NUMARUL
205-206
Președintele formațiunii PLUS, Dacian Cioloș, precum și Renew Europe, au apreciat Rezoluția Parlamentului European cu ...
Datele cele mai recente ale Eurostat pun în evidență faptul că unul din șase adulți ...
În Bosnia-Herțegovina se înregistrează un fenomen cutremurător din perspectiva percepției autorităților vizavi de istoria recentă, ...
Relațiile internaționale par să se fi conformat și ele rigorilor impuse de protocoalele scrise sau ...
PROLOG. Când am întors ultima pagină a volumului ,,ANUL ZERO 1945, O ISTORIE”, eram la ...
Ca urmare a liberalizării politicii românești față de Occident, în anul 1971, împreunpă cu alte ...
Fondată la 4 aprilie 1991, înainte cu câteva luni de proclamarea independenței Republicii Moldova, revista ...
Imaginea savantului Nicolae Iorga în memoria colectivă a poporului român este copleșitoare. Practic, ea întruchipează ...
De-a lungul timpului, personalități publice considerate reprezentative și cu mare anvergură au fost desemnate de ...
II. Căldură, mișcare, interese militare Rege printre combustibili, petrolul încă face să se învârtă roțile economice, ...
Potrivit celebrului „ceas al sfârșitului” - numărătoare simbolică a clipelor care despart omenirea de un ...
Statisticile internaționale referitoare la modul în care guvernele și politicienii au gestionat situațiile de urgență ...
Dincolo de biografiile romanțate și de personajele spioni care umplu volumele și cinematografia există destine ...
Digitalizarea accelerată a politicii are o mulțime de fațete, iar liderii din toată lumea se ...
Motto: „Vox populi, vox Dei”*     Ca și altădată, doi cumetri, profitând de noul regim acordat supraviețuitorilor ...
Datoriile moștenite după destrămarea fostei Iugoslavii de statele balcanice care și-au declarat independența au fost ...

Anul 2020, bornă importantă pe traseul extinderii UE în Balcanii de Vest

Reporter: editura April - 17 - 2020 Comments Off on Anul 2020, bornă importantă pe traseul extinderii UE în Balcanii de Vest
Excentricul, dar experimentatul fost președinte al Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker, vorbea mai anii trecuți de „oboseala extinderii UE”. El avea în vedere în principal tărăgănarea procesului de aderare la Uniune a statelor din Balcanii de Vest. Noua echipă din fruntea Comisiei Europene, începând cu președinta Ursula von der Leyen și comisarul pentru Extindere, dar și Croația, președintele în exercițiu al Uniunii Europene în acest semestru, își exprimă însă public voința de a relansa procesul extinderii în sud-estul Europei, pentru a infirma astfel constatarea ex-președintelui Juncker. 

Celebrare a deschiderii căii de aderare la UE a Macedoniei de Nord (2019)

Pe harta Europei, contururile uscatului continental nu coincid cu cele ale constructului instituțional numit Uniunea Europeană, iar zona extra muros cea mai compactă se află în Peninsula Balcanică. O parte a lumii cu o străveche și strălucită civilizație, dar care, remarca Churchill, ilustru literat, dar controversat om politic european, este împovărată de prea multă istorie, pe care nu o poate asimila. În zona Balcanilor s-au confruntat timp de secole trei mari imperii – Otoman, Habsburgic și Țarist – de aici a izbucnit scânteia Primului Război Mondial, aici s-au purtat, în Europa, și ultimul război (civil) în perioada postbelică (în Grecia), dar și primul război de după „războiul rece” (în Iugoslavia). Mozaicul de de etnii, limbi, religii, culturi și civilizații din Balcani exemplifică fenomenul ciocnirii civilizațiilor teoretizat de Huntington, care confirmă într-un fel constatarea amară, dar și discutabilă, a unui personaj din dramaturgia lui Bernard Shaw, că „atunci când pacea se va instaura în Europa, amatorii de războaie se vor putea lupta între ei în Balcani”.


Cu toate acestea, arealul balcanic nu este unul mai întunecat decât cel din alte regiuni ale globului și un argument de greutate în acest sens se materializează în procesul de integrare europeană. care, în ciuda complexității sale și a obstacolelor care îi stau în cale, se înscrie pe o curbă ascendentă (cu inerente fluctuații, datorate în mare măsură și imixtiunii sau penetrării politice și economice a unor importanți centri de putere dinafara zonei – Rusia, Statele Unite, China, Turcia, state arabe).

În partea de est a peninsulei, Grecia și Bulgaria (dar după unii, inclusă în zonă, și România) au devenit state membre ale Uniunii Europene. În schimb, în vestul Balcanilor, toate, dar absolut toate statele care îl populează, aspiră să intre instituțional în UE și se înscriu, fiecare pe propriul traseu, cu progrese, reculuri, sfidări și piedici, în procesul de integrare europeană. 

Astăzi, un număr de șase state balcanice sunt cuprinse în această tendință: Albania, Macedonia de Nord, Muntenegru, Serbia, Bosnia-Herțegovina și Kosovo (nerecunoscută unanim drept stat), cărora li se alătură în estul peninsulei Turcia. Cinci state sunt candidate oficial. Între ele, Turcia este cel mai vechi, din 1999, care a început negocierile de aderare în octombrie 2005, dar care sunt, în mod oficial, „într-un punct mort”, pe fondul incompatibilităților și divergențelor generate de actuala politică internă și externă a Ankarei. Totuși, în 2019, Comisia Europeană a asigurat că „Turcia rămâne un partener-cheie al UE”. Macedonia de Nord a devenit candidată în decembrie 2005, dar negocierile de aderare n-au început din cauza opoziției Franței și a altor câteva state vest-europene. Muntenegru, candidată din decembrie 2010, a deschis negocierile în ianuarie 2019. Serbia, candidată din 2012, a început negocierile în ianuarie 2019. În sfârșit, Albania, candidată din iunie 2014, n-a putut demara negocierile, căci în 15 octombrie 2010, patru state membre ale UE s-au opus.

Serbia continuă negocierile de aderare la Uniunea Europeană

În februarie 2020, comisarul european însărcinat cu Extinderea, Oliver Varhelyi, a anunțat decizia Comisiei Europene de a lărgi UE cu aceste şase ţări din Balcani. „Deplina extindere a UE în Balcanii Occidentali este o prioritate absolută a Comisiei”, a declarat Oliver Varhelyi, după prezentarea unei propuneri de reformare a procesului de aderare, confirmând astfel o informaţie dezvăluită de Reuters. Preşedinta CE, Ursula von der Leyen, a calificat această iniţiativă drept un „mesaj bun” pentru Macedonia de Nord şi Albania, dezamăgite în urma respingerii deschiderii negocierilor lor de aderare la sfârșitul anului trecut, relata The Associated Press. „Extinderea UE este reciproc avantajoasă”, a subliniat ea. Modificările avute în vedere oferă statelor membre posibilitatea de a întrerupe o procedură de aderare – şi chiar să oblige o ţară candidată să reia negocierile de la zero în anumite capitole politice – în cazul în care Uniunea constată lipsuri.


Comisia speră astfel să convingă Franţa – care se declară de acord în în principiu cu o extindere a UE în Balcani pe termen lung – să-şi ridice obiecţiile înaintea Summitului UE-Balcani, prevăzut în luna mai, la Zagreb. Președintele Franței, Emmanuel Macron, refuzase, în octombrie 2019, deschiderea negocierilor de aderare ale Albaniei şi Macedoniei de Nord, blocând astfel un proces care urma să fie deschis apoi Serbiei, Kosovo, Muntenegrului şi Bosniei. Preşedintele francez a cerut atunci ca UE să se reformeze înainte de a continua o extindere pe care o consideră „prea birocratică”. Fostul preşedinte al Comisiei Europene Jean-Claude Juncker şi alte state membre – ca Italia – consideră însă că Franţa a comis o „greşeală istorică” şi că şi-a asumat astfel riscul de a determina ţările din Balcani să se îndepărteze de UE, în favoarea Chinei şi Rusiei. Iar noul comisar pentru Extindere Oliver Varhelyi crede că includerea acestor şase ţări este crucială pentru a permite UE să-şi consolideze influenţa la nivel mondial și a catalogat viitoarea lor aderare drept „geostrategică”. O decizie finală în privința extinderii în Uniunii Europene urmează a fi luată la apropiatul summit UE-Balcanii de Vest, de la Zagreb. 

Există, așadar, speranțe de progres, după cum există încă și semne de întrebare. Ziaristul Jean-Guy Giraud, de la postul de radio Bruxelles 2, aprecia că atmosfera politică din UE nu este cea mai prielnică, întrucât „în noile state membre, evoluția politică internă este haotică, imprevizibilă și preocupantă”, euroscepticismul este în creștere, iar această tendință nu ocolește nici state membre mai vechi din UE. Într-o asemenea situație, dezbaterile din Europa Unită asupra extinderii se polarizează pe două orientări: strategia toboganului (cu aderare în avalanșă) și strategia acordeonului (de aderare treptată). 

Oricum, anul 2020 se profilează ca un moment edificator în eforturile de extindere a Europei Unite. Viabilitatea și coerența UE, asaltată de multiple provocări, între care clivajele Nord-Sud și Vest-Est din blocul comunitar european, euroscepticismul, populismul, Brexit, birocratizarea instituțiilor comunitare de la Bruxelles etc., au nevoie de un suflu novator, de o nouă viziune asupra realităților complexe și labile de pe continent, de un impuls în acțiunile de extindere și consolidare a integrării, care să aibă un impact hotărâtor asupra potențării capacităților Uniunii Europene de a face față sfidărilor interne și externe care îi stau în față și pentru edificarea unei Europe Unite ca proiect benefic pentru toate statele continentului.

Corneliu Vlad 

Pe urmele bunicilor care au trecut Dunărea

Reporter: editura April - 17 - 2020 Comments Off on Pe urmele bunicilor care au trecut Dunărea

Poveștile din copilărie, auzite de la părinți sau bunici, sunt mereu o carte de istorie vie, întâmplările dramatice ale generațiilor care ne-au crescut și educat fiind piatra de temelie pe care se sprijină devenirea noastră. Șansa de a fi depozitar de informații transmise de la martori ai evenimentelor care condensează și definesc schimbări de epocă le explică dinamica, vin ca un izvor mereu proaspăt de înțelepciune. Impresiile sedimentate în timp colorează documentele seci ale istoricilor, formând tezaurul neștiut al familiilor într-o carte nescrisă, cu pagini mereu adăugate în locul celor șterse de valurile timpului, ca desenele de pe o plajă spălată de mare.

Al Doilea Război Balcanic. Armata Română trecând Dunărea pe un pod de vase la Zimnicea, în cadrul Campaniei pentru Turtucaia

Pentru mine, ceea ce numim Războaiele Balcanice au început ca un fir de poveste la Călărași, prin anii 50, dinaintea școlii primare. Bunicul meu mă lua de mână și ne plimbam prin parcul orașului unde, pe malul Borcei, oprea de fiecare dată la un monument cu o mare cruce de piatră alb-gălbuie. Se închina, ofta, privea spre apele desprinse din Dunăre, undeva, departe, peste pădurea de pe celălalt mal. Aveam să înțeleg, după ani, de ce bunicul, Moise Catrangiu, se reculegea la monument. Mai apoi am putut să adâncesc povestea care se învârtea în jurul Cadrilaterului, de care s-au legat atâtea destine care formau amalgamul de neamuri din orașul meu natal. Monumentul care dăinuie și acum, revigorat pe soclul inițial, a fost ridicat ,,În memoria ostașilor, victime ale scufundării șalupei Teleorman la 31 octombrie 1912”

 

 

O dramă care anunța conflictul

În acea zi blestemată de sfârșit de octombrie s-a petrecut o catastrofă care a îndoliat Armata Română și a cutremurat orașul Călărași. Iată cum este reținut de ziarul Adevărul, ediția din 2 noiembrie 1912, evenimentul dramatic: ,,În 31 octombrie, la ora 1.45 pm, șalupa «Teleorman», aflată în serviciul grănicerilor, a pornit spre Ostrov, având la bord 56 de persoane, și anume plutonierul comandant Talpeș, plutonierul de grăniceri Udroiu Ion, mecanicul civil Căpitănescu, un caporal și 47 soldați grăniceri, precum și 5 marinari. Grănicerii erau destinați a înlocui la Ostrov soldații care se liberau. Lângă primele geamanduri aflate în dreptul Cotului țiganului, la 130 de metri de ponton și 100 de metri de mal, voind să facă rondul la stânga, vasul a oscilat și puterea anaforului l-a împiedicat să revină la poziția orizontală. Apa a început să intre în interiorul vasului pe ferestrele cabinelor iar soldații, care toți erau pe covertă, au fost trântiți în partea stângă a vasului. Curentul apei, care în acest punct este foarte puternic, a desăvârșit răsturnarea vasului care s-a scufundat cu fundul în sus. Oamenii, aflați în prea puțin număr pe chei, la acea oră, precum și copiii care așteptau deschiderea Școlii de băieți nr. 2, situată chiar pe malul Borcei, au auzit strigătele de disperare ale celor care se înecau”. Cronica evenimentului readus în lumină de prof. Nicolae Țiripan, directorul Arhivelor Statului din Călărași, menționează că au fost 49 de victime în catastrofa navală, doar șase persoane aflate la bord fiind salvate de o barcă a Pescăriei Statului, care a putut ajunge mai repede lângă șalupa răsturnată. Între cei înghițiți de ape se afla și mecanicul civil Căpitănescu, care, aveam să aflu peste ani, fusese prieten al bunicului meu. Soldații erau înrolați în Regimentului 1 Grăniceri, pus atunci în stare de alarmă. La doar câțiva kilometri de Călărași, la graniță, peste Dunăre, Bulgaria era angajată în război cu Turcia de câteva săptămâni. Se desfășura Primul Război Balcanic.

Sub puterea tratatelor secrete

România se afla din 1883 sub puterea unui tratat secret cu Tripla Alianță. Austro-Ungaria încerca să facă jocurile în Balcani în echilibru cu Rusia. Panslavismul care domina și stimula unitatea de conjunctură a Bulgariei, Serbiei, Greciei, Muntenegrului în perspectiva unor aranjări a frontierelor pe seama excluderii Imperiului Otoman din Balcani, se sprijinea pe Rusia. România avea experiența pierderilor care au decurs din alianța cu Rusia din Războiul de la 1877 și încerca să-și consolideze granița de sud, în Dobrogea, unde orașul Silistra era privit ca un punct strategic esențial. De aceea, România nu a decretat mobilizarea în octombrie 1912 pentru a interveni ca parte în Primul Război Balcanic, dorind o negociere directă cu Bulgaria pe contenciosul de frontieră. Pentru acesta, punctul de la Ostrov, pe malul drept al Dunării, vecin cu Silistra, era întărit cu grăniceri și pus în stare de alarmă înaintată. Putem considera că militarii români dispăruți în catastrofa de la Călărași erau victime de facto ale unei confruntări nedeclarate. Înfrângerea Turciei nu potolește rivalitățile dintre adversarii ei din confruntările abia încheiate. Grecia și Serbia au încheiat un acord militar secret, pentru a contracara influența bulgară. Tratatul de pace încheiat la 30 mai 1913 devine caduc la scurt timp; în 16/17 iunie 1913, Bulgaria atacă foștii aliați, declanșând Al Doilea Război Balcanic.
 
 

Obținerea Cadrilaterului

În 26 aprilie 1913, prin Protocolul de la Sankt Petersburg, România a primit Silistra, decizia nestingând animozitățile dintre Sofia și București, mai ales pe fondul tensiunilor din Balcani, redevenite explozive. Mobilizarea Armatei Române începe în noaptea de 3 iulie 1913. În cea de-a șasea zi a mobilizării, România declară război Bulgariei și trupele române ocupă Silistra. În 22 iulie, în timp ce rezistența bulgară se dezintegra pe toate fronturile, guvernul român acceptă un armistițiu. În august 1913 începe Conferința de pace de la București, la care participă România, Bulgaria, Grecia, Serbia și Muntenegru. Turcia a fost respinsă de premierul Titu Maiorescu, pe motiv că ,,negocierile vor privi numai schimbări teritoriale între statele creștine”. În virtutea prevederilor Tratatului de la București, semnat la 10 august, Bulgaria a a cedat Dobrogea de Sud României, recunoscând linia Turtucaia–Balcic drept nouă frontieră între cele două țări.

Destine schimbate 

Mărirea teritoriului românesc cu 7.770 de kilometri pătrați și cu un spor de populație de 280.000 de locuitori produce schimbări în economia zonei chiar și până la intrarea României, în august 1916, în Primul Război Mondial. După ocupația germano-turco-bulgară din următorii doi ani, în 1919, Cadrilaterul revine în granițele României Mari, unde va rămâne până în 1940. Efectele Războaielor Balcanice le-am privit prin biografiile bunicilor și părinților, dar și prin influențele asupra vieții din comunitate. Bunicul Catrangiu, detașat la o filială a Băncii Naționale deschise la Silistra în 1913, mută familia din Călărași până la catastrofa militară de la Turtucaia, din toamna lui 1916. Bunica a născut acolo prima dintre cele trei fete. Strada în care locuiam în orașul de pe malul Borcei era și după o jumătate de secol o ilustrare vie a urmărilor acelor ani frământați. Vecin lipit de curtea noastră era dl. Pantelimon, jandarm pensionat, premiat de Regele Carol al II-lea cu un loc de casă pentru faptele de arme din lupta cu comitagiii bulgari, care nu se împăcau cu granița din 1913. Peste drum stătea domnul Bațu, machedon venit din Grecia prin 1925, în casa tip vagon locuind și familia Metin, musulmani turci. La două case se mutase Ghebercof, bulgar care migrase spre România, atras de studiile universitare. Familia Ianculovici, neam de evrei săraci, se integrase în spiritul multinațional, copiii mergeau cu creștinii să colinde de Crăciun și ne erau gazde de Hanuka. Carambela, grec, venea cu rodul grădinii de zarzavat din Lunca Borcei, iar în locuința colonelului Florescu, reformat de comuniști, stăteau în chirie două refugiate din nobilimea albă rusă, care dădeau lecții de pian și franceză în cartier. Tatăl meu picta peisaje din Balcicul pe care a apucat să-l vadă abia în 1970. Eu am ajuns în Silistra pentru prima dată în 2012, la un secol de la catastrofa care a deschis povestea Războaielor Balcanice.

Dan Constantin

Emil Constantinescu, fost președinte al României „Susțin integrarea tuturor țărilor din Balcani în Uniunea Europeană, pentru a asigura pacea”

Reporter: editura February - 14 - 2020 Comments Off on Emil Constantinescu, fost președinte al României „Susțin integrarea tuturor țărilor din Balcani în Uniunea Europeană, pentru a asigura pacea”
Un filosof austriac a spus cândva că, „dacă Balcanii nu ar fi existat, ar fi trebuit inventați”. Dacă am lua în considerare și ceea ce a afirmat Winston Churchill, că „Balcanii au mai multă istorie decât își pot permite”, putem înțelege de ce Balcanii ar fi trebuit inventați. Ceea ce sugera de fapt filosoful austriac era că, inventând Balcanii și apoi de la modul în care au fost demonizați până la celebra expresie „butoiul cu praf de pușcă al Europei”, Occidentul transfera spre această zonă tot ce era rău în plan economic, militar, al contradicțiilor sociale, dar mai ales în planul național și al relațiilor etnice. 
 

Emil Constantinescu

Cert rămâne faptul că este foarte greu de gestionat o istorie de peste 2.000 de ani. Mi-am dat seama de această realitate imediat după 1989, când am fost ales rectorul Universității din București și am fost invitat de mai multe universități din Balcani, întrucât atunci s-a revigorat și Asociația Rectorilor Balcanici. Aceste vizite, care s-au derulat pe parcursul a șapte ani, până la mandatul meu de președinte al României, mi-au dat ocazia să văd în aceste instituții, pe perete, harta cu o variantă a „țării mari” – Ungaria mare, Grecia mare, Serbia mare, Croația mare, Albania mare. Toate au fost odată imperii, cuprinzând teritorii din alte țări. Și a fost un moment – căderea comunismului – în care „butoiul cu praf de pușcă al Europei” se putea aprinde, pentru că jumătatea de secol dictatură comunistă și de dominație sovietică nu transformase decât la suprafață această parte a continentului, potențialul conflictual din Balcani fiind doar „congelat” în tot acest timp. Faptul că această zonă „nu s-a aprins” este meritul familiei primilor președinți din aceste state după 1990. Aceștia proveneau din mediul academic – filosofi, membri de uniuni ale scriitorilor – cu toții proveneam din mediul academic. Chiar dacă popoarele au respins din temelii regimurile de tip sovietic, nu aveau pregătiți oameni politici cu profil occidental care să înlocuiască imediat garnitura comuniștilor, și atunci a apărut această experiență, unică, poate, în istoria Europei, a unui proiect prin care să se reușească solidarizarea națiunilor din această zonă. 
 

Participare la proiectul „Istoria Balcanilor” (Belgrad, noiembrie 2019)

Sigur că tranziția spre acest deziderat comun, intrarea în Uniunea Europeană, a avut mari costuri sociale și cu toții am plătit acest preț – eu însumi am înțeles acest cost pe care l-au plătit popoarele și nu am mai candidat pentru un al doilea mandat de președinte al României, considerând că șeful statului este cel care trebuie să plătească prețul politic. Dar partea cea mai frumoasă a acestei experiențe a fost aceea că popoarele acestei zone au înțeles și acest fapt a dus către integrarea europeană a unei părți a Balcanilor, iar eu am susținut întotdeauna – și susțin și astăzi – integrarea tuturor țărilor din Balcani în Uniunea Europeană, ca una dintre condițiile principale pentru a asigura pacea. 
 
Pe tot parcursul activității mele am încercat să mențin această solidaritate balcanică în numele acestui proiect vizionar, care are potențialul de a face să fie depășite disputele politice. Au existat momente în care am reușit lucruri aproape de neimaginat – să-i aducem la aceeași masă, după sistemul balcanic, la o cafea, pe reprezentanți ai unor națiuni care păreau ireconciliabile și cu istoric de neînțelegeri. Au stat împreună, la discuții, președintele Serbiei și al Albaniei cu lideri din Kosovo și așa mai departe. 
 
 
 
 
 
 

La festivitatea împlinirii a 20 de ani de activitate neîntreruptă a revistei „Balcanii și Europa”

În timp, eu m-am dedicat altui proiect, al Levantului, dar cred că spiritul acelor discuții trebuie dus mai departe. Și astfel ajungem la publicația pe care o aniversăm. În condițiile în care nivelul intelectual în prezent a scăzut foarte mult, nu numai în Balcani, ci și în Europa centrală, de vest și întreaga lume, iar discrepanțele dintre marii lideri ai trecutului, cu care am lucrat, și cei actuali sunt enorme, este nevoie ca elitele intelectuale să preia solidarizarea societății. În acest context, consider că revista „Balcanii și Europa” este unul dintre elementele care îndeplinesc această misiune. Ca un vechi cititor al publicației, inclusiv la Institutul de Studii Avansate pentru Civilizația Levantului, unde există colecția completă „Balcanii și Europa”, îi încurajez pe toți să citească o publicație care se ridică la un astfel de nivel. Vă felicit pentru tot ceea ce faceți!  
 
(declarație susținută în cadrul festivității de celebrare a 20 de ani de activitate neîntreruptă a Editurii și revistei „Balcanii și Europa”)

Proiectele europene pentru zona de sud-est

Reporter: editura December - 5 - 2016 Comments Off on Proiectele europene pentru zona de sud-est

Proiectele europene privind Balcanii ne readuc în minte perspectivele încurajatoare şi ambiţioase exprimate la Consiliul European din Grecia, în 2003. Se afirma ideea consolidării stabilităţii în regiune şi necesitatea extinderii instrumentelor europene de democratizare. Ce s-a realizat după 13 ani? S-au făcut paşi… dar insuficienţi pentru a atinge un nivel satisfăcător pentru speranţele de atunci.

Statele din vestul balcanic aşteaptă integrarea în UE

Statele din vestul balcanic aşteaptă integrarea în UE

Indiscutabil, evenimentele care au urmat au marcat evoluţiile politico-economice. În fața acţiunilor agresive ale Rusiei la adresa Parteneriatului Estic, situaţia a căpătat o altă evoluţie. Pentru Balcani, cea mai descurajantă perspectivă a fost, fără îndoială, declaraţia preşedintelui Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker, la preluarea preşedenţiei Executivului de la Bruxelles: Nu va exista nici o extindere în următorii cinci ani”. S-a conturat, încet, dar vizibil, transformarea optimismului începutului în neîncrederea privind aderarea la o Europă unită. În aceste condiţii, apărea firească întrebarea: care mai este locul Balcanilor în construcţia europeană? De la început s-a putut spune că preocuparea Comisiei Europene privind această zonă nu a încetat: au fost elaborate rezoluţii privind reformele din Serbia, Kosovo, Muntenegru şi Macedonia, precum şi evaluări în legătură cu respectarea statului de drept, nivelul activităţilor împotriva corupţiei, discriminarea, gradul reformelor structurale. Intenţii necesare, dar, aşa cum rezultă după acești ani, nu suficiente; iar timpul a început să lucreze în defavoarea Balcanilor.

În cadrul reuniunilor europene, retorica a devenit o obişnuință, iar aranjamentele fără finalitate. La reuniunea de la Viena, dominată de problema migraţiei, au fost adoptate documente negociate înainte de Summitul respectiv, cum ar fi şase proiecte în domeniul transporturilor şi patru acorduri politice între Belgrad şi Pristina. Viitorul lor a devenit incert, pentru că, deşi era încurajată coperarea bilaterală între statele balcanice, a apărut tendinţa ca fiecare să contacteze separat membrii UE. Consensul din timpul reuniunilor se destrăma mereu le revenirea oficialităților în ţară. În aceste condiţii, acţiunile statelor care doresc să devină membre UE se individualizează din cauza neîncrederii în şansele aderării. Situaţia s-a resimţit la Bruxelles, şi asta în special după ieşirea Marii Britanii din Uniunea Europeană. Angela Merkel a fost oarecum obligată să declare, la Paris: „Ce s-a întâmplat nu trebuie să afecteze perspectivele de aderare la UE a statelor balcanice”. O încurajare fără prea mult efect, totuşi…

Liderii a şase membre UE şi tot atâtea state balcanice s-au întâlnit la Paris, în cadrul celui de-al treilea Summit al Procesului de la Berlin, confirmând un proiect european lansat acum doi ani, cu scopul apropierii statelor balcanice, prin cooperare de tip regional. Tot la reuniunea menţionată, Albania, Bosnia-Herţegovina, Kosovo, Macedonia, Muntenegru şi Serbia au semnat un acord pentru înfiinţarea unui Birou de Cooperare al Tineretului Regional, cu sediul la Tirana, cu buget finanţat de ţările balcanice şi Comisia Europeană. Asemenea acţiuni sunt aşteptate, dar încă firave în contextul complicat al momentului. Proiectul german iniţiat în 2014 a supus atenţiei organizarea a cinci summit-uri până în 2018, pentru urmărirea progreselor înregistrate. În esenţă, se avea în vedere accelerarea proceselor de reformă şi sporirea oportunităţilor de natură economică, precum şi încurajarea cooperării în regiune. Aceste obiective sunt importante, dar ţările balcanice aşteaptă mai mult, mai concret, mai eficient, pentru că timpul promisiunilor a trecut. Până în 2020, Comisia Europeană are în vedere sprijin de 1 miliard de euro pentru conectarea reţelelor regionale principale de transport, pentru sporirea fluenței legăturilor europene. Ce se va întâmpla cu certitudine nu se prea ştie în Balcani, pentru că structura proiectului este legată de interesele şi de opţiunea politică a fiecărei ţări. Procesul de la Berlin poate fi o formă de integrare a Balcanilor în preocupările europene doar dacă se va depăși caracterul declarativ și de bune intenții.

După unii analişti, integrarea Balcanilor se confruntă în momentul de faţă cu două pericole: ameninţările create de migraţie și deringolada care a pus stăpânire pe deciziile de la Bruxelles. Situaţia existentă, și așa delicată, s-a complicat în plus prin examinarea, într-o serie de țări, în frunte cu Franţa şi Germania, a ideii unui sistem european dublu, în care unele ţări ar fi parte a unei integrări mai profunde, iar altele beneficiare ale unui alt fel de integrare. Este impus de realitate și acceptat faptul că nivelul diferit de dezvoltare a ţărilor din Balcani face că alinirea la standarele UE să fie inegală, dar ideea amintită a atras comentarii nefavorabile din partea statelor interesate de aderare. Totuși, se acceptă sau nu, performanţa în proiectele europene depinde de forţa şi capacitatea fiecărei ţări de a le implementa. Din aceste considerente, optimismul afişat la Bruxelles privind integrarea Balcanilor în familia europeană impune tot mai mult dublarea atitudinii încrezătoare de o nouă strategie, care să pornească de la situaţia actuală din spaţiul european.

Asigurările pe care oficialii UE încearcă se le dea pentru dispersarea temerilor ţărilor din regiune riscă să rămână fără ecoul scontat, din cauza situaţiei volatile din Europa. Posibilitatea îngheţării relaţiilor în procesul integrării a fost sesizată şi de un fin observator al spaţiului balcanic, fost ministru de Externe suedez, Carl Bildt, care prudent, afirmă că poarta europeană este deschisă Balcanilor, în ciuda faptului că s-au auzit zgomote diferite de la ţările societăţii vest-europene”. Analiza realistă a momentului arată clar că UE este mai preocupată de propria salvare și de atitudinea în fața unor provocări majore decât de integrarea Balcanilor în Europa. Disponibilitatea blocului comunitar pentru o nouă abordare nu se întrevede curând, în acest context. De altfel, o privire sumară privind stadiul apropierii de UE a ţărilor din Balcani dezvăluie o imagine deloc încurajatoare. Chiar dacă UE ar putea, printr-o întorsătură fericită de situaţie, să accelereze integrarea, ţările interesate sunt încă departe de standardele impuse de Bruxelles. Albania, candidat oficial din 2014, a aprobat târziu modificările constituţionale necesare aderării în luna iulie acest an şi a amânat discuţiile pentru luna decembrie a.c. Muntenegru are, pe lângă problemele cu justiţia, infracţionalitatea şi mediul, şi lipsa acordului Comisiei Europene privind adoptarea monedei unice europene, introdusă unilateral încă din 2002. Macedonia trăieşte într-o dispută fără sfârşit cu Grecia privind numele şi cu Bulgaria în legătură cu problema minorităţilor, rămânând cu satisfacţia… statutului de ţară candidat. Serbia este stopată în obţinerea calităţii de membru UE de problemele cu Kosovo şi neînţelegerile cu Croaţia privind minoritatea croată din Serbia. Bosnia şi Herţegovina are o serie de dificultăți create de disputele interne dintre sârbi şi bosniaci, dar şi de problemele cu organismul Înaltului Reprezentant de la Sarajevo. Turcia, după puciul nereuşit din iulie a.c., şi-a construit o altă poziţie privind aderarea, considerând că este nedreptăţită şi aşteaptă timpul când UE o va invita în marea familie europeană. Am prezentat succint situaţia ţărilor din Balcani care doresc integrarea la UE, cu sublinierea că de ambele părţi sunt probleme. Aceasta este realitatea, mai presus de orice declarații; orizontul de integrare a Balcanilor se află sub semnul nesiguranţei.

Către cine trebuie să se îndrepte speranţele Balcanilor? Tot spre Bruxelles, firește. Se aşteaptă o nouă strategie privind relaţiile UE cu Balcanii. Există conştiinta greutăţilor prin care trece Europa, dar se pornește de la ideea depășirii lor. Care va fi locul Balcanilor în marile proiecte europene, acum, când Europa comunitară pare mai divizată ca oricând pe foarte multe teme majore, deopotrivă interne și externe? Greu de estimat, dar rămâne întrebarea lui Henry Kissinger, de acum câteva decenii: „Eu dacă vreau să sun să vorbesc cu Europa, cine răspunde la telefon?”. Pe de altă parte, ce cale există pentru speranțele de dezvoltare ale statelor balcanice alta decât intrarea în UE?…

 

Vasile Leca

analist pe probleme balcanice

 

 

Tur balcanic cultural

Reporter: editura November - 3 - 2013 Comments Off on Tur balcanic cultural

Viaţa politică agitată, conflictele interetnice şi religioase, întârzierea reformelor şi nu în ultimul rând efectele acute ale crizei economice nu au împiedicat ţările Peninsulei Balcanice să aibă o viaţă culturală vie, bogată şi originală. Ne vom referi în continuare la câteva evenimente din Balcanii vecini nouă, neincluzând viaţa culturală din România în acest spaţiu familiar şi totuşi exotic pentru noi. S-ar cuveni o analiză serioasă privind apartenenţa noastră la lumea balcanică, dacă ea este substanţială şi reală sau este doar un reflex al unei păreri superficiale occidentale care nu este sensibilă decât la nuanţele proprii ale identităţilor şi operează cu numere mari şi grăbite când este vorba de oricine altcineva.

Afiş „Parada” în regia lui Srdan Dragojevici

Afiş „Parada” în regia lui Srdan Dragojevici

Dacă începem cu vecinul nostru de la sud-vest, Serbia, nodul vital al fostului spaţiu iugoslav, este o ţară a cărei identitate a fost tot atât de confuză pe cât de violentă a fost definirea ei. O definire care s-a petrecut în urma unui cumplit război civil şi a unei aventuri statale nefericite, în urma „divorţului” de Muntenegru, fără a fi siguri că formula actuală este fericită şi sigură. Kosovo este o chestiune aproape încheiată, dar totuşi neîncheiată, însă la aceasta se adaugă nelinişti, deocamdată neluate în seamă, dinspre Voivodina. Serbia se grăbeşte, mai cu seamă din dorinţa de a-şi asigura o stabilitate generală, să parcurgă anevoiosul drum către integrarea în spaţiul Uniunii Europene. Intrarea Croaţiei în UE a dat semnalul mobilizării tuturor forţelor naţiunii pentru atingerea acestui scop – nici apropiat şi nici uşor de realizat. În acest context, semnalăm succesul de care se bucură, în continuare, o originală realizare cinematografică intitulată „Parada”, în regia lui Srdan Dragojevici, un film care reprezintă în sine un efort de apropiere faţă de standadele libertăţilor europene. Subiectul e insolit – un ex combatant din războiul civil iugoslav este implicat, încetul cu încetul, în organizarea primei parade gay din Serbia. Un paradox simbolic. Libertatea de a fi ceea ce vrei să fii este apărată de un om care a luptat cu ferocitate împotriva celor care voiau să fie ceea ce erau… Tot la Belgrad a apărut un excepţional volum de proză, semnat de Duşan Velicikovici, intitulat „Serbia însăşi”, al cărui leitmotiv se poate sintetiza în expresia „trecutul care nu a trecut”, după expresia autorului. Trecutul care nu a trecut este peretele de sticlă care desparte prezentul de viitor. Viitorul există, poate fi văzut, dar nu poate fi atins.

Festivalul Internaţional de Film de la Sarajevo

Festivalul Internaţional de Film de la Sarajevo

Dacă în Serbia se duce o adevărată înfruntare cu trecutul, un trecut care trebuie înţeles în adevăratele sale dimensiuni şi valori pentru a putea fi lăsat în urmă, în Bosnia – Herţegovina lucrurile, se pare, au alte caracteristici. Aici nu trecutul e problema, trecutul a fost extrem de dureros, plin de suferinţe şi injustiţii, a fost înţeles pentru că a fost trăit exact în aceste dimensiuni, în mod tragic de majoritatea populaţiei, indiferent de religie şi etnie. În Bosnia şi Herţegovina, chestiunea arzătoare o constituie prezentul. Prezentul ca premisă a unui viitor palpabil. Dacă la Sarajevo Festivalul Internaţional de Film există ca un punct de reper al construcţiei culturale al unei ţări ce doreşte să-şi câştige o recunoaştere ca spaţiu de umanitate normal, participările româneşti, fie la concurs, fie în juriu fiind o constantă pe deplin apreciată, o polemică aprinsă a născut intervenţia publică a unui scriitor extrem de prestigios, Abdullah Sidran, intervenţie intitulată „20 de ani după asediu”. Sidran spune tăios: violenţa nu vine de nicăieri! Ea a venit de la vecinii noştri din est, dar şi, în mare parte, din vest. Patru – cinci ani de zile, comunitatea internaţională a privit cu indiferenţă la ceea ce se întâmpla! Acest avertisment, pentru că, în esenţa sa, luarea de poziţie a lui Sidran aşa ceva este, continuă, referindu-se la faptul că nimeni din Europa nu ia atitudine, nimeni nu intervine astăzi împotriva faptului că în Bosnia şi Herţegovina, naţionalismul şi xenofobia sunt legitimate oficial. Sidran vorbeşte despre măsurile de separare a comunităţilor, despre faptul că şcolile, grădiniţele sunt organizate pe criterii de deosebiri entice sau religioase, că există o politică oficială de segregare a tineretului, a femeilor, că există inegalitate de şanse şi discriminare negativă pe criterii religioase şi naţionale într-un stat ce se află în Europa secolului al XXI-lea. Vocea acestui intelectual, acestui mare scriitor, nu este singulară, ea dă o speranţă în reuşita procesului de integrare a Bosniei şi Herţegovinei în lumea comună a Europei.

Grădina Deliciilor- opera artistului Mladen Milijanovici

Grădina Deliciilor- opera artistului Mladen Milijanovici

Bienala de la Veneţia a avut în componenţa sa, după 10 ani, un Pavilion al Bosniei şi Herţegovinei, intitulat „Grădina Deliciilor”- operă a artistului Mladen Milijanovici. Instalaţia artistului din Sarajevo constă într-un ansamblu de pietre funerare specifice care au încrustate în ele simbolul celei mai mari dorinţe a defunctului. Un ecou de la Săpânţa, am putea adăuga noi. Dincolo de succesul de public de care s-a bucurat, „Grădina deliciilor” este un succes de afirmare a unei republici ex-iugoslave care a traversat o perioadă extrem de întunecată şi al cărei prezent rămâne destul de neclar, dacă nu tulbure de-a binelea.

La Skopje, în FYROM, Macedonia de astăzi, este în plină desfăşurare proiectul „Skopje 2014”, lansat în 2010 şi care cuprinde, între altele, realizarea unui monument uriaş al lui Alexandru cel Mare. Doi arhitecţi, Katharina Urbanek şi Milan Mijalkovici, au prezentat proiectul care cuprinde, pe lângă sistematizarea centrului oraşului (un centru pitoresc ce include vehea cetate turcească refăcută şi un cartier oriental încă în suferinţă), amplasarea unui mare număr de complexuri statuare. Între acestea, cel care a stârnit controverse, uneori polemici, priveşte o gigantescă statuie a Ţarului Samuil, una din marile figuri ale istoriei timpurii a bulgarilor balcanici. Ambele complexuri, dedicate lui Alexandru cel Mare şi Ţarului Samuil, pe lângă chestiunile urbanistice pe care le ridică, poartă o mare încărcătură polemică – fie istorică, fie politică. Şi aici trecutul este invocat ca un posibil viitor.

În Grecia vecină, un motiv de ample reflecţii, speculaţii şi divagaţii îl constituie aducerea în prim-plan a unei modeste plăci inscripţionate, aşezată la o răscruce. Este vorba de piatra care aminteşte trecătorului că la răscrucea drumurilor către Daulis, Theba şi Delphi, Oedip s-a găsit în faţa unei alegeri. Chestiunea care se punea atunci – şi acum – era aceea a curajului de a alege. Grecia se află încă la răspântie şi trebuie să facă o alegere: pe ce drum va merge. Iar alegerea este grea, dacă nu imposibilă, deoarece neprevăzutul aşteaptă pe fiecare dintre ele. Tragedia lui Oedip a revenit în viaţa de zi cu zi a grecilor, victime ale celei mai teribile crize financiare din istoria ţării. Ziariştii, intelectualii, creatorii dezbat impasul, însă nimeni nu e capabil încă să-şi asume decizia alegerii.

Fanfara Tirana din Albania

Fanfara Tirana din Albania

În Croaţia, ultima perioadă a fost dominată de problema inscripţiilor bilingve, în croată şi sârbă (diferenţa este dată doar de scrierea cu caractere latine sau slavone), o chestiune care readuce la suprafaţă trecutul ce nu a fost depăşit. Este o temă care a trezit reacţii diverse – la Vukovar, inscripţiile slavone au fost distruse de grupuri ale veteranilor din războiul civil, în vreme ce la Udbina, Consiliul local a votat amplasarea lor, votul dat venind şi de la Uniunea Democrată Croată, partidul naţionalist care a adoptat linia dură în chestiunea prezenţei sârbe în Croaţia. O prezenţă deloc de neglijat şi care dă măsura respectării normelor europene de convieţuire interetnică. Ori, Croaţia tocmai a fost admisă în Uniunea Europeană. Că este o problemă serioasă, ce ţine de mentalul colectiv traumatizat de anii de confruntări armate, o dovedeşte faptul că Ministerul Învăţământului de la Zagreb a deschis o discuţie publică privind educaţia tinerilor, în acest moment înrâurită de un spirit militarist, războinic, concretizat în tirajul foarte mare pe care îl au publicaţiile cu caracter militar, dedicate armelor de foc, cluburilor extrem de numeroase de practicare a artelor marţiale ori deprinderilor paramilitare. O ciudăţenie care ascunde resorturi periculoase este faptul că revista cu cel mai mare tiraj din Croaţia, dedicată armamentului uşor, de uz individual, se numeşte „Kalibar” şi este editată la… Belgrad.

Pentru că am pomenit de arme şi Belgrad, în luna iunie 2013 a fost demolată în acest oraş clădirea denumită „Topovska Supe” („Gura Tunului”), unde, din august până în decembrie 1942, a funcţionat primul lagăr de concentrare nazist din sud –estul Europei. Deţinuţii erau evrei şi ţigani. Demolarea a avut drept scop crearea spaţiului necesar ridicării unui… shopping center.

Albania consemnează un succes cultural de prestigiu: editarea de către mai mult decât prestigioasa casă de discuri londoneză „Transgobal Underground” a creaţiei muzicale produse de formaţia Fanfara Tirana. Este lansarea mondială a unui nou stil muzical, provenit dintr-o combinaţie ingenioasă de reggae cu muzica tradiţională din sudul Albaniei denumită „kaba”. Drumul deschis de Goran Bregović duce departe…

Tot în domeniul muzical, presa din Turcia consemnează succesul mondial al primei cântăreţe de muzică pop, autoare de muzică şi versuri, Sezer Aksu. În contextul unei ofensive discrete, dar tenace a fundamentalismului islamic în această ţară (marile demonstraţii de la Istanbul şi Ankara ale tinerilor se circumscriu ca o opoziţie declarată la acest process), afirmarea muzicienei turce este un semn bun. Mai ales că nu rămâne singur ca gest de afirmare a laicităţii şi deschiderii spre libertăţi individuale.

Încheiem acest incomplet tur cultural pentru a semnala lansarea unui talk – show tv. simultan în cinci ţări balcanice, toate ex – iugoslave, denumit „Okruzenie”„Vecinătate”. Credem că este cel mai bun semn de restabilire a unui spaţiu armonic, de bună vecinătate, la alţi parametri, consolidat de valorile democraţiei. Balcanii, aşa cum se văd de la noi, sunt o vecinătate încă nesigură. Stabilitatea lor va aduce în circuit, cel puţin din punct de vedere cultural, valori inestimabile. În acel moment, şi noi ne vom vedea mai bine, cu valorile noastre, capabile să concureze şi să atragă. Marele succes al Festivalului „George Enescu” din acest an ne dă multă încredere în viitorul probabil al prezenţei noastre ca mare putere culturală. Trebuie doar să-l facem şi posibil.

Eugen Uricaru

Un secol de hegemonie germană în Balcani

Reporter: editura August - 9 - 2013 Comments Off on Un secol de hegemonie germană în Balcani

Valoarea strategică a zonei balcanice pentru cea mai importantă economie a Europei, Germania, a fost demonstrată şi în perioada celor două războaie mondiale, şi în procesul de dezintegrare a fostei Iugoslavii, şi pe parcursul extinderii Uniunii Europene în această parte a continentului. Ea a generat implicarea marii puteri în toate evoluţiile zonale.

Cancelarul Angela Merkel şi prim- ministrul Victor Ponta

Cancelarul Angela Merkel şi prim- ministrul Victor Ponta

Un scurt istoric al relaţiilor Germaniei cu ţările din această zonă, în ultimii circa o sută de ani, poate oferi un tablou grăitor. În secolul al XIX-lea, celebrul cancelar Otto von Bismark spunea despre zona Balcanilor că nu merită nici osemintele unui singur grenadier din Pomerania” (este adevărat că Germania fusese „vioara a doua” în această parte a continentului, dominată de stăpânirile otomană şi austro-ungară). Dar după 1900, lucrurile au început să se schimbe. Relaţiile politico-economice dintre Germania şi statele din Balcani au devenit, începând din secolul XX, mult mai strânse. Astfel, marele proiect al construcţiei unei linii de cale ferată care să lege Berlinul de Bagdad, care a fost edificată în perioada 1903-1940 şi a generat mult profit unor firme germane, trecea şi prin Praga, Budapesta, Belgrad şi Sofia. Apoi, în timpul „războiului rece”, prezenţa în Peninsula Balcanică a unor bogăţii ale subsolului (petrol, gaze naturale, fier, cupru, zinc, aur, argint, nichel, magneziu în Serbia, mangan şi wolfram în Macedonia sau bauxită în Muntenegru), de care o economie înalt tehnologizată avea (şi are!) atâta nevoie, a fost un alt punct de interes pentru Germania, care şi-a „ajustat” după necesităţi relaţiile cu statele din această zonă, indiferent de epocă şi regim. Urmarea? RFG domina comerţul vestului cu statele din spatele „cortinei de fier” şi înaintea căderii acesteia. Un exemplu: Germania era principalul partener comercial al Iugoslaviei în anii `60, furnizând circa 20% din importurile acestei ţări în 1968. La rândul ei, Iugoslavia direcţiona către RFG un sfert din exporturile sale în anii `70; mai mult, în calitate de unică ţară din lagărul socialist care avea un acord pentru piaţa muncii cu Germania, asigura şi mână de lucru pentru puterea occidentală, neutralizându-şi astfel propriul şomaj (de notat că aceeaşi politică este menţinută şi azi: în timpul summitului în privinţa demografiei care a avut loc la Berlin pe 14 mai a.c., cancelarul Angela Merkel a cerut guvernului federal să faciliteze mobilitatea muncitorilor calificaţi provenind din ţările din Europa de sud şi de est). Firme germane mari, ca „Daimler-Benz”, aveau puternice legături comerciale în Sarajevo, de pildă. Doar că aceste aspecte nu au fost şi echitabile pentru Iugoslavia – balanţa comercială era în favoarea statului german, Germania fiind principalul creditor extern al Iugoslaviei (deţinea un sfert din datoria externă a fostului stat comunist în 1972), iar plecarea celor mai buni lucrători a fost o pierdere serioasă şi după disoluţia ţării.

Grupul „Siemens”, un gigant în Grecia

Grupul „Siemens”, un gigant în Grecia

Transformarea Germaniei într-o superputere a devenit şi mai evidentă după reunificarea din 1990. Chiar şi înainte de acest moment au existat destule voci printre elitele vestice care au exprimat îngrijorări cu privire la crearea unui colos german în mijlocul Europei şi influenţa pe care o va avea dezvoltarea sa în zona balcanică (teoreticianul american John Mearsheimer a vorbit chiar despre ceea ce a numit „invazia germană în Europa centrală”). În acest context, una dintre cele mai apropiate zone de interes a rămas – poate şi din perspectivă geografică – fosta Iugoslavie şi însângerata ei dispariţie. În acest proces, Germania s-a implicat masiv, dacă ar fi să exemplificăm doar cu presiunile intense făcute în 1991 pentru ca Uniunea Europeană să recunoască desprinderea din fostul stat federativ a Sloveniei şi Croaţiei, precum şi statutul lor de state independente. Una dintre vocile acestei susţineri a fost şi Ducele Otto von Habsburg, europarlamentar reprezentând Germania, care a fost citat de publicaţia franceză Le Figaro” cu următoarele cuvinte: „Viitorul Croaţiei este în Confederaţia Europeană, pentru care fosta Austro-Ungaria poate fi un model de urmat”

Mulţi specialişti au văzut un interes al Germaniei în fărâmiţarea survenită în această parte a continentului – în fond, se cunoaşte că statele mai mici nu au, de regulă, resursele tehnologice, instituţionale şi umane necesare susţinerii unui progres la scară mare, fiind, pe cale de consecinţă, mai uşor de subordonat. Şi putem reveni la „spargerea” fostei Iugoslavii, exemplificând cu dependenţa statelor nou apărute – măcinate nu doar de conflicte, ci şi de severe probleme economice – faţă de marca germană, care a fost mult timp monedă de schimb, uneori chiar circulând în paralel, în Balcanii de vest: în Muntenegru până în 2002, la fel în Bosnia-Herţegovina, iar în Kosovo şi în prezent. Circulaţia în statele mai slabe a unei monede puternice a altui stat reflectă indubitabil o relaţie de hegemonie*.

2

Retailerul german „Metro” are zeci de magazine în toată România

De altfel, forţa şi influenţa Germaniei în „stabilizarea” zonei rezidă şi din preluarea în aceste state a modelului german când a venit vorba despre reinstituirea băncilor lor centrale, despre implementarea modelului corporatist, toate acestea facilitând accesul capitalului şi intereselor economice ale Germaniei în tot ceea ce înseamnă viaţă economică a statelor din Balcani. Ajungem astfel la comerţ, domeniu în care dependenţa statelor balcanice de marea putere europeană este evidentă: Germania derulează circa un sfert din tot comerţul exterior al UE cu ţările din Balcanii de vest. Mai exact, o cincime din exporturile regiunii merg către statul german, în timp ce asta reprezintă doar 0,3% din ceea ce importă Germania per total. Aşadar, cifrele arată limpede că pentru statele mici, aceste exporturi sunt extrem de importante (am arătat într-un număr trecut al revistei noastre că scăderea acestora a adus Slovenia în recesiune). În acelaşi timp, ele sunt dependente de maşinile şi utilajele germane. Exportul masiv de materii prime şi importul de înaltă tehnologie are dezavantajele arhicunoscute. Alte cifre relevante: în anul 2005, Albania, Bosnia-Herţegovina, Croaţia, Macedonia, Muntenegru şi Serbia aveau împreună un deficit comercial cu Germania în valoare de 3,5 miliarde de dolari.

În ce priveşte investiţiile directe, forţa de penetrare a Germaniei în economiile statelor din Balcani (şi în general în estul Europei) reiese şi din prezenţa directă a firmelor germane în aceste ţări, dar şi indirect, pe filiere cu ample ramificaţii. De pildă, expansiunea Ungariei în telecomunicaţiile din Croaţia, Macedonia sau Muntenegru este de fapt susţinută financiar de… „Deutsche Telekom”, care a făcut importante achiziţii în aceste state cu ajutorul intermediarului maghiar „Matav”, pe care îl deţine în întregime. De altfel, capitalul german s-a dovedit foarte interesat de privatizările din statele balcanice – într-un singur an, 2005-2006, investiţiile străine directe germane în Croaţia, de pildă, au crescut cu 54%. Cu giganţi ca „Siemens” pe piaţa balcanică a energiei sau „Deutsche Bank”, „HVB”,  „Commerzbank”, „Allianz” sau „Kreditanstalt” în sistemul bancar al zonei, Germania este în fruntea investitorilor în cel puţin două sectoare vitale, strategice, ale economiei balcanice.

Bundestagul aprobă negocierile de aderare a Muntenegrului la UE

Bundestagul aprobă negocierile de aderare a Muntenegrului la UE

Mână în mână cu dominaţia economică merge influenţa politică. În calitate de putere care neîndoielnic a jucat un rol activ în apariţia unor state noi în această zonă şi care s-a implicat în tranziţia lor către democraţia pe care ele o afişează azi, Germania continuă să fie un „dirijor al afacerilor din Balcani, în special în ce priveşte aderarea la Uniunea Europeană”, notează „The Economist”. Berlinul a devenit, în ultimele luni, gazda mai multor oficiali din ţările balcanice, ce s-au deplasat în capitala Germaniei pentru a „tatona terenul” în privinţa aderării. Printre ei, vicepremierul sârb Suzana Grubjesic, împreună cu o delegaţie ce a cuprins membri ai guvernului, Parlamentului şi Preşedinţiei sârbe, vicepremierul croat Neven Mimica, Slaven Radunovic, preşedintele Comitetului pentru integrare europeană din Parlamentul din Muntenegru. Şi nu întâmplător. Potrivit schimbărilor făcute în legislaţia germană în 2009, Bundestagul trebuie să fie consultat cu privire la aspectele legate de extinderea UE, lucru unic între cele 27 de parlamente naţionale din Uniunea Europeană (camera inferioară a Parlamentului german şi-a exercitat acest drept de două ori, votând pentru aprobarea deschiderii negocierilor de aderare cu Islanda şi Muntenegru”, mai notează publicaţia).

Prezenţa puternică a companiilor germane în tot ceea ce înseamnă comerţul cu ţările balcanice, investiţiile, implicarea în cele mai importante proiecte ale acestui perimetru geografic şi geostrategic (conductele de alimentare cu gaz din zona caspică ar fi doar un exemplu), ca şi, de partea cealaltă, adoptarea în multe state balcanice a modelului politic, economic sau administrativ din Germania au dus mulţi specialişti către opinia că marea putere exercită o adevărată hegemonie în Balcani.

Roxana Istudor

*„Este clar că acordurile privind integrarea în Uniunea Europeană sunt făcute la Bruxelles, dar Berlinul ia deciziile” (Suzana Grubjesic, vicepremierul sârb însărcinat cu integrarea europeană)

*„Influenţa germană în Balcanii de vest” (Fotis Mavromatidis, Jeremy Leaman)


Şi pentru România parteneriatul cu Germania este unul de mare importanţă. Germania a continuat să fie şi în 2012 primul partener comercial al României – cu care s-au desfăşurat peste 18% din totalul schimburilor externe. În ţara noastră sunt active circa 19.434 societăţi germane, cu o contribuţie totală la capitalul social de 3,96 miliarde euro (Germania poziţionându-se astfel ca al treilea investitor în economia românească). Dezideratele economice reciproce şi viitorul colaborării bilaterale, reintrate în normalitate după un an de stagnare, au fost subliniate şi în cadrul întrevederii pe care au avut-o, la Berlin, cancelarul german Angela Merkel şi premierul român Victor Ponta, în luna iunie a.c.

Noul extremism face paşi în Balcani…

Reporter: editura October - 24 - 2012 Comments Off on Noul extremism face paşi în Balcani…

În contextul crizei financiare europene, extremismul balcanic constituie atât o cauză, cât şi o consecinţă a situaţiei de neîncredere care încă există între comunităţile din Balcani. După un război care a bulversat Balcanii, manifestările extremiste încearcă rolul unei forţe sociale care promite liniştea şi siguranţa în această zonă.

Ce a determinat această situaţie? În primul rând, dificultăţile economice europene şi sistemul de management defectuos, incapabil să răspundă solicitărilor perioadei de criză. În al doilea rând, modelele propuse de principalele ţări europene nu au reuşit să fie implementate în ţările afectate de recesiune. Folosind această stare de fapt, mişcările extremiste au venit cu orientări destinate înlocuirii doctrinei unei clase politice depăşite de situaţia dificilă în care se zbate economia europeană.

O imagine concludentă a oferit şi scena balcanică, în special după alegerile din Serbia şi Grecia, dar şi după mişcările islamo-radicale din Macedonia, Kosovo şi Bosnia –Herzegovina. Situaţia economico-financiară grea din Europa a influenţat, cum era de aşteptat, şi Balcanii. În programele economice propuse de către ţările occidentale avansate, după conflictele sângeroase din fosta Iugoslavie, nu au fost regăsite elementele necesare stabilităţii şi încrederii în regiune. De această situaţie a profitat din plin mişcarea extremistă, aflată în proces de reconsolidare într-o zonă extrem de labilă. Alegerile din Serbia şi Grecia au adus sloganele naţionalismului şi extremismului din nou în actualitate, este adevărat, curăţate de praful istoriei, dar ajutate de situaţia creată de neputinţa clasei politice, depăşită de încercări şi nereuşite sociale.

Scrutinul parlamentar din 6 mai, din Serbia, a clarificat unele opţiuni. Lupta electorală a dat la iveală tabloul unei Serbii coagulate în jurul a două opţiuni – naţionalistă şi proeuropeană – dar şi al unei ţări mai divizate ca oricând. Sloganurile preşedintelui Tadici şi ale Blocului Democrat îndemnau atunci spre construcţia unei Serbii europene stabile şi prospere, în timp ce mesajul lui Nikolic (care a şi devenit preşedinte) solicita alegătorilor „să se prezinte la urne pentru a-l pedepsi pe Tadici, deoarece a făcut promisiuni pe care nu le-a realizat”. Aşadar, discursul lui Nikolic şi al partidului său cereau în mod clar schimbarea către o Serbie naţionalistă, independentă, orientată spre Europa, dar nu cu orice preţ. „Nu cu orice preţ“ a reprezentat, de altfel, şi motivul alăturării partidului lui Voislav Koştuniţa (adversar al aderării la UE) coaliţiei lui Nikolic. La noua platforma politică aveau să adere şi partidele mici de extremă dreaptă, chiar dacă alăturarea lor noului lider politic nu s-a făcut pentru sprijinirea acestuia, ci pentru cantonarea în spaţiul autorizat de votul electoratului, în sfera puterii, adică pentru posibilitatea de intervenţie legitimată în societate. Nikolic (fosta mână dreaptă a ultranaţionalistului Voijislav Seselji în cadrul Partidului Radical Sârb) a înţeles că după două înfrângeri în faţa lui Tadici, fără un discurs schimbat, pentru atragerea cât mai multor forţe politice, nu putea ajunge la putere. Pentru mulţi, schimbarea poziţiei acestuia de la„ Serbia ar mai bine să fie o provincie rusă, decât să adere la UE “ la afirmaţia că „UE este importantă pentru relansarea economiei sârbe” nu a fost o surpriză după preluarea puterii. Dar acestea au rămas nuanţe, pentru că extremiştii s-au văzut cu un spaţiu mult mai larg de mişcare decât înainte. În construcţia politică, noul preşedinte prezenta ciar problema Kosovo în alţi termeni, ceva mai convenabili extremiştilor.

Toate aceste dezvoltări de pe scena politică sârbă, după alegerea preşedintelui, au reactivat gândirea extremistă din această ţară. Grupurile Naşi şi Mişcarea Poporului Sârb (SNP) 1389 au devenit mai insistente cu programele lor, calificate acum ca fiind legale, chiar „necesare” societăţii. Analiştii apreciază că dizolvarea fostei Iugoslavii i-a arhivat pe vechii extremişti înrădăcinaţi în mişcările de eliberare naţională, dar i-a păstrat ca punte de referinţă pentru sofisticarea noului curent extremist. De remarcat că seminţele naţionalismului, după cum apreciază Raif Dizdarevic, fost ministru de Externe iugoslav şi unul din preşedinţii prin rotaţie după moartea lui Tito – au fost sădite în însăşi Constituţia din 1974. Fostul demnitar pune în dezbatere un paradox: o ţară puternic ancorată intern şi extern s-a destrămat într-un timp foarte scurt. Şi explică: Legea fundamentală din 1974 „a slăbit structura federală, fără a aduce însă reformele economice necesare. Descentralizarea nu a lăsat timp economiei, în schimb a lăsat timp republicilor, ceea ce a permis naţionalismului să reînvie şi să grăbească destrămarea.

Este adevărat că s-a creat o anumită presiune socială pentru scoaterea prezentelor grupări în afara legii, dar ea este întâmpinată cu un anume scepticism. Directorul de programe pentru Balcanii Vestici pentru Apărarea Drepturilor Cetăţeneşti arată că, în realitate, „guvernul nu are nici o intenţie de a implementa interdicţia, întrucât apelul biroului Procuraturii statului din Serbia către Curtea Constituţională, pentru a interzice grupările ultranaţionaliste, este o formă de legitimare a guvernului că face ceva”. În acelaşi timp, ombudsmanul Serbiei, Saşa Jankovic, se întreabă dacă „interdicţiile complete sunt cea mai bună modalitate de a gestiona problemele cauzate de grupările extremiste”. În opinia sa, o interdicţie impusă de Curtea Constituţională poate suspenda doar temporar activităţile grupurilor extremiste, dar nu ar rezolva problemele care fac ca aceste grupuri să atragă tinerii; în absenţa unor oportuntăţi sociale, aceştia devin vulnerabili la ideologii extreme, deci interdicţia nu ar rezolva mare lucru.

Înţelegerea extremismului din Balcani nu poate fi obţinută prin tratare segmentară, de aceea, analiza fenomenului cuprinde şi alte spaţii din regiune. Grecia, aflată de mai multă vreme în colaps economic, face faţă cu greu problemelor apărute din această cauză. Ca în alte părţi, grupările extremiste au profitat din plin de situaţie. Alegerile nu le-au adus victoria mult aşteptată, dar extremiştii cred în continuare că au o şansă de a răsturna construcţia partidelor tradiţionale obţinând o poziţie majoritară în parlament. Sunt mulţi cei dispuşi să taxeze faptul că timp de patru decenii Grecia a fost condusă de trei familii care nu au făcut altceva decât „să privatizeze viaţa politică”. Rezultatele alegerilor au arătat că poliţia, jandarmeria şi armata au votat în proporţie de 50% cu partidul neo-nazist Chrysi Avgi (Zorii Aurii). Pe bună dreptate apare întrebarea: dacă cei însărcinaţi cu ordinea votează cu o grupare neo-nazistă, care sunt perspectivele acestui stat? Dar nici sânga nu stă degeaba. Alianţa „SYRIZA” îşi continuă strategia, cu speranţa că societatea greacă va îmbrăţişa modelul propus de ei. Chiar dacă posibilitatea unei uniuni cu partidele ultra-socialiste şi comuniste şi formarea unui nou guvern a căzut, influenţa extremismului asupra percepţiei publice este exploatată din plin.

Aşadar, extremismul din ţările balcanice speră în continuare (şi activează tot mai vizibil) să poate impune un alt model. Sunt greu de prevăzut urmările „experimentului Grecia”, dar este limpede faptul că Balcanii nu sunt liniştiţi; iar acolo unde „nu merg” mişcările naţionaliste şi extremiste, apare radicalismul islamic. De aceea, înţelegerea fenomenului extremismului balcanic nu poate fi separată de a radicalismului prezent în zonă. Indiscutabil, sunt deosebiri între naţionalismul cu accente extremiste şi islamismul radical. Ultimul apare din lumea musulmană, celălalt din cea europeană. Dar conflictele din Balcani au adus la un loc cele două tipuri de manifestare, iar acestea nu s-au încurcat reciproc, ci, dimpotrivă, uneori s-au completat, de regulă când nu era vorba de teritoriul propriu. După terminarea războiului (sprijinit din afară), au apărut semnele şi efectele răspândirii predicatorilor musulmani fundamentalişti şi ale culturii conservatoare islamice. Motive de alertă au apărut şi în ceea ce priveşte islamismul radical, „wahhabismul” sau salafismul” (curent militant al islamismului sunit), bazate tot pe evoluţiile negative ale situaţiei economice, care a oferit cadrul propice stimulării radicalismului în Balcani. Deşi comunitatea musulmană tradiţională din regiune a fost caracterizată de o anumită moderaţie, răspândirea acestui curent „ţine pasul”, se pare, cu evoluţia generală. Teologia politică generală promovată de Islamism a găsit o societate balcanică ce a păstrat, în mare, perspectiva laică, dar în în care există şi politicieni care au început să folosească referinţele religioase pentru a „a încerca să-şi cârpească legitimitatea şi să-şi mascheze deficienţele în spaţiul politic“, după cum notează specialiştii. În acest context, dar şi al crizei economice europene, noua gândire religioasă din Balcani „wahabismul”, a devenit totmai activă. Cunoscută că latura ultra-conservatoare a ramurii sunnite a Islamului, bazată pe învăţăturile lui Muhamamad ibn Abd-al Wahhab (sec. al XVII-lea) şi promotoare a doctrinei unicităţii şi a unităţii lui Allah, mişcarea a adus în Balcani şi lucruri ce nu au de-a face cu Islamul sau cu ideea de comunitate religioasă, ci mai mult cu o mişcare politică. Exemplul cel mai concludent este protestul celor 3.000 de islamici radicali după uciderea celor cinci tineri macedoneni; s-a văzut clar că acţiunea a fost îndreptată împotriva societăţii, uitându-se perceptele religioase şi că protestatarii nu doresc coexistenţa, ci, prin sloganurile lor, promovează crearea unui stat pur etnic, ce ar duce, inevitabil, la conflict în regiune. Pe acest fundal activează în Bosnia–Herzegovina şi alte grupări cu programe de restructurare a societăţii bazate pe elemente religioase. Un exemplu relevant este de Mişcarea Mândriei Naţionale Bosniace, care se autocaracterizează ca având orientare naţional-socialistă, dar diferită de cele europene nu prin programe, ci prin faptul că majoritatea membrilor sunt musulmani!. Programul acestei organizaţii, conform unui manifesat răspândit generos, postează opoziţia faţă de comunism, capitalism sau sionism, menţionând că duşmanii Bosniei sunt „reprezentanţii Noii Ordini Mondiale, Uniunea Europeană şi NATO”.

Rezultă, aşadar, că mesajele nu sunt foarte departe de ale extremiştilor şi populiştilor care se dovedesc foarte vocali şi în restul Europei. Există, fără îndoială, un nucleu a legăturii dintre islamism şi extremism; ele se dezvoltă pe drumuri diferite, dar vădesc scopuri apropiate. În ultimă instanţă, deosebirea dintre extremismul european şi islamismul radical constă în mijloacele folosite, nu în obiectivele care sunt oarecum aceleaşi. Concret, situaţia prezentă din Grecia şi Serbia a edificat ceea ce poate fi denumit neo-extremism, în timp ce în Bosnia, Kosovo şi Macedonia a apărut o teologie politică ce urmăreşte, până la urmă, tot o formă de restructurare socială. Rezultă că per ansamblu, abordarea fenomenului extremismului în Balcani este o problemă extrem de complexă, pentru că factorul religios nu poate fi separat de cel etnic. Extremismul în Balcani nu este un fenomen de conjuctură, ci unul care foloseşte conjuctura, motiv pentru care trebuie manevrat cu atenţie şi rezolvat cu soluţii durabile. Cu atât mai mult cu cât între toate tipurile de extremism există o legătură care devine vizibilă în momentele de criză, iar uneori este prea târziu pentru contracararea unor grave urmări.

Ideologiile extremiste îşi pot găsi loc oriunde în lume, cu o condiţie: spaţiul să fie dominat de sărăcie, lipsă de speranţe şi teren favorabil conflictelor. Toate aceste elemente se reăsesc din belşug în Balcani. Ce se poate face pentru ca manifestările acestea să nu degenereze, iar formaţiunile care le propagă să nu ajungă să decidă soarta popoarelor lor? Unica şi cea mai bună cale, arată directorul Institutului de Politică Balcanică din Priştina, este îmbunătăţirea standardelor de trăi şi instituirea unor structuri viabile de siguranţă socială.

dr. Vasile Leca

Cu ce gânduri pentru ţara dumneavostră, pentru Balcani, pentru întreaga Europă întâmpinaţi anul 2012?

Reporter: editura December - 20 - 2011 Comments Off on Cu ce gânduri pentru ţara dumneavostră, pentru Balcani, pentru întreaga Europă întâmpinaţi anul 2012?

În exclusivitate

Cu ce gânduri pentru ţara dumneavostră, pentru Balcani, pentru întreaga Europă întâmpinaţi anul 2012?

– ne răspund ambasadori din zona balcanică –


E.S. Zoran POPOVICI

Ambasadorul Serbiei în România

Nu doar că doresc, ci mă şi aştept ca pentru Serbia, anul 2012 să înceapă ceva mai devreme, deja în luna decembrie a acestui an. Mai exact, atunci ar trebui ca în Consiliul Europei să se adopte decizia prin care Serbia va primi statutul de candidat pentru aderare la UE şi, cel mai probabil, se va comunica data începerii negocierilor de aderare.

O astfel de decizie aştept în deplin temei, pornind, întâi de toate, de la un aviz pozitiv al Comisiei Europene din data de 12 octombrie, când s-a recomandat ca Serbiei să i se acorde statutul de ţară candidat, precum şi de la rezultatele substanţiale pe care ţara mea le-a obţinut în procesul reformelor în plan intern şi a îndeplinrii criteriilor politice în contextul integrării europene. Comisia Europeană a legat apropiata decizie pozitivă a statutului de candidat de continuarea dialogului cu Priştina şi punerea în aplicare a acordurilor încheiate până în prezent, ceea ce este în deplină conformitate cu politica dusă de Guvernul Republicii Serbia.

În ceea ce priveşte Balcanii, aşteptările mele sunt ca acele ţări care sunt deja membre să se dezvolte în continuare multilateral, ca factori puternici ai UE, iar acele ţări care sunt în diferite stadii de aderare şi apropiere de UE să continue să se dedice cu devotament realizării obiectivului lor european.

În paralel cu eforturile pe care fiecare stat balcanic le depune individual, conform agendei proprii, este foarte important a se consacra toate, în acelaşi timp, în continuare şi dezvoltării cooperării regionale, care în 2011 a avansat semnificativ în numeroase domenii. Ţelul comun trebuie să fie o zonă a Balcanilor strâns legată prin numeroase fire ale cooperării şi încrederii reciproce.

De la UE aştept să recunoască eforturile substanţiale ale statelor balcanice în realizarea reformelor, şi ca, în interesul comun, să le accepte drept parte integrantă. Procesul integrării totale a Balcanilor nu este în nici un fel în contradicţie cu procesele de consolidare internă prin care trece UE, deja reprezintă o contribuţie semnificativă la consolidarea Uniunii pe baza principiilor ei – democraţie, coeziune şi integritate.


Ljupco Arsovski

Ambasador Extraordinar şi Plenipotenţiar al Republicii Macedonia în România

Republica Macedonia este situată în inima Balcanilor. În cei 20 de independenţă, neatârnare şi suveranitate, este incontestabil că am arătat maturitate în construirea societăţii democratice şi paşnice în care trăiesc macedoneni, albanezi, turci, sârbi, aromâni şi alte grupuri naţionale. În Balcani au fost şi vor fi probleme, însă acestea trebuie soluţionate prin dialog, ca unic mod civilizat prin care se poate ajunge la o rezolvare. Toate ţările din Balcani, şi în special ţara mea, Macedonia, au scopuri strategice de aderare la strucrurile euro-atlantice. Prioritatea noastră este de a deveni membru NATO şi UE, pentru că aparţinem acestora în mod natural şi este necesar să devenim membru cu drepturi depline, însă intrarea noastră să se facă fără şantaj, subapreciere şi prejudiciere a valorilor noastre fundamentale. Identitatea este o valoare şi o calitate despre care nu se poate discuta şi licita, şi cu atât mai puţin şantaja.

Experienţa noastră istorică turbulentă, de la construirea noului stat macedonean, se bazează pe credinţa pe care o avem în viitorul european. De aceea, Republica Macedonia are o bună bază pentru a deveni lider al regiunii, în primul rând pentru reformele din economie, din educaţie, din investiţii, din tehnologie şi inovaţie, din protejarea mediului, din protecţia drepturilor şi libertăţilor omului şi din toate sferele vieţii de zi cu zi. Buna organizare a sistemului şi marea atenţie şi responsabilitate a tuturor cetăţenilor au făcut ca în Macedona criza mondială şi prăbuşirea sectorului economico-financiar, manifestată în multe ţări, să treacă fără mari turbulenţe.

Având în vedere aceste consideraţii, îmi doresc ca Republica Macedonia să întâmpine anul 2012 ca membră a NATO şi să înceapă negocierile pentru a deveni membră a EU. Cred că statele din vecinătate vor găsi soluţii pentru unele chestiuni deschise, iar problemele financiare se vor rezolva treptat, prin sacrificiile necesare, raţionalitate în consum şi mărirea producţiei prin calitate şi prin noi tehnologii.

Pacea este cea mai importantă nu doar pentru Balcani şi Europa, ci şi pentru întreaga lume, aceasta fiind şi cea mai mare urare a mea pentru toate popoarele civilizate.

Anul Nou 2012 să ne fie vesel şi prosper !

Bucureşti, 5 noiembrie 2011

 

E.S. Sami Shiba

Ambasador Extraordinar şi Plenipotenţiar al Albaniei în România

Am sărbătorit cu puţin timp în urmă Ziua Naţională, moment prielnic pentru a evalua coordonatele prezente ale statului albanez. Albania este un stat renăscut, angajat spre progres, decis să-şi atingă obiectivele strategice şi naţionale. Este un stat european modern, cu instituţii democratice şi demonstrează în fiecare zi că pentru o naţiune, libertatea este bunul cel mai de preţ. Ţara noastră continuă eforturile pentru integrarea sa europeană, totodată fiind şi membru NATO, aducându-şi aşadar contribuţia la eforturile de instaurare a păcii şi stabilităţii în regiune şi în întreaga lume.

Dată fiind importanţa compenentei economice pentru bunul mers al societăţii, putem afirma că, în ciuda actualelor turbulenţe financiare internaţionale, Albania a reuşit în mare măsură nu doar să evite recesiunea, dar şi să înregistreze o creştere economică dătătoare de optimism pentru perspectivele anului viitor. Cele 4 procente de avans al economiei, estimate pentru anul 2011, dau măsura eficientelor politici economice pe care le derulăm, bază pentru proiecţii viabile.

În anul 2012 vom celebra 100 de ani de la cucerirea independenţei Albaniei, iar unul dintre cele mai importante ţeluri, susţinut de 94% dintre albanezi, este integrarea în Uniunea Europeană. Guvernul albanez va continua eforturile de a implementa reformele cerute de accederea în UE, fiind conştienţi că privatizările, accelerarea creşterii economice, sporirea veniturilor populaţiei şi eficientizarea luptei împotriva corupţiei şi a criminalităţii organizate ne vor aduce, odată cu intrarea în marea familie europeană, progresul şi prosperitatea. Avem toate motivele să privim cu optimism spre anul 2012, dată fiind amploarea planurilor naţionale pe care le derulăm sau pe care ni le-am propus.

Toate aceste planuri de dezvoltare sunt strâns legate de perspectivele regionale şi continentale. Albania are relaţii excelente cu vecinii şi ocupă o poziţie importantă pentru securitatea, pacea şi prosperitatea din Balcani, Mediterana şi întreaga Europă. În acest context putem exemplifica, fireşte, cu bunele relaţii pe care Albania le are cu România, care ne este partener în interiorul NATO şi un susţinător pe drumul aderării la Uniunea Europeană.

La hotarul dintre anii 2011 şi 2012 adresez celor două popoare, ca şi întregii lumi, urări de pace şi prosperitate, de progres şi îmi doresc să avem, ca state, înţelepciunea de a depăşi, prin dialog şi respect, momentele dificile.

 

E.S. Georgios Poukamisas

Ambasador Extraordinar şi Plenipotenţiar al Greciei în România

Gândul şi urarea pe care o fac pentru 2012 pentru greci este, înainte de toate, să îşi păstreze coeziunea socială, în mod tradiţional crescută printre popoarele europene, dar care este încercată puternic în condiţiile actualei crize financiare şi economice.

Grecia va trece cu greutate peste 2012, dar şi peste anii care vor urma. Nu ne facem iluzii în această privinţă, dar este important să se păstreze buna funcţionare a statului şi a societăţii şi să fie crescut sentimentul de datorie şi obligaţie de către clasa politică, serviciul public şi de către toţi cetăţenii ţării noastre şi solidaritate din partea grecilor de pretutindeni.

Noul guvern al ţării, condus de profesorul Papademos, deşi a preluat conducerea ţării în condiţii mai dificile comparativ cu cele existente acum doi ani, are perspective mai bune pentru a reuşi în misiunea sa, până la încheierea mandatului, adică atunci când vor fi implementate politicile economice care sunt corelate cu hotărârile Consiliului European din 26-27 octombrie.

Este interesant faptul că poporul nostru este mai dispus acum decât în urmă cu câteva luni să se disciplineze. Poate pentru că acum se află în poziţia de a percepe mai bine cât de serioasă este situaţia şi de a înţelege că nu există reţete radical diferite pentru o recuperare a ţării.

În anul 2012, micro-politica va fi învinsă în ţara mea. Toţi vor înţelege că nu au altă opţiune în afară de a susţine guvernul Papademos. Această sarcină este herculeană, dar este clar că cei care nu o vor sprijini nu vor fi apreciaţi de către alegători la următoarele alegeri, atunci când vor avea loc.

Acestea sunt, aşadar, gândurile de bază în perspectiva anului 2012: păstrarea coeziunii sociale în cadrul zonei euro.

La împlinirea a 100 de ani de la primul război balcanic, le doresc Balcanilor o perioadă mai liniştită faţă de 2011; de asemenea, integrarea lor organică în trunchiul central să avanseze cu un pas. Pacea în Balcani trebuie să fie cultivată continuu, nimeni nu ar trebui să se complacă. Poate se află la periferia Europei, dar întotdeauna dipun de forţa de a perturba liniştea centrului bătrânului continent. Agenda de la Salonic, din anul 2003, trebuie să continue. Miniştrii de Externe ai României, Bulgariei şi Greciei au semnat la Bruxelles, la începutul lunii octombrie 2011, o scrisoare către partenerii din UE, prin care intenţionează să sublinieze necesitatea ca interesul Bruxelles-ului pentru Balcanii de Vest să rămână puternic. Noi am salutat implicarea şi sentimentul de responsabilitate al diplomaţiei române în această privinţă.

Referitor la Europa, mă aştept ca ea să reziste la furtunile monetare de care este lovită, să facă, aflându-se în stare de urgenţă, paşi de aprofundare, să menţină euro şi să se constituie din ce în ce mai mult, în colaborare cu partenerii transatlantici, dar şi cu cei regionali, într-o apărătoare a valorilor umanitare şi o putere de conciliere şi de prudenţă în lumea actuală, atât de tulbure. Să aplice cuvântul Sfântului Augustin: „în dubiis libertas, în necessariis unitas, în omnibus caritas”.

 

Guvernări în Balcani

Reporter: editura December - 20 - 2011 Comments Off on Guvernări în Balcani

Primul impuls pe care l-am încercat scriind titlul acestui articol a fost să exclam că Balcanii sunt, zilele astea, palizi-verzui de spaima falimentului Greciei, dar adevărul este că Grecia însăşi pare mai vioaie decât marii ei parteneri din zona euro : o amică mi-a trimis recent un filmuleţ de pe You Tube, cu o piaţă plină de greci de toate vârstele şi profesiile, care, în faţa ameninţătoarei crize, ajung să danseze cu miile un sirtaki îndrăcit pe muzica din filmul „Zorba. Ca şi când ar spune cu toţii creditorilor lor, severii protestanţi ai Nordului Europei, „am rezistat noi atâtor invazii, cataclisme, imperii în ascensiune sau în declin, o să rezistăm şi acuma”.

Eforturile de austeritate pe care le-a făcut guvernul condus de G. Papandreou au apărut în ochii Germaniei şi ai altor state aflate în postura de creditori ai Greciei drept tardive şi insuficiente, astfel încât noul acord, obţinut cu enorme dificultăţi de Franţa, a devenit încă şi mai şubred de când guvernul elen a anunţat o variantă politică a sirtaki-ului, dansată cu mare talent de primul ministru Giorgios Papandreou, constând în ameninţarea cu referendumul cu privire la rămânerea Greciei în zona euro. Proiectul a provocat stupefacţia indignată a partenerilor europeni şi reacţia nervoasă a băncilor. Acestea au fost însă confruntate spre seară cu o voltă încă şi mai surprinzătoare, prin care liderul socialist anunţa că, dacă are un suport bipartizan pentru planul de salvare propus de europeni, guvernul său renunţă la ideea de referendum. A trebuit să fie de acord cu un guvern din care să facă parte şi opoziţia, spre mulţumirea Bruxelles-ului. Bursele au dreptate să se înfioare, dar şi grecii au dreptul să stabilească limitele sacrificiilor care li se impun.
Oricât ar bombăni „calviniştii” Europei occidentale, grecii de rând sunt departe de a fi doar ei responsabili pentru deficienţele structurale ale economiei ţării lor. Guvernanţii – indiferent de culoare – sunt în mare parte responsabili, dar o responsabilitate importantă aparţine şi statelor bogate ale UE, care au împins Grecia să adere la zona euro într-un moment în care economia Greciei era foarte departe de performanţele aşteptate. Ca şi România, Grecia a fost multă veme o economie în care forţa de muncă era foarte ieftină, dar, odată inclusă în zona euro, situaţia s-a modificat şi în economia privată, şi în domeniul funcţiei publice, care risca altfel să rămână fără resurse umane – ca spitalele din România, de exemplu.
Impresia generală este că în faţa acestui val ameninţător de constrângeri şi în ciuda protestelor populare tot mai tensionate, discursul populist pierde teren în faţa raţionalităţii reci a politicilor de centru-dreapta. Excepţia este Turcia, nu doar sub aspectul opţiunilor politice, ci şi sub acela al rezistenţei în faţa crizei globale. Dincolo de discursul public, e foarte probabil că elitele politice turceşti au înţeles de mult că ezitările vest-europene în faţa aderării imensului spaţiu turc la UE se dovedesc a fi fost „a blessing in disguise”, o binecuvântare deghizată în obstacol. Turcia prosperă, se bucură de ritmuri înalte de creştere economică, ceea ce consolidează forţele anti-occidentale care controlează în mare măsură scena politică şi chiar culturală – dacă nu „de pe malurile Bosforului”, cum se vorbeşte elegant în media, cel puţin din inima podişului anatolian.
În ultima vreme însă, s-au semnalat din nou ciocniri dintre armata turcă şi militanţii PKK, soldate cu moartea a 26 de soldaţi turci şi 49 de partea cealaltă, la care se adaugă catastrofa seismică din provincia Van, unde au murit aproape 600 de persoane în cutremurul de la 23 octombrie. Dezbaterile constituţionale la care au participat toate partidele parlamentare nu sunt dintre cele mai încurajatoare. Iar raportul Comisiei Europene, publicat la 12 octombrie, critică Turcia pentru regresul în privinţa libertăţii presei.
În Bulgaria, un candidat care se situează la dreapta eşichierului politic, Rosen Plevneliev, a câştigat în ultima duminică a lunii octombrie alegerile prezidenţiale în al doilea tur, cu 52.56%, contra socialistului Ivailo Kalfin, care a obţinut 47.44 % din sufragii. Astfel, partidul GERB – „Grazhdani za evropeysko razvitie na Balgariya”(„Cetăţenii pentru dezvoltarea europeană a Bulgariei”), format în jurul lui Boiko Borisov, fostul bodyguard al lui Teodor Jivkov şi apoi al lui Simeon de Saxa Coburg, care a câştigat alegerile legislative din 2009, deţine întregul control asupra puterii. În mod destul de ciudat, presa internaţională a salutat această victorie ca pe o şansă ca Bulgaria să se apropie de performanţa europeană pe care o aşteaptă din partea ei UE. Ca şi în România, cred că mai ales iluzia unei orientări efective de dreapta justifică această speranţă din partea unei Europe masiv orientate ea însăşi spre o dreaptă populară nu foarte exigentă doctrinar.
În Albania, de asemeni, se menţine la putere guvernul Berisha, de obedienţă popular-europeană, dar asta nu pare să contribuie la soluţionarea efectivă a problemelor pe care tentaţiile unei expansiuni naţionaliste în Balcani, fie că e vorba de Kosovo sau de Macedonia, le suscită. În Kosovo mai ales, culoarea politică rezultată din recentele alegeri nu pare să fi avut vreun ecou favorabil minorităţii sârbeşti, care continuă să se înfrunte cu forţele KFOR de menţinere a păcii, blocând majoritatea căilor de acces din nordul provinciei, ca protest faţă de instituirea vămilor la graniţa cu Serbia. Raportul Comisiei Europene menţionează „progrese limitate” în combaterea crimei organizate, traficului de droguri şi corupţiei. În acelaşi raport, în schimb, Comisia apreciază favorabil progresele Serbiei şi recomandă acordarea statutului de stat candidat la UE, sub condiţia reluării dialogului constructiv cu Kosovo, urmând ca o decizie referitoare la aderarea la UE să fie adoptată în decembrie. În condiţiile în care preşedintele Tadjici declară că nu poate pune în discuţie integritatea teritorială a ţării sale, ne putem întreba de unde ar putea veni concesiile.
Fiindcă, întorcându-ne o clipă la titlul acestei contribuţii, culorile Balcanilor nu par, zilele astea, prea aproape de albastrul înstelat al Uniunii Europene.

Zoe Petre