia, Bulgaria, ţările baltice şi Finlanda încă depindeau de gazul rusesc în procente între 60% şi 100%. Deşi mai sunt multe de făcut pe acest segment, blocul comunitar nu pierde din vedere dezideratul de a „sparge” dependenţa de resursele ruseşti, căutând încontinuu alternative.

Toate acestea au fost mereu considerate vulnerabilităţi ale blocului comunitar, cu atât mai mult cu cât alte crize, mai vechi sau mai noi, provoacă în prezent coeziunea constructului european. Este vorba despre valurile de migranţi care bat la porţile Europei, mii de persoane pe zi, situaţie ce a stârnit din nou controverse aprinse în interiorul UE. Discursurile naţionaliste şi populiste aprind o dată în plus dezbaterile publice, săpând la temelia unora dintre principiile fundamentale ale UE: toleranţa şi libera circulaţie. Mai departe, Grecia rămâne focar de fragilitate pentru Europa, obligându-i ciclic pe decidenţii internaţionali s-o salveze cu orice preţ, ca să nu dezintegreze Eurozona, iar Marea Britanie, unul dintre contributorii majori la bugetul Uniunii, preconizează un vot popular pentru decizia de a rămâne între statele membre. La toate acestea se adaugă loviturile teroriste înregistrate în inima Europei, precum şi proximitatea unei Rusii agresive, decisă să facă orice pentru a-şi duce la bun sfârşit planurile geopolitice (vezi anexarea Crimeei). Şi nu doar asta, ci şi faptul că a devenit dintr-un vechi partener comercial o ameninţare militară”, punctează postul american „CNBC”.

Valuri de migranţi la porţile Europei

Valuri de migranţi la porţile Europei

După cum se poate observa, în deceniul 2005-2015, blocul comunitar a fost testat în toate felurile – politic, economic, social, identitar. Până acum, UE a reuşit să găsească modalităţi de a trece peste greutăţi şi de a merge înainte ca o entitate unitară. Oare cum va arăta un bilanţ al anului 2025?…

*„Dezbatere asupra Constituţiei Europene” (Roberto Sarti, Fred Weston)

 

Revolte contemporane

Reporter: editura September - 26 - 2013 Comments Off on Revolte contemporane

Ca întotdeauna pe parcursul istoriei omenirii, nu a fost nevoie decât de o scânteie pentru a se aprinde unele dintre cele mai importante, mai rezonante şi mai violente revoluţii ale lumii contemporane.

intifadaIntifada” (1987-1993, 2000-2004). Conflictul interminabil dintre Israel şi Palenstina, centrat pe dorinţa palestinienilor de a avea un stat propriu, a avut două puncte culminante. Primul a constat în nesupunerea civică a acestora faţă de autorităţile israeliene. Demonstraţiile s-au transformat în conflicte şi au generat violenţe. Israelul a „dat replica” iniţiativelor teroriste prin sancţiuni economice şi acţiuni militare. Un mare număr de victime s-a înregistrat de ambele părţi, astfel încât, în 1993, s-a semnat un prim acord de pace. Dar aceasta nu a durat. Nemulţumiţi, palestinienii au cerut din nou control asupra unor teritorii, iar „scenariul” celei de-a doua părţi a conflictului a fost asemănător: terorism, violenţă şi, în final, 30.000 de morţi. În această vară, după mai bine de şase decenii de conflict, cele două părţi au repornit un dialog direct, în încercarea de a încheia un acord de pace final.

revolutia cecenaRevoluţia cecenă (1994-1996). Prăbuşirea URSS a avut efect, printre altele, şi asupra evoluţiei Ceceniei, stat cu o îndelungată istorie a revoltelor. Declaraţia de independenţă faţă de colosul sovietic a trecut iniţial în planul doi al preocupărilor Kremlinului, dar în 1994, Federaţia Rusă a invadat cu brutalitate Cecenia. Grupurile rebele din această ţară au continuat seriile de lovituri, până în 1996, când s-a convenit ca ţara să fie suverană, dar în interiorul Federaţiei Ruse.

Cei trei ani de conflict au dus la moartea a peste 40.000 de oameni, în majoritate civili ceceni şi s-au înregistrat mai bine de 300.000 de refugiaţi. Războiul de gherilă continuă şi azi.

KosovoRevolta din Kosovo (1997-1999). Unul dintre cele mai complicate „dosare” ale revoltelor contemporane este Kosovo. Având ca punct central tensiunile entice dintre sârbi şi albanezi, acest conflict major a pornit de la acţiunile albanezilor kosovari împotriva unor ţinte sârbeşti. Ca răspuns, sârbii au încercat să-i extermine practic pe albanezi. Rezultatul? Peste 600.000 de albanezi relocaţi, mii de morţi şi o escaladare continuă a conflictului. Brutalitatea forţelor sârbe a determinat Naţiunile Unite să intervină pentru a curma genocidul. NATO a desfăşurat operaţiuni militare şi, după alte mii de victime şi violenţe care au însângerat inima Europei, conflictul s-a încheiat, iar Kosovo a rămas o zonă sub observaţia ONU.

BosniaRăzboiul civil din Bosnia (1992-1995). Aceeaşi turbulentă zonă a Balcanilor a fost scena unei revolte sângeroase, apărută, ca şi în cazul fostei URSS, ca urmare a dezintegrării unui stat federal. Este vorba despre Bosnia, un mozaic etnic alcătuit din musulmani, sârbi şi croaţi. În vidul creat de prăbuşirea fostei Iugoslavii, forţele sârbe au preluat controlul asupra unei mari părţi a acestei ţări, ceea ce a generat riposta bosniacilor. Sârbii au folosit această conjunctură pentru a lansa o masivă epurare etnică, cu atrocităţi care au umplut de groază o lume întreagă (crime, execuţii, aglomerări în tabere de concentraţi etc) şi care au cumulat peste 200.000 de victime. Şi de această dată, intervenţiile ONU şi NATO au izbutit să pună capăt războiului. Astăzi, ţara este parte a unei federaţii numite Bosnia şi Herţegovina, mozaic multietnic care poate fi model de convieţuire sau focar de conflict.

egiptRevoluţia din Egipt (2011). Mult timp, Egiptul condus de Hosni Mubarak a părut o oază de stabilitate într-o zonă frământată. De aceea, revolta masivă din 2011 i-a surprins pe mulţi, fiind în acelaşi timp şi factorul declanşator al fenomenului numit „primăvara arabă” (un val de înlăturare de la putere a dictaturilor). Revoluţia a avut ca punct central

răsturnarea de la putere a unui lider relativ bine văzut în occident, dar care nu avea o imagine bună în interiorul ţării, unde „domnea” discreţionar din 1981. Cele câteva acţiuni de gherilă derulate în anii regimului Mubarak s-au transformat într-o mişcare naţională amplu reflectată de mass-media în întreaga lume. Presat din toate părţile, Mubarak s-a retras. Dar apele nu s-au liniştit. Rezultatele alegerilor care au urmat sunt din nou contestate, iar Egiptul fierbe în continuare, guvernat periodic de armată.

IranRevoluţia iraniană (1978-1979). Ca şi în cazul Balcanilor, Orientul mijlociu a fost dintotdeauna un focar de revolte. Din acestă parte a lumii vine „dosarul iranian”. În anii `70, această ţară era scena unei „Revoluţii albe”, proces de reforme iniţiat de şeful statului, Mohammad Reza Pahlavi. Unul dintre aspectele acestor reforme era restrângerea masivă a autorităţii religioase. Evenimentele care au aurmat au arătat că ţara nu era pregătită să-şi schimbe obiceiurile. Liderii religioşi au devenit disidenţi, condamnând influenţa SUA, iar revoluţia nu a mai fost decât o chestiune de timp; în 1978, demonstraţiile degenerau în violenţe şi în atacuri asupra semnelor prezenţei occidentului. Tot mai mulţi iranieni au aprins scânteia revoltelor până când, în 1979, Pahlavi a părăsit ţara, care a rămas „pe mâna” liderului religios Ayatollah Komeini. Urmările acelor evenimente se pot vedea şi în evoluţia curentă a Iranului, stat care a rămas o sursă de inflamare a violenţelor zonale.

LibanRăzboiul civil libanez (1975-1990). Rămânem în Orientul mijlociu pentru a consemna un conflict de o mare gravitate, care a durat 15 ani: revoluţia din Liban. Ca în cazurile anterioare, intoleranţa etnică şi religioasă a fost şi în acest caz factorul declanşator. La momentul declanşării războiului civil au intrat în conflict creştinii, minoritari, dar situaţi în poziţii centrale cheie în autorităţile guvernamentale şi militare şi musulmanii, majoritari, dar ţinuţi departe de putere. Apariţia unei miliţii bine înarmate care acţiona de partea musulmanilor a dus la represalii din partea conducătorilor creştini, iar războiul civil a izbucnit imediat. În cei 15 ani în care s-au desfăşurat ostilităţile, peste 200.000 de oameni au murit şi toate statele din regiune s-au „amestecat” (Iordania, Siria, Israel, Iran), fiecare în funcţie de interesul propriu. În numele obţinerii de către majoritatea musulmană a unui număr de pârghii de control al puterii, Libanul rămas până astăzi o „colecţie” de oraşe ruinate într-un stat aflat în echilibru etnic fragil, cu o economie cvasi-inexistentă.

CubaRevoluţia cubaneză (1952-1958). Anii `60 ai secolului trecut au fost o perioadă turbulentă aproape în toată lumea. Unul dintre principalele pericole pe care le combăteau SUA era comunismul. De aceea, apariţia unui stat comunist – Cuba – în imediata vecinătate a americanilor a generat un val de tensiuni bilaterale cu multe puncte culminante. Dar şi Cuba comunistă a fost tot rezultatul unei revoluţii. Odată răsturnat dictatorul Fulgencio Batista, puterea a fost preluată de Fidel Castro, conducătorul unui grup de rebeli care acţionaseră eficient împotriva regimului prin acţiuni de gherilă. Suficient de abil încât să-şi asigure simpatia internaţională, Castro s-a instalat în fruntea Cubei făcând o tranziţie lentă şi discretă către comunism, pentru ca, odată consolidat la vârful statului, să „taie” legăturile cu „marele vecin”, lichidând totodată şi interesele americane de afaceri în Cuba. Abia în ultimii ani, după decenii de sărăcie şi înapoiere şi după retragerea de la putere a lui Fidel Castro, ţara se reorientează spre capitalism.