NUMARUL
205-206
Președintele formațiunii PLUS, Dacian Cioloș, precum și Renew Europe, au apreciat Rezoluția Parlamentului European cu ...
Datele cele mai recente ale Eurostat pun în evidență faptul că unul din șase adulți ...
În Bosnia-Herțegovina se înregistrează un fenomen cutremurător din perspectiva percepției autorităților vizavi de istoria recentă, ...
Relațiile internaționale par să se fi conformat și ele rigorilor impuse de protocoalele scrise sau ...
PROLOG. Când am întors ultima pagină a volumului ,,ANUL ZERO 1945, O ISTORIE”, eram la ...
Ca urmare a liberalizării politicii românești față de Occident, în anul 1971, împreunpă cu alte ...
Fondată la 4 aprilie 1991, înainte cu câteva luni de proclamarea independenței Republicii Moldova, revista ...
Imaginea savantului Nicolae Iorga în memoria colectivă a poporului român este copleșitoare. Practic, ea întruchipează ...
De-a lungul timpului, personalități publice considerate reprezentative și cu mare anvergură au fost desemnate de ...
II. Căldură, mișcare, interese militare Rege printre combustibili, petrolul încă face să se învârtă roțile economice, ...
Potrivit celebrului „ceas al sfârșitului” - numărătoare simbolică a clipelor care despart omenirea de un ...
Statisticile internaționale referitoare la modul în care guvernele și politicienii au gestionat situațiile de urgență ...
Dincolo de biografiile romanțate și de personajele spioni care umplu volumele și cinematografia există destine ...
Digitalizarea accelerată a politicii are o mulțime de fațete, iar liderii din toată lumea se ...
Motto: „Vox populi, vox Dei”*     Ca și altădată, doi cumetri, profitând de noul regim acordat supraviețuitorilor ...
Datoriile moștenite după destrămarea fostei Iugoslavii de statele balcanice care și-au declarat independența au fost ...

Cele două feţe ale globalizării

Reporter: editura February - 15 - 2013 Comments Off on Cele două feţe ale globalizării

Mai mulţi cititori din Repubica Moldova s-au adresat redacţiei noastre, interesându-se de binefacerile, ca şi de neajunsurile procesului de globalizare. Le răspundem, pe această cale.

1Nu există o definiţie a globalizării într-o formă universal acceptată şi, probabil, nici definitivă. Motivul rezidă în faptul că globalizarea include o multitudine de procese complexe, atingând domenii diverse ale unei societăţi. Ea poate fi un fenomen, o ideologie, o strategie sau toate la un loc. Un lucru este cert: globalizarea suscită o polemică nesfârşită, avansează încontinuu şi ireversibil, generează efecte majore, având deopotrivă susţinători şi contestatari.

Problemele în ceea ce priveşte globalizarea apar încă din momentul încercării de definire a acestei noţiuni. Oamenii de ştiinţă şi opinia publică nu au căzut încă de acord asupra unei singure definiţii. Globalizarea, în linii foarte generale, descrie un proces multicauzal, care are drept rezultat faptul că evenimente care au loc într-o parte a globului au repercusiuni din ce în ce mai ample asupra societăţilor şi problemelor din alte părţi ale globului. De aici interdependenţa şi multitudinea de efecte pe care le are toată această „liberalizare” mondială.

„Prima eră” a globalizării se consideră că s-ar fi împărţit în etape odată cu primul război mondial şi, apoi, spre sfârşitul anilor ’20 şi începutul anilor ’30. Din anii `90, noţiunea de globalizare a început să fie folosită pentru a descrie un proces complex, socio-economic şi cultural.

Globalizarea economică implică, aşadar, fluxurile de bunuri/servicii, de persoane (migraţia), de capital şi de tehnologie. Dar globalizarea are şi alte dimensiuni. Unele probleme globale, cum ar fi încălzirea atmosferei, gaura din stratul de ozon sau tăierea pădurilor tropicale ilustrează în modul cel mai impresionant fenomenul globalizării, pentru că, în acest caz, este vorba despre probleme globale, care necesită o abordare pe măsură. În ceea ce priveşte dimensiunea ei socială, globalizarea afectează direct viaţa tuturor cetăţenilor, lumea devenind un „global village“, iar comunităţile tradiţionale, cum ar fi familia, extinzându-se la scară planetară. În fine, nimeni nu mai pune la îndoială dimensiunea culturală a globalizării, dacă luăm în considerare, de pildă, faptul că producţiile hollywoodiene pot fi vizionate peste tot în lume, iar „americanizarea“ culturii mondiale este un fapt incontestabil. Procesul de „americanizare”, asociat major cu globalizarea, influenţează, este drept, viaţa cotidiană a fiecărui individ, însă ţine de fiecare din noi dacă acceptăm sau nu acest lucru. Fiecare ţară are valori, tradiţii, obiceiuri, datini, stil de viaţă şi conduită. Surprinzător, nu este nevoie neapărat de naţionalism exacerbat şi vocal pentru ca oamenii să se dovedească apţi de a alege: în urma unei anchete efectuate de specialiştii Băncii Mondiale în rândul a zeci de mii de persoane foarte sărace din toată lumea, s-a ajuns la concluzia că ceea ce aceşti cetăţeni defavorizaţi reclamă cu prioritate nu este nevoia acută de bani, ci aceea de conservare a propriei demnităţi.

Pro şi contra

Indiscutabil, globalizarea universalizează, implicând ideea de unificare a societăţilor, chiar dacă prin aceasta se ajunge la relativizarea identităţilor naţionale sau comunitare, cele prin care un popor sau o comunitate anume îşi defineşte existenţa. Astfel, există pericolul omogenizării, al creării unei culturi globale, cum este consumismul, care devine măsura tuturor lucrurilor. Pe de altă parte, globalizarea particularizează, favorizând individualismul şi pluralismul. Aşadar, repere şi pentru cei care susţin globalizarea, promovând-o şi beneficiind de pe urma ei, cât şi, pe de altă parte, pentru cei care o critică. La fel de important este şi faptul că, totuşi, nu totul face parte din procesul de globalizare şi nu totul este determinat în mod decisiv de aceasta. Globalizarea are limite.

2În cazul consecinţelor globalizării, dezbaterile publice aduc în prim-plan diverse cuvinte la modă, dintre care se detaşează „interdependenţa”, proces care se accelerează continuu. Unul dintre cele mai importante efecte ale globalizării rămâne fără îndoială eroziunea statului naţional. Graniţele nu demult fixe, puterea statului şi a populaţiei devin, sub tăvălugul globalizării, mult mai permeabile. Această „eroziune“ transpare în mod deosebit de avansat în Europa. Aici, „statele au transferat asupra unei organizaţii supranaţionale noi de la competenţe centrale până la suveranitatea monetară”, se arătă în „Revista de Ştiinţe Juridice”. Tot globalizarea este considerată „responsabilă” şi pentru ceea ce este denumit „dumping social”: în timp ce industria beneficiază de pe urma creşterii capacităţii de concurenţă în cadrul competiţiei globale şi scăderea implicită a cheltuielilor presupuse de plata asigurărilor sociale (scăzând astfel şi cheltuielile salariale suplimentare), sindicatele avertizează asupra pericolului scăderii prea abrupte a salariilor, care permite anumitor ţări să producă mai ieftin, cu preţul prăbuşirii standardelor de viaţă. De aici o altă „vină” a globalizării – accentuarea clivajului între bogaţi şi săraci (salariaţii din India câştigă mai puţin decât cei din Europa şi în această privinţă nu se va schimba mai nimic în viitorul apropiat). Acesta este, de altfel, unul dintre pilonii majori pe care se sprijină mişcarea criticilor globalizării, care a reuşit să-şi atragă între timp un număr considerabil de susţinători.

Politicul nu a rămas impasibil la repartizarea neuniformă a câştigurilor, impozitele neplătite de centrele financiare off-shore, crizele internaţionale ca rezultat al unor mişcări de capital speculative, concurenţa ruinătoare la nivel local (generată de ameninţările venite din direcţia companiilor multinaţionale), precum şi celelalte consecinţe ale globalizării (efectul de seră, fenomenul migraţiei, criminalitatea internaţională sau distribuţia armelor de distrugere în masă). Problemele căpătând un caracter din ce în ce mai global, soluţionarea lor politică tinde să devină şi ea de ordin „global“. În acest sens, există nenumărate proiecte, care vizează inclusiv constituirea unui stat global. Şi pentru că acesta rămâne – cel puţin pentru viitorul apropiat – o utopie, şi pentru că, după părerea multora, nu este nici măcar de dorit, s-a încercat găsirea unor forme organizaţionale noi, care să adapteze politica la noua eră a globalizării. În acest scop, a fost inventat conceptul de „global governance“, mai exact o politică internă la nivel mondial, o politică a noii ordinii mondiale, pe scurt, politica secolulului XXI. Nu este mai puţin adevărat că globalizarea este de cele mai multe ori ,,ţapul ispăşitor” în dezbaterile politice, în special atunci când se impune justificarea anumitor nereuşite de ordin intern, induse de o guvernare defectuoasă, instituţii slabe sau politici economice greşite.

Dacă influenţa globalizării înlocuieşte „dictatura” elitelor naţionale (un aspect pozitiv) cu cea a finanţelor internaţionale (aspect negativ), democraţia permite proteste faţă de efectele considerate nefaste ale fenomenului. Aşa au apărut actorii mişcării antiglobalizare, care susţin că aeasta cauzează sărăcie, favorizează ţările bogate şi cauzează prejudicii majore mediului înconjurător. Membrii mişcării anti-globalizare sunt organizaţi în reţele prezente atât la nivel global (Forumul Social Mondial), cât si regional. În plus, există sindicate, organizaţii ale consumatorilor sau aparţinând altor categorii sociale („Public Citizens” – SUA), institute („Center for Economicand Policy Research”) sau organizaţii care lupta împotriva globalizării („GlobalExchange) şi pentru obţinerea unor drepturi („Marşul Mondial al Femeilor”), pentru respectarea drepturilor omului („Human Right Watch”), pentru protecţia mediului („Greenpeace”) şi, nu în ultimul rând, pentru eliminarea sărăciei („Christian Aid”). Toatea cestea sunt susţinute şi de trusturi media, cum ar fi „AfterNet” sau „Idependent MediaCenter”, iar tabloul general este completat de organizaţii mici, formate strict pentru nevoi de moment. Manifestaţiile antiglobalizare se produc în special pe fondul desfăşurării a două categorii de evenimente: reuniunile anuale ale celor mai importante foruri financiare internaţionale – Organizaţia Mondială a Comerţului, Fondul Monetar Internaţional şi Banca Mondială – acuzate că netezesc drumul puterii corporaţiilor multinaţionale şi întâlnirile celor mai puternice ţări din lume, considerate marile beneficiare ale globalizării. Relevant pentru complexitatea întregului proces este faptul că legătura dintre membrii mişcării se realizează cu ajutorul internetului, una dintre „pietrele de temelie” ale globalizării pe care toţi aceşti contestatari o înfierează…

 

Avantaje şi dezavantaje

  • reducerea costurilor de producţie, datorită economiei de scară; accelerarea tranzacţiilor schimburilor care se realizează aproape în timpii comunicaţi – fax, internet etc.; creşterea vitezei de derulare a operaţiunilor comerciale, financiare şi tehnologice; extinderea puternică a pieţelor şi crearea de noi pieţe independente de anumite surse sau zone tradiţionale şi, implicit, o creştere a eficienţei întregii activităţi economice la nivel planetar, ca urmare a mişcării libere a capitalurilor, investiţiilor, tehnologiilor şi forţei de muncă spre domeniile şi zonele mai profitabile.
  • „disiparea” naţiunii şi statului naţional, reducerea locurilor de muncă în ţările în curs de dezvoltare sau cu un nivel mai redus al productivităţii muncii; specializarea unor state în activităţi de producţie generatoare de poluare şi care necesită un consum mare de muncă, materii prime şi energie; adâncirea decalajelor economice şi a polarizării sociale (în prezent, 258 de persoane miliardare deţin o bogăţie egală cu cea posedată de 2,5 miliarde de oameni – aproape ½ din populaţia Terrei); riscul privind dispariţia unor ramuri; falimentarea unor bănci; destabilizarea vieţii economice, inclusiv a unor state.

„Paradisul fiscal” în 2012

Reporter: editura September - 14 - 2012 Comments Off on „Paradisul fiscal” în 2012

Despre paradisurile fiscale şi firmele offshore se vorbeşte în şoaptă. O anatemă pluteşte asupra lor, dar şi o miză uriaşă. Jumătate din economia lumii tranzitează ţările cu fiscalitate privilegiată. Iar acestea contribuie doar cu 3,2% la economia mondială curată. Conform criteriilor OCDE (Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică), un paradis fiscal se defineşte prin impozite insignifiante sau inexistente, lipsă de transparenţă în ceea ce priveşte regimul fiscal, lipsă de schimburi de informaţii fiscale cu alte state şi atragerea de societăţi paravan cu activitate fictivă. Ultimul studiu apreciază că lipsesc cam 21.000 miliarde de dolari de pe piaţa legală de capital şi că aceşti bani ar fi ascunşi în ceea ce numim generic Paradisul Fiscal (offshore).

Utilizarea diferenţelor de legislaţie fiscală dintre două sau mai multe ţari în încercarea de a atenua răspunderea fiscală este, probabil, la fel de veche ca şi impozitarea în sine. În Grecia antică, unele dintre insulele greceşti au fost folosite ca depozite de către comercianţii maritimi ai epocii, pentru a vinde mărfurile către străini, în încercarea de a evita, astfel, impozitele impuse de oraşele-state Sparta şi Atena la mărfurile importate. Apoi, odată cu trecerea timpului, mecanismele de evitare a taxelor s-au sofisticat, la fel ca şi economia. În prima jumătate a secolului XVIII, coloniile americane făceau tranzacţii în America Latină pentru a evita taxele din Marea Britanie.

Care este cel mai vechi paradis fiscal din lume? Greu de spus, dar cea mai mare legitimitate în această competiţie o au Insulele Anglo-Normande (situate în canalul Mânecii) şi Insula Man (situată între Insula Marii Britanii şi Irlanda). Conceptul modern de paradis fiscal a apărut în 1926, când micul stat Liechtenstein a adoptat o lege de autorizare pentru a atrage capital străin. Între paradisurile fiscale certe se numără şi Elveţia, băncile elveţiene fiind de mult timp un refugiu pentru capitalul celor care fugeau de revolte sociale din Rusia, Germania, America de Sud ş.a. În prima parte a secolului XX, în anii de după primul război mondial, multe guverne europene au crescut taxele brusc, pentru a sprijini eforturile de reconstrucţie. Elveţia, după ce a rămas neutră în timpul războiului, a evitat aceste costuri suplimentare de infrastructură şi a menţinut un nivel scăzut al taxelor. Ca urmare, a existat un aflux considerabil de capital în conturile bancare din Elveţia, din motivele fiscale aferente. De atunci, lucrurile au evoluat ameţitor. Direcţia Generală a Impozitelor Franceze a definit paradisul fiscal încă din 18 mai 1973: „o ţară care aplică un regim fiscal derogatoriu, având ca rezultat un nivel de impozitare excesiv de scăzut”, preferându-se, totuşi, sintagma „ţară cu regim de fiscalitate privilegiată”.

Se estimează că peste 53% din comerţul mondial se tranzitează prin paradisurile fiscale, care în ultimii treizeci de ani şi-a triplat „volumul” ajungând astăzi să reunească, mai mult sau mai puţin legal, 72 de state ale lumii. Aceste state contribuie, în termeni de PIB (PNB), doar cu 3,2% la producţia mondială. Tot prin paradisurile fiscale sunt înregistrate 55% din împrumuturile bancare la nivel mondial şi 35% din investiţiile directe în străinătate. Cifrele sunt ameţitoare, vorbindu-se de peste 21.000 miliarde de dolari „ascunşi”, în ultimii 30 de ani.

Începând cu anul 2009, summit-urile G20 au tot avut pe listele de discuţii problematica paradisurilor fiscale. Fie că este vorba de ţările suverane (Liechtenstein, Elveţia, Irlanda, Luxemburg, Monaco, Andorra, San Marino etc.), fie de teritorii mai mult sau mai puţin autonome (Jersey, Insulele Cayman, Insulele Virgine britanice, Bahamas, Bermude, Barbados, Panama, Belize etc.), opacitatea sectorului financiar-bancar permite inducerea în eroare atât a fiscului, cât şi a justiţiei naţionale în cazul celor nerezidenţi, care consideră evaziunea fiscală o crimă, pedepsită sever de către legislaţia ţărilor lor (de la amenzi mari până la închisoare). În ciuda războiului declarat împotriva lipsei de transparenţă din paradisurile fiscale, care, pe lângă imensele prejudicii economice contribuie şi la proliferarea criminalităţii, prin oferirea mijloacelor prin care se spală banii proveniţi din traficul de arme şi droguri, rezultatele întârzie să apară. Factorii implicaţi în această luptă nu reuşesc, de ani buni, să întocmească o listă comună cu ţările declarate paradisuri fiscale. Astfel, pe lista ONU erau 48 de ţări, pe cea a OCDE 35 de ţări şi pe cea a FMI 62 de ţări.

De altfel, pe lista Asociaţiei pentru Taxarea Tranzacţiilor Financiare (ATTAC) se află şi ţări respectabile, precum Belgia, care, chiar dacă are o fiscalitate destul de serioasă, nu impune impozit pe acţiuni, titluri, câştiguri mobiliare şi practică anonimatul în fiscalitate. Canada este pe listă din cauza facilităţilor oferite organizaţiilor religioase, care au ajuns la 15.000. Marea Britanie, prin Londra, poate intra în această categorie, dacă ţinem cont de serviciile oferite (secret bancar, absenţa taxelor pentru nerezidenţi); se poate afirma că este un mare paradis fiscal. Statele Unite, la rândul lor, se „mândresc” cu Delaware, unde nu există TVA şi nici impozit pe beneficii, iar impozitul pe societăţi este foarte mic (motiv pentru care cca 35.000 de firme americane îşi au aici sediul social-administrativ). Astfel, pe de o parte, marile puteri economice luptă cu metodă împotriva paradisurilor fiscale prin care se tranzitează anual cam 55% din comerţ şi 35% din fluxul financiar internaţional, însumând cam 11.000 miliarde dolari, dar pe de altă parte, fiecare dintre ele îşi protejează propriul paradis fiscal, opunându-se în fapt revizuirii legislaţiei internaţionale: Franţa (steuerparadies = paradis fiscal) pe Monaco şi Andorra, Ţările germanice (Steueroase – „oază fiscală”) pe Elveţia şi Liechtenstein, Marea Britanie (tax haven = refugiu fiscal) insulele Anglo-Normande, SUA pe insulele Bahamas, China pe Macao şi Hong Kong. Astăzi, practic, toate băncile şi toate societăţile multinaţionale au filiale în Paradis, având în vedere că oferă avantaje fiscale considerabile, prin neimpozitarea sau impozitarea redusă a veniturilor şi beneficiilor lor.

Există şi dezavantaje? Ar fi câteva: anatema aruncată asupra firmelor înregistrate în aceste paradisuri fiscale de către autorităţile statelor cu fiscalitate ridicată; costurile de întreţinere ale unei asemenea firme; distanţele destul de mari pe care le are de străbătut un investitor până la cele mai multe dintre locaţiile offshore.

Cât priveşte modalitatea ca o companie offshore să devină acţionar într-o companie românească, aceasta este similară cu aceea a unei companii româneşti care devine acţionar într-o companie românească, doar că pentru compania străină se cere ca toate actele de înregistrare şi certificatul constatator (status letter) să fie cu apostilă. În ce priveşte domeniul imobiliar, în ţara noastră, o companie offshore poate deţine un imobil în proprietate, dar nu poate avea şi proprietatea terenului de sub imobil.

România, la fel ca multe alte ţări, impune taxe pe profitul obţinut pe teritoriul ei de către cetăţenii străini. Unele ţări, însă, au semnat acorduri de evitare a dublei taxări, care permit reducerea şi chiar eliminarea acestor taxe. Pentru un investitor străin care doreşte să investească într-o ţară din estul Europei e mult mai potrivit să-şi direcţioneze investiţiile printr-o ţară care a semnat un astfel de acord cu ţara în care urmează să fie făcute investiţiile. Dacă ţara folosită ca intermediar are un nivel scăzut al taxelor, atunci rezultatul este evitarea plăţii taxelor percepute, precum şi evitarea taxării dividendelor la primirea lor în ţara investitorului. Un exemplu este Ciprul, care a încheiat, de asemenea, acorduri cu peste 40 de ţări pentru a evita dubla impozitare şi a dezvoltat relaţii apropiate cu estul Europei (deţine locul 8 în topul investiţiilor în Rusia).

În România, Regulamentul bancar stabileşte că operaţiunile valutare de capital pot fi efectuate numai cu autorizarea prealabilă a Băncii Naţionale a României, orice investiţie în străinătate trebuie să aibă avizul Băncii Centrale. Numai că în foarte multe zone, companiile offshore se înregistrează fără nici un fel de capital social, deci nu este vorba de investiţie directă şi, deci, nu e nevoie de acordul BNR.

Ţări ca Olanda, Cipru, Luxemburg ocupă locuri importante în topul investiţiilor străine în România. O mare parte dintre investitorii ciprioţi, olandezi sau luxemburghezi sunt, de fapt, după cum afirmă importante publicaţii financiare, acţionari români cu puternice capitaluri în spate şi care îşi scutesc profiturile de impozite, prin societăţile înregistrate offshore.

În prezent, se apreciază că aproximativ 30% din investiţiile străine în România sunt, de fapt, bani româneşti veniţi prin offshore. Paradisurile fiscale sunt folosite, mai ales, pentru inginerii financiare cum ar fi neplata TVA sau efectuarea de importuri fictive. Mecanismele offshore sunt absolut legale, chiar dacă moralitatea lor economică (putem vorbi despre aşa ceva?…) este îndoielnică. Ultimele estimări apreciază că, din cauza crizei, 70% din tranzacţiile pe plan mondial se fac prin intermediul sistemului offshore, care este o componentă a… globalizării. Există însă şi mecanisme de protecţie; în Statele Unite, de exemplu, doctrina federală spune că nu se impozitează în locul unde se face firma, ci acolo unde se face afacerea.

În ce priveşte România, au existat voci, în guvernele trecute, care au atras atenţia că ne-ar trebui o lege offshore. În absenţa acesteia, pierdem bani încontinuu…

Violeta Baur