NUMARUL
205-206
Președintele formațiunii PLUS, Dacian Cioloș, precum și Renew Europe, au apreciat Rezoluția Parlamentului European cu ...
Datele cele mai recente ale Eurostat pun în evidență faptul că unul din șase adulți ...
În Bosnia-Herțegovina se înregistrează un fenomen cutremurător din perspectiva percepției autorităților vizavi de istoria recentă, ...
Relațiile internaționale par să se fi conformat și ele rigorilor impuse de protocoalele scrise sau ...
PROLOG. Când am întors ultima pagină a volumului ,,ANUL ZERO 1945, O ISTORIE”, eram la ...
Ca urmare a liberalizării politicii românești față de Occident, în anul 1971, împreunpă cu alte ...
Fondată la 4 aprilie 1991, înainte cu câteva luni de proclamarea independenței Republicii Moldova, revista ...
Imaginea savantului Nicolae Iorga în memoria colectivă a poporului român este copleșitoare. Practic, ea întruchipează ...
De-a lungul timpului, personalități publice considerate reprezentative și cu mare anvergură au fost desemnate de ...
II. Căldură, mișcare, interese militare Rege printre combustibili, petrolul încă face să se învârtă roțile economice, ...
Potrivit celebrului „ceas al sfârșitului” - numărătoare simbolică a clipelor care despart omenirea de un ...
Statisticile internaționale referitoare la modul în care guvernele și politicienii au gestionat situațiile de urgență ...
Dincolo de biografiile romanțate și de personajele spioni care umplu volumele și cinematografia există destine ...
Digitalizarea accelerată a politicii are o mulțime de fațete, iar liderii din toată lumea se ...
Motto: „Vox populi, vox Dei”*     Ca și altădată, doi cumetri, profitând de noul regim acordat supraviețuitorilor ...
Datoriile moștenite după destrămarea fostei Iugoslavii de statele balcanice care și-au declarat independența au fost ...

Puternică afirmare a României în viața internațională (III)

Reporter: editura November - 3 - 2017 Comments Off on Puternică afirmare a României în viața internațională (III)
Marea Unire din 1918 a creat premisele unei mai puternice afirmări a României în viaţa internaţională, a unei mai eficiente valorificări a vocaţiei poporului nostru de pace şi cooperare cu toate popoarele lumii.

Harta Romaniei in 1918

Principala preocupare a diplomaţiei româneşti în anii 1918—1920 a fost obţinerea confirmării pe plan internaţional, prin tratate, a făuririi statului naţional unitar român — expresie a voinţei liber exprimate în adunările plebiscitare din cursul anului 1918. Inițial, Conferinţa păcii de la Paris s-a dovedit a fi dominată de reprezentanţii S.U.A., Angliei şi Franţei.


Delegaţia română, ca şi cele ale altor state mici, a fost nevoită să semneze tratatul de pace cu Germania la 28 iunie 1919, fără ca măcar să-l fi putut studia în întregime. Consiliul a acceptat să prezinte, la 30 mai, doar un rezumat al proiectului tratatului de pace cu Austria, ţară învinsă, amânarea pentru 2 iunie a remiterii proiectului către delegaţia austriacă. Documentul conţinea unele clauze inacceptabile pentru România. Întrucât Consiliul nu a acceptat obiecţiile formulate, Ion I. C. Brătianu a părăsit, la 2 iulie 1919, Conferinţa păcii. La 10 septembrie, marile puteri au semnat la Saint Germain tratatul de pace cu Austria.

La 10 decembrie 1919, guvernul prezidat de Al. Vaida-Voievod a semnat tratatul de pace cu Austria. Tratatul are o importanţă istorică, deoarece consfinţea dezagregarea monarhiei habsburgice şi recunoştea unirea Bucovinei cu România. La 18 decembrie 1919, marile puteri au trasat frontiera dintre România şi Polonia, care a fost acceptată de cele două ţări.

Conferinta de Pace de la Paris 1919

La 10 decembrie 1919, România a semnat la Neuilly sur Seine tratatul de pace cu Bulgaria, potrivit căruia hotarul dintre cele două state era cel fixat în 1913.


Vii discuţii a suscitat proiectul tratatului de pace cu Ungaria, deoarece delegaţia maghiară refuza să recunoască hotărârea Adunării naţionale din 1 decembrie 1918 şi cerea menţinerea „Ungariei milenare“. La rândul ei, delegaţia română a demonstrat — pe baza argumentelor etnice, istorice, etnografice ş.a. — faptul că Transilvania este un străvechi teritoriu românesc, care în cadrul impresionantei adunări de la Alba-Iulia din 1 decembrie 1918 hotărâse unirea cu patria mamă. În afirmarea drepturilor sale naţionale, România a colaborat cu Cehoslovacia şi Iugoslavia, fapt ce se va dovedi extrem de util pentru evoluţia relaţiilor dintre cele trei ţări.

La 19 martie 1919, Ungariei i-a fost înmânată hotărârea Comitetului militar interaliat de la Paris („nota Vyx“) privind retragerea trupelor maghiare din Transilvania pe linia de demarcaţie Satu Mare — Oradea — Arad, până la încheierea tratatului de pace, care urma să hotărască noile graniţe.

Tratatul de pace cu Ungaria, semnat la Trianon în ziua de 4 iunie 1920, recunoştea actul istoric al unirii Transilvaniei cu România.

La 28 octombrie 1920, România pe de o parte şi Anglia, Franţa, Italia şi Japonia de cealaltă, au semnat Tratatul de la Paris prin care se recunoştea unirea Basarabiei cu România. Tratatele de pace încheiate — cunoscute şi sub numele de „sistemul de la Versailles“ — au purtat amprenta marilor puteri învingătoare, rămâne pozitiv faptul că ele au recunoscut dreptul popoarelor la autodeterminare, prăbuşirea imperiului habsburgic, pe minele căruia au apărut noi state, iar altele — între care și România — şi-au desăvârşit unitatea naţională.

Tratatul de la Trianon, Versailles, 1920

În mod firesc, România avea dreptul la despăgubiri din partea statelor foste inamice, care i-au jefuit teritoriul în timpul ocupaţiei din 1916—1918. Deşi autorităţile române au stabilit că pierderile se cifrau la 72 miliarde lei aur, Comisia reparaţiilor a recunoscut doar 31 miliarde lei aur. Conferinţa de la Spa (iulie 1920) a hotărât ca România să primească 1% din reparaţiile germane, procent ridicat ulterior la 1,1%, echivalând cu aproape două miliarde lei aur, la care se adăugau 3 miliarde pentru bancnotele puse de ocupanţii germani în circulaţie pe teritoriul României în 1916—1918, şi bunurile sechestrate în Banca Reichului. România trebuia să primească, drept „reparaţii“, 250 milioane franci aur de la Austria, 500 milioane franci aur de la Ungaria şi 68 milioane franci aur de la Bulgaria. Acordurile ulterioare — planul Dawes (1924), planul Young (1929), conferinţele de la Haga (1930) şi de la Lausanne (1932) — au făcut ca România să nu primească din partea nici unui stat fost inamic suma integrală a despăgubirilor ce i se cuveneau.


După ratificarea internaţională a actelor de unire din 1918, politica externă a tuturor guvernelor române a fost orientată — în întreaga perioadă interbelică — spre apărarea unităţii şi integrităţii teritoriale a României, realizarea unui sistem de alianţe vizând menţinerea păcii şi combaterea politicii de revizuiri teritoriale şi a războaielor revanşarde. Această orientare politică corespundea intereselor fundamentale ale poporului român.

România a fost unul dintre membrii fondatori ai Societăţii Naţiunilor, organizaţie internaţională creată în iulie 1919 în scopul evitării unei noi conflagraţii mondiale şi al apărării păcii. Ţara noastră a acţionat în sensul creşterii rolului acestei organizaţii, militând pentru adoptarea unor măsuri concrete de dezarmare, de descurajare a forjelor revizioniste. Ca o expresie a preţuirii de care se bucura politica externă a României, reprezentanţii acesteia au fost aleşi în conducerea unor organisme ale Societăţii Naţiunilor, iar Nicolae Titulescu a îndeplinit, în 1930 şi 1931, funcţia de preşedinte al Adunării Generale a acestui mare for internaţional.
 

Aşadar, în perioada interbelică, România a participat activ la viaţa internaţională — contribuind, în cadrul unor organisme şi reuniuni de mare importanţă, la cultivarea principiilor noi, de echitate şi dreptate, de pace și securitate pentru toate statele. Ţara noastră a avut un rol important în făurirea micii înţelegeri şi a înţelegerii balcanice, alianţe cu caracter regional care aveau ca bază apărarea păcii şi statu-quo-ului teritorial. De asemenea, prin alianţele încheiate cu Polonia şi Franţa, prin progresie înregistrate în relaţiile cu toţi vecinii, România putea spera că îşi asigurase integritatea teritorială, obiectiv căreia-i consacrase, în mod prioritar, activitatea diplomatică.
 
 

Consolidarea statului unitar român (II)

Reporter: editura August - 23 - 2017 Comments Off on Consolidarea statului unitar român (II)

VIAŢA CULTURALĂ.
CONTRIBUŢII ROMÂNEŞTI LA DEZVOLTAREA PATRIMONIULUI CULTURAL AL UMANITĂŢII

Roadele binefăcătoare ale Marii Uniri din 1918 s-au reflectat şi pe plan cultural. Eliberarea marilor energii spirituale încătuşate de-a lungul multor secole de stăpâniri străine, strângerea laolaltă — pentru prima dată în istorie — a tuturor forţelor spiritualităţii româneşti, vastele acumulări cantitative de la sfârşitul secolului al XlX-lea şi începutul celui de al XX-lea s-au materializat în saltul calitativ produs în perioada interbelică.

Constantin Brancusi

După 1918, învăţământul a cunoscut o sensibilă dezvoltare; prin legea din 1924, învăţământul primar obligatoriu a căpătat o structură unitară, durata acestuia fiind stabilită la 7 ani, din care ultimii 3 ani erau destinaţi învăţământului practic. Numărul elevilor a crescut, însă datorită condiţiilor materiale — insuficientul număr de şcoli şi de învăţători — nu toţi copiii au fost cuprinşi în procesul didactic. Învăţămîntul secundar s-a remarcat prin înalta sa calitate; el oferea elevilor, în cadrul unui ciclu de opt clase, o temeinică cultură generală. Dezvoltarea industriei şi a celorlalte ramuri ale economiei naţionale au impus dezvoltarea învăţămîntului profesional (şcoli de arte şi meserii, licee industriale, comerciale ş.a.). Deşi numărul elevilor a crescut în intervalul 1919—1939 de patru ori, şcolile profesionale nu au putut asigura integral necesităţile de cadre cu pregătire medie de care România avea nevoie. Învăţămîntul superior a cunoscut un progres notabil. După primul război mondial, Universităţilor din Iaşi şi Bucureşti li s-au adăugat cele din Cluj şi Cernăuţi. De asemenea, mai funcţionau Politehnica din Timişoara, Academia de drept din Oradea, Facultarea de teologie din Chişinău ş.a. în 1920, Şcoala de Şosele şi Poduri din Bucureşti s-a transformat în Institutul Politehnic, iar în 1929, Şcoala Superioară de Agricultură a devenit Academia de înalte Studii Agronomice.

După 1918, ştiinţa cunoaşte un remarcabil avînt, cercetările efectuându-se atât în institutele de învăţământ superior, cât şi în institute speciale. În această perioadă s-au afirmat puternic pe plan internaţional şcolile româneşti de matematică, fizică, chimie, medicină, geografie, sociologie ş.a. Şcoala de matematică — ai cărei străluciţi reprezentanţi au fost Gh. Ţiţeica, Al. Myller, Dimitrie Pompeiu, Simion Stoilov, Traian Lalescu, Dan Barbilian — a adus contribuţii notabile în teoria funcţiilor, a ecuaţiilor integrale, în teoria probabilităţilor, în domeniul geometriei ş.a. Şcoala de fizică a avut în Horia Hulubei, Ştefan Procopiu, Th. V. Ionescu, Eugen Bădărău animatori de prestigiu, cu rezultate deosebite, mai ales în domeniul analizei spectrale şi al cercetării gazelor ionizante. În domeniul chimiei organice şi analitice, precum şi al chimiei fizice se cuvin a fi evidenţiate descoperirile efectuate de Gh. Spacu, C. D. Neniţescu, N. Costăchescu.

George Enescu

O caracteristică fundamentală a acestei perioade o constituie preocuparea pentru aplicarea în practică a descoperirilor teoretice, oamenii de ştiinţă români aducând contribuţii remarcabile la dezvoltarea tehnicii moderne. De un larg ecou s-a bucurat activitatea lui Henri Coandă, care a descoperit posibilitatea devierii unui jet fluid care se scurge printr-un alt fluid („efectul Coandă”), cu largi aplicaţii practice, a lui Traian Vuia — realizatorul generatorului cu aburi cu ardere în cameră închisă şi cu ardere instantanee care-i poartă numele. Gogu Constantinescu a descoperit convertizorul sonic mecanic iar Aurel Persu este constructorul primului automobil aerodinamic fără diferenţial.

Domeniul geografiei a fost dominat de Simion Mehedinţi — întemeietorul şcolii naţionale de geografie —, care a elaborat o concepţie originală, cu larg erou internaţional, potrivit căreia pământul trebuie considerat un ansamblu unitar de învelişuri planetare. Contribuţii majore la dezvoltarea acestei ştiinţe au adus Gh. Vâlsan, precum şi Vintilă Mihăilescu, care a elaborat prima sinteză asupra geografiei fizice a României (1936). În domeniul geologiei se cuvin menţionate preocupările pentru punerea în valoare a rezervelor de sare, petrol, gaz metan, precum şi studiile consacrate structurii solului, la care şi-au adus contribuţia savanţi de marcă, precum Gh. Munteanu-Murgoci, Ludovic Mrazec şi I. Simionescu. Biologia a fost ilustrată de I. Borcea (care a pus bazele şcolii româneşti de oceanografie), Emil Racoviţă — creatorul primului institut de biospeologie din lume (1920), participant la explorarea Antarcticii, Dimitrie Voinov — întemeietorul şcolii naţionale de citologie. Caracterul predominant agrar al economiei româneşti a stimulat interesul pentru agronomie, în acest domeniu s-au impus Gh. Ionescu-Siseşti — autorul unor ample monografii privind cultura grâului şi a porumbului, fondatorul Institutului de cercetări agronomice al României (1927) —, şi Traian Săvulescu — întemeietorul şcolii româneşti de fitopatologie.

Gheorghe Titeica

Medicina a fost ilustrată şi în această perioadă de savanţi care s-au bucurat de un larg prestigiu internaţional. Şi-au continuat activitatea Victor Babeş, Ioan Cantacuzino care a pus bazele Institutului de seruri şi vaccinuri (1921). O largă recunoaştere internaţională au avut cercetările lui Gh. Marinescu în domeniul neurologiei, ale lui Şt. G. Nicolau în domeniul dermatovenerologiei şi ale lui Nicolae Paulescu — descoperitorul insulinei. Francisc Reiuer şi Dimitrie Bagdasar au deschis noi drumuri în orientarea dinamic-funcţională a anatomiei, Daniel Danielopol este iniţiatorul metodei viscerologice, C. I. Parhon este unul din fondatorii endocrinologiei pe plan mondial şi descoperitorul sindromului care-i poartă numele. În infrainicrobiologie au adus contribuţii notabile Constantin Levaditti şi Ştefan S. Nicolau — întemeietorul şcolii româneşti de inframicrobiologie modernă şi şeful primei catedre de virusologie din lume (la Universitatea din Bucureşti); Mina Minovici a pus bazele şcolii româneşti de medicină legală şi de antropologie criminală. Şcoala românească de chirurgie (dominată de N. Hortolomei, Dimitrie Gerota şi D. Bagdasar) era printre cele mai bine apreciate din Europa. Medicina românească a dat o seamă de internişti de valoare, în frunte cu Iuliu Haţieganu şi N. Gh. Lupu.

Gândirea social-politică s-a caracterizat printr-o adevărată efervescenţă, care a evidenţiat vocaţia spre sinteză a oamenilor de cultură din România. Operele publicate de Lucian Blaga, C. Rădulescu-Motru, Mircea Eliade, I. Petrovici s-au situat la nivelul celor mai bune rezultate, pe plan mondial, în domeniul filozofiei şi al analizei fenomenului cultural.

Liviu Rebreanu

Cercetările în domeniul economiei au vizat atît aspecte teoretice, cât şi concrete — privind industria, agricultura, statistica, finanţele ş.a. Studiile realizate de Şt. Zeletin, Virgil Madgearu, Gromoslav Mladenatz au atins un înalt nivel ştiinţific, oferind, totodată, soluţii privind evoluţia economiei naţionale. Şcoala românească de sociologie a dat, în persoana lui Dimitrie Guşti, pe unul dintre cei mai străluciţi reprezentanţi pe plan mondial ai acestei ştiinţe majore pentru prospectarea fenomenelor vieţii sociale. Se cuvine evidenţiat faptul că sub conducerea unui larg colectiv de redacţie prezidat de Dimitrie Guşti a fost realizată monumentala lucrare Enciclopedia României, în 4 volume (1938—1943).

Istoriografia a fost dominată de puternica personalitate a lui Nicolae Iorga — savant de renume internaţional, apreciat ca unul dintre cei mai mari istorici ai tuturor timpurilor. Personalitate prodigioasă şi extrem de complexă, N. Iorga a abordat o paletă tematică foarte largă, privind istoria României şi istoria universală. Acest domeniu a mai fost ilustrat de Vasile Pârvan — întemeietorul şcolii româneşti de arheologie —, Gh. Brătianu, Silviu Dragomir, Ioan Lupaş, Constantin C. Giurescu ş.a.

Literatura a atins performanţe cu adevărat excepţionale, datorate unor scriitori cu vocaţie universală, precum Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, George Bacovia. Critica şi istoria literară au fost dominate, la începutul acestei perioade, de Garabet Ibrăileanu şi apoi de Eugen Lovinescu şi George Călinescu — autorul lucrării monumentale Istoria literaturii române de la origini până în prezent (1941).

Nicolae Iorga

Arta românească a fost ridicată pe noi culmi de Constantin Brâncuşi — unul dintre cei mai mari sculptori ai tuturor timpurilor. Deschizător de noi drumuri în artă, C. Brâncuşi a urmărit esenţializarea formelor şi concentrarea maximă a expresiei. În domeniul picturii sunt de remarcat creaţiile lui Ion Ţuculescu, Camil Ressu, N. N. Tonitza, în cel al sculpturii operele lui Oscar Han, I. Jalea, iar în arhitectură construcţiile realizate de Ion Mincu, Duiliu Marcu şi Petre Antonescu.

Fondatorul şcolii muzicale româneşti, George Enescu, a desfăşurat o activitate multilaterală (compozitor, dirijor, pedagog), impunându-se prin lucrările sale originale, inspirate din muzica populară românească. Opera Oedip, prezentată în premieră mondială la Paris în 1936, a deschis noi căi în dezvoltarea teatrului liric universal. Arta dirijorală românească a fost reprezentată cu strălucire de Ionel Perlea, George Georgescu, Antonin Ciolan, care s-au aflat la pupitrul celor mai prestigioase orchestre din lume. În teatru s-au impus actori de talent ca C. Nottara, Tony Bulandra, Lucia Sturdza-Bulandra, Maria Filotti, Ion Manolescu, C. Tănase, N. Leonard, Gh. Folescu, Gh. Niculescu-Basu; pe scenele pariziene au jucat, decenii în şir, artistele românce Marioara Ventura, Elvira Popescu, Alice Cocea. În ciuda unor mari greutăţi materiale, cinematografia românească a făcut paşi înainte, în 1930 realizându-se primul film sonor, vorbit în româneşte (Ciuleandra).

Traian Lalescu

Presa a cunoscut o dezvoltare extraordinară: în Bucureşti apăreau circa 50 de gazete, iar în principalele oraşe din ţară se tipăreau 10—15 ziare şi reviste, multe dintre acestea editându-se în limbile naţionalităţilor conlocuitoare. Presa politică se diferenţiază tot mai mult, exprimând punctele de vedere ale diferitelor partide şi grupări politice. Pentru a face cunoscută poziţia politică a României, sau a mijloci contactele economice ale acesteia, au fost editate ziare şi reviste în limbi străine.

Dacă înainte de primul război mondial exista o singură agenţie de informaţii, după 1920 au luat fiinţă noi agenţii telegrafice: „Orient Radio” (Rador), „Presa”, „Danubian Press” ş.a., care dispuneau de o dotare modernă, având legături cu marile agenţii internaţionale de presă. La 1 noiembrie 1928 au început emisiunile postului de radio ,,România”.

Aşadar, deşi au avut de făcut faţă unor greutăţi învăţământul, ştiinţa, literature şi arta au cunoscut un adevărat salt valoric. După Marea Unire din 1918, poporul român a adus noi şi remarcabile contribuţii la dezvoltarea patrimoniului cultural al umanităţii.

Consolidarea statului unitar român (I)

Reporter: editura July - 6 - 2017 Comments Off on Consolidarea statului unitar român (I)

Anul 1918 marchează o dată memorabilă în istoria poporului nostru: după o luptă plină de abnegaţie, desfăşurată timp de mai multe secole, a fost înfăptuit statul naţional unitar român. El a însemnat încheierea unei etape şi începerea alteia noi, cu multiple valenţe, în istoria poporului nostru. Act profund progresist, Marea Unire din 1918 a ridicat pe o treaptă superioară comunitatea statornicită de-a lungul veacurilor între toate provinciile româneşti, a realizat cadrul naţional şi economico-social pentru dezvoltarea mai rapidă a ţării. 

Harta României în anul 1918

România întregită în hotarele sale fireşti avea o suprafaţă de 295.049 km² (faţă de 137.000 km² înainte de 1918); în 1930 populaţia României era de 18.052.896 locuitori (faţă de aproximativ 7.250.000 locuitori înainte de 1918), fiind a opta ţară, după numărul populaţiei, din Europa. România era un stat naţional unitar, întrucât majoritatea covârşitoare a locuitorilor ei erau români, alături de care trăiau alte naţionalităţi. Conform recensământului din 1930, din totalul populaţiei, 71,9% erau români, 7,9% — maghiari, 4,1% — germani, 4% — evrei, 3,2% ruteni şi ucraineni, 2,3% — ruşi, 2% — bulgari, 1,5% — ţigani, 0,9% — turci, 0,6% — găgăuzi, 0,3% — sârbi, croaţi şi sloveni, 0,3% — polonezi, 0,1% — tătari, 0,1% — greci, 0,3% alte neamuri. 

Unirea a dus la întărirea potenţialului economic al României, a creat condiţiile necesare fructificării la scară naţională a bogăţiilor solului şi subsolului, a accentuat rolul industriei în ansamblul economiei naţionale. Între întreprinderile şi ramurile economiei naţionale s-au stabilit legături directe, stimulate de înseşi legile obiective ale producţiei capitaliste.  

Grup de schele petroliere Moreni Prahova

Provinciile româneşti unite s-au încadrat organic în economia naţională, fapt confirmat de puternica lor dezvoltare după 1918. Comparativ cu anul 1913 reţeaua căilor ferate a crescut de la 4.300 km la circa 11.000 km, forţa motrice a industriei s-a mărit cu 235%, cele mai importante progrese înregistrându-se în industria electrică (429,4%), chimică (320,9%) şi alimentară (204%), suprafaţa arabilă a României a sporit de la 6,6 milioane ha la 14,6 milioane ha, cea acoperită cu păduri de la 2,5 milioane ha la 7,3 milioane ha. Referindu-se la acest aspect, cunoscutul om de ştiinţă Simion Mehedinţi scria: „Renaşterea economică a Transilvaniei, după ce şi-a recăpătat rolul ei istoric în cuprinsul neamului românesc, e dovada cea mai lămurită că provincia din mijlocul ţării formează o unitate organică cu restul statului român”. 

Ca urmare a eforturilor deosebite depuse de posibilităţile punerii în valoare a bogăţiilor naturale de care dispunea România întregită, precum şi de măsurile luate pe linie de stat, refacerea economică s-a încheiat în 1923 — 1924, după care a urmat o dezvoltare accentuată a forţelor de producţie. 

Fabrica de locomotive Reşiţa

Criza economică din 1929—1933, care a zguduit întreaga lume capitalistă, a lovit cu putere şi industria românească. După ieşirea din criza economică, procesul de dezvoltare a industriei a fost stimulat de politica intervenţionistă a statului, îndeosebi în ramurile extractive (ţiţei, gaze naturale, minereuri) şi prelucrătoare (metalurgie, electrotehnică, chimică). Progresele înregistrate au fost evidente: în 1938 — anul de vârf al dezvoltării economiei româneşti din orânduirea capitalistă — industria contribuia cu 36,6% la crearea produsului social (faţă de 25% în 1913) şi cu 28,4% la venitul naţional (faţă de 19,6% în 1913). 

În acelaşi an, producţia indigenă satisfăcea 78,6% din nevoile de produse industriale, ceea ce demonstra gradul relativ înalt de diversificare şi capacitatea ei de a răspunde necesităţilor crescânde ale economiei. Industria asigura aproape integral cerinţele pieţei interne pentru bunurile de consum şi unele nevoi de mijloace de producţie cu un nivel mai scăzut de tehnicitate. România era a şasea ţară din lume şi prima din Europa în producţia de petrol, a doua producătoare de gaze naturale din Europa, se afla pe locul doi în privinţa producţiei de aur. 

Imagine articolă în anul 1918

Evoluţia agriculturii a fost puternic influenţată de reforma agrară din 1921 — cea mai largă reformă de acest fel înfăptuită în sud-estul Europei în perioada interbelică — prin care au fost expropriate 6,3 milioane ha din marea proprietate. Producţia agricolă a cunoscut o sensibilă creştere, în anul 1929 recolta de cereale fiind cu 140% mai mare decât în 1922, sporuri însemnate înregistrându-se şi în zootehnie, legumicultură, viticultură ş.a. 

Evoluţii asemănătoare au cunoscut şi celelalte ramuri economice. În 1920 s-a înfăptuit unificarea monetară (prin retragerea din circulaţie a coroanelor, rublelor şi leilor emişi de ocupanţii germani în timpul războiului), în 1921 s-a întocmit primul buget al României întregite, iar în 1929 s-a realizat stabilizarea monetară, care a stopat procesul inflaţionist.  

Rafinaria Astra română, Ploieşti, 1929

Concomitent a crescut rolul capitalului autohton, care a reuşit, la mijlocul deceniului al patrulea, să depăşească — pentru prima dată în istoria României — ponderea capitalului străin. Capitalul românesc a beneficiat (mai ales în perioada 1922—1928 şi 1934—1938) de sprijinul statului, care a promovat o politică protecţionistă. Totuşi în unele ramuri capitalul străin deţinea poziţii importante, şi, în ansamblu, România continua să depindă de marile monopoluri occidentale. 

Deşi România nu s-a putut desprinde din aria statelor slab dezvoltate din Europa, în perioada menţionată ea a depăşit stadiul de ţară „eminamente agrară” căpătând o structură economică agrar-industrială. 

Ţărănimea continua să fie cea mai numeroasă categorie socială din România. Situaţia ei s-a îmbunătăţit ca urmare a reformei agrare; potrivit datelor statistice, pînă la 1 ianuarie 1929 au fost împroprietăriţi 1.393.353 săteni, cu un număr de 3.760.372 ha; de asemenea, ţăranii beneficiau de cele 2.594.800 ha reprezentând păşuni comunale. De pe urma reformei agrare au beneficiat nu numai ţăranii români, ci şi cei aparţinând naţionalităţilor conlocuitoare. Astfel, în Transilvania au fost împroprietăriţi 317.833 de ţărani români, 46.069 unguri şi 24.815 germani. 

Deoarece legile pentru reforma agrară stabileau că moşierii expropriaţi erau despăgubiţi, ţărănimea a trebuit să preia asupra sa o sumă considerabilă. Acest fapt a grevat puternic covârşitoarea majoritate a gospodăriilor ţărăneşti, care nu şi-au putut asigura o adevărată independenţă economică.  

Un fapt caracteristic îl constituie sporirea din punct de vedere numeric şi calitativ a intelectualităţii, precum şi a funcţionarilor, ca urmare a creşterii rolului ştiinţei şi culturii în ansamblul societăţii româneşti, a modernizării aparatului de stat. 

 

 

 

 

(„Viaţa politică din România 1918-1944”, de Ioan Scurtu, Editura Albatros) 

 

Amprenta influenţei ruse

Reporter: editura October - 15 - 2010 Comments Off on Amprenta influenţei ruse

Rubrica noastră, inaugurată în numărul trecut cu articolul „Amprenta influenţei franceze”, îşi propune să consemneze şi alte „amprente”, să aducă mărturii despre aportul valoric adus de diferite culturi la consolidarea unei structuri unitare a civilizaţiei româneşti.

Deşi Rusia kievleană şi apoi Rusia moscovită nu s-au aflat în imediata apropiere a Ţărilor Româneşti, mai cu seamă dacă ţinem cont de dimensiunile subiective ale distanţelor dintre aceste popoare, datorăm cronicilor ruseşti unele dintre timpuriile semnalări cunoscute ale românilor, “Cronica lui Nestor” şi “Însemnarea vremurilor de demult” fiind ştiute şi studiate în mediile academice cu prisosinţă.

Trebuie să stabilim, de la începutul acestei intervenţii, că nu vom discuta despre influenţa slavă, ci de cea rusă, identificată şi înţeleasă ca atare. Practic, intrarea Moldovei lui Ştefan cel Mare într-o alianţă politică de anvergură se realizează prin căsătoria sa cu Maria de Mangop, rudă apropiată a Marelui Duce şi apoi Ţar al Moscovei, predecesorul lui Ivan cel Groaznic, Ivan al III-lea. Dar această căsătorie şi acest act politic – Maria de Mangop fiind, în primul rând, o Paleologă, din familia ilustră a împăraţilor Bizanţului – nu a avut practic nici o influenţă şi nu a lăsat o altă urmă decât în universul artistic românesc, dacă ar fi să amintim în acest sens doar acoperământul de mormânt de la Putna, o capodoperă a artei medievale româneşti.

Este firesc să ne aşteptăm ca influenţa rusă să se exercite, în adevăratul sens al cuvântului, odată cu marile campanii ale Ţarului Petru I, care aveau drept ţintă ieşirea la marea deschisă navigaţiei şi mai cu seamă la marea caldă, Marea Neagră. Nu putem crede că acţiunea de modernizare a societăţii şi statului rus, începută de Petru I şi continuată de Ecaterina a II-a, să nu fi avut o răsfrângere asupra Principatelor Dunărene. Nesfîrşitele războaie ruso – turce au adus armatele ţarilor întâi în preajma românilor şi apoi chiar pe teritoriile lor. Orice ocupaţie este o nenorocire, dar în orice nenorocire se poate afla şi o fărâmă de bine. Corpul ofiţeresc rus era alcătuit în exclusivitate din membri ai păturii nobiliare şi mulţi dintre aceşti nobili, în general de mic rang, erau adepţii reformelor şi ai modernizării. Nu greşim cînd vom spune că, alături sau împreună cu domnii fanarioţi, ofiţerimea şi administraţia militară rusă din timpul ocupaţiilor au adus primele, dar hotărâtoarele, elemente ale modernităţii occidentale.

Relaţia dintre Dimitrie Cantemir şi Petru cel Mare este foarte cunoscută şi alianţa militaro – politică dintre cei doi mari oameni a avut la bază aspiraţia comună pentru modernizare şi pentru consolidarea unei opoziţii comune la presiunea Imperiului Otoman. Rămâne de discutat ce s-ar fi întîmplat cu Moldova şi cu Ţara Românească dacă bătălia de la Stănileşti s-ar fi terminat altcumva. Ceea ce s-a petrecut în Basarabia după ocuparea ei din 1812 ne poate da o imagine asupra consecinţelor nefaste ale unei ipotetice victorii a alianţei asupra otomanilor. Dar istoria nu se scrie începînd cu “dacă”. Cert este că Dimitrie Cantemir şi familia sa au contribuit vizibil la modernizarea culturii ruse, Antioh Cantemir (nu fratele, ci fiul) fiind considerat şi astăzi unul din fondatorii literaturii ruse moderne. Dimitrie Cantemir a contribuit la închegarea unei atmosfere culturale serioase în Rusia, el însuşi fiind un membru de vază al Academiei de la Berlin, iar lucrările sale stând la fundamentul unor direcţii ale politicii externe ale Rusiei, dar şi ale Angliei. Cercetătorul român, profesor universitar de la Universitatea din Copenhaga, Eugen Lozovan, a descoperit şi a publicat documentele Lojii Masonice din care făceau parte şi Cantemir şi Petru cel Mare, lojă în care Dimitrie Cantemir era superior în grad lui Petru, Ţarul tuturor Rusiilor. Se prea poate ca multe să se explice pornind de la aceste documente. La această prezenţă trebuie adăugată aceea a Spătarului Milescu, nu un prieten al Cantemireştilor, dar un excepţional om de carte şi unul dintre străluciţii înalţi funcţionari diplomatici ai Rusiei. Nu e de acceptat că prezenţele acestea atât de puternice să fi exercitat o influenţă unidirecţională, ci la rândul lor au creat, chiar prin capilaritate, o comunicare de idei şi informaţii în lumea românească.

Dar să revenim la subiectul principal pe care ni l-am propus – influenţa rusă. După cum aminteam, marile mişcări militare, interesul strategic al Rusiei în zona Balcanilor au dus, inevitabil, la exercitarea directă a influenţei politice şi culturale a statului şi societăţii ruse asupra statelor şi societăţii româneşti. Primul ziar apărut la Iaşi a fost un ziar al ofiţerilor ruşi, publicat în limba franceză. Puşkin, exilat în proaspăt ocupata Basarabie, are relaţii strînse cu intelectualii români şi unele din poemele sale au teme locale. Generalul Pavel Kiseleff îndrumă redactarea şi adoptarea Regulamentului Organic, actul care consfinţeşte modernizarea Principatelor. Eteria şi Mişcarea lui Tudor, două energii politico-militare cu sursă comună, dar cu interese divergente, au un primum movens rus. Revoluţia de la 1848 a fost înăbuşită şi de trupele ruseşti, dar în regimentele de ocupaţie se afla un ofiţer care a scris un jurnal în care societatea românească este savuros şi minuţios descrisă. Numele său este Lev Tolstoi. Din punct de vedere cultural, influenţa rusă capătă o forţă extraordinară către sfîrşitul secolului al XIX-lea, când gândirea socială îşi capătă rolul de vector sincronizator al societăţii. Refugiaţii politici propriu-zişi, ca Dobrogeanu Gherea sau mateloţii de pe crucişătorul Potemkin, îşi găsesc azil în România, iar ideile lor circulă nestingherit. Basarabeni de vază ca Stere sau intelectuali ca Nădejde sau Arbore au legături puternice cu cercurile revoluţionare ruse, care doreau doborârea absolutismului – ceea ce era destul de departe de instaurare unei dictaturi bolşevice – iar cultura română, atât de permeabilă la adevăratele valori, nu a întârziat să reacţioneze fructuos. Traducerile din Turgheniev, Tolstoi sau Cehov apar în cea mai populară colecţie de masă, Biblioteca Pentru Toţi. Aceste traduceri au deschis orizonturi şi au modelat gustul. Este în afara oricărei îndoieli faptul că modernizarea literaturii române la începutul secolului al XX-lea s-a petrecut sub influenţa a două mari literaturi – cea franceză şi cea rusă. Realismul rus şi naturalismul francez se regăsesc în haină românească în opera unor scriitori importanţi. Un exemplu, care ar putea să pară exotic, este faptul că două poveşti de Ion Creangă, Punguţa cu doi bani şi Ivan Turbincă, au la bază motive ruseşti.

Interesant este faptul că o vreme chiar şi în limbă au existat dublete de origine fie rusă, fie franceză. Limba română fiind în mod evident o limbă neolatină, s-a acomodat mai degrabă cu neologismele franceze decât cu cele ruseşti. Poate la aceasta a contribuit şi numărul mare al intelectualilor şcoliţi în Franţa şi aproape inexistenţa unei influenţe universitare moscovite. În Basarabia, astăzi, limba rusă este prezentă nu doar la rusofonii naturali, ci şi, în mod insidious, la românofoni, prin traducerile involuntare din expresiile uzuale ruseşti. Cu cît instrucţia şcolară a fost mai înaltă, cu atât expresiile sunt mai prezente. Încă o dovadă că oamenii sunt sub vremi.

Situaţia influenţei ruse devine spectaculoasă după cel de al doilea război mondial – şi nu mă refer la aspectul sovietic al acestei influenţe, ci la masivul aport de cultură rusă autentică, petrecut în avalanşa schimbărilor politice şi instituţionale, favorizată de prezenţa armatei sovietice pe teritoriul nostru naţional. Cartea Rusă devine o instituţie în sine, o instituţie cu meritele şi păcatele sale. Meritele sunt evidente – traducerea clasicilor ruşi, realizată de mari nume ale literaturii noastre, nume care uneori îşi găseau în acest fel soluţia de supravieţuire intelectuală şi nu doar atât, a dus la o lărgire a orizontului de sensibilitate şi cunoaştere, în special a tinerelor generaţii. Mai puţin bun a fost monopolul aproape exclusiv asupra produsului cultural pe care îl deţineau aceste instituţii de sorginte sovietică. Mai cu seamă că, la urma urmelor, chiar şi marile valori autentice ale culturii ruse aveau rolul lor în această uriaşă operaţiune de convertire a mentalului colectiv din filo-occidental în filo- sovietic. Filmul, teatrul, baletul, muzica rusă, chiar din perioada sovietică, au avut un efect extraordinar de maturizare şi îmbogăţire spirituală a românilor. Asta nu înseamnă că excesul propagandistic nu a avut urmări şi nu sunt puţine cazurile de refuz şi neînţelegere a ceea ce este bun din cauza însoţirii sale cu răul. Un rău imens. În acest moment istoric, ar trebui să respirăm adânc şi să ne ţinem cumpătul pentru a deosebi valoarea de propagandă, pentru a înţelege că ruşii şi românii nu au nimic de împărţit, ci, şi unii şi alţii au suferit sub aceeaşi opresiune. Alexandr Soljeniţîn – şi nimeni nu-i poate contesta autoritatea şi expertiza – a făcut observaţia că statul rus, ca şi cel sovietic, nu s-au purtat bine cu vecinii, între care se numără şi românii.

Speranţa tuturor este că intrăm într-o lume în care trecutul cântăreşte mai puţin decât viitorul. În acest viitor comun, popoarele pot trăi doar dacă recunosc că valorile circulă şi ele nu se pot impune cu de-a sila, ci sunt acceptate şi asimilate natural. Recunoaşterea oricărei influenţe se face astăzi prin fructificarea acesteia. Influenţa nu poate avea drept rezultat asimilarea celui influenţat, ci afirmarea identităţii acestuia cu o forţă reînnoită, prin valorile acelei influenţe. Ilustrarea clasică a acestei aserţiuni este şi influenţa reciprocă româno – rusă, cu toate proporţiile păstrate.

Eugen Uricaru