NUMARUL
205-206
Președintele formațiunii PLUS, Dacian Cioloș, precum și Renew Europe, au apreciat Rezoluția Parlamentului European cu ...
Datele cele mai recente ale Eurostat pun în evidență faptul că unul din șase adulți ...
În Bosnia-Herțegovina se înregistrează un fenomen cutremurător din perspectiva percepției autorităților vizavi de istoria recentă, ...
Relațiile internaționale par să se fi conformat și ele rigorilor impuse de protocoalele scrise sau ...
PROLOG. Când am întors ultima pagină a volumului ,,ANUL ZERO 1945, O ISTORIE”, eram la ...
Ca urmare a liberalizării politicii românești față de Occident, în anul 1971, împreunpă cu alte ...
Fondată la 4 aprilie 1991, înainte cu câteva luni de proclamarea independenței Republicii Moldova, revista ...
Imaginea savantului Nicolae Iorga în memoria colectivă a poporului român este copleșitoare. Practic, ea întruchipează ...
De-a lungul timpului, personalități publice considerate reprezentative și cu mare anvergură au fost desemnate de ...
II. Căldură, mișcare, interese militare Rege printre combustibili, petrolul încă face să se învârtă roțile economice, ...
Potrivit celebrului „ceas al sfârșitului” - numărătoare simbolică a clipelor care despart omenirea de un ...
Statisticile internaționale referitoare la modul în care guvernele și politicienii au gestionat situațiile de urgență ...
Dincolo de biografiile romanțate și de personajele spioni care umplu volumele și cinematografia există destine ...
Digitalizarea accelerată a politicii are o mulțime de fațete, iar liderii din toată lumea se ...
Motto: „Vox populi, vox Dei”*     Ca și altădată, doi cumetri, profitând de noul regim acordat supraviețuitorilor ...
Datoriile moștenite după destrămarea fostei Iugoslavii de statele balcanice care și-au declarat independența au fost ...

CENTENAR MARIA TĂNASE

Reporter: editura November - 3 - 2013 Comments Off on CENTENAR MARIA TĂNASE

Acum câteva zile, când am început să redactez textul care urmează, închinat memoriei celei mai mari interprete de muzică populară din istoria recentă a României, Maria Tănase, am aflat că Festivalul de muzică sud-est europeană „Balkanik”, având în inima sa celebrul cvartet anglo-român „Bălănescu”, şi-a dedicat contribuţia memoriei aceleiaşi mari artiste, pe care apoi avea să o evoce şi într-un concert la Londra.

Maria Tănase

Maria Tănase

Maria Tănase a fost încă şi mai celebră în timpul vieţii, atât în România, cât şi în străinătate, faima ei ducând-o până la marea Expoziţie Universală de la New York, din 1939, unde avea să cânte în faţa unui public de excepţie – francezii au o expresie foarte nimerită, un „parterre de rois”, („o sală plină de regi”) – între care fostul preşedinte american Herbert Clark Hoover, scriitorul francez André Gide, dar mai ales George Enescu şi marii violoniştiYehudi Menuhin şi Jascha Heifetz.

La data Expoziţiei, Maria Tănase era deja o legendă: i se atribuia o aventură cu marele sculptor Constantin Brăncuşi – şi multe altele -, se şoptea că a trebuit să revină în ţară de la New York, întrucât cântase versuri nu îndeajuns de cuviincioase la adresa preşedintelui american etc. Fiica florarului Ion Tănase din mahalaua Cărămidarilor devenise o mare vedetă, şi aşa va rămâne în memoria publicului care a adorat-o şi o celebrează. Dar asta nu s-a datorat faptului că ar fi fost un fel de Mata Hari locală, ci extraordinarului ei har muzical şi artistic.

Înzestrată cu o voce de contralto neobişnuit de profundă, moştenind poate din partea celor doi părinţi – mama origonară din ţinutul Făgăraşului şi tatăl oltean – o diversitate de tradiţii folclorice de mare forţă şi subtilitate – şi o inteligenţă muzicală de excepţie, Maria Tănase şi-a folosit aceste înzestrări naturale, dar a avut nu doar o inteligenţă foarte vie, ci şi o mare capacitate de perfecţionare a propriului talent: a învăţat parcă din zbor să purifice până la esenţă propriul act muzical, evitând orice urmă de banalitate şi transformând fiecare cântec într-un diamant perfect şlefuit, de o autenticitate imposibil de depăşit.

Maria-Tănase şi Constantin-Brâncuşi

Maria-Tănase şi Constantin-Brâncuşi

A debutat încă din copilărie, la serbarea de sfârşit de an a Şcolii primare nr. 11, Tăbăcari, în 1921, pe scena Căminului Cultural „Cărămidarii de Jos”, apoi şi pe scena Liceului „Ion Heliade Rădulescu”, pe care l-a frecventat. Multiple experienţe artistice îi dau prilejul de a deprinde cele mai rafinate mijloace de expresie scenică: în 1934, este descoperită de Sandu Eliad, cunoscut publicist şi regizor de teatru, care o introduce in cercurile literare şi intelectuale ale vremii, se angajează la Teatrul „Cărăbuş”, unde apare în spectacolul de revistă „Cărăbuş-Express” (cu pseudonimul Mary Atanasiu, ales de Constantin Tănase). În acelaşi an înregistrează pentru prima dată, sub îndrumarea compozitorului Mişu Iancu, romanţa „Mansarda”, de Nello Manzatti, care s-a bucurat de un succes extraordinar.

O experienţă decisivă va fi însă înregistrarea de cântece populare cu acompaniamentul tarafului Costică Vraciu, din Gorj, la casa de discuri „Columbia”. Ea interpretează aici multe dintre cântecele care o vor face celebră, între care „Cine iubeşte şi lasă” şi „M-am jurat de mii de ori”, sub supravegherea etnomuzicologilor Constantin Brăiloiu, întemeietorul „Arhivei Internaţionale de Folclor” de la Geneva şi a discipolului lui Brăiloiu, Harry Brauner, fratele marelui pictor suprarealist Victor Brauner. Ambii i-au recunoscut talentul şi au încurajat-o să-şi aleagă repertoriul direct de la izvoare.

Împreună cu Mihail Sadoveanu, în anul 1956

Împreună cu Mihail Sadoveanu, în anul 1956

Am avut norocul de a-l cunoaşte personal pe Harry Brauner, care ne-a vorbit în familie de multe ori despre anii de formare ai Mariei Tănase, despre marea ei inteligenţă muzicală şi despre felul în care sezisa ea esenţialul din explicaţiile şi sfaturile lui (de altfel, Harry a repetat această experienţă în mod fericit şi cu alţi interpreţi deveniţi celebri, printre care Gheorghe Zamfir).

În 1938, Maria Tănase cântă la Restaurantul „Neptun”, din Piaţa Buzeşti. Vin aici să o asculte potop de oameni, dar şi scriitorii Liviu Rebreanu, Ion Minulescu, Cezar Petrescu, Ion Pillat. La 20 februarie 1938, Maria Tănase debutează şi la radio, acompaniată de un taraf din Argeş, la „Ora satului”. În vara aceluiaşi an, cântă la încheierea cursurilor de vară ale Universităţii Populare de la Vălenii de Munte, apoi la Teatrul „Alhambra” al lui Nicolae Vlădoianu. Aici lansează piesele de mare succes „Mi-am pus busuioc în păr”, pe versurile lui Nicolae Vladoianu, şi „Habar n-ai tu”, pe un text de Eugen Mirea, ambele compuse de Ion Vasilescu.

În 1939, cum aminteam, Maria Tănase câştigă concursul organizat pentru reprezentarea României la Expoziţia Universală de la New York, unde cântă împreună cu orchestra lui Grigoraş Dinicu şi cu naistul Fănică Luca. Între timp, devenise iubita lui Maurice Negre, jurnalist al agenţiei Havas, care era presupus a fi agent al Serviciului de spionaj francez. Numele Mariei Tănase a fost legat adesea de diferite cercuri de stânga. Ea a apărut şi într-un spectacol în beneficiul refugiaţilor republicani spanioli din Franţa.

Printre cei care au încercat să o cucerească s-a numărat şi Ben Smith, un american considerat „Regele aluminiului”, care o cere în căsătorie. Era în iunie 1940, îşi aminteşte G. Michăilescu, impresarul Mariei Tănase; plecarea ar fi însemnat fuga de război. Maria a ajuns doar până în Italia. Acolo, lovită de „amorul de ţară”, cum spunea, lasă totul baltă şi se întoarce în România. Avea să se căsătorească cu Clery Sachelarie, moşier şi magistrat.

4În octombrie 1940, sub pretextul unui pictorial discutabil, regimul legionar i-a interzis Mariei Tănase orice activitate artistică, distrugându-i-se toate discurile de la Radio, ba chiar şi matriţele de la casele de discuri. După doar câteva luni însă, regimul antonescian îi elimină pe legionari de la putere şi vocea ei atât de populară e din nou auzită la posturile de radio, este inclusă în turneul de propagandă românească din Turcia, din martie 1941, organizat de Nicolae Kiriţescu şi Ion Aurel Maican. La Istanbul, Maria Tanase e ovaţionată pe scena Teatrului din Piaţa Taksim. Istanbulul era la acea vreme locul de întâlnire al agenţilor secreţi, astfel că, la întoarcerea în ţară, Maria Tănase devine ţinta Abwehrului (serviciu german de informaţii), care încearcă, pe cât se pare, s-o recruteze, însă fără succes. Cristian Troncotă, istoric al Siguranţei şi Securităţii, presupune că Maria Tanase l-a ajutat pe Cristescu în schimburi de informaţii cu o serie de diplomaţi americani. La Istanbul, ea fusese văzută şi în compania lui Alfred de Chastelain, ofiţer în serviciile secrete britanice. Acasă, ea este arestată pentru legături cu spionajul britanic. Probele sunt totuşi insuficiente, iar artista este eliberată. În decembrie 1943, Maria Tanase participă la serbarea Pomului de Crăciun de la Regimentul de Gardă Călare, la care au fost prezenţi Majestătile Lor Regele Mihai şi Regina Mamă Elena.

Dupa 23 august 1944, Maria Tănase începe să fie suspectată de către sovietici ca urmare a relaţiilor ei cu anglo-americanii. Celebră şi imprudentă, ea era şi foarte supărată că nepoţii ei erau daţi afară din şcoli şi nu se sfia să povestească peste tot că tatăl ei îşi rugase pe patul de moarte un prieten „să sărute pământul ţării când se va elibera de comunişti şi din partea lui”. Este filată permanent, i s deschide un dosar de urmărire informativă, dar e apărată de imensa ei popularitate în rândul publicului din care fac parte acum şi cei mai puternici oameni ai zilei.

Interpretează câteva cântece la inaugurarea noii Fundaţii a Societăţii Române de Radiodifuziune din 28 octombrie 1946, alături de Ion Voicu şi violoncelistul Ion Fotino. Odată cu înfiinţarea TVR, va fi o vedetă de excepţie a noilor medii. În amintirea ei, se găsesc acum pe canalul YouTube şi pagina de Facebook ale Arhivei TVR materiale de arhivă cu Maria Tănase.

În 1952 se înfiinţează special pentru ea o catedră de cânt popular la Şcoala de Muzică nr. 1 din Bucureşti. Continuă să înregistreze discuri, să cânte la Radio şi să facă turnee în ţară şi în străinătate, având un repertoriu de peste 400 de melodii din diverse zone. În aprilie 1945 primeşte la Teatrul Municipal rolul Maşei, cântăreaţa din drama lui Tolstoi „Cadavrul viu”, avându-l ca partener pe maestrul Ion Manolescu, ale cărui cursuri la clasa de tragedie le urma şi ea, de altfel. Mai tărziu, va juca şi în „Opera de trei parale”, a lui Brecht, în rolul Jeny Spelunca. După un debut cinematografic în 1939, apare acum în „România” (1947), „Ciulinii Bărăganului” (1958) şi în scurt-metrajul „Amintiri din Bucureşti” (1958). Artista este recompensată cu Premiul de Stat în 1955, iar în 1957 cu titlul de Artist Emerit.

Unul dintre marii muzicieni români, regretatul Johnny Răducanu, îşi amintea: „Coana Maria era ca o regină”. Aşa mi-o amintesc şi eu, într-o amiază însorită din toamna lui 1962, când am avut bucuria de a o vedea la o masă la Athenée Palace împreună cu un nepot de vreo nouă ani. Eram cu câteva cupluri de membri ai Academiei, din ţară şi din afară, dar de departe cea mai distinsă doamnă din restaurant era Maria Tănase, divină într-o rochie imaculată, de o puritate asemenea cântecelor ei.

Prof. Dr. Zoe Petre

Centenar acad. Emil Condurachi – „Un homo balcanicus”

Reporter: editura February - 13 - 2012 Comments Off on Centenar acad. Emil Condurachi – „Un homo balcanicus”

Între cuvintele scrise în amintirea profesorului nostru comemorat astăzi, cele ale învăţatului german Klaus Detlev Grothusen, colaborator fidel al lui Pater într-o epocă deloc clementă, cuprind o propoziţie pe cât de lapidară, pe atât de elocventă: ”Pentru o întreagă generaţie de specialişti ai Sud-Estului european, Emil Condurachi a însemnat o instituţie”

Cel căruia comunitatea academică din numeroase ţări de pe trei continente i-a acordat constant o încredere de care puţini studioşi din aceste părţi de lume s-au bucurat, cel care a fost timp de un sfert de veac adevăratul spirit călăuzitor al Asociaţiei Internaţionale de Studii Sud-Est Europene printre ai cărei întemeietori s-a numărat la 23 aprilie 1963, va fi avut dincolo de excepţionalul său dar, meridional, al comunicării, o „genă balcanică”, vădită din tinereţe în preocupările sale ieşene pentru spaţiul sud-oriental al continentului.

Sigur este că punctul culminant al acestei etape l-a constituit teza de doctorat publicaţă de Condurachi la 28 de ani şi închinată monumentelor creştine din Illyricum, lucrare de referinţă pentru istoria civilizaţiei sud-est europene, implicînd realităţi din Dalmaţia şi Pannonia, dar şi din cele două Moesii şi din Dacia prin monumente precum inscripţii latine şi greceşti, sculpturi, mozaicuri, pictură funerară, arhitectură bazilicală; dealtminteri, autorul avea să revină asupra Balcanilor de Vest, atunci când s-a ocupat de monedele africane de epocă romană din Numidia ajunse la Dunăre sau de izvoarele scrise privitoare la „civitates”, „coloniae” şi „canabae” din Dalmaţia.

Urmând acestui climat în care interesul lui Emil Condurachi pentru Balcani n-a fost fracturat nici măcar de ghilotina războiului sau de complexele şi adesea penibilele încercări postbelice, avea să se deschidă, într-o vreme de efemere dar certe liberalizări în ţările din această zonă şi în chiar relaţiile interbalcanice din timpul „răboiului rece”, la începutul anilor ’60, o nouă etapă intelectuală. Şi aceasta nu doar în biografia harismaticului specialist român ce-şi dobândise deja o meritată notorietate. Ea debuta cu momentul Sinaia-Bucureşti (iulie 1962 – aprilie 1963) care a condus la crearea organismului internaţional neguvernamental ce a fost şi rămâne Asociaţia Internaţională de Studii Sud-Est Europene care şi-a găsit centrul în capitala României şi personalitatea hotărâtoare în Emil Condurachi. Profesorul, are meritul istoric de a fi reuşit să împletească, cu o măiestrie şi cu o subtilitate de neegalat – unde a fost asistat de intelectualii de rasă care s-au numit Virgil Cândea şi Valentin Lipatti -, interesul UNESCO tradus în aşa numitul Proiect Major Orient-Occident, cu mai vechile preocupări personale şi cu cele ale ştiinţei româneşti antebelice privitoare la Sud-Estul european, ce-şi aveau sorgintea în chiar opera şi instituţiile datorate lui Nicolae Iorga.

Se întâlnea aici Condurachi cu colegi mai vârstnici şi mai tineri, clasicişti, medievişti, modernişti, arheologi şi istorici, istorici de artă şi istorici literari, într-un demers exemplar de interdisciplinaritate. Se întâlnea cu Denys Zakythinos şi Bedrettin Tuncel, cu Pierre Demargne şi Franjo Barišić, cu Pierre Devambez şi Halil Inalcik, cu Leandros Vranoussis şi Nikolai Todorov, cu André Mirambel şi Milutin Garašanin, cu Vladimir Georgiev şi Aleks Buda, cu Agostino Pertusi şi Manolis Chatzidakis, cu Sir Ronald Syme şi Jean d’Ormesson, aşadar cu o superbă galerie de umanişti europeni care au ştiut să depăşească tensiuni vechi şi noi, vorbind şi scriind despre cel mai dramatic colţ de continent.

Tocmai unor asemenea personalităţi şi momentului 1963 avea să le aducă Emil Condurachi, cel mai activ şi mai eficace membru al Asociaţiei, omagiul său la un deceniu de activitate al acesteia: „Sunt, în istoria colectivităţilor umane” – scria Profesorul – „momente când se întâmplă ca în puţini ani o acţiune să devină un fapt social şi politic sau ca un grup, fie şi restrâns, să capete dimensiunile unei veritabile instituţii” De la bun început istoricul care cercetase civilizaţia antică a Peninsulei balcanice din variate unghiuri ştia că factorii de unitate străveche din regiune sunt cei ce pot constitui temeiurile unei cooperări ştiinţifice internaţionale. Sunt factori, reamintea Emil Condurachi „care nu elimină – ba dimpotrivă – … diferenţele regionale, fizice şi intelectuale, economice şi sociale care, văzute de sus şi cu un anume recul, nu fac decât să scoată în evidenţă bogăţia şi varietatea peisajului geografic şi uman sud-est european în întregul său. Ansamblu care, la rându-i, se înscrie în altul, mai vast, cel al Mediteranei şi al prelungirilor sale imediate: Egeea, Adriatica şi Marea Neagră”. Se află aici, concentrate, consideraţii de ordin geopolitic – într-o vreme în care conceptul era încă rar folosit, după ani de interdicţie absurdă -, căci nu altceva scrisese cândva unul dintre întemeietorii ştiinţei geopolitice, Rupert von Schumacher, atunci când socotise Sud-Estul european drept spaţiul cuprins între cel mai nordic punct al Mării Adriatice, Trieste, şi punctul cel mai nordic al Mării Negre, Odessa;1 nu mai puţin o atare perspectivă ne ajută astăzi să vorbim calificat, politic şi cultural, despre „euromediteranismul” ce include şi Sud-Estul european – chestiunea a fost discutată relativ recent într-un colocviu al Asociaţiei la Palermo- sau despre extensiunea sud-est europeană, prin spaţiul pontic, spre Caucaz, element fundamental de politică actuală şi viitoare.

S-a vorbit mult – s-a şi speculat, nu mereu cu simpatie – despre abilităţile de diplomat ale lui Pater. Ele erau, să o spunem din nou, de cea mai bună calitate, veneau din cultura şi din urbanitatea fără cusur ale omului de ştiinţă. Iar în cazul atât de sensibil al problematicii balcanice care avea să fie abordată de un grup eterogen de specialişti, buna cunoaştere a istoriei acestui spaţiu l-a ajutat pe Emil Condurachi să fie cu adevărat un comandant de navă pe valuri agitate; aşa era el caracterizat la sfârşitul faimosului colocviu de la Mamaia din primele zile ale lui septembrie 1968, care reunea ce era mai bun în ştiinţele umaniste europene şi care se desfăşura la numai zece zile de la invazia trupelor Tratatului de la Varşovia în Cehoslovacia, într-o Românie ce se desolidarizase de restul ţărilor socialiste şi pe ţărmul unei mări de unde putea veni, dinspre sud şi dinspre nord, orice ameninţare în orice moment. Iată ce spunea în 1973 „diplomatul” Condurachi despre momentul 1962-1963 şi despre nevoia de a fi ocolite sau amânate temele delicate, mai ales de politică a secolului XX: „Spiritele nu erau încă pregătite pentru a înfrunta problemele spinoase în jurul cărora diversitatea punctelor de vedere a suscitat deja, în anii ce au precedat întemeierii Asociaţiei noastre, polemici mai curând acerbe… Dar, să subliniem încă o dată că, poate mai mult decât în trecut, cea mai mică bănuială asupra obiectivităţii noastre, cel mai mic accident în înalta ţinută academică a dezbaterilor noastre ar putea pricinui daune adânci, ar putea chiar anula rezultatele fericite a zece ani de colaborare fructuoasă”. Lecţia lui Emil Condurachi şi a întregii generaţii de fondatori ai Asociaţiei a rodit în aşa fel încât momente de criză acută pe plan politic regional nu au avut consecinţe dureroase asupra corectitudinii acţiunii organizaţiei noastre: în 1965 se reunea un colocviu în Tirana unei Albanii complet ozolate – iar unii dintre noi şi-au amintit de acest moment atunci când, mai târziu în 1995 şi în 2004, şi prin Asociaţia noastră, această ţară atât de expresivă pentru profilul sud-est european era reintrodusă în circuitul ştiinţific internaţional printr-un alt colocviu şi printr-un congres -, în 1974 criza cipriotă nu a împiedicat prezenţa, la al III-lea Congres de la Bucureşti, a învăţaţilor din Grecia şi din Turcia, iar în 1999 războiul din Serbia nu a impietat asupra organizaării, iarăşi la Bucureşti, a celui de al VIII-lea congres al Asociaţiei.

Spiritul pluridisciplinar şi mereu comparatist al lui Pater, vădit în primele sale cercetări privind Balcanii, interesul său pentru tot ce erau permanenţe, convergenţe şi sinteze de civilizaţie în Sud-Estul Europei aveau să fie regăsite în viziunea largă propusă participanţilor la colocviile şi congresele Asociaţiei Internaţionale la sfârşitul anilor ’60 şi în cursul anilor ’70.

Un moment special în parcursul ştiinţific al lui Emil Condurachi a fost redactarea primei părţi a raportului general la marea temă „Europa de Est, arie de convergenţă a civilizaţiilor” a celui de al XV-lea Congres Internaţional de Ştiinţe Istorice din 1980 de la Bucureşti, acolo unde Pater mi-a făcut neuitata onoare de a mă asocia pentru scrierea celei de a doua părţi a raportului. „

Crezând cu tărie în misiunea omului de ştiinţă, Emil Condurachi îşi mărturisea profunda afinitate cu spaţiul sud-oriental, putând fi chiar patetic, dar patetic cu eleganţa şi frumuseţea verbului său, precum în cuvântul final la un colocviu dedicat tradiţiei şi inovaţiei culturale:”Noi iubim această parte de Europă. Noi o iubim cu patimă, în ciuda opiniilor uneori prea subiective cărora le-ar putea da naştere”, spunea el, având în memorie cuvintele celebre şi amare ale unui Georges Duhamel pentru care Balcanii erau „notre Asie d’Europe”. Şi tocmai de aceea savantul care îşi începuse cariera cu decenii în urmă cercetând Balcanii la Universitatea ieşeană, continuând la aceea din Bucureşti, la Institutul de Arheologie, la Academia Română şi la ceea ce a fost locul pe care l-a condus la excelenţă, Asociaţia Internaţională de Studii Sud-Est Europene, putea să spere, înţelept şi cu permanentul său spirit critic: „Credem deci că putem afirma că nimeni, niun istoric serios şi obiectiv din lume care va scrie istoria culturii europene, nu va putea să uite tot ceea ce Sud-Estul european a dat şi, fără îndoială, va da încă, din cea mai veche antichitate până în zilele noastre”.

A devenit misiunea noastră, a elevilor lui Pater care am învăţat de la magistru, pe cât am putut, măsura lucrurilor şi a faptelor omeneşti din istoria cea vastă a lumii, să prelungim această speranţă a Profesorului, iubind Balcanii tinereţii şi senectuţii sale şi neuitând nicio clipă că în biografia noastră intelectuală Emil Condurachi va rămâne mereu inconfundabilul precursor.(fragmente din comunicarea susţinută la Academia Română)

 

Academia Romănă şi Asociaţia Internaţională de Studii Sud-Est Europene

au organizat o sesiune ştiinţifică dedicată

CENTENARUL ACAD. EMIL CONDURACHI în ziua de 10 ianuarie a.c.


Acad. Răzvan Theodorescu