NUMARUL
205-206
Președintele formațiunii PLUS, Dacian Cioloș, precum și Renew Europe, au apreciat Rezoluția Parlamentului European cu ...
Datele cele mai recente ale Eurostat pun în evidență faptul că unul din șase adulți ...
În Bosnia-Herțegovina se înregistrează un fenomen cutremurător din perspectiva percepției autorităților vizavi de istoria recentă, ...
Relațiile internaționale par să se fi conformat și ele rigorilor impuse de protocoalele scrise sau ...
PROLOG. Când am întors ultima pagină a volumului ,,ANUL ZERO 1945, O ISTORIE”, eram la ...
Ca urmare a liberalizării politicii românești față de Occident, în anul 1971, împreunpă cu alte ...
Fondată la 4 aprilie 1991, înainte cu câteva luni de proclamarea independenței Republicii Moldova, revista ...
Imaginea savantului Nicolae Iorga în memoria colectivă a poporului român este copleșitoare. Practic, ea întruchipează ...
De-a lungul timpului, personalități publice considerate reprezentative și cu mare anvergură au fost desemnate de ...
II. Căldură, mișcare, interese militare Rege printre combustibili, petrolul încă face să se învârtă roțile economice, ...
Potrivit celebrului „ceas al sfârșitului” - numărătoare simbolică a clipelor care despart omenirea de un ...
Statisticile internaționale referitoare la modul în care guvernele și politicienii au gestionat situațiile de urgență ...
Dincolo de biografiile romanțate și de personajele spioni care umplu volumele și cinematografia există destine ...
Digitalizarea accelerată a politicii are o mulțime de fațete, iar liderii din toată lumea se ...
Motto: „Vox populi, vox Dei”*     Ca și altădată, doi cumetri, profitând de noul regim acordat supraviețuitorilor ...
Datoriile moștenite după destrămarea fostei Iugoslavii de statele balcanice care și-au declarat independența au fost ...

„Ceahlăul limbii române” Mihail Sadoveanu

Reporter: editura May - 3 - 2011 Comments Off on „Ceahlăul limbii române” Mihail Sadoveanu

Opera lui Mihail Sadoveanu este un fenomen. Un fenomen artistic, de conştiinţă naţională, mitic. A creat un univers românesc atât de pregnant, încât acesta a intrat în conştiinţa colectivă ca un fapt al realităţii asumate. Multe din personajele sale, din peisajele descrise par a nu fi fost create, ci doar descoperite. Ca un etnograf genial, a descoperit tradiţii, basme, obiceiuri, figuri istorice, ascunse în zăcământul memoriei sale artistice. Pentru a pune în valoare tot ce ştia, tot ce intuia, tot ce îşi închipuia, a avut nevoie de un uriaş talent. Un talent copleşitor, care i-a acoperit şi calităţile şi slăbiciunile. Un talent care i-a permis să redescopere limba română din cărţile populare, din cronici şi pisanii, din psaltiri şi cărţi de rugăciuni, din culegerile de folclor şi din zicerile ţăranilor din locurile sale de vânătoare şi preumblare. Sadoveanu era el însuşi un stil. Un fel de a fi, de a vorbi, de a se îmbrăca, de a asculta şi chiar de a nu asculta, cu o viclenie blândă, dar dominatoare.

Intrarea sa în literatură s-a făcut în trombă, nu punem la socoteală prezenţa în reviste sau chiar publicaţiile scoase de el înainte de debutul editorial, cu patru volume într-un singur an, un an considerat de Nicolae Iorga „Anul Sadoveanu”. Născut în 5 noiembrie 1880, la Paşcani, fiu al Profirei Ursachi, dintr-o familie de răzeşi din satul Verşeni, tatăl consemnat fiind Alexandru Sadoveanu, un avocat, al cărui nume îl va purta, Mihail Sadoveanu este ales membru corespondent al Academiei Române în 1916.

Mihail Sadoveanu are nenumărate preocupări în domeniul administraţiei culturale, lucrează la Casa Şcoalelor, la Direcţia Artelor din Ministerul Instrucţiei şi Cultelor, Spiru Haret îl numeşte apoi inspector al cercurilor culturale săteşti şi al bibliotecilor populare, iar în 1910 este numit director al Teatrului Naţional din Iaşi. Este mobilizat ca sublocotenent pentru a participa la operaţiunile militare din cel de al doilea război balcanic. În 1916, odată cu intrarea României în primul război mondial, este desemnat să scoată publicaţia „România”, împreună cu Ion Minulescu. După război editează mai multe reviste literare şi în anul 1936 preia conducerea ziarelor „Adevărul” şi „Dimineaţa”, un gest de mare curaj şi responsabilitate, avându-se în vedere contextul politic în care mişcările de dreapta şi extremă dreaptă devin tot mai ameninţătoare. Este supus unei campanii de presă şi unor gesturi de intimidare fără precedent, inclusiv acela al arderii cărţilor sale în piaţă, după modelul nazist. Este apărat de marii intelectuali ai ţării, Călinescu, Ralea, Rebreanu, E. Lovinescu, Al. Philippide, Oţetea, Rădulescu – Motru, Şerban Cioculescu etc. După război se implică în viaţa politică, devenind mebru al prezidiului Adunării Deputaţilor, apoi vicepreşedinte. Din păcate, activitatea sa literară se rezumă la rescrierea romanului de tinereţe „Şoimii”, devenit „Nicoară Potcoavă”, şi la probabila sa nuvelă, după unele ipoteze era vorba doar de o uşoară stilizare a textului, „Mitrea Cocor”.

Opera sa adevărată se încheie ,de fapt, cu „Ostrovul lupilor”, publicat în 1941. Ea a început cu „Povestirile”, publicate în 1904, premiate de Academia Română, „Şoimii”, „Dureri înăbuşite” şi „Crâşma lui moş Precu”. Cu excepţia „Crengii de aur” şi a „Divanului persian”, opere de o simbolistică şi o gândire mitică deosebită, toate scrierile sale au rădăcinile în cele patru cărţi de debut. Sunt teme distincte, care au în comun amprenta stilistică şi mai cu seamă bogăţia limbii. Sadoveanu a atins marile zăcăminte semantice şi stilistice ale limbii române, fiind, alături de Mihai Eminescu, cel mai important contributor la crearea limbii române literare. Temele amintite, cea istorică, cea socială, cea folclorică şi de interpretare a miturilor se reiau într-o interpătrundere naturală în toată opera sa ulterioară. „Baltagul”, „Fraţii Jderi” şi „Haia Sanis” sunt doar trei exemple dintr-o operă magnifică. Universul sadovenian este atît de bine conturat şi atît de confundabil cu spiritualitatea românească, în toate formele sale fericite şi nefericite, încât nu poţi greşi într-o explorare a românităţii dacă te referi la cărţile sale ca la o bibliografie obligatorie. Sadoveanu a reuşit să cuprindă aproape toate trăsăturile definitorii ale imaginarului colectiv românesc, aprofundându-l, căutându-i sensurile, înlăturând uitarea şi umbrele. Identitatea românească poate fi definită, în cea mai mare parte a ei, pornind de la opera genialului prozator pentru că el a avut capacitatea de a o înţelege în mod sistemic. Personajele, natura, întâmplările, semnele vizibile şi cele invizibile către care autorul ne îndrumă cu delicateţe, dar şi cu fermitate, alcătuiesc o uluitoare hartă geodezică a sufletului românesc.

Astăzi, Sadoveanu, dar mai ales opera sa, sunt împinşi cu ştiinţă, dar şi cu neştiinţă, ca să folosesc un blând cuvânt pentru ceea ce se cheamă lenea de gândire, în umbră. Este poate umbra focului din piaţă, unde cărţile sale erau arse, la care se adaugă acuze de colaboraţionism. Stau şi mă întreb dacă interzicerea sa, în urma unei fronde, ar fi contribuit mai mult la păstrarea spiritului liber care a triumfat în 1989. Evident, este o întrebare retorică, dar nu pot să nu mă gândesc că unul din obiectivele revoluţiei culturale din anii 50 sau din episodul al doilea, al anilor 70 – 80, a fost spălarea creierelor. Oare ce se voia şters, pentru a se ajunge la omul nou? Cu siguranţă, se dorea ştearsă şi opera unui Sadoveanu, cu „Baltagul”, cu „Creanga de aur”, cu „Venea o moară pe Siret”, cu „Dureri înăbuşite”, cu tot acest univers spiritual, mitic, naţional.

A-l citi pe Sadoveanu astăzi poate să însemne un act de eliberare din capcana unui joc de umbre care ne-a ocupat de câtăva vreme şi casa şi sufletul. Înţelegerea măreţiei unui fenomen, aşa cum este opera lui Sadoveanu, este un pas sigur către propria împlinire, către victoria personală asupra întunericului, oricît de îndârjit ar fi acesta împotriva libertăţii de a alege.

 

  • Esenţa operei lui Sadoveanu stă în dimensionalitate, în grandoare”. (George Călinescu)

 

 

Eugen Uricaru

 

Un vizionar Nicolae Bălcescu

Reporter: editura May - 3 - 2011 Comments Off on Un vizionar Nicolae Bălcescu

Din orice punct de vedere s-ar analiza Revoluţia de la 1848, indiferent de partizanatul politic, aderarea la ideologii, Nicolae Bălcescu rămâne o figură centrală, emblematică, a evenimentelor. Rolul său este de necontestat, chiar dacă acţiunea sa politică poartă, uneori, amprenta unui romantism utopic, episodul încercării sale de a concilia pe Avram Iancu cu Kossuth fiind semnificativ în acest sens.

Dar de ce Bălcescu nu poate lipsi din nici o analiză a anului revoluţionar care a adus schimbarea epocii, pentru români, anul 1848? Aparţinând micii boierimi din Ţara Românească, fără a fi un boiernaş de ţară, ci mai degrabă un nobil autentic, dar scăpătat, Nicolae Bălcescu pare să fie predestinat a întruchipa figura romantică a luptătorului pentru dreptate şi libertate, care fascina gândirea şi imaginaţia Europei cuprinse de febra progresului, a emancipării.

Dar cine era de fapt acest ante-mergător în gândirea social – politică, acest istoric modern, din şcoala lui Michelet, cu talentul unui prozator de forţă, care a scris „Românii supt Mihai Voievod Viteazul”, editată după moartea sa din 1852, de Odobescu, în 1878, într-un moment cultural în care nu existau nici modele şi nici confraţi, cu excepţia lui Mihail Kogălniceanu, dar care scrisese până atunci în franceză? Cine este acest tânăr cu geniu organizatoric, cu simţul dreptăţii sociale, generos, devotat cauzei impuse de ideile sale cu totul revoluţionare? După cum am pomenit, era un descendent dintr-o familie de mică nobilime, cândva înstărită, scăpătată tocmai din cauza unei revoluţii, cea a slugerului de la Vladimiri, tatăl său având rang de pitar, Barbu Căpitanu, după numele său. Nicolae Bălcescu reuşeşte să devină junker, adică un candidat la rangul de ofiţer, încadrat în oştire, dar în 1840 este arestat. Motivul este participarea la celebra conspiraţie a lui D. Filipescu, iar consecinţa este un an de puşcărie la închisoarea Mărgineni. Perioada petrecută în Franţa, după ce a fost eliberat din temniţă, l-a transformat dintr-un romantic într-un revoluţionar autentic, poate uşor romantic. S-ar putea spune, cam idealist. Să convoci acea ţărănime la Islaz pentru a o anunţa asupra documentului programatic al Revoluţiei, dar mai ales să crezi că acea ţărănime poate înfăptui Proclamaţia, gestul său nu putea fi socotit decât gestul unui idealist. N-a rezistat ca ministru în Guvern decât câteva zile – ministru de Externe! – pentru a accepta o poziţie care era acoperită de anonimat şi de o muncă istovitoare – secretar al Guvernului. Probabil că era singurul care credea cu adevărat că Revoluţia poate să izbândească. Cu această credinţă s-a aventurat în tratativele de conciliere dintre Avram Iancu, cel care voia „baie şi şcoală de drept” în Munţii Apuseni – dar le cerea de la Împărat! – şi Kossuth, care voia libertatea maghiarilor, dar nu întrevedea nicăieri libertatea românilor, ca o ultimă şansă pentru salvarea Revoluţiei naţiunilor. Avea dreptate, ah, câtă dreptate avea Bălcescu, dar era prea târziu şi în acelaşi timp, prea devreme!

După eşecul tentativei sale de conciliere româno – maghiare, emigrează în Franţa, unde continuă activitatea sa politică, intervenind în favoarea unei soluţii pentru românii împărţiţi în trei principate, dar mai cu seamă lucrând în alcătuirea unor planuri revoluţionare de remodelare a ordinii şi naturii statale din Europa.

Altceva a reuşit să străbată timpurile şi să răzbată ingratitudinea – opera şi imaginea sa, amândouă însufleţite de un patos inegalabil. „Puterea armată şi arta militară. De la întemeierea principatului Valahiei şi pînă acum” , studiul său de început, publicat în revista „Propăşirea”, de la Iaşi, şi capodoperă a istoriografiei naţionale, „Românii supt Mihai Voievod Viteazul”, la care se adaugă iniţiativa întemeierii, împreună cu Treboniu Laurian, a publicaţiei „Magazin istoric pentru Dacia” sunt fapte care stau la temelia culturii noastre moderne. Orice altă recunoaştere ar putea fi de prisos. Nicolae Bălcescu a ars repede, cu o flacără mare. Lumina ei dăinuie încă.

Eugen Uricaru

 

  • Bălcescu a fost unul din cele mai frumoase suflete şi mai ales una din cele mai mari inteligenţe ale unei nobile generaţii” (Nicolae Iorga)