NUMARUL
205-206
Președintele formațiunii PLUS, Dacian Cioloș, precum și Renew Europe, au apreciat Rezoluția Parlamentului European cu ...
Datele cele mai recente ale Eurostat pun în evidență faptul că unul din șase adulți ...
În Bosnia-Herțegovina se înregistrează un fenomen cutremurător din perspectiva percepției autorităților vizavi de istoria recentă, ...
Relațiile internaționale par să se fi conformat și ele rigorilor impuse de protocoalele scrise sau ...
PROLOG. Când am întors ultima pagină a volumului ,,ANUL ZERO 1945, O ISTORIE”, eram la ...
Ca urmare a liberalizării politicii românești față de Occident, în anul 1971, împreunpă cu alte ...
Fondată la 4 aprilie 1991, înainte cu câteva luni de proclamarea independenței Republicii Moldova, revista ...
Imaginea savantului Nicolae Iorga în memoria colectivă a poporului român este copleșitoare. Practic, ea întruchipează ...
De-a lungul timpului, personalități publice considerate reprezentative și cu mare anvergură au fost desemnate de ...
II. Căldură, mișcare, interese militare Rege printre combustibili, petrolul încă face să se învârtă roțile economice, ...
Potrivit celebrului „ceas al sfârșitului” - numărătoare simbolică a clipelor care despart omenirea de un ...
Statisticile internaționale referitoare la modul în care guvernele și politicienii au gestionat situațiile de urgență ...
Dincolo de biografiile romanțate și de personajele spioni care umplu volumele și cinematografia există destine ...
Digitalizarea accelerată a politicii are o mulțime de fațete, iar liderii din toată lumea se ...
Motto: „Vox populi, vox Dei”*     Ca și altădată, doi cumetri, profitând de noul regim acordat supraviețuitorilor ...
Datoriile moștenite după destrămarea fostei Iugoslavii de statele balcanice care și-au declarat independența au fost ...

În intimitatea vieţii lui Winston Churchill

Reporter: editura June - 15 - 2018 Comments Off on În intimitatea vieţii lui Winston Churchill
De-a lungul istoriei, în trecut, ca şi în prezent, conducătorii de state care răspund de viaţa milioanelor de oameni au continuat să guverneze, deşi sufereau de boli incurabile. Cui i-ar fi putut trece prin minte că celebrul Winston Churchill a fost un asemenea caz? Winston Churchill este adus în pagini de memorii datorită doctorului său personal, Charles Wilson, lord Moran, care, în ultimii douăzeci şi cinci de ani ai vieţii, i-a fost nu numai medic, dar şi confident şi prieten şi, de asemenea, un fin observator, care a lăsat în urmă o carte cu totul deosebită

Winston Churchill

Conform unor principii personale numai de el ştiute, Winston Churchill făcea baie de două ori pe zi, dimineaţa şi după siesta de prȃnz. Gurmand, era în acelaşi timp şi un mare amator de whisky – în doze zilnice – ca şi de trabucuri negre, imense, care i-au devenit sinonime. Grandilocvent, cu un umor debordant, făcea ironii răutăcioase şi se manifesta exploziv, fie că era vorba de bucurie sau de supărare. Dar avea şi momente de depresie, cȃnd spunea că are „cȃinii negri”; era singur, melancolic, descurajat. Depresiile sale erau alimentate de trei surse. Prima: Churchill s-a născut prematur, la şapte luni, nebucurându-se de o înjrijire deosebită din partea mamei sale, care l-a încredinţat să fie crescut de o doică, a cărei fotografie o va păstra asupra sa pȃnă la moarte. A doua cauză a depresiilor o constituia un uşor defect de vorbire, care îl afecta enorm. Al treilea motiv provenea din complexul de inferioritate dobȃndit ca urmare a eşecurilor sale militare din 1917.


În afară de rolul jucat în cursul unor evenimente istorice epocale (înainte, în timpul şi după cel de-Al Doilea Război Mondial), Winston Churchill a oferit contemporanilor săi o existenţă complexă, tumultuoasă şi contradictorie. Câteva întâmplări din biografia sa îl prezintă pe fostul premier având o viaţă definită de întâmplări pline de neprevăzut.

La 27 decembrie 1941, Churchill, escortat de cabinetul său militar şi de medicul lord Moran, se afla la Washington, pentru a discuta cu Roosevelt strategia ce urma să fie adoptată împotriva Germaniei naziste. În noaptea care a urmat, Churchill s-a deşteptat brusc, cu respiraţia blocată, cuprins de panică. O gheară îi strȃngea pieptul şi durerea era aproape insuportabilă. Medicul a diagnosticat o angină pectorală, a cărei evoluţie nu putea fi previzibilă, iar crizele se puteau succeda şi complica neaşteptat cu un infarct şi chiar moartea. Churchill şi medicul său au păstrat secretul privind starea sănătăţii premierului. Dacă ar fi dezvăluit despre ce boală este vorba sau chiar ar fi fost consultat de specialiştii americani, ar fi însemnat un dezastru. Sub pretextul oboselii cauzate de călătorie, Churchill a rămas la pat, în repaus absolut, administrȃndu-i-se sedative pentru calmarea durerilor. Patruzeci şi opt de ore mai tȃrziu, primul-ministru britanic lua parte la discuţii ca şi cum nimic nu s-ar fi întȃmplat.
CEEA CE SE CUNOAŞTE MAI PUŢIN

Churchill avea 65 de ani cȃnd a preluat conducerea Guvernului de coaliţie, după eliminarea „conciliatorilor”, şi se bucura de o sănătate deplină. Cufundat complet în sarcinile pe care le avea de îndeplinit, premierul trăia într-o permanentă stare de tensiune; nu era deloc uşor, mărturisea Moran, de pătruns în intimitatea unui astfel de om. Indiferent în faţa convenienţelor, acceptase cu greu opinia celorlalţi membri din Cabinet de a fi supravegheat de un medic. 

Între două avioane, primul-ministru nu-şi menaja cȃtuşi de puţin forţele. La 30 ianuarie 1943, la întoarcerea de la Conferinţa de la Casablanca, s-a îmbolnăvit de pneumonie. Temperatura i-a urcat la 40 de grade. Medicul a reuşit să-l scoată din criză utilizând penicilină. Convalescenţa i-a fost scurtă, Churchill restabilindu-se complet. În noiembrie acelaşi an, întorcȃndu-se de la Teheran, premierul s-a simţit brusc epuizat complet. Erau primele semne ale aterosclerozei. „Cȃinii negri” îl asaltau cu insistenţă. Pentru a-şi calma nervii serios zdruncinaţi de război, picta. La 24 august 1949, pe cȃnd se odihnea la Monte Carlo, Churchill avea primul atac cerebral. Urmările au fost limitate. Însă primul-ministru începuse să piardă din viteză. Înfrȃngerea Conservatorilor în alegerile din iunie 1945 a însemnat o grea lovitură morală pentru Churchill, nepermiţȃndu-i să mai participe în mod activ la cea de-a doua parte a Conferinţei de la Potsdam. Medicul îi urmărea atent fiecare mişcare, fiecare reacţie. Anii de după război au reprezentat, aşa cum a definit medicul său curant, „etapa de convalescenţă”, ca şi perioada 1951-1955, care a coincis cu al doilea Guvern Churchill.

Deplasările în ţară sau în străinătate, consacrarea unui timp mai îndelungat lecturii şi vechii sale pasiuni pentru pictură, dar mai ales redactarea unei lucrări monumentale, în mai multe volume, privind cel de-Al Doilea Război Mondial (operă care îi va aduce, de altfel, şi Premiul Nobel pentru Literatură), au sfȃrşit prin a-i conferi lui Churchill o stare de calm şi de echilibru, dȃnd iluzia unei reveniri a vigorii de altădată. „Schimbarea cea mai remarcabilă care s-a produs în situaţia mea – mărturisea pacientul medicului său – este că nu mai sunt obligat să fac ceea ce n-am realmente dorinţa să fac”.

Un rol important în viaţa marelui om de stat britanic l-a jucat în mod incontestabil soţia sa, care l-a secondat din umbră cu devotament, creându-i condiţiile necesare pentru a-şi desfăşura activitatea. Cu grijă şi tact, ea reuşea să-i calmeze irascibilitatea devenită notorie, îi sporea încrederea în sine şi, în general, exercita o influenţă binefăcătoare. 

În 1950, o afazie motorie îl doboară pe Churchill. Nu mai poate vorbi. Urmează un regim strict de rapaus. În 1952 s-a întors victorios, cu un nou mandat, în Downing Street. Totuşi, premierul, aproape de 77 ani, era un bolnav care îşi ignora în mod voit starea precară a sănătăţii.

Călătoria în SUA şi Canada, evenimentul încoronării Reginei Elisabeta a II-a, disputele aprinse în Camera Comunelor, la care se adăugau obligaţiile şi răspunderile zilnice legate de funcţia sa de mare responsabilitate, nu i-au lăsat nici măcar un moment de răgaz pentru refacerea unui organism ce făcuse faţă, timp de mai mulţi ani, unei uzuri fizice şi psihice extraordinare. Doctorul său era conştient, mai mult ca oricare altul, de starea sănătăţii pacientului său şi nu vedea decȃt o singură soluţie pentru a evita ireparabilul: retragerea din viaţa politică a primului-ministru. „Sunt în al şaptezeci şi optulea an – mărturisea Churchill medicului său – şi nu pot spera să trăiesc veşnic. Totuşi, nu cred că e cazul să ne neliniştim. După ce dau de mȃncare vrăbiilor şi lebedelor şi parcurg circa un kilometru., mă simt sleit. Nu pot suferi să stau în picioare, afară doar de cazul în care ţin un discurs”.

O uşoară ameliorare, înşelătoare, după care starea sănătăţii lui Churchill s-a înrăutăţit pe zi ce trecea. Medicul a mascat gravitatea tulburărilor cerebrale, pentru a nu declanşa o criză politică ce ar fi pus ţara într-o gravă dificultate. Pacientul a fost constrȃns să abandoneze obligaţiile ce i le incumba funcţia. La 26 iunie se retrăgea la o proprietate a sa.

În buletinul de sănătate redactat atunci şi în care se spunea doar că şeful guvernului a avut nevoie de un „repaus complet vreme mai îndelungată”, Moran menţiona că ar fi vrut să introducă cuvintele „tulburări ale circulaţiei cerebrale”, dar cei din preajma sa, din motive de prestigiu de ordin politic, miniştrii Conservatori lord Salisbury şi R. Butler, au modificat textul iniţial redactat de medicul premierului. Presa, luȃnd cunoştinţă de situaţia sa, s-a arătat indignată de această încercare de camuflare a adevărului, acuzȃndu-l direct pe doctorul Moran de lipsă de probitate profesională şi de nesinceritate faţă de public. 

 

Istoria Transilvaniei

Reporter: editura January - 23 - 2014 Comments Off on Istoria Transilvaniei

Coperta Istoria Transilvaniei TEditura EIKON, sub egida Academiei Române, Centrul de studii transilvane, a publicat, în 2013, o carte necesară, izbutită, amplu documentată şi, merit incontestabil, obiectivă, atribut rar când se vorbeşte despre lucrările pe această temă. „Istoria Transilvaniei” este realizată de doi reputaţi istorici: academicianul Ioan – Aurel Pop, rectorul Universităţii Babeş – Bolyai şi profesorul universitar al aceleiaşi renumite unităţi de învăţămînt superior Ioan Bolovan. Cartea este incitantă, pe măsura subiectului său, o istorie a Transilvaniei fiind întotdeauna, din diferite motive, o temă controversată. Să ne amintim că în anii `80 apărea, la Budapesta, o lucrare coordonată de Kopeczi Bela privind istoria Transilvaniei, lucrare care a stârnit ample discuţii şi chiar polemici, fapt care, în condiţiile ştiute ale epocii, a însemnat mult mai mult decît o banală gramatici certans”. Tratatul coordonat de domnul Kopeczi s-a bucurat de ediţii în limba engleză sau germană ori franceză, în Europa ori Statele Unite ale Americii, replica românească, atâta câtă a fost, neavând nici circulaţia, nici ecoul necesar.

Ori, se cuvine, pentru aflarea adevărului, să fie ascultată şi cealaltă parte. Asta nu înseamnă că partea cealaltă s-a străduit cât se cuvine. Această carte este un semn serios că problema istorică a Transilvaniei se află în centrul atenţiei istoricilor din România, că este tratată nu reactiv, ci ca o temă firească, importantă, majoră. Istoriografia românească modernă şi contemporană consemnează lucrări importante dedicate Transilvaniei – trebuie să amintim lucrările privind perioada veche ale lui Constantin Daicoviciu, ori ale academicianului Mihai Bărbulescu, apoi pe cele privind perioada medievală, realizate de Gheorghe I. Brătianu, Ştefan Pascu (Voevodatul Transilvaniei), iar referitor la perioada modernă este absolut necesar să-l amintim pe David Prodan, la care se adaugă, cu onoare, Liviu Maior. Mai vorbim aici de autorii care s-au referit la Transilvania în lucrările lor de sinteză, cum a fost C.C. Giurescu, Nicolae Iorga, A. D. Xenopol ori Vasile Pârvan, concluzionând că nu există istoric român demn de acest nume care să nu fi discutat una dintre problemele ce le ridică istoria acestei provincii. Iar problemele în discuţie sunt destule. Orice chestiune esenţială privind populaţia şi organizarea politică a provinciei a suscitat dacă nu polemici aprinse, atunci măcar contradicţii teoretice. Începând cu chestiunea formării poporului român, continuând cu problema populării Transilvaniei de către români, legată de existenţa sau non-existenţa unor formaţiuni statale sau măcar a unor forme de viaţă obştească românească înainte de cucerirea teritoriului amintit de către regii arpadieni, lista subiectelor în dispută este lungă, poate chiar exagerat de lungă. Totul, sau aproape totul din istoria românească a Transilvaniei este negat, contrazis, distorsionat de istoriografia maghiară, şi nu doar de ea. Merită să amintim comentariile lui Gheorghe I. Brătianu, în legătură cu Descălecatul Moldovei, privind teoriile abracadabrante ale unor istorici de la Budapesta referitoare la peregrinarea poporului român în jurul Carpaţilor, pentru a se reuşi, aşa, o aşezare a lor în Transilvania, după cucerirea acesteia de către unguri. O cucerire care a durat aproape două secole. Tot în această notă a interpretărilor silite se înscrie şi clasificarea Anonymului, notar al regelui Bela, în categoria fabulatorilor, pentru motivul că semnala prezenţa şi rezistenţa românilor la înaintarea cetelor armate maghiare în Ardeal. Fapt anecdotic, Gheorghe I. Brătianu, în paginile lucrării sale despre întemeierea statelor româneşti extracarpatice, demonstrează elegant inconsecvenţa în afirmaţii a unui istoric maghiar pe nume L. Makkai. A trebuit să fie un război mondial şi a mai trebuit ca Gheorghe I. Brătianu să moară în închisoare la Sighet pentru ca, peste ani, acelaşi L. Makkai să-şi reia inconsecvenţa în tratatul coordonat de Kopeczi Bela, acum tradus şi difuzat în lume. Această listă de probleme spinoase este discutată cu obiectivitate şi ştiinţă în volumul de faţă. Ceea ce nu au izbutit mulţi istorici, atraşi de iureşul polemic, izbutesc cei doi autori, găsind tonul potrivit şi argumentele necesare în lămurirea, măcar pentru cititorul interesat de adevăr, a delicatelor chestiuni, care, oricând, pot dezlănţui noi patimi, nu doar istorice sau politice, după cum s-a văzut în dureroasele evenimente ce s-au succedat în decursul evoluţiei relaţiilor interetnice din Transilvania.

Cel dintâi merit al acestei cărţi este acela că reuşeşte să nu fie partizană, în sensul privirii istoriei Transilvaniei prin optica unei singure etnii. Iar al doilea, poate la egalitate cu cel dintâi, este acela că istoria aceasta a Transilvaniei nu este o istorie polemică. Nu ignoră teoriile, interpretările, ideile fantasmagorice – dar bine ţintite, în sensul descalificării românilor din drepturile lor naturale – profesate de tot felul de istorici din preajmă sau de aiurea, dar nici nu se angajează în polemici sterile, care nu ar face altceva decât să redeschidă un nou ciclu al contrazicerii, adevărul rămânând să aştepte vremuri mai bune. Un al treilea merit este acela că autorii au ales o modalitate simplă de prezentare a materialului documentar, cu un limbaj accesibil, uneori explicând chiar termenii ce ar putea avea o oarecare dificultate la înţelegere. La aceste trei merite evidente am putea adăuga un altul, care ţine de o înţelegere subtilă a memoriei istorice, şi anume faptul că între toate componentele cadrului istoric, cultura este cel mai bine pusă în valoare. Este vorba despre cultura materială şi cea imaterială, care dau identitate unui spaţiu şi unui conglomerat etnic. Nu în ultimul rând, religiile îmbrăţişate de neamurile Transilvaniei sunt privite ca motor istoric al evoluţiei acestei societăţi atât de fragmentate şi de mozaicate cum a fost – şi este – lumea transilvană.

Autorii au reuşit ca, în discursul lor, să contureze cu linii clare poziţia majorităţii româneşti în cadrul desenat de alianţa fondată pe baze religioase de aşa-numitele naţiuni – unguri, saxoni şi secui – ce au instituit un „apartheid avant la lettre”, după scurta şi infructuoasa convieţuire a tuturor nobilităţilor, inclusiv cea românească, ce a precedat gestul lui Bogdan Vodă, declarat de Ludovic de Anjou infidelis. Diploma regală de la Bistriţa, comunicată de Şerban Papacostea, în care regele Ungariei stabilea că nu poţi deţine pământ dacă nu eşti nobil şi nu poţi fi nobil dacă nu eşti catolic, este în fapt actul legal de scoatere a românilor din scena politică a Transilvaniei. O excludere care avea să dureze până la cucerirea Transilvaniei de către Habsburgi, în zorii secolului al XVIII –lea. Iar reintrarea pe această scenă se face cu preţul acceptării Papei drept cap al Bisericii de către aripa ortodoxă ce a consimţit Unirea cu Roma: greco – catolicii. Fără îndoială, nu putem vorbi despre o poveste de succes atunci când ne referim la această reintrare în cadrul politic a naţiunii române din Transilvania, odată cu realizarea dualismului în Imperiul Habsburgic; lupta pentru câştigarea şi apărarea drepturilor românilor a devenit mult mai complexă, mai aspră, mai greu de dus.

Găsim în acest volum clarificarea unei imagini distorsionate ce a fost îndelung cultivată, mai cu seamă în ultima vreme, aceea a unui spirit de toleranţă interetnică specific Transilvaniei. Desigur, o anumită toleranţă interetnică a existat în acest principat, dar el excludea din capul locului populaţia majoritară, adică populaţia românească. Era în fapt un fel de armistiţiu, un pact de neagresiune între cele trei naţii amintite, românii devenind ţinta comună a exercitării abuzului şi suportul sentimentului de superioritate cultivat în rândul celor care o exercitau. Nu a fost tot timpul aşa, spre exemplu asistăm la o perioadă de persecuţii, violenţe chiar, exercitate şi împotriva saşilor, nu doar a românilor, la mijlocul secolului al XIX-lea. Toleranţa interetnică aşa cum este definită astăzi nu are nimic de-a face cu toleranţa interetnică din Principatul Transilvaniei de odinioară, aceasta din urmă fiind, în multe trăsături, exact contrarie. Autorii arată, însă, că, în ciuda acestei intoleranţe în fapt, etniile Transilvaniei au trăit în acelaşi spaţiu geografic, au înfruntat aceleaşi vicisitudini ale istoriei şi, prin forţa lucrurilor, s-au influenţat reciproc, şi-au creat mecanisme de convieţuire. Rezultatul a fost o soluţie de supravieţuire a tuturor, împreună. O istorie aglomerată de conflicte, revolte, segregări şi aspiraţii către o lume mai bună stă la baza dezvoltării de astăzi a unui spirit european, capabil să armonizeze sentimentele şi resentimentele tuturor. Transilvania, aşa cum este regăsită în paginile acestui excepţional volum, este un spaţiu menit convieţuirii, însă această convieţuire, calitatea ei, depinde enorm de capacitatea tuturor locuiorilor săi de a pune în practică noul spirit de toleranţă etnică şi culturală al Europei.

Impresionanta bibliografie care stă la baza redactării acestui tratat, dincolo de valoarea şi importanţa ştiinţifică, garanţie a obiectivităţii, arată oricui este interesat că istoria Transilvaniei rămâne un subiect care depăşeşte cu mult interesul local, ori chiar intersul istoricilor din România, fiind în fapt un subiect complicat şi, de aceea, ilustrativ pentru studierea evoluţiei şi înţelesului conceptului de conştiinţă naşională, de toleranţă şi convieţuire interetnică şi religioasă, dar mai cu seamă de studiu de caz asupra sistemului de relaţii politice într-o zonă de atingere a unor culturi şi civilizaţii diferite. Transilvania este regiunea europeană în care asistăm la întâlnirea directă a lumii bizantine cu lumea occidentală, la întâlnirea unor mari formaţiuni statale cu interese divirgente, la înterpătrunderea unor sfere de influenţă religioasă şi culturală care poate fi considerată un experiment primar al marelui fenomen de înterpătrundere culturală şi civilizaţională la care asistăm astăzi. Istoria Transilvaniei poate fi studiată şi ca fenomen premonitoriu la viitorul comun al Europei contemporane, observând un şir de erori tragice, dar şi de soluţii neaşteptate, care au dat rezultanta cunoscută astăzi. Mesajul autorilor este convingător – Transilvania de astăzi este o parte a României, care, la rândul său, este o parte a Europei. Nicăieri în această Europă nu vom gasi un astfel de teritoriu amalgamat, unde naţiuni şi confesiuni au generat, prin diferenţa şi opoziţia dintre ele, lungi conflicte, pentru ca, să sperăm, astăzi să-şi găsescă formula de convieţuire liniştită. Aspectul cultural al Transilvaniei te face să înţelegi că pot sta alături o obiserică ortodoxă, o catedrală catolică, o biserică greco-catolică, o alta luterană, un templu unitarian, o sinagogă şi un lăcaş de cult calvin, la care se adaugă mulţimea cultelor neoprotestante de astăzi. Pot sta alături fără a se înfrunta, fără a se exclude, aşa cum s-a întâmplat de atâtea ori şi prea mult timp în aceeaşi Transilvanie. Dreptul celuilalt poate fi respectat, iar respectul nu trebuie înţeles ca slăbiciune. Este un fapt extraordinar când o carte serioasă de istorie poate să-ţi transmită un astfel de mesaj. Iar această „Istorie a Transilvaniei” reuşeşte să comunice nu doar fapte, corect redate, obiectiv interpretate, ci şi o concluzie convingătoare: Transilvania nu poate exista decât cu garanţia respectului reciproc şi a asumării trecutului aşa cum a fost. Academicianul Ioan-Aurel Pop şi profesorul universitar Ioan Bolovan au realizat cu acest volum nu doar o istorie a Transilvaniei, atât de necesară, ci şi un îndreptar pentru politicienii de astăzi, la care aceştia să ia aminte – viitorul se poate construi doar evitând greşelile trecutului. Altminteri, însemnă să baţi pasul pe loc şi să te minţi că eşti în mers.

Eugen Uricaru 

Miracolul lui „Carol Roman”

Reporter: editura September - 26 - 2013 Comments Off on Miracolul lui „Carol Roman”

De mai bine de o jumătate de secol, Carol Roman îşi distribuie creaţia prin tot felul de jurnale, după care, precum un bun gospodar, o culege şi o cerne între coperţile câte unei cărţi.

În acest fel el dovedeşte că efemeritatea articolului de ziar poate căpăta contracarată, căpătând greutate şi perenitate atunci când e adăpostită într-un volum.

Coperta MIRACOLECarol Roman este jurnalistul care duce mereu în cârcă scriitorul. El nu crează cu resemnarea celui care acceptă fatalitatea dizolvării paginii de ziar în neantul informaţional. El scrie cu un ochi la actualitate şi cu altul la eternitate, fără ca acest „strabism” să pricinuiască vreo vătămare a acestui simţ fundamental. Creierul său setat pe acest dualism îl ajută să selecteze, din noianul de amănunte, pe cele cu adevărat semnificative. Şi pe care le dezvoltă că măiestria depusă încă de pe când ucenicea în ale găzetăriei cu cărţile lui Zoscinko, Romanov şi Ilf&Petrov sub pernă. Pentru că de acolo, de la acel miracol “proletcultist” al gazetăriei literare îşi trage el seva creaţiei umoristico-satirice, a cărei vână transpare din mai fiecare text.

Cu „Miracole – Carte de râs, de ei şi de noi”, recent apărut, Carol Roman pune în circulaţie cel de-al zecelea volum încredinţat tiparului în ultimii ani. Doar 68 dintre sutele de texte semnate în felurite publicaţii în acest interval au primit paşaport pentru „eternitatea” raftului de bibliotecă, într-o selecţie pe cât de inspirată, pe atât de sugestivă. Carol Roman cultivă cu nedisimulată plăcere paradoxul, alăturarea şocantă de termeni, ironia fină şi aparenta obiectivitate în tratarea unor fragmente existenţiale în care întâmplarea – şi poate nu doar ea – presară doza de savoare ce face din aceste clipe de viaţă, episoade memorabile.

Ceea ce mi se pare extrem de particular şi valoros în scriitura lui Carol Roman este, însă, absenţa violenţei şi a veninului ce impregnează opera perisabilă a multor contemporani. El este atent la derapajele actualităţii, le sancţionează ca un agent de circulaţie exigent, fără să le transforme în instrumente de eradicare a “pacientului”.

În asta constă şi valoarea exemplară a abordărilor sale în care îmbină decent satira cu autoironia, cu convingerea că nimeni nu e mai presus – sau mai prejos – de ridicol.

Miracolele lui Carol Roman – fie că se numesc „Dilema producătorului de izmene”,Bun venit, frate extraterestru” sau „Ioane, vrei să fii nevasta mea?” – se citesc cu uşurinţă şi se asumă cu voioşie de către lectorul care nu a pierdut nici obişnuinţa şi nici plăcerea de a ţine o carte în mână.

P.S. N-am nici o îndoială că succesul acestei cărţi se va datora, într-o apreciabilă măsură şi inspiratei ilustraţii, în legătură cu care îmi permit să nu insist.

O biografie impresionantă

Reporter: editura November - 20 - 2010 Comments Off on O biografie impresionantă

Milan Petrović, născut la Belgrad, este un ziarist cunoscut atât în România cât mai cu seamă în Serbia. Acum, la vârsta de 85 de ani și-a adunat amintirile într-o carte remarcabilă. Biografia sa care cu ușurință poate fi definită a fi palpitantă cuprinde momente unice: fost ofițer în armata iugoslavă de partizani, în urmă cu 62 de ani vine în România unde se atașează de țara noastră neuitând, însă, nici o clipă de țara sa de baștină. La București a urmat Facultățile de Ziaristică și Filosofie după care a desfășurat o carieră ziaristică neîntreruptă de peste 60 de ani. Numeroși ani a lucrat ca redactor la “Radio România”; în același timp a fost corespondent de presă pentru cotidianele belgrădene “Borba”, “Vecernje Novosti” și “Politika”. Toate aceste elemente dintr-o biografie deosebită sunt cuprinse în această carte care se citește pe nerăsuflate, în care Dragoslav Simić prelucrează amintirile ziaristului sârb ce și-a trăit biografia în România. “Este o viață creionată romanesc, cu flashuri retrospective, cu multe biografii dramatice întrețesute cu aceia a lui Milan Petrovic” ,după cum afirmă în prefața cărții, acad.Răzvan Theodorescu.