NUMARUL
205-206
Președintele formațiunii PLUS, Dacian Cioloș, precum și Renew Europe, au apreciat Rezoluția Parlamentului European cu ...
Datele cele mai recente ale Eurostat pun în evidență faptul că unul din șase adulți ...
În Bosnia-Herțegovina se înregistrează un fenomen cutremurător din perspectiva percepției autorităților vizavi de istoria recentă, ...
Relațiile internaționale par să se fi conformat și ele rigorilor impuse de protocoalele scrise sau ...
PROLOG. Când am întors ultima pagină a volumului ,,ANUL ZERO 1945, O ISTORIE”, eram la ...
Ca urmare a liberalizării politicii românești față de Occident, în anul 1971, împreunpă cu alte ...
Fondată la 4 aprilie 1991, înainte cu câteva luni de proclamarea independenței Republicii Moldova, revista ...
Imaginea savantului Nicolae Iorga în memoria colectivă a poporului român este copleșitoare. Practic, ea întruchipează ...
De-a lungul timpului, personalități publice considerate reprezentative și cu mare anvergură au fost desemnate de ...
II. Căldură, mișcare, interese militare Rege printre combustibili, petrolul încă face să se învârtă roțile economice, ...
Potrivit celebrului „ceas al sfârșitului” - numărătoare simbolică a clipelor care despart omenirea de un ...
Statisticile internaționale referitoare la modul în care guvernele și politicienii au gestionat situațiile de urgență ...
Dincolo de biografiile romanțate și de personajele spioni care umplu volumele și cinematografia există destine ...
Digitalizarea accelerată a politicii are o mulțime de fațete, iar liderii din toată lumea se ...
Motto: „Vox populi, vox Dei”*     Ca și altădată, doi cumetri, profitând de noul regim acordat supraviețuitorilor ...
Datoriile moștenite după destrămarea fostei Iugoslavii de statele balcanice care și-au declarat independența au fost ...

Datoria post-iugoslavă a Serbiei, întinsă pe decenii

Reporter: editura August - 8 - 2020 Comments Off on Datoria post-iugoslavă a Serbiei, întinsă pe decenii
Datoriile moștenite după destrămarea fostei Iugoslavii de statele balcanice care și-au declarat independența au fost ani la rând o problemă pentru guvernele din regiune. În timp ce unele dintre aceste țări au reușit să se achite de obligațiile financiare, Serbia nu doar că nu a terminat de plătit, dar nerecunoașterea Kosovo adaugă acestei poveri.

Sediul Guvernului Serbiei

În fostul regim al lui Tito, republicile componente ale fostei federații au avut posibilitatea să acceseze împrumuturi independente pentru proiecte de infrastructură, agricultură, electrificare, alimentare cu apă, exploatarea lemnului sau transport. După destrămarea fostei Iugoslavii, Croația și Slovenia, de pildă, și-au achitat datoriile, dar Serbia, nu, iar estimările nu sunt deloc optimiste. Potrivit experților, Belgradul mai are de achitat 1,9 miliarde de euro. Scadențele împrumuturilor din anii 1970 și 1980 sunt în anii 2031 și 2041, ceea ce înseamnă că povara contribuabililor sârbi se va mai întinde pe două decenii, indiferent de guvernarea care va veni la putere, adupă cum a anunțat Banca Națională a țării. La această povară se adaugă și datoria Kosovo, în condițiile în care Serbia nu recunoaște independența provinciei. 


Serbia datoreză bani creditorilor din Clubul de la Paris (grup de 22 de state de pe toate continentele care se asigură că țările cu datorii găsesc soluții de a le plăti), împrumut pe care Belgradul îl returnează de patru decenii, precum și Băncii Mondiale, Chinei și Kuweitului, arată „BalkanInsight”.

Balcanii şi punţile de aur

Reporter: editura February - 14 - 2020 Comments Off on Balcanii şi punţile de aur
          Cred că nu aş putea să transcriu gândurile mele de astăzi într-o altă revistă decât „Balcanii şi Europa”. Nu, nu va fi în niciun caz vorba despre politică. Ci despre istorie şi cultură, reginele eternităţii lumii şi spiritului ei.       

Anton Pann

Despre Balcani s-a spus, de-a lungul timpului, că ar fi „butoiul de pulbere al Europei”. Pământ frământat de cuceriri şi războaie sângeroase, pământ al robiei şi uneori al dezrobirilor, doar vremelnice. Pământul de unde a început primul măcel mondial în ziua atentatului de la Sarajevo. Pământul atâtor revoluţii câte nu s-au produs, poate, în tot restul lumii.

          Încă din vremurile vechi, s-au perindat pe aici umbra romanilor, apoi năvălirile barbare, călăreţii huni trecând peste Panonia şi ducându-se spre câmpiile catalaunice, apoi hangerul otoman împărţind pâinea balcanică frământată cu grâu bun şi cu sânge grecesc, bulgăresc, sârbesc, românesc.
          Cei mari, din Apus ori din Răsăritul slav, s-au amestecat, cu poftele lor, în aceste tragedii, sufleteşti mai ales, ale unor milioane de oameni care s-au născut, au trăit şi au murit în zarea Balcanilor, „la mijloc de rău şi bine”, cum spunea genialul poet român Ion Barbu.
          Din vechime, aceasta a fost o lume fără graniţe reale. Doar birocraţiile statale şi convenţiile de multe ori false au aşezat borne în ordinea Balcanilor. Altfel, s-a umblat din sud spre Dunăre, liber sau ascuns, în cărvanele străbunilor mei aromâni care veneau de la  Moscopole şi urcau spre Viana imperială, cu sare, cu grâu, cu speranţă. Din Grecia luptătoare spre Ţara Românească, în jertfa eteriştilor frumoşi şi tragici, dar şi în trădarea agenţilor ţarişti ai unui prinţ care l-a jertfit pe eroul român, pe Domnul Tudor, primul rege pământean, ordonându-i moartea crudă prin „tragerea maţelor pe sucală”, chin barbar, medieval, aşa ca între ortodocşi de omenie.
          Din Bulgaria spre Macedonia, din Serbia spre Oltenia de sub munte, se aflau drumurile pe unde prinţii sârbi îşi aduceau familiile şi tezaurele ca să le ferească de năvălitori. Între Turcia şi Grecia, unde umblau negustori de mirodenii şi de aur, se înălţa o lume deschisă în toate azimuturile, cu legende comune, cu valori comune, cu visuri ce se întâlneau deseori, dar se şi ciocneau la fel de des. Doamne, a fost un adevărat vulcan această zonă a Europei pe care stăpânii lumii, imperialii Occidentului şi Orientului, au nesocotit-o de prea multe ori.

         

Kazantzakis

Dragii mei prieteni balcanici, o să vă propun un joc al imaginaţiei. Să legăm în el numele unor scriitori celebri, a unor oameni cu totul speciali care au creat aici, au dat consistenţă legăturii dintre noi, trăsăturilor comune ale spaţiului balcanic originar.

          Pentru că sunt român, plec de la Anton Pann. Din secolul al XVIII-lea, de la Antonie Pantoleon Petroveanu, născut la Sliven, în Imperiul Otoman, pe la anii 1793-1797. Cunoscut ca Anton Pann, mare scriitor român al începuturilor, sinteză luminoasă a poeziei, muzicii, moralei, a filosofiei balcanice. Ce-o fi fost el cu adevărat doar Dumnezeu ştie. Amestec de sânge şi naţii, dar dincolo de asta, un mare poet al răsăriturilor literaturii româneşti şi al spiritului balcanic.
          De la el porneşte călătoria pe care v-o propun, peste punţile de aur ridicate în această parte de lume.
          Poate fi vorba de o poetă luminoasă născută în Bulgaria, Elisaveta Bagriana, de cea care ştia să asculte ca nimeni alta ploaia ce cădea peste Balcani.  Apoi sdespre pământul lovit de furtuni al fostei Iugoslavii. Spre Zagreb, unde am călătorit într-o primăvară şi mi-am amintit de o mare punte culturală, de romancierul Miroslav Krleza. Cel care a dăruit lumii Banchet în Blituania, o parabolă a dictaturilor şi a unei lumi care se îneacă în trădări şi conspiraţii. Apoi spre Belgradul lui Bronislav Nusić, dramaturgul născut în cartierul armânesc al oraşului, acel Caragiale al sârbilor, spre Skadarlija, cartierul boem unde se recitau poeme şi se bea rachiu de vin, apoi au căzut bombe şi a fost frig. Acolo mi-am amintit de Vasko Popa, pe jumătate român, de Adam Puslojić, pe jumătate român, de prieteni ai mei din Mehedinţi, jumătate sârbi, de Zăjcear, de cântecul dănacului babii Petra pe care-l auzeam în anii când eram elev la liceu la Turnu Severin.

         

Nazim Hikmet

Şi plec iar spre sud, spre Grecia lui Seferis, poetul care-mi plăcea atât în tinereţe. O iau către Creta fierbinte a lui Nikos Kazantzakis, fratele lui Zorba, cel care a scris un Raport către El Greco şi l-a văzut pe Hristos răstignit a doua oară. Ca să mă întorc apoi în munţii aspri ai Albaniei, sora noastră veche, să trec puntea marelui nostru Ismail Kadare, autorul unor poeme în proză de un tragism absolut care exprimă ca nimic altceva sufletul acestui popor mândru şi crucificat pe altarul istoriei. Generalul armatei moarte, o carte care a arătat Occidentului, la multe decenii după paginile lui Panait Istrati, adevărata faţă a Balcanilor.      

           Pot pleca liniştit spre Turcia, să aud versul lui Nazim Hikmet, răsculatul care a fost atât de aproape de România. Apoi, pe străzile de lângă Bosfor, pot să beau un ceai negru ori o cafea, să ascult marea, să mă duc după urmele străbunilor mei la Blacherne, biserica împăraţilor bizantini.
          Noi suntem de unde suntem, de unde ne-am născut, de unde au trăit şi au murit bătrânii noştri. Dar suntem, poate în aceeaşi măsură, din Balcanii eterni ai unei istorii şi ai unei geografii care ne va exprima şi ne va explica întotdeauna. Prin spaţiile comune, prin punţile de aur ale culturii, ale scrisului, ale muzicii, ale artei eterne.
          Aşa simt, aşa cred.
          
Nicolae Dan Fruntelată

I.B. Tito – un destin sinuos

Reporter: editura March - 20 - 2012 Comments Off on I.B. Tito – un destin sinuos

Puncte de vedere

În 1967 am luat parte la un congres de arheologie în insula Hvar, antica Pharos – o insulă din dreptul portului Split, de pe coasta dalmată a Adriaticei. Amintesc acest episod fiindcă atunci am absolvit un curs accelerat de probleme ale Iugoslaviei lui Tito. În lungi şi pasionate dezbateri, colegii din partea locului – croaţi, sârbi, dalmatini, sloveni sau bosniaci – au emis două teze: prima, că regimul lui Tito pare cu mult mai deschis şi mai liberal decât este de fapt; a doua, că fie şi în aceşti termeni, e clar că la dispariţia lui Tito, Iugoslavia se va face bucăţi.

La 4 mai 1980, când murea mareşalul Tito, delegaţii din 122 de ţări, şefi de stat sau de guverne din elita mondială a politicii au venit să omagieze personalitatea unui comandant care se opusese cu succes Germaniei lui Hitler, dar nu mai puţin pe cel dintâi lider comunist care se opusese, iarăşi cu succes, lui Stalin, şi, mai presus de orice, creatorului „celei de-a doua Iugoslavii”, unificatorul Federaţiei Iugoslave, cel care reuşise – iarăşi – să depăşească antagonismele istorice din spaţiul iugoslav şi să construiască o societate multietnică stabilă în Balcani. Azi însă, la distanţă de aproape 32 de ani, moştenirea lui Tito pare mult mai puţin fericită: dacă meritele în înfrângerea hitleriştilor nu au cum fi contestate, opoziţia faţă de Stalin nu mai are cu mult mai multă valoare ca opoziţia lui Ceauşescu faţă de Brejnev. Cât priveşte soliditatea constructului multietnic, „comunismul naţional” al lui Tito s-a prefăcut, tragic, în naţional-comunismul care a însângerat vreme de peste un deceniu sud-estul Europei şi a înfiorat comunitatea internaţională cu fantasmele exterminării şi purificării etnice.

Josip Broz – Tito era un pseudonim din ilegalitate – s-a născut în 1892 într-un sat din Croaţia, Kumrovec, atunci parte a Imperiului Austrio-Ungar. Tatăl său era croat, mama, însă, era slovenă. Recrutat în armata austro-ungară în 1913, devine sergent în Regimentul 25 Croat de la Zagreb. În primii ani ai războiului mondial, este trimis pe frontul din Serbia. Transferat pe frontul de răsărit, pe 25 martie 1915, de Paşte, este grav rănit şi capturat de ruşi. Trece prin lagărul de prizonieri din Ural, ajunge la Petrograd, dar peregrinările îl duc în Siberia, la Omsk; acolo se căsătoreşte cu Pelaghia Belousova şi sfârşeşte prin a se înscrie în PCB şi în Gărzile Roşii în 1919. Abia în 1920 ajunge înapoi în patrie, care devenise între timp parte integrantă a nou-creatului regat al Iugoslaviei.

În anii 1920-1930, în multe ţări se constituiau, sub imboldul Revoluţiei ruse, partide comuniste, controlate de bolşevicii ruşi, ca şi în cazul României. Iosip Broz – care îşi asumă diferite nume conspirative, între care „Walter” şi „Tito” – ales în 1928 secretar al Filialei din Zagreb a PCI, este arestat şi condamnat la cinci ani de închisoare. În 1935, Tito a plecat în Uniunea Sovietică; în 1936, Kominternul l-a trimis pe „tovarăşul Walter” înapoi în Iugoslavia, pentru a epura Partidul Comunist, iar în 1937, Tito a fost numit secretar general al PCI.

Pe 6 aprilie 1941, forţele germane, italiene şi maghiare au invadat Iugoslavia. În zece zile, ţara este ocupată şi supusă. Acum începe cariera de vârf a lui Tito. La 10 aprilie 1941, Tito decide formarea unui Comitet Militar al Partidului Comunist, iar la 1 mai emite o proclamaţie, cerând poporului să se unească în lupta împotriva ocupanţilor. Organizează detaşamente de partizani, care eliberează teritorii tot mai întinse, proclamând „Republica de la Užice”, unde organizează Comitete Populare, operând ca guvern civil. Se organizează, de asemeni, Consiliul Antifascist de Eliberare Populară a Iugoslaviei (AVNOJ), care propune, în 1943, organizarea postbelică a ţării ca federaţie a naţiunilor iugoslave. Pe 4 decembrie 1943, în timp ce mare parte din ţară era încă sub ocupaţie, Tito a proclamat un guvern iugoslav provizoriu democratic.

Germanii s-au apropiat de prinderea sau uciderea lui Tito în cel puţin trei ocazii: în timpul bătăliei de le Neretva, după lupta de la Stujeska, în care a fost rănit, şi pe 25 mai 1944, după raidul de la Drvar, din Bosnia. Cu acest prilej, Tito o întâlneşte pentru prima dată pe Jovanka Budisavljević, cea care îi va deveni mai apoi soţie.

Încă din 1943, din refugiu, regele Petru al II-lea al Iugoslaviei, precum şi Roosevelt şi Churchill, i se alăturaseră lui Stalin pentru recunoaşterea oficială a lui Tito şi a partizanilor, ceea ce s-a realizat oficial la Conferinţa tripartită de la Teheran. Pe 17 iunie 1944 a fost semnat un tratat care consfinţea unirea guvernului condus de Tito (AVNOJ) cu guvernul în exil al regelui Petru al II-lea. Pe 28 septembrie 1944, Agenţia TASS a transmis că Tito a semnat un acord cu URSS, permiţând „pătrunderea temporară a trupelor sovietice pe teritoriul Iugoslaviei”. Având flancul drept asigurat, partizanii au reuşit să spargă liniile germane, obligându-i pe germani să se retragă dincolo de graniţele Iugoslaviei. După victoria partizanilor şi încetarea ostilităţilor în Europa, Armata Roşie a părăsit deîndată teritoriul iugoslav: aceasta era răsplata pentru lupta activă a partizanilor contra Germaniei, dar şi principalul temei al viitoarei autonomii a Iugoslaviei faţă de URSS.

La 7 martie 1945, o zi după instalarea guvernului Groza la Bucureşti, guvernul provizoriu al Federaţiei Democratice Iugoslavia a fost convocat la Belgrad. Era condus de Tito şi includea şi reprezentanţi ai guvernului regal în exil, printre care şi Ivan Şubaşici ca ministru de Externe. În noiembrie 1945 însă, Frontul popular pro-republican al lui Tito, condus de Liga Comuniştilor din Iugoslavia, a câştigat alegerile cu o majoritate zdrobitoare. După victorie, Tito a fost desemnat prim ministru şi ministru al Afacerilor Externe. Ţara a fost apoi redenumită Republica Populară Federativă Iugoslavia (ulterior Socialistă, RSFI). Pe 29 noiembrie 1945, regele Petru al II-lea a fost oficial detronat. Din 1944-45 şi până la moarte, Tito va fi, simultan, lider al partidului, şef al guvernului, mareşal şi comandant suprem al armatei şi preşedinte al Iugoslaviei.

În 1948, Tito a lansat planul de dezvoltare independentă a economiei, ceea ce a dus la un schimb dur de scrisori între Stalin şi Tito. Tito afirma: „Studiem şi luăm drept exemplu sistemul sovietic, dar noi aplicăm socialismul în ţara noastră în forme oarecum diferite. (…) Indiferent cât de mult ar îndrăgi fiecare dintre noi ţara socialismului, URSS-ul, el nu-şi poate iubi ţara mai puţin”. Aşa începe, în plină escaladă a războiului rece, instrumentalizarea Occidentului de către Tito – şi, în parte măcar, instrumentalizarea Iugoslaviei de către occidentali. Până foarte târziu, Occidentul a fost orbit de această parţială independenţă a Iugoslaviei şi a escamotat componenta represivă a regimului, inclusiv în chestiunea naţională. Aceste două componente nu pot fi despărţite în fapt. În 1965 se adopta un plan îndrăzneţ de reforme economice, care lovea nu doar sistemul economiei planificate, ci şi controlul partidului asupra economiei, drept care, la iniţiativa lui Tito însuşi, aceste reforme au fost blocate. La începutul anilor `70, tot Tito a declanşat un proces care urma să asigure succesiunea liniei sale politice, eliminând atât conducerea comuniştilor din Croaţia – naţionalişti, dar şi reformişti – cât şi pe cea a PC din Serbia, care atunci era anti-mnaţionalistă, dar liberal-reformistă. Cum majoritatea comuniştilor sârbi nu voia să-l urmeze, a declarat: „Vreau să afirm că atunci când se discută linia partidului, rezultatele şi lipsurile, numărul vorbitorilor pentru sau împotriva unei idei nu reprezintă factorul decisiv în opţiunile revoluţionare şi în evaluarea căilor de urmat”. Sonoritatea perfect bolşevică a acestei declaraţii – consolidată de măsuri represive, fie şi discrete – nu poate fi atribuită unui lider democrat. Dimpotrivă.

De altfel, după această campanie de excluderi, Tito a susţinut întărirea centralismului leninist de partid şi stoparea tuturor reformelor economice. Rezultatul a fost agravarea fragmentării pe criterii aparent etnice. În 1974, se adoptă o nouă Constituţie – probabil cea mai lungă, mai laborioasă şi mai greu descifrabilă din lume – care a transformat Iugoslavia într-o cvasi-confederaţie, ale cărei oligarhii locale, opt la număr, au rezistat oricărei tentative de reunificare, împingând la dezmembrarea de după 1990. În plan politic, selecţia negativă a cadrelor, pe baza docilităţii şi predispoziţiei la delaţiune, va anula orice rezistenţă în faţa unor populişti de talent, ca Slobodan Milošević.

Ca şi în cazul cuplului Ceauşescu, e clar că încercarea de a le face doar pe partenerele celor doi dictatori răspunzătoare de catastrofele politice ale ambelor regimuri este cu totul nejustificată. În ce-l priveşte pe Tito, e clar că el nu a fost un naţionalist croat, cum susţin şi azi mulţi dintre sârbi. Dar pentru el, Iugoslavia nu era decât o lozincă tactică, utilă pentru cucerirea şi deţinerea puterii politice. A susţinut această idee în timpul şi imediat după război, dar a abandonat-o imediat ce forţele separatiste i-au pus în pericol supremaţia. Urmarea a fost evacuarea oricărui sentiment de unitate naţională, într-o federaţie unde erai foarte prost văzut dacă te recomandai ca iugoslav şi nu ca sârb, croat sau sloven. Vreme de 35 de ani, Tito a fost conducătorul absolut al destinelor iugoslave, dar nu a întreprins nimic pentru a susţine o identitate comună a celor opt provincii; dimpotrivă, a creat instrumentele viitorului război civil, inclusiv cele trei forţe armate care se vor confrunta în anii `90 – armata federală, armatele republicilor şi gărzile patriotice, care, în Iugoslavia, au avut o tradiţie şi o pondere reală, moştenită de la partizanii din timpul războiului, spre deosebire de România, unde au rămas o formă fără conţinut. Occidentul a creat şi vehiculat un portret idealizat al lui Tito, bazându-se mai ales pe contribuţia sa la înfrângerea Axei, şi a făcut din el un autocrat fără voie, silit la o politică anti-democratică doar pentru a putea rezista forţelor naţionaliste centrifuge. Dar să ne imaginăm o clipă că ar fi dispărut prin miracol tragicul contencios între sârbi şi croaţi: Tito, mereu înclinat să se opună oricărei debilitări a puterii centrale, care era propria sa putere, nu ar fi devenit la fel de miraculos un democrat. Sub aparenţa sa de magnat hedonist, mare amator de femei şi trabucuri fine, Tito era un dogmatic, fidel cu încăpăţânare ideologiei marxist-leniniste a partidului unic. În numele acestei ideologii, el a izgonit orice urmă de creativitate şi i-a eliminat fără milă pe toţi reformiştii. Ceea ce se consideră îndeobşte drept „titoism” s-a dovedit a fi, în ultimă instanţă, o desăvârşită îndemânare în a evita recunoaşterea adevărului, atât cu privire la politica economică, cât şi la problemele de identitate naţională. Un adevărat geniu al non-soluţiilor, cum l-a numit recent A. Djilas, el a acceptat ca Iugoslavia să plătească orice preţ, cu condiţia ca poziţia sa dominantă să nu fie periclitată.

Fără doar şi poate, Iugoslavia lui Tito nu a fost un stat totalitar bazat pe teroare. A fost însă un stat autoritar semi-eficient şi corupt. Unitatea acestui stat era asigurată exclusiv de armata federală şi de Partidul Comunist, stăpânii incontestabili ai Iugoslaviei, iar Tito controla şi partidul, şi armata. Ideologia titoistă, centrată pe temele auto-gestiunii economice şi politicii de non-aliniere, nu compensa absenţa unei adevărate identităţi iugoslave comune. Cultul lui Tito nu a avut forţa unificatoare care să se substituie sentimentului de apartenenţă pe care doar o comunitate etno-lingvistică şi istorică îl poate genera.

Prof.Dr. Zoe Petre