NUMARUL
205-206
Președintele formațiunii PLUS, Dacian Cioloș, precum și Renew Europe, au apreciat Rezoluția Parlamentului European cu ...
Datele cele mai recente ale Eurostat pun în evidență faptul că unul din șase adulți ...
În Bosnia-Herțegovina se înregistrează un fenomen cutremurător din perspectiva percepției autorităților vizavi de istoria recentă, ...
Relațiile internaționale par să se fi conformat și ele rigorilor impuse de protocoalele scrise sau ...
PROLOG. Când am întors ultima pagină a volumului ,,ANUL ZERO 1945, O ISTORIE”, eram la ...
Ca urmare a liberalizării politicii românești față de Occident, în anul 1971, împreunpă cu alte ...
Fondată la 4 aprilie 1991, înainte cu câteva luni de proclamarea independenței Republicii Moldova, revista ...
Imaginea savantului Nicolae Iorga în memoria colectivă a poporului român este copleșitoare. Practic, ea întruchipează ...
De-a lungul timpului, personalități publice considerate reprezentative și cu mare anvergură au fost desemnate de ...
II. Căldură, mișcare, interese militare Rege printre combustibili, petrolul încă face să se învârtă roțile economice, ...
Potrivit celebrului „ceas al sfârșitului” - numărătoare simbolică a clipelor care despart omenirea de un ...
Statisticile internaționale referitoare la modul în care guvernele și politicienii au gestionat situațiile de urgență ...
Dincolo de biografiile romanțate și de personajele spioni care umplu volumele și cinematografia există destine ...
Digitalizarea accelerată a politicii are o mulțime de fațete, iar liderii din toată lumea se ...
Motto: „Vox populi, vox Dei”*     Ca și altădată, doi cumetri, profitând de noul regim acordat supraviețuitorilor ...
Datoriile moștenite după destrămarea fostei Iugoslavii de statele balcanice care și-au declarat independența au fost ...

Urmează războaiele pentru apă?

Reporter: editura September - 14 - 2018 Comments Off on Urmează războaiele pentru apă?
Un fenomen la fel de îngrijorător, dacă nu și mai terifiant decât cel al schimbărilor climatice, este criza apei, în special a celei potabile. Dacă tendinţa actuală de irosire a acestei resurse continuă, lumea ar putea suferi o pierdere de 40% din totalul apei potabile până în 2030, avertizează Organizația Națiunilor Unite. Un raport al acestei organizaţii estimează că în doar circa 15 ani, lumea ar putea suferi de o criză a apei. Potrivit documentului, pe lângă pierderea a 40% din apa disponibilă, nevoia de apă la nivel global ar creşte cu 55% până în 2050, rezultând astfel consecinţe catastrofale. Dată fiind creșterea populației, „până în 2050, agricultura va trebui să producă cu 60% mai multe alimente la nivel mondial şi cu 100% mai mult în ţările în curs de dezvoltare. Se așteaptă ca nevoia de apă pentru industrie să crească cu 400%, din 2000, până în 2050, cea mai mare creştere având loc în economiile emergente şi în ţările în curs de dezvoltare”, arată raportul ONU, citat de „International Business Times”

Dramele lipsei de apă

Organizația detaliază în document și situația din regiunile globului cele mai expuse la criza apei. În Asia, calitatea pânzei freatice este afectată de agenţi naturali şi antropogeni, dar și de fenomene naturale extreme, cum ar fi seceta. O imagine realizată din spațiu în 2016 arată fără echivoc că lacul Urmia, din Iran, începe să își reducă semnificativ suprafața. Așa încât predicția lui Ismail Serageldin, vicepreședinte al Băncii Mondiale, făcută cu mulți ani în urmă, nu mai pare atât de improbabilă: „Multe din războaiele acestui secol (referindu-se la secolul XX) au fost legate de petrol, dar din secolul următor va fi vorba despre apă”. În timp ce petrolul a dominat decenii în șir gândirea geopolitică a puterilor mondiale, noul mileniu aduce printre priorități importanța excepțională a resurselor de apă, generând conflicte în regiunile în care nu se găsește sau se află în cantități nesemnificative. Cea mai evidentă și fundamentală problemă legată de gestionarea apei este că 97% din această resursă nu este potabilă sau aptă de a fi folosită în agricultură, deoarece este închisă în oceanele lumii.


Profesorul Butts, din cadrul Colegiului de Război al Armatei americane, într-un articol care a trezit un mare interes, „Importanța strategică a apei”, scria: „Doar 3% din apa de pe Pământ este proaspătă, mai mult de 2% este blocată în ghețurile polare sau în acviferele adânci ale apelor subterane și, prin urmare, nu este disponibilă pentru a satisface nevoile omului”. Aceasta este și o explicație suplimentară pentru cazuistica multiplelor conflicte ale secolului care au fost generate de dificultatea împărțirii resurselor de apă. Tensiunile dintre India și Pakistan asupra bazinului hidrografic al Indus-ului, care au fost exacerbate după medierea britanică, sunt un exemplu. Dacă Banca Mondială nu ar fi intervenit, o ciocnire violentă între New Delhi și Karachi ar fi fost inevitabilă. Doar negocierile derulate și mediate de instituția financiară internațională au condus la semnarea Tratatului privind apele Indus-ului, din 1960. Un alt celebru conflict pe tema apei a fost cel între Argentina și Brazilia, asupra bazinului Alto-Parana, care a durat decenii. Acordul a fost finalizat în Tratatul multilateral al Itaipu-Corpus, din 1979.

Dramele lipsei de apă

Din nefericire, dezvoltarea exponențială a lumii, a societăților marchează și în acest secol izbucnirea unor conflicte izvorâte din dorința de a controla această vitală resursă naturală, iar complicațiile pe care le poate provoca deficitul de apă sunt nenumărate. Asistăm deja la evenimentele dezastruoase desfășurate în Siria, care au produs una dintre cele mai mari crize umanitare din epoca modernă. Tulburările interne din această țară, care s-au transformat într-un război multi-actori, au generat, fără doar și poate, un exod masiv al populației. Dar la fel de evident este că și seceta gravă din această parte a lumii a amplificat fenomenul, forțând peste 1,5 milioane de persoane din zonele urbane să se mute, punând o presiune imensă asupra serviciilor sociale. Managementul defectuos al aprovizionării cu apă a fost resortul care a agravat în Siria și mai mult tensiunile. Cei afectați au protestat în stradă, amplificând tulburările sociale, manifestările împotriva guvernului transformându-se într-un conflict generalizat, ceea ce a transformat țara într-un teatru de luptă atât pentru forțele regionale, cât și pentru marile puteri. 


La fel ca în Siria, regimul aflat la putere în Iran a fost criticat și acuzat că folosește prețioasele rezerve de apă cu preponderență în beneficiul Gărzii Revoluționare Islamice. Populația percepe cu îngrijorare scăderea resurselor de apă, ceea ce poate deveni chiar o amenințare majoră la adresa securității naționale. Există câteva explicații legate de această scădere acentuată a rezervelor de apă din această țară. Kaveh Madani, de la Colegiul Imperial din Londra, identifică trei factori principali care au determinat diminuarea considerabilă a rezervelor de apă ale Iranului: folosirea excesivă a acestei resurse de către populație, un management incompetent în domeniul agriculturii și, bineînțeles, gestionarea incorectă a resurselor de apă, toate aceste elemente aducând Iranul la limita unei crize. Madani consideră că lanțul deciziilor neînțelepte durează de mulți ani în acest stat, ceea ce a determinat diminuarea drastică și alarmantă a rezervelor de apă din întreaga țară.

Același raport avertizează că schimbarile climatice ar putea aduce „riscuri adiţionale“, prin creşterea frecvenţei fenomenelor naturale extreme. „Se unesc două tendinţe globale: schimbările climatice şi dezvoltarea economică a ţărilor în curs de dezvoltare sau emergente. Este sigur că acest lucru va intensifica problematica apei, mai ales, pentru cei săraci şi marginalizaţi din aceste ţări”, adaugă documentul. Pentru a contracara aceste previziuni dezastruoase, ONU solicită industriilor care se bazează pe apă să implementeze mecanisme mai eficiente pentru a trata deşeurile şi să se asigure de calitatea acceptabilă a apei folosite. 

Anne Jugănaru

Între vestigii istorice şi cazmaua demolatoare

Reporter: editura June - 15 - 2014 Comments Off on Între vestigii istorice şi cazmaua demolatoare
Castelul Nălaţ, de la marginea Haţegului

Castelul Nălaţ, de la marginea Haţegului

Acum aproape jumătate de secol ajungeam pentru prima dată în Italia, la unul din strălucitele colocvii „Magna Graecia”, care se organizau anual la Taranto din 1961 – se organizează şi în prezent, din câte ştiu. Eminentul arheolog de origine română Dinu Adameşteanu, căruia noi toţi, tinerii arheologi şi istorici români care aveam burse la colocviu, îi datoram prezenţa noastră la Taranto, era foarte tulburat de un proces care i se intentase din partea unor dezvoltatori imobiliari. Ne-a dus după colocviu la Metapont, ne-a arătat teatrul grec de acolo, superb şi foarte bine păstrat, şi acolo, pe loc, ne-a povestit că adversarii lui în proces, care voiau să construiască taman pe locul teatrului un mare hotel, reuşiseră să facă astfel încât procesul să se judece la Roma, ca să poată pretinde că teatrul acela, pe băncile căruia stăteam, nu exista de fapt, era o invenţie a arheologilor care le sabotau iniţiativa din cine ştie ce interese obscure…

De atunci şi până azi am cules sute de exemple în care se vede conflictul perpetuu între cei care vor să construiască pe locul vechilor ruine şi cei care vor să le ocrotească. Problema nu e simplă, mai ales în Europa, unde pământul ascunde comori de istorie: aproape oriunde ai înfige cazmaua, rişti să distrugi vestigii ale trecutului. Aceste ciocniri iau adesea înfăţişarea unui conflict între lăcomia de bani a investitorilor şi nobilul devotament dezinteresat al iubitorilor de istorie, dar lucrurile nu sunt niciodată atât de simple: lumea modernă are nevoie de autostrăzi, turismul – singura activitate care poate transforma patrimoniul monumental dintr-o resursă simbolică într-o resursă aducătoare de profit – nu se dezvoltă acolo unde nu sunt hoteluri decente… De fiecare dată, o opţiune foarte dificilă între interesele pe termen scurt şi idealurile culturale, identitare şi valoroase simbolic, impune un sacrificiu dureros.

Gara din Brad, monument istoric

Gara din Brad, monument istoric

Dacă până la primul război mondial aceste bunuri erau exclusiv în grija fiecărui stat, şocul distrugerii unor monumente depozitare ale simbolurilor naţionale – cum a fost catedrala Notre Dame de la Reims, bazilica încoronării regilor Franţei, distrusă de bombardamentele germane din septembrie 1914 – a impus tot mai pronunţat ideea unei responsabilităţi transnaţionale pentru protejarea unor atari locuri şi monumente concentrând un capital simbolic major. Liga Naţiunilor, înfiinţată după încheierea războiului, a depus mari eforturi în acest sens. Un rol important a jucat în această direcţie şi România, nu în mică măsură şi datorită faptului că Nicolae Titulescu îl promovase la Geneva pe tânărul, pe atunci, George Oprescu, distins istoric de artă.

Conferinţa de la Atena, din 1931, referitoare la restaurarea clădirilor istorice, a pregătit adoptarea în 1933 a Cartei de la Atena, al cărei proiect, redactat de Le Corbusier, reflectă această conştiinţă crescândă a responsabilităţii internaţionale pentru patrimoniul cultural – o noţiune care acum este utilizată pentru prima dată. Patrimonium în latină înseamnă „moştenire”, şi limbile moderne folosesc tot mai frecvent echivalentul acestui cuvânt în mai multe limbi moderne, heritage, de bună seamă, pentru că numărul ştiutorilor de latină este într-o dramatică descreştere peste tot în lume.

După grozăviile celui de-al doilea război, ONU a generat o organizaţie special destinată culturii, UNESCO – Organizaţia Naţiunilor Unite pentru educaţie, ştiinţă şi cultură, fondată în 1945 ca un organism complementar al Naţiunilor Unite. În 1954, Egiptul, sub dictatura lui Nasser, a decis o vastă operaţie de îndiguire a Nilului, pe modelul marilor şantiere sovietice. Proiectul era cu totul nepăsător faţă de perspectiva dispariţiei unor monumente istorice fără egal, vestigii ale arhitecturii sacre egiptene şi greco-romane. Un val general de emoţie în întreaga lume civilizată a evidenţiat atunci caracterul universal al bunurilor culturale ameninţate. UNESCO şi-a afirmat atunci pentru prima dată în mod spectaculos vocaţia de apărare a patrimoniului cultural al umanităţii: „Naţiunile Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură” au investit 80 milioane de dolari în transferarea templelor de la Abu Simbel şi Philai, reclădite în zone înalte de pe valea Nilului.

Considerată un enorm succes, acţiunea din Egipt a fost urmată de protejarea monumentelor şi lagunei Veneţiei, apoi a vestigiilor celei mai vechi civilizaţii din subcontinentul indian de la Mohenjo-daro şi a complexului sacru de la Borobodur. De atunci şi până în prezent, 962 monumente naturale şi culturale au intrat în patrimoniul pe care UNESCO îl protejează. Aceste iniţiative au fost sistematizate odată cu Conferinţa generală UNESCO din 1972, care a decis constituirea ICOMOS – Consiliul Internaţional al Monumenelor şi Siturilor – şi a elaborat Convenţia menită să protejeze proprietatea comună unică şi de neînlocuit – patrimoniul comun al omenirii.

Un coleg italian îmi spunea, la începutul anilor ’90, că „ar fi bine dacă aţi încerca să daţi o lege a rezervaţiilor arheologice înainte de a restitui proprietăţile”. N-a fost să fie, aş zice chiar dimpotrivă. Legea 18 s-a adoptat şi aplicat într-un vid legislativ destul de suspect, la drept vorbind. E adevărat că legile anterioare lui 1989, atât în privinţa patrimoniului istoric imobil, cât mai ales în privinţa patrimoniului mobil – obiecte de artă şi colecţii în proprietatea nominală a particularilor – erau extrem de constrângătoare. Patrimoniul construit era aparent protejat, de fapt, însă, era protejat doar în raport cu particularii, într-o vreme în care statul „multilateral dezvoltat” distrugea frenetic monumente, biserici, sate şi oraşe. Patrimoniul mobil era practic naţionalizat de o lege abuzivă, care a fost abrogată încă din primele luni de după revoluţie. Această eliberare nu a fost însă nici însoţită, nici măcar urmată repede de o nouă lege care să reglementeze acest domeniu atât de delicat. La conducerea noului Minister al Culturii, dl. Andrei Pleşu a iniţiat reînfiinţarea Comisiei Monumentelor Istorice, dar nici domnia sa, nici succesorii domniei sale din guvernele Stolojan şi Văcăroiu nu au înaintat vreun act normativ care să protejeze cea mai fragilă componentă a patrimoniului cultural, bunurile mobile. Drept care România a pierdut în acei ani inaugurali o cantitate greu de evaluat exact, dar fără nici o îndoială enormă, de bunuri culturale, care se exportau cu vagoanele şi au reprezentat baza multor averi – poate licite, dar fără îndoială nelegitime. Abia sub ministeriatul lui Ion Caramitru – probabil cel mai benefic pentru acest domeniu al patrimoniului, cel puţin până acum – s-a elaborat şi adoptat o lege care răspunde în bună măsură exigenţelor de protejare a obiectelor valoroase cultural.

Castelul baronului Franz Nopcea, din Săcel

Castelul baronului Franz Nopcea, din Săcel

Tot atunci, în 1999, a fost suplimentată considerabil lista monumentelor istorice protejate de UNESCO. România beneficia de susţinerea UNESCO pentru Delta Dunării, din 1991, şi pentru opt mănăstiri din nordul Moldovei şi Mănăstirea Horezu, ca şi pentru bisericile fortificate din Transilvania, din 1993. Li s-au adaugat, în 1999, ansamblul cetăţilor dacice din Munţii Orăştiei, centrul istoric al Sighişoarei şi opt biserici de lemn din Maramureş. Recent, o încercare de a înscrie în lista UNESCO vestigiile minelor de aur de la Alburnus Maior – Roşia Montană nu a fost validată de UNESCO, deoarece monumentele de acolo nu sunt unice în lume, cum o cer normele acestei organizaţii.

Evident, la asta se adaugă lista, cu mult mai amplă, a monumentelor protejate la nivel naţional. Reînfiinţarea, după revoluţie, a venerabilei Comisi(un)i a Monumentelor Istorice – slujită, alături de alţi savanţi, şi de bunicul meu, Constantin Moisil, apoi şi de tatăl meu, Emil Condurachi – a salvat multe asemenea monumente. Comisiunea Monumentelor Istorice se infiinţase în 1892, având drept atribuţii evidenţa şi cercetarea monumentelor istorice; din 1923 până în 1940, a fost condusă de Nicolae Iorga, secondat de N. Ghika-Budeşti, Stefan Balş, Arthur Verona, Horia Teodoru. În 1948, şi această instituţie a fost desfiinţată. În 1952 s-a decis înfiinţarea unei Direcţii având drept obiect protejarea şi restaurarea monumentelor, mai cunoscută sub numele de Direcţia Monumentelor Istorice, desfiinţată după cutremurul din 1977, ca să nu mai existe piedici în calea demolărilor.

În 1990 se reînfiinţa şi Direcţia Monumentelor, Ansamblurilor şi Siturilor Istorice din Ministerul Culturii, iar ulterior Institutul Naţional al Patrimoniului, având ca principale atribuţii cercetarea, evidenţa, protejarea şi restaurarea monumentelor istorice.

De la un timp, un capitol foarte vast s-a adăugat monumentelor tangibile: este vorba despre patrimoniul invizibil, constând din tehnici şi practici tradiţionale, reprezentînd de asemeni un tezaur cultural, poate cel mai ameninţat de invazia modernităţii. Muzeul Ţăranului Român dezvoltă tradiţiile iniţiate de Muzeul Satului sau de Complexului muzeal ASTRA – Sibiu, organizând evenimente tematice care confruntă publicul cu acţiunea directă a creatorilor populari. Tot mai mulţi dintre contemporani sunt aduşi să-l descopere abia atunci cînd formele atât de diverse şi pasionante de creativitate tradiţională ajung în pragul dispariţiei: citeam recent într-o revistă de arhitectură franceză despre calităţile inegalabile ale construcţiilor din chirpici.

Ar mai fi de adăugat multe la acest capitol. Ezit între a evoca organizaţia Blue ShieldScutul Albastru, fondată în 1996, dar bazată pe Convenţia de la Haga, pentru protecţia patrimoniului cultural în eventualitatea unui conflict armat, echivalentul Crucii Roşii pentru monumente şi opere de artă – şi a cita o rezoluţie a ICOMOS, din 18 aprilie 2014, de Ziua internaţională a monumentelor şi siturilor, care exprimă îngrijorarea acestei organizaţii pentru salvgardarea patrimoniului arhitectonic al Bucureştilor. Din păcate, ambele subiecte sunt cât se poate de actuale, fie în ţară, fie în lume: amintirea Podului de la Sarajevo, dar şi îngrijorarea pentru oraşele Ucrainei sau pentru soarta cartierelor vechi ale Capitalei, unde clădiri de mare valoare culturală se degradează în aşteptarea demolării, merită toată atenţia noastră.

Prof. dr. Zoe Petre

Transnistria la intersectie istorica

Reporter: editura February - 13 - 2012 Comments Off on Transnistria la intersectie istorica

O situaţie nouă. La sfârşitul anului 2011, administraţia din enclava separatistă transnistreană (regiunea de est a Republicii Moldova), condusă de peste două decenii de Igor Smirnov, a fost înlăturată şi s-a destrămat ca un balon de săpun. Totul s-a derulat paşnic, în cadrul unui proces electoral care, în variantele de până acum, părea mai degrabă o farsă menită să-l reconfirme necontenit pe veşnicul şi atotputernicul Igor Smirnov şi clanul său ce acaparase toate pârghiile de putere politică şi decizie economică de la Tiraspol.

Succesorul, Evgheni Şevciuk*, învingător împotriva unui contracandidat, Anatoli Kaminski, ce părea să se bucure de un suport mai mare din partea Moscovei, a spulberat din primele zile de la instalarea oficială întregul eşafodaj al coruptei şi învechitei administraţii smirnoviste: în primul rând a fost demisă în întregime conducerea Securităţii transnistrene în frunte cu şeful acesteia, Vladimir Antiufeev, un vechi ofiţer KGB acuzat de crime în republicile baltice în perioada perestroicii lui Gorbaciov, care-şi găsise refugiu în regiunea separatistă transnistreană ca unul din ultimele bastioane din ceea ce a însemnat regimul totalitar sovietic. Au fost îndepărtaţi, de asemenea, toţi miniştrii şi adjuncţii acestora, primarii oraşelor şi preşedinţii de raioane, în total peste 90 de înalţi demnitari şi funcţionari ai administraţiei republicii separatiste. Printre „victimele” schimbării s-a numărat şi Vladimir Smirnov, unul din fiii fostului lider, care ocupa bănoasa funcţie de şef al vămii din stânga Nistrului. Pentru prima dată a fost înfiinţată şi funcţia de premier.

Răspunzând unor vechi şi insistente doleanţe ale populaţiei din Transnistria privind libera circulaţie, noul lider a anunţat introducerea, de la 1 ianuarie 2011, a unui regim simplificat de trecere a frontierei interne moldo-transnistrene de către localnici şi mărfurile acestora în partea dreaptă a Nistrului. Decizie salutată imediat şi la Chişinău, dar din păcate o măsură, cel puţin în prima etapă, cu caracter unilateral: libertate de mişcare doar într-un sens, din regiunea separatistă spre restul teritoriului Republicii Moldova. Chiar în dimineaţa primei zile a Noului An, un tânăr basarabean de 18 ani a fost pur şi simplu mitraliat şi pulverizat de un militar rus din forţele de pacificare în timp ce încerca să treacă cu autoturismul său prin Zona de securitate în regiunea transnistreană. Un incident tragic, ce amintea de atmosfera incendiară a războiului de pe Nistru din 1992 şi care, fireşte, a inflamat din nou spiritele.

Aşteptări mari, dar prudente. Schimbările iniţiate de Evgheni Şevciuk după instalarea la putere, precum şi disponibilitatea de a depăşi izolarea de până acum şi de a încuraja contactele directe şi a spori încrederea între populaţia de pe cele două maluri ale Nistrului au fost primite favorabil nu doar de localnici, dar şi la Chişinău, Moscova, Kiev şi principalele capitale occidentale. Eugen Carpov, vicepremier în guvernul moldovean responsabil pentru problemele reintegrării, a exprimat un optimism moderat în legătură cu perspectivele care se deschid în contextul schimbării lui Igor Smirnov de la conducerea administraţiei Transnistriei. Demnitarul moldovean a accentuat că, pe măsură ce vor fi eliminate obstacolele, iar libera circulaţie între cele două maluri ale Nistrului va fi asigurată, va spori gradul de încredere reciprocă şi va permite realizarea de progrese în negocieri. În opinia sa, 2012 ar putea fi chiar un an de cotitură în dialogul cu Tiraspolul.

De altfel, reluarea – după şase ani de întrerupere – a negocierilor oficiale în format „5 plus 2”, mai întâi la Vilnius (30 noiembrie 2011), iar în curând în Irlanda, ţara care a preluat preşedinţia OSCE din ianuarie 2012, va permite repunerea în discuţie, pas cu pas, a tuturor chestiunilor care blochează de mai bine de două decenii restabilirea integrităţii şi suveranităţii Republicii Moldova asupra întregului teritoriu naţional. Reluarea acestor negocieri nu ar fi fost desigur posibilă fără eforturile neîncetate ale Misiunii OSCE din Republica Moldova şi de acordul, în cele din urmă, al Federaţiei Ruse şi al partenerilor săi occidentali – UE (în primul rând Germania) şi SUA.

Uniunea Europeană a salutat reluarea procesului de negocieri şi a semnat, la începutul acestui an, un acord de finanţare cu guvernul Republicii Moldova pentru consolidarea încrederii dintre Chişinău şi Tiraspol. În cadrul acordului, UE va furniza fonduri nerambursabile în valoare de 12 milioane euro, orientate cu precădere spre dezvoltarea societăţii civile în regiunea transnistreană. Federaţia Rusă, la rândul său, a anunţat încă de la sfârşitul lunii decembrie 2011 că va acorda Transnistriei un ajutor financiar în valoare de 300 milioane dolari pentru implementarea Strategiei de dezvoltare a regiunii până în 2025.

Un conflict îngheţat la extremitatea estică a UE. Datorită mizelor geopolitice pe care le implică, noile evoluţii înregistrate în jurul problemei transnistrene reprezintă, fără îndoială, o provocare nu doar pentru Chişinău şi Tiraspol, dar şi pentru Rusia, Ucraina, România şi UE în ansamblul său, OSCE şi SUA. Potrivit relatărilor presei basarabene, Michael Sternberg, ambasadorul la Bucureşti (acreditat şi la Chişinău) al Danemarcei, ţară care deţine preşedinţia UE în primul semestru al acestui an, a subliniat de curând progresele rapide înregistrate în ultimii ani de reformele economice, politice şi democratice din Republica Moldova: Este probabil cel mai bun exemplu din Parteneriatul Estic şi încearcă din greu să se ridice la criteriile necesare pentru a face parte din comunitatea europeană extinsă. Până acum, însă, regiunea separatistă transnistreană a rămas în afara acestor transformări, iar conflictul din regiune, chiar dacă este îngheţat, reprezintă un obstacol major, ce grevează profund asupra perspectivelor de integrare europeană ale Republicii Moldova. Conflictul transnistrean este o problemă europeană… nu mai vrem conflicte îngheţate în UE… Nu mai vrem o ţară divizată, nu vrem un alt Cipru, a mai declarat diplomatul mai sus menţionat.

Aşa cum remarca şi postul de radio Deutsche Welle, Evgheni Şevciuk este o persoană mai raţională decât Igor Smirnov în ceea ce priveşte dialogul cu Chişinăul. Perspectiva dialogului va depinde însă de ceea ce îşi propune noua administraţie de la Tiraspol: o reintegrare reală a regiunii transnistrene în Republica Moldova, fie şi cu un statut definit de autonomie, sau o evoluţie complet separată, independentă, orientată spre spaţiul slav postsovietic? În timpul campaniei electorale, fostul şef al Securităţii transnistrene, Antiufeev, l-a acuzat deschis pe Şevciuk de intenţia de a susţine reunificarea şi că „va vinde” Transnistria Republicii Moldova. Pe de altă parte, Evgheni Şevciuk a declarat în mai multe rânduri că exclude orice fel de subordonare a Tiraspolului faţă de Chişinău, precum şi ideea statului comun moldo-transnistrean, întrucât, mai devreme sau mai târziu, regiunea din dreapta Nistrului se va uni cu România.

Agenţia americană de analize geopolitice Stratfor nu are nicio îndoială că Transnistria va rămâne în aria de influenţă a Moscovei, iar prezenţa militară a Rusiei se va menţine, în timp ce Tiraspolul nu va accepta reintegrarea. Nici cunoscutul editorialist Constantin Tănase, de la ziarul Timpul din Chişinău, nu este optimist în privinţa viitorului reintegrării Transnistriei cu ţara mumă –Republica Moldova. Şi aceasta, dintr-un singur motiv, scrie tranşant editorialistul: Republica Moldovenească Nistreană are altă ţară-mumă. Numele ei este Rusia.

La foarte scurt timp de la preluarea funcţiei, Evgheni Şevciuk a efectuat prima sa vizită oficială la Moscova. Dar nu acest lucru poate alimenta îndoieli. Semnele de întrebare se ridică atunci când Federaţia Rusă, care şi-a asumat rolul de putere garantă, continuă să aplice standarde duble în relaţiile cu Tiraspolul şi Chişinăul, avantajând pe primul şi discriminând pe cel de-al doilea. Preţul la gaze, de exemplu, este de patru ori mai mare pentru Republica Moldova în comparaţie cu cel livrat regiunii separatiste. Desigur, sunt şi alte elemente care demonstrează suportul Rusiei faţă de cursul separat urmat de mai bine de două decenii de Transnistria. A sosit oare vremea unor mutaţii cu adevărat reale în zona Nistrului? Evoluţiile viitoare vor arăta cât de întemeiate sunt asemenea aşteptări.

Ioan C. Popa

 

—————

*Evgheni Şevciuk (43 de ani), de profesie avocat, are studii agricole, juridice, comerciale şi diplomatice. A activat în MAI al URSS, apoi în poliţia transnistreană. În 2000 a foat ales deputat în Sovietul Suprem al Transnistriei, iar în 2005 preşedinte al acestui organism. În ultimii ani, ca lider al partidului Obnovlenie (Renaşterea) era considerat reprezentativ pentru noua generaţie de politicieni din Transnistria pregătită de Moscova şi Kiev să înlocuiască administraţia Smirnov.