NUMARUL
205-206
Președintele formațiunii PLUS, Dacian Cioloș, precum și Renew Europe, au apreciat Rezoluția Parlamentului European cu ...
Datele cele mai recente ale Eurostat pun în evidență faptul că unul din șase adulți ...
În Bosnia-Herțegovina se înregistrează un fenomen cutremurător din perspectiva percepției autorităților vizavi de istoria recentă, ...
Relațiile internaționale par să se fi conformat și ele rigorilor impuse de protocoalele scrise sau ...
PROLOG. Când am întors ultima pagină a volumului ,,ANUL ZERO 1945, O ISTORIE”, eram la ...
Ca urmare a liberalizării politicii românești față de Occident, în anul 1971, împreunpă cu alte ...
Fondată la 4 aprilie 1991, înainte cu câteva luni de proclamarea independenței Republicii Moldova, revista ...
Imaginea savantului Nicolae Iorga în memoria colectivă a poporului român este copleșitoare. Practic, ea întruchipează ...
De-a lungul timpului, personalități publice considerate reprezentative și cu mare anvergură au fost desemnate de ...
II. Căldură, mișcare, interese militare Rege printre combustibili, petrolul încă face să se învârtă roțile economice, ...
Potrivit celebrului „ceas al sfârșitului” - numărătoare simbolică a clipelor care despart omenirea de un ...
Statisticile internaționale referitoare la modul în care guvernele și politicienii au gestionat situațiile de urgență ...
Dincolo de biografiile romanțate și de personajele spioni care umplu volumele și cinematografia există destine ...
Digitalizarea accelerată a politicii are o mulțime de fațete, iar liderii din toată lumea se ...
Motto: „Vox populi, vox Dei”*     Ca și altădată, doi cumetri, profitând de noul regim acordat supraviețuitorilor ...
Datoriile moștenite după destrămarea fostei Iugoslavii de statele balcanice care și-au declarat independența au fost ...

Cetăţenia unică, o idee depăşită?

Reporter: editura March - 20 - 2012 Comments Off on Cetăţenia unică, o idee depăşită?

Globalizarea, multitudinea şi diversitatea raselor, precum şi mobilitatea forţei de muncă pun în centrul preocupărilor statelor – implicit ale opiniei publice – o întrebare căreia lumea de azi îi cere un răspuns: este cetăţenia unică o idee depăşită? Este mai în acord cu datele contemporaneităţii să avem mai multe identităţi? Sau păstrarea unei cetăţenii stă la baza coeziunii statului, aşadar nu poate fi clintită? Argumente există, pro şi contra.

Din perspectiva statelor, în mod firesc, cetăţenia multiplă este privită ca o dezordine, chiar o ameninţare. Oficialităţile ar prefera ca oamenii să se nască, să trăiască, să muncească, să plătească impozite şi să moară în acelaşi loc, să călătorească numai cu un singur paşaport şi să lase moştenire urmaşilor lor o singură naţionalitate, se arată într-un articol publicat de „The Economist”. Entităţile statale au şi argumentele lor: cetăţenia este liantul care menţine uniţi indivizii şi ţările, orice modificare a acesteia conducând la separarea celor două; în vremuri de război, statul are dreptul unic de a face apel la loialitatea cetăţeanului, chiar la viaţa lui; numeroase probleme politice şi fianciare sunt asociate cu cei care nu sunt cetăţeni: mulţi evită impozitele, încasează beneficiile sau menţin obiceiuri retrograde din ţările lor de origine. Şi argumentaţia ar putea continua.

Ţările europene cu precădere manifestă conservatorism faţă de cetăţenia multiplă. Germania nu acceptă dubla naţionalitate decât pentru cei care provin din alte ţări europene. În acest context, la sfârşitul anului 2011 a fost respins un proiect de lege care ar fi permis germanilor născuţi din părinţi străini să păstreze naţionalitatea părinţilor, odată ajunşi la vârsta adultă. Franţa se menţine pe aceeaşi linie. De la 1 ianuarie 2012, noilor cetăţeni francezi li se cere să semneze o cartă prin care acceptă faptul că „nu mai au dreptul de a pretinde la loialitate faţă de altă ţară atâta vreme cât sunt pe teritoriul francez”, chiar dacă dubla naţionalitate este în continuare tolerată. În Danemarca, o nouă lege propusă de guvern vizează limitarea dublei naţionalităţi a imigranţilor (în 2011, aproximativ 20.000 de persoane au dobândit naţionalitatea daneză prin naturalizare). Şi totuşi, un studiu al „Institutului de Politică Migratorie” a relevat faptul că aproape jumătate din ţările lumii acceptă, într-o formă sau alta, dubla naţionalitate.

Realitatea dă tonul

Vechea noţiune de cetăţenie unică pentru fiecare individ pare depăşită: peste 200 de milioane de oameni lucrează în prezent în afara graniţelor ţărilor în care s-au născut, dorind în continuare să meargă acasă, să se căsătorească sau să investească acolo.

Unul din motivele accentuării liberalizării în ceea ce priveşte cetăţenia multiplă este de ordin practic: este dificil să se verifice dubla naţionalitate. Creşterea migraţiei şi sporirea numărului de căsătorii transfrontaliere au drept consecinţă un număr şi mai mare de copii care se nasc în familii multinaţionale. Guvernele care acceptă mulţi imigranţi văd beneficiile acordării dreptului de a le permite să-şi păstreze vechile paşapoarte. Studiile indică faptul că imigranţii care nu se tem că îşi vor pierde naţionalitatea pe care o deţin au mai multe şanse de a se integra decât cei care îşi păstrează statutul de rezidenţi. Pe de altă parte, unele state consideră că loialitatea faţă de entităţi politice nu trebuie să fie exclusivă: mulţi evrei au paşapoarte israeliene în spirit de solidaritate cu statul evreiesc, concomitent cu cetăţenia ţărilor lor de origine. La rândul lor, teutonii sunt în acelaşi timp bavarezi, germani şi europeni. O altă temere invocată de statele care menţin restricţiile în cazul cetăţeniei pare şi ea depăşită: securitatea. Cetăţenia conta în vremurile în care apărarea se baza pe recrutarea militară, dar războaiele moderne nu mai necesită armate de recruţi. Puţine ţări se bazează, la ora actuală, pe serviciul militar obligatoriu şi cele care sunt în această situaţie reduc, în general, recrutările.

În multe state, cetăţenia se poate obţine uşor, chiar se poate cumpăra de-a dreptul. În altele, precum America, se datorează naşterii, fără a implica o alegere conştientă. Nu este de mirare, în aceste condiţii, că state mai liberale din perspectiva cetăţeniei multiple folosesc rezidenţa – şi îndeosebi rezidenţa fiscală – pentru stabilirea drepturilor şi responsabilităţilor unui individ (de remarcat politica Americii de a-şi impozita cetăţenii indiferent în care parte a globului trăiesc…). Mai mult, unele state luptă împotriva evaziunii fiscale, îşi protejează limba naţională sau împiedică unele obiceiuri străine, precum căsătoria forţată, prin legi specifice, concepute în aceste scopuri şi nu neapărat prin apelul la simbolistica cetăţeniei.

Cât priveşte problema spinoasă a votului, realitatea arată că în Franţa şi Italia, de exemplu, cetăţenii care s-au stabilit definitiv în străinătate (adesea având o dublă naţionalitate) au drept de vot, iar irlandezii pot să voteze la alegerile britanice. Ţările Uniunii Europene acordă acest drept cetăţenilor europeni.

Cetăţenia multiplă pare inevitabilă, date fiind coordonatele lumii de azi. Rămâne la latitudinea statelor să decidă în ce măsură decid să încetinească sau să accelereze acest proces.

 

Globul votează

Reporter: editura March - 20 - 2012 Comments Off on Globul votează

Dacă 2011 a fost anul revoltelor arabe şi al indignaţilor de tot felul, un an în care au căzut Mubarak, Ben Ali, dar şi Berlusconi sau Papandreu, 2012 va fi anul cetăţenilor, care îşi vor putea schimba liderii în multe părţi ale lumii.

Scrutinele prezidenţiale din state puternice precum Franţa ori SUA ţin capul de afiş al anului în curs şi ar avea drept urmare continuitatea sau transformări semnificative la nivel global. Alte zeci de competiţii electorale vor implica 53% din populaţia lumii. Scrutine cu miză mare vor avea loc în China, Coreea de Sud, Taiwan până în Mexic, Venezuela, trecând prin Europa, Iran şi Palestina, dar şi prin ţări africane precum Egipt sau Kenya.

Intrăm într-o eră a reînnoirii democraţiei însăşi, arată o analiză a „OpenDemocracy”. Cetăţeanul se opune politicii de modă veche, elitistă şi coruptă şi e dispus să se implice activ. Chiar cei care trăiesc sub regimuri autoritare revendică un loc în politica ţărilor lor şi se opun, la fel ca şi cei care trăiesc în democraţii, procesului politic actual.

Europa la urne. În Franţa vor avea loc alegeri prezidenţiale în primăvară, apoi, la scurt timp, legislativele (considerate mai puţin interesante, din moment ce vor confirma „direcţia” prezidenţialelor). Preşedintele Nicolas Sarkozy se află, cu doar câteva luni înainte de „întoarcerea la popor”, la cel mai scăzut nivel de încredere înregistrat de un preşedinte al Hexagonului din 1981 încoace. În pofida scorurilor considerate „îngrozitoare” din sondaje, liderul de la Elysée este cunoscut pentru talentul cu care se impune în campaniile electorale. Rezultatul „războiului” său cu stânga reprezentată de François Hollande va cântări greu pe harta politică a întregii Europe. Belgia se pregăteşte şi ea de alegeri, după ce a reuşit să instaleze un guvern abia după 541 de zile de la scrutinul din 2010. În toamna acestui an, actuala coaliţie atât de greu formată va sta faţă în faţă mai ales cu electoratul din Flandra, dată fiind componenţa sa majoritar valonă şi susţinută ca atare. Se speră ca Belgia să nu intre din nou în Cartea Recordurilor pentru răstimpul în care a trebuit să funcţioneze fără un guvern. Şi Slovacia pregăteşte alegeri, de data aceasta anticipate, după ce guvernul condus de Iveta Radičová a căzut în urma refuzului de a contribui la lărgirea Fondului European de Stabilitate. Interesant este că favorită, potrivit sondajelor, este formaţiunea „Smer”, cunoscută pentru tonul său naţionalist. În Serbia, de asemeni, au loc alegeri parlamentare, centrate pe confruntarea dintre dreapta euro-sceptică şi pro-europeanul partid al actualului preşedinte Boris Tadici. Şi în România alegerile locale şi parlamentare vor pune în confruntare directă dreapta aflată la putere de 7 ani şi stânga, care se prezintă în uniune cu formaţiunea liberală de pe eşichierul politic. Alegerile parlamentare din Ucraina se vor desfăşura sub semnul unei legi care interzice formarea coaliţiilor electorale, măsură legislativă care a iscat nenumărate comentarii în opinia publică, fiind considerată o tentativă a preşedintelui Ianukovici de a „controla democraţia”. Cei care îl acuză pe actualul preşedinte, cunoscut pro-rus, de persecutare a opozanţilor politici dau frecvent exemplul fostului premier Iulia Timoşenko, aflată în închisoare. Aşadar, alegeri sub semnul controverselor şi aici. Cât priveşte Rusia, întoarcerea preconizată a actualului prim-ministru Vladimir Putin în fruntea statului, unde a mai fost, de altfel, întâmpină un obstacol neluat în calcul atunci când s-a pus la cale „rocada” Putin-Medvedev: opoziţia din partea opiniei publice. Acuzaţiile de fraudare a alegerilor parlamentare de la sfârşitul anului trecut au fost confirmate chiar de către Parchetul rus, dar asta nu a însemnat că autorităţile centrale au fost de acord să reia scrutinul. Totuşi, date fiind numele contra-candidaţilor săi – bătrânul „stalinist” Ghenadi Ziuganov şi „comediantul” Vladimir Jirinovsky, cum îi numeşte presa internaţională – se poate considera că Vladimir Putin va câştiga funcţia supremă în stat.

Americile, în fierbere electorală. În mod evident, capul de afiş electoral al anului 2012 vor fi şi de această dată alegerile prezidenţiale din SUA, cuplate cu bătăliile pentru locurile din Senat şi Cameră. Rundele „primare”, de desemnare a viitorului oponent al actualului preşedinte democrat şi candidat pentru un al doilea mandat Barak Obama, cern încă de la începutul anului. Republicanii mai au pe agenda anului electoral 2012 o eventuală câştigare a controlului în Senat şi a majorităţii în Camera Reprezentanţilor. În Mexic, favoritul în alegeri se numeşte Enrique Peña Nieto, fost guvernator, care pregăteşte prima schimbare de putere în această ţară după 12 ani. Şi Hugo Chavez va încerca să se menţină la putere în Venezuela, iar opoziţiei îi revine greaua misiune de a ridica un contracandidat pe măsură.

Africa alege. Libia alege liber pentru prima oară după interzicerea, în 1952, a partidelor politice. În pofida fireştii dezorganizări rămase în urma unui regim atât de sever, alegerile din această vară se vor constitui în cel mai bun exemplu că anul 2012 este un an al cetăţeanului care votează şi alege liber. Este valabil şi pentru Egipt, tara în care, în luna iulie, vor avea loc alegeri prezidenţiale. Din păcate, Egiptul este încă marcat de protestele faţă de guvernul militar interimar, acuzat că face tot posibilul pentru a prelua puterea politică. Favorit rămâne fostul şef al Ligii Arabe, Amr Moussa. Deşi a avut doar trei cicluri prezidenţiale de la declararea independenţei, Senegal este considerat un stat mai puţin autoritarist şi mult mai stabil decât vecinii săi vest-africani. Reales în 2007, actualul preşedinte Abdou Diouf este deja contestat pentru încălcarea Constituţiei prin tentativa de a obţine un al treilea mandat. Precedentele alegeri din Kenya, din 2007, au fost urmate de violenţe etnice între suporterii preşedintelui Mwai Kibaki şi cei ai actualului premier Raila Odinga, care apare ca favorit la alegerile de la sfârşitul acestui an. Aflat de peste doi ani în criză politică, Madagascar priveşte alegerile din luna mai din perspectiva acordului ca fostul lider Marc Ravalomanana, exilat de actualul regim, să se poată întoarce în ţară.

Asia calcule electorale. Şapte state din India – Goa, Gujarat, Himachal Pradesh, Manipur, Punjab, Uttar Pradesh şi Uttarakhand – vor derula alegeri în 2012. Dacă ţinem cont de faptul că doar în Uttar Pradesh trăiesc peste 200 de milioane de oameni, este lesne de înţeles importanţa acestor scrutine, din perspectiva creşterii accelerate a Indiei şi repoziţionării ei în ierarhia puterilor mondiale. Alegerile prezidenţiale din Coreea de Sud vor avea loc în luna decembrie a acestui an şi vor marca sfârşitul mandatului actualului preşedinte, Lee Myung-bak, politician de dreapta, pro-american. Interesant de remarcat că în cursa prezidenţială se află, chiar ca favorită, Park Geun-hye, fiica fostului preşedinte Park Chung-hee, care a condus ţara cu mână de fier între 1963 şi 1979. Chiar schimbarea de ştafetă din China – Xi Jingping şi Li Keqiang în locul actualului preşedinte Hu Jintao şi a premierului Wen Jiabao – ar putea să nu se producă atât de lin, având în vedere evoluţiile sinoase economice şi sociale. În aceste condiţii, se poate vorbi despre anul 2012 (şi) ca despre un an eminamente electoral, adevărat an al „omului cu votul”.