NUMARUL
207-208
Din nefericire, din nou suntem martori ai modului incalificabil în care autoritățile ucrainene tratează minoritățile ...
Reputatul jurnalist și analist de politică externă Corneliu Vlad prezintă publicului un volum de rezonanță ...
Binecunoscutul critic literar și scriitor Eugen Uricaru, fost președinte al Uniunii Scriitorilor din România, este ...
Desigur, acțiunile sale, scrieri ori cuvântări, scrisori etc. i-au atras nemulțumirea administrațiilor, fiindu-i interzisă intrarea ...
Potenţialul ştiinţific al ţării noastre este construit de eminenţi oameni de ştiinţă din diferite domenii ...
profesionalism, reputație, patriotism Societatea românească de astăzi privește spre perioada dintre cele două Războaie Mondiale ca ...
Principiile statutului de neutralitate al unei țări au fost stabilite în secolele al XIX-lea și ...
Marea Neagră etalează încă una din fațetele ei de interes strategic cu mize regionale importante, ...
Susținător al unor proiecte de anvergură, solidar cu nevoile reale ale comunității în perioade dificile, ...
Cea mai importantă organizație internațională din lume, ONU, este direct implicată în eforturile de a ...
Destinul geopolitic al Mării Negre este unul paradoxal. Dacă în istoria modernă, timp de aproape ...
- înfruntarea titanilor La 3 noiembrie 2020, o lume întreagă va urmări alegerile prezidențiale din cea ...
În democrațiile avansate, politicienii reprezintă o elită a societății și se comportă ca atare. Astfel ...
  Ȋn sfârșit, după două „ture” de înaltă tensiune, am ales și noul nostru președinte, în ...
NIRO Investment Group a început lucrările de construcție pentru cel mai înalt hotel din România, ...
Niro Investment Group” – 20 de ani de implicare activă în societatea românească

Mihail Kogălniceanu: un ctitor al României moderne

Reporter: editura August - 12 - 2016 Comments Off on Mihail Kogălniceanu: un ctitor al României moderne

 

Cu 125 de ani în urmă, la 20 iunie 1891, se stingea din viaţă unul dintre cei mai străluciţi oameni de stat şi istorici ai României: Mihail Kogălniceanu. Figura sa a rămas emblematică pentru România modernă, mai ales datorită asocierii lui Kogălniceanu cu domnitorul Unirii, Alexandru Ioan Cuza.

KogalniceanuNenumărate detalii pledează unanim în favoarea originalităţii creative, atât intelectuale, cât şi politice, a lui Mihail Kogălniceanu, cel care, la o mai atentă scrutare, se dovedeşte a fi fost mult mai mult decât un mare om de stat – ministru de Interne şi de Externe, preşedinte al Consiliului de Miniştri; a fost şi un reputat istoric, scriitor, jurnalist, diplomat, preşedinte al Academiei Române, aşadar un mare om de cultură al epocii. Din toate aceste motive, personalitatea lui merită pe deplin atenţia posterităţii.

Mihail Kogălniceanu s-a născut la 6 septembrie 1817, la Iaşi. Şi-a făcut studiile deopotrivă în ţară şi în străinătate. Influenţat de marele istoric german Leopold von Ranke şi de Alexander von Humboldt, a publicat încă din tinereţe lucrări de prezentare ale Moldovei şi Munteniei, o monografie despre Limba si literatura română, o Istorie a Valahiei, a Moldovei şi a valahilor transdanubieni, precum şi prima lucrare ştiinţifică asupra istoriei, obiceiurilor şi limbii ţiganilor. Revenit în ţară, a continuat să desfăşoare o bogată activitate cultural-ştiinţifică, din care menţionăm repere ca editarea în colecţia „Arhiva istorică” a celor şase volume din „Letopiseţele Valahiei şi Moldovei”, fondarea revistei „Dacia Literară”, remarcându-se, în acelaşi timp, ca un profesor strălucit la Academia Mihăileană din Iaşi.

Susţinător înflăcărat al unionismului, înfiinţează ziarul „Steaua Dunării”, este printre iniţiatorii constituirii „Societăţii Unirea” (25 mai 1856) şi ai Comitetului Central al Unirii de la Iaşi. Începea o carieră politică de marcă, ce l-a plasat printre cei mai străluciţi demnitari ai statului român modern. În Divanul ad-hoc al Moldovei, Kogălniceanu este ales deputat de Dorohoi şi se remarcă pentru calităţile sale oratorice şi politice. La 5 ianuarie 1859, în şedinţa istorică a Adunării Elective din Moldova, pledează pentru alegerea ca domnitor a colonelului Alexandru Ioan Cuza, declarând: „După una sută cincizeci şi patru de ani de dureri, de umiliri şi de degradaţie naţională, Moldova a intrat în vechiul său drept consfinţit prin Capitulaţiile sale, dreptul de a-şi alege pre capul său, pre Domnul. (…) Alegându-te pe Tine Domn în ţara noastră, noi am vroit să arătăm lumii aceea ce toată ţara doreşte: la legi nouă – om nou”.

Medalie Alexandru Ioan Cuza şi Mihail Kogălniceanu

Medalie Alexandru Ioan Cuza şi Mihail Kogălniceanu

Membru al Comisiei Centrale de la Focşani (14 martie 1859), apoi preşedintele Consiliului de Miniştri de la Iaşi, Kogălniceanu devine foarte apropiat de Cuza, având un rol decisiv în conceperea şi adoptarea reformelor care pun temelia statului român modern. Pe 11 octombrie 1863, este numit prim-ministru al României şi joacă un rol capital în formularea şi adoptarea marilor reforme ale vremii – legea secularizării averilor mănăstireşti, prin efectul căreia 25% din suprafaţa arabilă a ţării intră în fondul funciar al statului român, legile comunale, prin care administraţia judeţelor şi a comunelor se încredinţa consiliilor alese pe baza votului; în fine, dar nu în ultimul rând, reorganizarea justiţiei, cu judecătoriile de plasă, tribunalele judeţene, curţile de apel, curţile de juraţi şi Curtea de Casaţie, care era totodată şi instanţa de recurs, sau legile referitoare la învăţământ. Legea electorală scădea censul şi sporea considerabil numărul alegătorilor. Dar cea mai importantă a fost legea rurală promulgată pe 14 august 1864, care desfiinţa claca, iar sătenii clăcaşi deveneau proprietari liberi, ţăranii primind pământ prin despăgubire, plătit în 15 ani, care nu putea fi înstrăinat timp de 30 de ani.

Gruparea lui Mihail Kogălniceanu, liberal-moderată, a jucat un rol esenţial în fondarea Partidului Naţional Liberal. După sfârşitul domniei lui Cuza, marele demnitar, devenit Ministru de Externe, era şi artizanul încheierii Convenţiei româno-ruse din 4 aprilie 1877, care prevedea tranzitul trupelor ruseşti pe teritoriul României cu respectarea integrităţii şi a drepturilor politice ale Principatelor Unite. Numele său avea să fie legat pentru totdeauna de Independenţa de stat a României. În şedinţa solemnă a Adunării Deputaţilor, din 9 mai 1877, Kogălniceanu rostea celebrul discurs ce proclama acest act măreţ: „Suntem independenţi, suntem naţiune de sine stătătoare…. Ce-am fost înainte de declararea rezbelului? Fost-am noi dependenţi către turci? Fost-am noi provincie turcească? Avut-am noi pe sultan ca suzeran? Străinii au zis acestea; noi nu am zis-o niciodată. Aşadar, domnilor deputaţi, nu am nici cea mai mică îndoială şi frică de a declara în faţa Reprezentanţei Naţionale că noi sîntem o naţiune liberă şi independentă”. Pe 10 mai, Independenţa era proclamată şi în Senat, iar declaraţia promulgată de domnitorul Carol I şi publicată în Monitorul Oficial.

Kogălniceanu ar fi putut să-şi considere încununată opera politică, dar nu a încetat până la sfârşitul vieţii să fie un militant pentru cauza României, susţinându-şi ţara în următorul deceniu, ca primul ministru plenipotentiar al României la Paris, dar şi ca preşedinte al Academiei Române, sub cupola căreia, în 1891, în şedinţa solemnă care celebra 25 de ani de la fondarea acesteia, el rostea discursul „Dezrobirea ţiganilor, ştergerea privilegiilor boiereşti, emanciparea ţărănimii”, care evoca, într-un adevărat testament politic, cele mai importante reforme la realizarea cărora jucase un rol decisiv, ca mare ctitor al României moderne.

 

Prof. Dr. Zoe Petre

„Ceea ce deosebeşte pe Mihail Kogălniceanu de toţi contemporanii săi e cât de nou şi de viu e astăzi. Nimic în ideile sale nu aparţine unui trecut isprăvit”(Nicolae Iorga)

Avem cu ce ne mândri de-a pururi! – Constantin Brâncuşi – drumul spre esenţe

Reporter: editura February - 6 - 2016 Comments Off on Avem cu ce ne mândri de-a pururi! – Constantin Brâncuşi – drumul spre esenţe

Între numele care înseamnă România, oriunde ar fi ele rostite, fără nici o îndoială se află şi cel al lui Constantin Brâncuşi, sculptorul de geniu care s-a născut în urmă cu 140 de ani în Hobiţa Gorjului. Există şi astăzi (din păcate, într-o stare deplorabilă), casa părintească, ilustrând parcă destinul acstui unic artist, universal, dar român prin excelenţă, prin ceea ce a creat, prin felul în care şi-a asumat soarta, prin înţelegerea, dar mai ales prin neînţelegerea cu care a fost privit şi tratat, mai ales de către conaţionalii săi.

Coloana fără sfârşit (Târgu Jiu)

Coloana fără sfârşit (Târgu Jiu)

După ce urmează clasele primare la şcoala din Peştişani, comună din care vine un alt artist al imaginii, marele fotograf Ion Blendea, Constantin Brâncuşi ajunge la Craiova, unde supravieţuieşte lucrând ca băiat de prăvălie ori ucenic. Este traiectul previzibil al multor adolescenţi din epocă, începutul unei biografii uimitoare, cu totul imprevizibile. Viitorul mare sculptor de talie mondială este definitiv conturat prin intrarea sa la Şcoala de Arte şi Meserii din Craiova, în acel timp o instituţie de-a dreptul revoluţionară. Vorbim de România Mică, un regat abia întremat, unde concepţia şi starea socială rurală era dominantă şi părea de neschimbat. A ajunge la o şcoală de meserii şi a intra în universul muncii mai mult sau mai puţin industriale era un pas curajos şi fără întoarcere pentru un copil de ţărani, ţăran şi el prin felul de a înţelege lumea. Drumul lui Brâncuşi continuă la Şcoala de Arte din Bucureşti, unde păşeşte în 1902. Deja lumea largă îşi arată orizonturile, iar mintea iscoditoare a artistului începe să desluşească rostul său în acest univers. Execută, în urma unui concurs lansat de un juriu din care făcea parte şi marele medic Gerota, sub îndrumarea căruia realizase un Ecorşeu, studiu anatomic folosit apoi în Şcoala de Medicină românească, un bust al generalului medic Carol Davila. Onorariul pentru acest bust trebuia să-i acopere cheltuielile pentru drumul la Paris. Voia să ajungă acolo pentru a intra în lumea artiştilor modernişti, lume din care ştia că face parte, dar de care se simţea cu totul izolat în primul rând din pricina obtuzităţii celor care trebuiau să-i sprijine creaţia.

„Pasărea măiastră” (expoziţie la Muzeul Guggenheim, 2011)

„Pasărea măiastră” (expoziţie la Muzeul Guggenheim, 2011)

Drumul l-a Paris a fost făcut, dar nu cu trenul, ci pe jos. A plecat pe jos furios şi înnegurat în urma obiecţiilor aduse de membri ai juriului la bustul lui Davila realizat de el. Ba ca avea nasul altfel, ba ca nu semăna întrutotul, ba că… Brâncuşi, care se simţea un artist întreg, ştiind prea bine valoarea lucrărilor sale, a plecat din sala de şedinţă trântind uşa, sprea consternarea profesorului, renunţând astfel la onorariul care i se cuvenea pe drept, ştiind că adevărul său artistic nu va fi înţeles prea uşor de cei care administrau lumea. Nu a fost decât începutul; proiectul lucrării sale în memoria lui Spiru Haret, o anume fântână, a fost respins de comisia oficială. Iar pentru el, copilul de ţăran din Hobiţa, Spiru Haret fusese într-adevăr o anume „fântână”, cea care i-a dat posibilitatea să-şi astâmpere setea de cunoaştere prin exact şcolile ce le întemeiase acesta, cu înălţătorul gând de a moderniza România. Cei care conduceau România atunci – dar şi cei care au condus România mai târziu – n-au înţeles profunzimea sensibilităţii şi complexitatea expresiei prin care Brâncuşi dorea să fie înţeleasă, construită şi interpretată această modernitate. După nesupunerea faţă de juriul Comisiei care îşi dorea un bust conform al medicului Carol Davila, Brâncuşi, după un ocol pe la Hobiţa copilăriei, pleacă literalmente pe jos, aşa cum am punctat, către Viena. După o scurtă perioadă, în care lucrează şi vizitează muzee, pleacă mai departe la Munchen şi de acolo, traversând Bavaria, ajunge în Franţa. Are ghinion – nu singurul din viaţa sa – de o ploaie torenţială care îl prinde pe drum şi care îi provoacă o pneumonie severă. Se adăposteşte la o mănăstire la Luneville, unde stă internat până la vindecare. Slăbit, continuă drumul la Paris cu trenul, încălcîndu-şi astfel hotărârea de a ajunge pe propriile picioare în Oraşul Lumină. Ajuns la Paris, se integrează destul de repede şi de uşor în comunitatea exclusivistă a artiştilor modernişti, geniali, dar săraci. Aşa era şi Brâncuşi, genial, inovator, dar lipsit de mijloace. În 1906 expune deja la celebrul Salon de Toamnă. Începe o perioadă febrilă de creaţie, astfel încât în 1907 scoate la lumină prima versiune a celebrului său „Sărut”. Prietenia sa cu Apollinaire, Leger, Modigliani, Duchamp contribuie enorm la definirea concepţiei sale artistice, la relevarea originalităţii sale, la punerea în evidenţă a zestrei sale de sensibilitate, care nu este alta decât aceea a ţăranului român dintotdeauna. Lucrările sale trezesc interesul în lumea largă, astfel încât, în 1914, deschide o expoziţie la New York, unde este apreciat, se pare, la valoarea sa adevărată, multe sculpturi fiindu-i achiziţionate. Asta nu înseamnă că a fost scutit de conflictele cu obtuzitatea oficialilor. Este celebru procesul său cu Vama USA referitor la calitatea lucrărilor introduse pe teritoriul american. Vama susţinea că sunt simple blocuri de piatră, fără dimensiune artistică, ceea ce însemna o degradare, o scoatere din discuţie a valorii financiare, dar şi plastice, a acestora. Astăzi, lucrările lui Brâncuşi sunt gloria şi onoarea marilor muzee americane ca „Metropolitan Museum” New York, „Guggenheim Gallery” ori „Paul Getty Foundation”, Los Angeles.

Atelierul lui Brâncuşi la Centrul „Georges Pompidou”, Paris

Atelierul lui Brâncuşi la Centrul „Georges Pompidou”, Paris

Recunoaşterea mondială a lui Constantin Brâncuşi, consfinţită de un celebru articol al marelui poet american Ezra Pound, a dus, printre altele, la ridicarea cotei financiare a lucrărilor sale. Asta nu l-a împiedicat pe marele artist să lucreze pentru neamul şi ţara sa. Complexul de la Târgu Jiu, dedicat sutelor de mii de morţi ai Armatei Române din Războiul de Întregire, este, poate, cea mai valoroasă lucrare în aer liber din arta modernă şi contemporană. Simplitatea şi profunzimea simbolurilor, de la Masa Tăcerii la Coloana Infinită, fac din Ansamblul de la Târgu Jiu un monument al recunoştinţei şi al memoriei faţă de toţi cei care şi-au jertfit viaţa pentru România. Obtuzitatea şi reaua-voinţă l-au urmărit chiar şi în această sublimă realizare. De la neglijenţa autorităţilor anilor ’50 la încercările de a distruge Coloana ce irita prin enigmatica sa prezenţă (este cunoscută tentativa de a o dărâma cu un tractor prin mărturia celui care s-a încumetat la o asemenea blasfemie) la aparenta luare în seamă care ascunde o nepăsare funciară (recent s-a trecut la spălarea cu detergenţi a Porţii Sărutului, ceea ce a dus la modificări chimice ale rocii), totul are un climax în refuzul Academiei Române a anilor ’50 de a prelua operele marelui artist, pe care acesta le lăsase prin testament României. Desigur, Franţa a fost mai mult decât încîntată să devină posesoarea unor lucrări de o uriaşă valoare financiară şi de o inestimabilă valoare estetică. Brâncuşi s-a dovedit încă o dată un adevărat ţăran român – patriot adevărat şi neînţeles de mai-marii vremii, în aspiraţiile şi sistemul său de valori şi semne. Nici astăzi Complexul de la Târgu Jiu nu a fost inclus pe lista Monumentelor protejate de către UNESCO. Şi nu pentru că nu ar fi meritat sau nu ar fi fost acceptat, ci pentru că oficialii români îndrituiţi n-au reuşit să ducă la capăt parcursul de acreditare (O, birocraţie!). Se pare că cei zece ani acordaţi s-au scurs. Dacă mai dorim acest lucru, trebuie să o luăm de la capăt! Aceasta este adevărata luptă a lui Brâncuşi cu nepăsarea, neglijenţa compatrioţilor săi, o luptă care va avea cu siguranţă un singur învingător, opera sa, expresie a sensibilităţii şi spiritualităţii ţăranului român! Dar până atunci, mai trece ceva vreme!

În întreaga lume, Brâncuşi este considerat unul dintre fondatorii modernismului artistic, numele său stă alături, strălucind, de nume celebre – Giacometti, Botero, Moore. Este considerat descoperitorul unui nou limbaj artistic şi al unei sensibilităţi artistice care înţelege formele esenţiale şi primordiale, redescoperitorul artei cicladice şi al artei cioplitorilor ţărani din România. A fost un înţelept şi un neobosit căutător al adevărului despre om. Rămâne în urma lui o operă uriaşă, pe cât de echilibrată, pe atât de profundă. Este unul dintre puţinele cazuri de paradox artistic, prin care simplitatea este rezultatul unei intense căutări, al unui extraordinar efort intelectual, al unui talent unic! Între marile nume ale României, cel al lui Constantin Brâncuşi este o stea de cea mai mare magnitudine. Nu ajunge să ne mândrim cu el, trebuie să-l şi înţelegem, doar aşa se va pune capăt unui conflict care durează de prea multă vreme, dintre creaţia sa artistică şi cei care ar fi trebuit să o preia ca pe o moştenire de preţ. Din fericire, Brâncuşi are o imensă capacitate de a aştepta!

Eugen Uricaru 

 


Nota Redacţiei: Sperăm că, în cele din urmă, se va ajunge la o concluzie înţeleaptă în legătură cu păstrarea lucrării „Cuminţenia pământului” în patrimoniul naţional.

Mihail Sadoveanu – cel mai mare prozator român

Reporter: editura July - 12 - 2015 Comments Off on Mihail Sadoveanu – cel mai mare prozator român

Anul acesta se vor împlini, la începutul lunii noiembrie, 135 de ani de la nașterea celui mai mare prozator român, Mihail Sadoveanu. A intrat în literatura română cu o forță incredibilă, publicând în 1904 patru volume de proză, cărți care prefigurează principala temă a scrisului său – trecutul istoric.

Mihail Sadoveanu

Mihail Sadoveanu

Debutul său atât de furtunos atrage atenția cititorilor și, deopotrivă, criticii literare. Desigur, Mihail Sadoveanu mai publicase în reviste, a fost inițial un apropiat al „Sămănătorului”, o publicație tradiționalistă, dar nu conservatoare, pentru ca apoi să se apropie de „Viața Românească”, o revistă care își propunea să modernizeze literatura, apropiindu-se de ideologia social-liberală. Mihail Sadoveanu a frecventat toată viața publicațiile cu orientare modernă, în vreme ce literatura sa, în cele mai multe din paginile sale, este dedicată reînvierii vremurilor de altădată, cu un parfum de epocă datorat limbii române vechi, redescoperite în cronicile lui Miron Costin și Ioan Neculce. Cu siguranță, unul din marile merite ale acestui scriitor este acela că a redat marelui public frumusețea și bogăția limbii române, repunând în circulație cuvinte uitate ori arhaisme trecute cu vederea odată cu modernizarea limbii, realizată printr-o adoptare fără reticență a neologismelor de origine franceză. Într-o vreme când în Parlamentul României discursurile se țineau în limba franceză, cărțile lui Mihail Sadoveanu au constituit un adevărat șoc cultural. Chiar și aceste prime volume ale tânărului scriitor reușeau să transmită o mare emoție estetică, rezultată și din repunerea în circulație a unei limbi românești plină de culoare, de vigoare expresivă. De la începuturile sale literare și apoi în marile romane istorice, în povestirile și nuvelele dedicate provinciei, vieții țărănești, Sadoveanu se păstrează un mare povestitor, în sensul unui discurs literar tradițional, un artist cu o capacitate neobișnuită de a imagina scene de viață desprinsă din cronici ori legende populare, un creator de mituri eroice și în același timp un analist atent al vieții românilor, indiferent de momentul istoric la care se referă. Am putea crede că Mihail Sadoveanu este un autor fantazist, chiar în sensul modern de fantasy, în opera căruia imaginația epică nu are limite, în afară de cele propuse de autorul însuși. Am crede greșit. Mihail Sadoveanu este în fapt un autor foarte riguros în ceea ce privește faptul istoric, extrem de atent în ceea ce privește detaliile care dau culoarea de epocă, un înțelept atunci când ne interesează sensul celor povestite. Romanul „Baltagul”, o capodoperă din toate punctele de vedere, este dincolo de istoria detectivistică amplasată în spațiul pastoral, dincolo de reflexele motivului Mioriței în trama epică, este, deci, o interpretare magistrală a unui străvechi mit al Egiptului faraonic, acela al zeiței Isis. Dacă ne-am referi doar la acest roman putem înțelege că Mihail Sadoveanu era un intelectual de un rafinament extraordinar, de o cultură vastă și profundă, cu o viziune cu mult deasupra lumii în care trăia, bântuită de obscurantism, violență, egoism. Această lume primitivă nu l-a înțeles și l-a urât destul de mult. Altfel nu se explică repetatele campanii de denigrare care au încercat să-i distrugă nu doar prezența socială, ci și pe cea cea culturală. În anul 1937, un an nefast pentru viața publică din România, cărțile sale au fost arse pe rug. Articolele apărute în publicațiile de extremă dreaptă și nu doar acolo îl acuzau de trădare a neamului, ori pur și simplu de trădare. Era vorba de un scriitor care își făcuse din istoria națională și din viața poporului român icoana crezului său literar. Era vorba de un scriitor care lăsase deoparte și creionul și familia și se înrolase în armată, participase direct în tranșee la operațiuni militare și apoi se dedicase gazetăriei de front. Era vorba de un intelectual care avusese curajul să declare deschis opoziția sa la ideologia nazistă și să se opună tot atât de declarat influenței ideologiei și cercurilor naziste în România. Mai târziu, a fost cel care și-a pierdut fiul în războiul antihitlerist.

Fotografie de grup: Mihail Sadoveanu (rândul de jos, dreapta), George Topârceanu (primul din stânga, rândul de sus), Otilia Cazimir (rândul de jos, mijloc)

Fotografie de grup: Mihail Sadoveanu (rândul de jos, dreapta), George Topârceanu (primul din stânga, rândul de sus), Otilia Cazimir (rândul de jos, mijloc)

„Baltagul” nu este singura sa operă cu invitație la o altă lectură, în cheie esoterică. Probabil cea mai atrăgătoare, în acest sens, este „Creanga de aur”, o adevărată operă de inițiere în mistere, o carte care ne oferă cheia interpretării operei literare a lui Mihail Sadoveanu, dar și a atitudinii sale publice, care transcende clar politicul. Persecutat în decada ascensiunii și prăbușirii extremei drepte din România, Sadoveanu este invitat, după război, să susțină noul regim, ridicat pe două coloane de sprijin – antifascismul care se manifesta în toată Europa (denazificarea din Germania, anticolaboraționismul din Franța, defascizarea din Italia) și invincibilele tancuri ale Armatei sovietice, Armată care beneficia deja de aprobarea, la Yalta, a acțiunii sale de ocupație din parte liderilor Lumii Libere. Multe dintre gesturile de atunci ale lui Mihail Sadoveanu, ca om public, au fost citite într-o sigură cheie, fie la vremea lor, fie după 1989. Ori, lectura aceasta este eronată, neținând cont de profunzimea și complexitatea personalității, gândirii și concepției despre viață și societate a marelui prozator. Izgonirea textelor sale din programele școlare nu este un gest îndreptat împotriva lui Sadoveanu, ci este un gest îndreptat împotriva elevilor de azi și cetățenilor de mâine, lipsindu-i printr-un gest administrativ de o valoare afectivă și civică de neînlocuit. Această măsură administrativă amintește de o alta, când din biblioteci și manuale au fost izgoniți pe termene limitate sau nelimitate, în perioada pre-decembristă, Mihai Eminescu, Tudor Arghezi, Octavian Goga, Vasile Voiculescu, Lucian Blaga, Emil Cioran, Mircea Eliade, ca să pomenim doar câteva dintre numele simbol ale culturii românești. Natura violenței este aceeași, indiferent de motivațiile exercitării sale. Dorim să trăim în democrație uzând de aceleași metode de spălare a creierului noilor generații? Oare diriguitorii educației, indiferent de culoare politică, au uitat că greșeala este omenească, dar perseverarea în ea este diabolică? E de preferat necunoașterea, ignorarea unei valori în locul înțelegerii acesteia în toată complexitatea ei? Dacă este așa, înseamnă că ne temem, că nu credem nici în puterea rațiunii și nici în democrație!

Opera lui Sadoveanu este, fără îndoială, un tezaur inalienabil al culturii și specificității românești. De la înțelegerea sufletului, a suferințelor, umilinței, orgoliului, mândriei omului de rând, la fina analiză a resorturilor care au determinat condițiile supraviețuirii istorice ale poporului român, Sadoveanu așează la temelia existenței naționale un fundament de neignorat. Sadoveanu este pandantul în proză al celuilalt limpezitor al conștiinței de sine a românilor, în poezie, un alt Mihai, Eminescu. Graba cu care s-a încercat și se încearcă scoaterea lor din memoria colectivă ne întărește convingerea că amândoi sunt de neînlăturat. Dacă nu vor mai fi citiți din manualele așezate pe băncile școlilor, așa cum s-ar cuveni, vor fi răscitiți pe sub bancă, cum s-a întâmplat în toate vremurile de restriște. Mihail Sadoveanu este unul dintre acei bătrâni pe care dacă nu-i ai, trebuie să ți-i cumperi! Dacă pădurile din munții României vor fi tăiate până la ultimul arbore, ele ne vor mustra existând mai departe în paginile lui Sadoveanu. Dacă toate manualele de istorie vor fi rescrise după ciudate principii politice numite corecte, istoria românilor ne va privi în ochi din paginile lui Mihail Sadoveanu. Dacă, cumva, vom deveni cu toții niște neo-liberali sălbatici, care cred că trăiesc într-o junglă socială și nu într-o societate demnocratică, din paginile lui Sadoveanu se vor auzi în veșnicie durerile înnăbușite și suferința celor umiliți și obidiți. Dacă vrem să rămânem români cu față umană și nu mai știm cum să procedăm, trebuie să-l citim pe Mihail Sadoveanu. De acolo aflăm și cine suntem, și cum trebuie să fim. Dacă ar trebui să aducem un semn de mulțumire peste timp acestui mare spirit protector al culturii române, acesta ar fi foarte simplu – ajunge să-l citim. Să-l recitim. Măcar din când în când; sigur ne va face bine, ne va însănătoși sufletul și ne va ajuta să ne ținem firea!

Eugen Uricaru