NUMARUL
205-206
Președintele formațiunii PLUS, Dacian Cioloș, precum și Renew Europe, au apreciat Rezoluția Parlamentului European cu ...
Datele cele mai recente ale Eurostat pun în evidență faptul că unul din șase adulți ...
În Bosnia-Herțegovina se înregistrează un fenomen cutremurător din perspectiva percepției autorităților vizavi de istoria recentă, ...
Relațiile internaționale par să se fi conformat și ele rigorilor impuse de protocoalele scrise sau ...
PROLOG. Când am întors ultima pagină a volumului ,,ANUL ZERO 1945, O ISTORIE”, eram la ...
Ca urmare a liberalizării politicii românești față de Occident, în anul 1971, împreunpă cu alte ...
Fondată la 4 aprilie 1991, înainte cu câteva luni de proclamarea independenței Republicii Moldova, revista ...
Imaginea savantului Nicolae Iorga în memoria colectivă a poporului român este copleșitoare. Practic, ea întruchipează ...
De-a lungul timpului, personalități publice considerate reprezentative și cu mare anvergură au fost desemnate de ...
II. Căldură, mișcare, interese militare Rege printre combustibili, petrolul încă face să se învârtă roțile economice, ...
Potrivit celebrului „ceas al sfârșitului” - numărătoare simbolică a clipelor care despart omenirea de un ...
Statisticile internaționale referitoare la modul în care guvernele și politicienii au gestionat situațiile de urgență ...
Dincolo de biografiile romanțate și de personajele spioni care umplu volumele și cinematografia există destine ...
Digitalizarea accelerată a politicii are o mulțime de fațete, iar liderii din toată lumea se ...
Motto: „Vox populi, vox Dei”*     Ca și altădată, doi cumetri, profitând de noul regim acordat supraviețuitorilor ...
Datoriile moștenite după destrămarea fostei Iugoslavii de statele balcanice care și-au declarat independența au fost ...

În cine cred cetățenii lumii?

Reporter: editura April - 10 - 2019 Comments Off on În cine cred cetățenii lumii?
Barometrele internaționale indică anumite elemente îngrijorătoare legate de gradul de încredere a populației globului în diverse instituții, de care depinde viitorul și bunăstarea oamenilor. Declinul acestei încrederi, în special în domeniul politic, poate genera lipsa de susținere populară.

Britanicii cu venituri modeste nu au încredere în instituțiile statului

O trecere în revistă a situației susținerii publice arată că trei sferturi dintre guvernele statelor lumii nu prezintă încredere pentru propriii cetățeni, după cum indică cele mai recente date ale Barometrului „Edelman Trust”* 2019. De asemenea, potrivit datelor „Gallup”, institutul care măsoară încrederea publică încă din anul 1958, companiile, armata, poliția, religia, chiar regulile democrației, așa cum sunt cunoscute și aplicate astăzi, se află în declin accentuat de susținere din partea publicului. În ultimele șase decenii, de pildă, încrederea în religie a scăzut în SUA cu aproape 15 procente; de asemenea, cu cât sunt mai tineri cetățenii de peste Ocean, cu atât mai mult ei consideră că ar putea trăi într-un stat în care nu se aplică reguli democratice, notează studiul „Deconectarea de la democrație”, realizat de rețeaua internațională de oameni de știință „World Values Survey”, cu sediul la Viena. 


În ce privește guvernarea, în perioada 2016-2017, susținerea a scăzut cu 10% în Canada, cu 9% în Rusia, cu 8% în Australia sau Mexic. În același timp, în Franța și Italia se înregistrau date uimitoare pe relația autorități-cetățeni – 72% dintre francezi și italieni se considerau dezamăgiți de guvernele din statele respective, nota postul CNBC. Iar în Marea Britanie, în anul 2018, în plină perioadă de negocieri pentru Brexit, doar 36% dintre cetățeni susțineau Executivul.

Românii își pun speranța în Biserică

Un alt element este neîncrederea tot mai pregnantă în instituțiile mass-media. „Acest fenomen poate dăuna grav oricărei societăți, întrucât democrația are nevoie de informare, iar neîncrederea generalizată în presă generează probleme serioase pe toate palierele, de la afaceri la economie și așa mai departe”, argumentează jurnalistul american Shane Snow. 

În România, potrivit celor mai recente sondaje, încrederea cea mai mare a populației este în Biserică, pompieri, Armată, școală și Poliție. Cu mass-media situându-se sub pragul de 50 de procente, clasamentul este încheiat de bănci, Parlament și partidele politice. La nivel mondial, doar unul din cinci oameni consideră că statul lucrează în favoarea sa, iar jumătate dintre cetățenii planetei cred că angrenajele oficiale ale țărilor în care trăiesc i-au dezamăgit și nu le susțin interesele.


Direcționare surprinzătoare a susținerii

Tinerii cred că destinul lor este legat de Uniunea Europeană

Barometrele internaționale notează și o schimbare semnificativă de direcționare a încrederii cetățenilor, dinspre instituții și entități care i-au dezamăgit spre cele asupra cărora simt că pot avea un oarecare control. Mai precis, la nivel global se constată faptul că oamenii se bazează tot mai mult, în proporție de 75%!, pe angajatori, considerând că aceștia le pot urmări interesele și îi pot sprijini mai prompt decât politicienii pe care i-au mandatat să-i reprezinte și care sunt bine plătiți. În același timp, angajatorii sunt considerați a fi surse de încredere atunci când vine vorba despre aspectele majore ale evoluției societății. 85% dintre oameni țin cont de opinia patronilor vizavi de propriul viitor. Majoritatea consideră că directorii companiilor reacționează mai repede și mai bine decât guvernele la provocările de fiecare zi. Se menționează, de asemenea, și faptul că încrederea în patron o depășește cu mult chiar și pe cea în organizațiile neguvernamentale. 


Încrederea populației este afectată și de clivajele majore din multe societăți occidentale, în care bogații își sporesc averile indiferent de crize, iar săracii sunt tot mai mulți și tot mai nevoiași, chiar și în perioade de relativă prosperitate. 

Metode de refacere a încrederii

Pentru entitățile care au pierdut încrederea populației există mijloace puse la dispoziție de știință și, mai cu seamă, de învățămintele istoriei, pentru a recupera susținerea publică. În acest sens, opt profesori de la prestigioase universități americane afirmă, într-un studiu, că există două modalități prin care se poate reinstaura încrederea: informarea corectă și transparența. Iar exemple există. Este cazul Finlandei, țară în care încrederea cetățenilor în instituțiile statului este, în ultimii ani, stabilă, cu o cotă de circa 50%. În ce privește sistemele de educație, sănătate și ordine publică se înregistrează o popularitate mai mare. De asemenea, în ultimii ani s-a înregistrat constant în rândul tinerilor europeni o tendință pozitivă, și anume încrederea mai mare în instituțiile de la Bruxelles decât în cele naționale.


*Edelman Trust este un trust internațional care realizează studii prin care este evaluat gradul de încredere a cetățenilor în guverne, bănci, organizații non-guvernamentale și mass-media. Trustul dă publicității în fiecare an un Barometru global 

Grigoraş Dinicu, un violonist de excepţie

Reporter: editura June - 17 - 2012 Comments Off on Grigoraş Dinicu, un violonist de excepţie

Vlăstar al unei vechi şi vestite familii de lăutari şi muzicieni care au jucat un important rol în dezvoltarea vieţii muzicale bucureştene la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX, Grigoraş Dinicu s-a născut la Bucureşti, la 3 aprilie 1889. Atmosfera muzicală în care a crescut l-a îndemnat pe Grigoraş să se dedice muzicii. La vârsta de 13 ani, s-a înscris la Conservator, la clasa de vioară. După patru ani, a absolvit cursurile în mod strălucit. La examenul de diplomă, care s-a ţinut în sala Ateneului Român, Grigoraş a prezentat în „bis” „Hora staccato”, creaţie proprie. Încă de pe atunci se conturau căile dezvoltării sale ulterioare.

Violonist de exceptie, cu un sunet generos, frumos, vibrant, catifelat, a ridicat arta lautărească românească la înălţimi neatinse de nici un alt interpret român din prima jumătate a sec. XX. A trecut cu o uşurinţă surprinzătoare de la muzica populară şi lăutărească la marile lucrări concertante din repertoriul clasic şi romantic universal. Tehnica naturală impecabilă, împinsă până la virtuozitate, i-a permis lui Grigoraş Dinicu să abordeze un repertoriu variat, de la cele mai dificile piese lăutăreşti până la cele mai pretenţioase partituri clasice. A cântat şi s-a bucurat de preţuirea celor mai de seamă personalităţi ale epocii (Weingartner, Thibaud, Heifetz, Casals, Kreisler). A întreprins turnee artistice în Franţa, Austria, Polonia, Germania, Anglia, SUA, Olanda, Belgia, Grecia, Rusia.

În ceea ce priveşte creaţia sa muzicală, amintim că „Hora staccato” o fost luată şi introdusă în repertoriul său concertistic de Jascha Heifetz, renumit violonist american, a fost orchestrată de compozitorul bulgar Pancio Vladigherov, iar compozitorul şi dirijorul român Constantin Bobescu a prelucrat-o pentru voce şi orchestră. De asemeni, a compus lucrări de café-concert, improvizaţii, hore, sârbe, valsuri, polci.

De-a lungul carierei sale a fost concert-maestru al Orchestrei simfonice „Pro-Arte” din Bucureşti (1938-1940). A concertat cu formaţii proprii la Green-Park Hotel – Londra (1928), Ambassadeur – Paris (1929), Royal – Palace şi Casino – Osdende (1929), Empire – Monte Carlo (1931). A colaborat cu Filarmonica şi cu Orchestra Radio din Bucureşti, sub bagheta lui George Georgescu, Ionel Perlea, Alfred Alessandrescu, Egizio Massini.

Arta sa a fost apreciată unanim. A fost distins cu Ordinele „Coroana României”, în gradul de ofiţer (1922) şi „Steaua României”, în gradul de cavaler (1926), Medalia „Bene-Merenti” cls. I (1930), cu titlurile „Officier d’Academie Française” (1933) şi „Officier d’Instruction Publique” (1937), cu Ordinul Meritului Cultural (1936).

În anul 1947, o boală necruţătoare l-a silit pe Grigoraş Dinicu, ajuns la apogeul carierei sale artistice, să-şi înceteze orice activitate. La 5 august 1948 a închis ochii acest mare artist român, a cărui valoare a fost recunoscută în întreaga lume.

 

Urmaşii soldatului Svejk

Reporter: editura November - 19 - 2011 Comments Off on Urmaşii soldatului Svejk

Demult de tot, povestea spune că… a existat în armata austro-ungară a împăratului Franz Joseph, pornit la război, şi un corp de ostaşi cehi, printre care şi un anume soldat Svejk, grăsuţ, durduliu, care orice făcea ori dregea, tot anapoda nimerea. Episoadele aventurilor sale năstruşnice, cele mai multe dintre ele, porneau de la faptul că grăsunul soldat – şiret sau bleg, după împrejurare – era un mâncău cum nu s-a mai văzut – poate că Gargantua l-o fi întrecut – iar biografia sa se învârte mai mult în spatele frontului, în popote, în bucătării ţărăneşti, în dughene sau la „un foc”, printre caltaboşi şi ciorbe drese, de te miri cu ce. „Într-o seară, în bucătărie se săturaseră cu toţii şi stăteau întinşi pe laviţe şi sporovăiau vrute şi nevrute. Bucătarul făcu o destăinuire – Ciorba cea mai bună este dreasă doar cu măghiran pentru cârnaţi. Atât îi trebui lui Svejk, care adăugă grăbit: Într-o gospodărie am dat peste un bătrân şi oricât am cotrobăit prin bucătăria lui, nu am găsit mirodenii pe care să le băgăm în cârnaţi. Într-o altă gospodărie am găsit, sub o icoană de sfânt atârnată o coroniţă de nuntă din mirt. Tinerii erau de curând căsătoriţi şi crenguţele de mirt erau încă proaspete. Şi aşa am băgat în cârnaţi foaie de mirt după ce le-am pus la fiert ca să se moaie frunzele şi să se piardă mirosul înţepător. Mirii mi-au urat ca pentru asemenea păcat să fiu răpus de primul glonte. Şi cât p`aci era gata-gata să cad răpus de un glonte rătăcit”.

Pe timp de pace, a mai spus Svejk cu o neobişnuită seriozitate, toată milităria se învârtea în jurul bucătăriei şi al celor mai felurite mâncări. „La Budejovice am avut un obrailtnant pe care îl vedeai tot timpul în jurul popotei ofiţereşti. Şi când cineva o strâmba, tăbăra cu gura pe el: Mă, nătărăule, dacă se mai întâmplă o dată, apoi să ştii că din botul tău, bine bătut, fac friptură la grătar, apoi te zdrobesc în picioare până scot din tine piure de cartofi. O să mai curgă din tine măruntaie de gâscă cu orez şi o să arăţi ca un iepure împănat la tigaie. Dacă nu te îndrepţi, fac din tine friptură cu varză”. Continuarea expunerii şi instructiva discuţie în legătură cu folosirea listei de bucate în educarea ostaşilor fu întreruptă de un râset puternic, continuat cu exclamaţia: „Nătărăilor, luaţi aminte, ostaşul trebuie să ştie încă din timp de pace, ca şi în timp de război, din ce anume se înfruptă la masă, deoarece tăria luptătorului din maţ porneşte”.

Departe de noi intenţia de a-l aşeza pe Svejk în postura de simbol al armatei cehe din alte vremuri. Nu, ferească Dumnezeu, deoarece una era să fii soldat credincios al împăratului austro-ungar şi cu totul altceva e să fii soldat ordonat, disciplinat şi aliniat al NATO în noua armată de specialişti. Diferenţa dintre acestea nu trebuie căutată prea mult: Svejk lupta cu ruşii pe meleagurile Galiţiei şi era mai tot timpul flămând, pe când acum oşteanul ceh este bine hrănit şi îndopat, s-a avântat pe câmpurile de luptă din Afganistan şi Kosovo. Un ziar praghez comenta cu simpatie, în maniera lui Hasek, părintele literar al lui Svejk, noua armată. De unde în 1990 erau 200.000 de militari supli dar mai puţin hrăniţi, în anul 2012, după o operaţiune radical de restructurare şi diminuare masivă, s-a ajuns la 22.000 de… grăsuţi, evident, pe deplin devotaţi NATO. Se înţelege că nu ne îndoim de virtuţile lor militare, ci îndrăznim doar să glumim împreună cu colegii noştri de la ziarul ceh „Ludove noviny”. Iată şi textul iniţial care ne-a împins la acest „păcat”: „Republica Cehă dispune de o armată cu greutate. Soldaţii sunt prea graşi şi trebuie să urmeze un tratament medical. Potrivit unui studiu bazat pe vizitele medicale din 2010, jumătate din cei 22 000 de soldaţi profesionali presupuşi să apere ţara suferă de o prea mare pondere, iar unul din şapte este obez. Comandamentul a decis deci să lanseze un plan chimic pentru a combate fenomenul, ceea ce va costa aproximativ 33 euro lunar pentru fiecare soldat. Ar trebui să prescriem armatei mai multă activitate fizică, o metodă mult mai naturală şi chiar mai puţin costisitoare pentru stat, remarcă totuşi un medic militar. Dacă am avea o armată populară, bazată pe o recrutare obligatorie, ar fi evident ca soldaţii să constituie un eşantion mai puţin sătul al populaţiei”, comentează ziarul. Însă din 2004 Republica Cehă dispune de o armată profesională ai cărei soldaţi ar trebui să aibă obiceiuri şi responsabilitate profesională” (ceea ce este greu de realizat posedând un abdomen respectabil – n.r.) este de părere ziarul. Încă de pe timpul Imperiului austro-ungar se făceau glume pe seama acestor soldaţi, care semănau cu Svejk şi tovarăşul său de arme Baloun, şi care înfulecau tot ce întâlneau în cale, necruţând nici mesele corpului ofiţerilor”.

Nota noastră serioasă: din 1990, armata cehă a participat la operaţiuni militare şi de menţinere a păcii cu peste 24.000 de militari, în Afganistan, Kosovo şi Somalia, achitându-se cu onoare de misiunile încredinţate. Deci…

Carol Roman

Dinastiile puterii – Taţi şi fii la cârma statelor

Reporter: editura May - 3 - 2011 Comments Off on Dinastiile puterii – Taţi şi fii la cârma statelor

 

Există state în care încă se predă ştafeta puterii de la tată la fiu sau rămâne în familie. E drept, nu în democraţiile consolidate, ci preponderent în Africa, un continent al sărăciei fără leac, dar şi în Asia, în general acolo unde conflictele sângeroase şi lipsurile de tot felul, subdezvoltarea, foametea şi tensiunile interetnice sunt nefaste premise ale obiceiului de a lăsa conducerile rudelor apropiate. Iar „dinastiile” la putere sunt de cele mai multe ori flancate de armată.

 

Fiii unor preşedinţi africani „se încălzesc” pentru a prelua într-o zi puterea de la taţii lor, conducătorii de azi. În deplinul dispreţ al voinţei populare şi fără să-şi pună o clipa problema aptitudinilor care ar trebui să-i califice pentru a conduce naţiuni, şefii de state africane îşi antrenează fiii pentru a le lua locul.

În REPUBLICA DEMOCRATICĂ CONGO, după asasinarea preşedintelui Laurent Desire Kabila, în 2001, armata a decis că ar fi „înţelept” să-l pună la conducere pe fiul acestuia, Joseph Kabila. Acesta a rămas pe poziţii până în prezent şi conduce un stat în care conflictele şi sărăcia fac legea. Joseph Kabila avea 29 de ani şi era general când a preluat puterea.

Preşedintele statului TOGO este Faure Gnassingbe, succesor al tatălui său, care a încetat din viaţă în 2005, după ce fusese la putere, susţinut de armată, din 1967. Faure a mimat introducerea câtorva reguli democratice, formând un guvern de tranziţie, apoi a organizat alegeri pe care le-a câştigat cu un procent de 60% şi ale căror nereguli au fost de notorietate internaţională. Protestele de stradă au fost reprimate de forţele de ordine, iar liderul opoziţiei se află în exil din 1992.

În BOTSWANA, alt fiu privilegiat al unui tată puternic conduce ţara – generalul locotenent Ian Khama, fiul fostului preşedinte Sir Seretse Khama. Sub umbrela notorietăţii câştigate de tatăl său, în regimul căruia ţara şi-a câştigat independenţa faţă de Imperiul britanic, Ian Khama va fi în fruntea Botswanei până în anul 2018, când îi expiră mandatul de 10 ani. Preşedintele a anunţat că nu va rămâne la putere după această dată, dar mai sunt 7 ani până atunci…

Un fiu cu o spectaculoasă ascensiune militară se pregăteşte pentru a prelua puterea de la tatăl său şi în UGANDA. Actualul preşedinte, generalul Yoweri Museveni, a şters pur şi simplu din Constituţie amendamentul care limita mandatele prezidenţiale. Se întâmpla în anul 2006 şi astăzi preşedintele poate sta la putere cât doreşte. Mai mult, cariera fiului său şi includerea lui în cercurile puterii fac loc speculaţiilor că tânărul lt. col. Muhoozi Kainerugaba, „fiu de revoluţionar care va duce mai departe împlinirile strămoşilor săi”, se pregăteşte să preia puterea. Nu imediat, dar cariera militară pe care şi-o desăvârşeşte în SUA (după studii în Marea Britanie) şi numirea lui ca şef al gărzii personale a preşedintelui sunt semnele unei viitoare predări de ştafetă la vârful statului. Preşedinţia Ugandei devine o afacere de familie, cu tentă monarhică”, semnalează Hussein Kyanjo, purtătorul de cuvânt al opoziţiei.

În NAMIBIA, accentele dinastice sunt denumite de analişti de-a dreptul absurde, dat fiind faptul că partidul care susţine trecerea puterii de la tată la fiu are o înfăţişare socialistă – este vorba despre formaţiunea SWAPO. În cercurile acestei formaţiuni este de notorietate intenţia de a fi numit în fruntea statului Uutoni Nujoma, fiul cel mare al fostului preşedinte Sam Nujoma, care se află în vederea cercurilor politice din Namibia pentru alegerile din 2020…

Despre accederea la putere a fiului lui Muammar Gaddafi, Saif Al Islam, nu mai poate fi vorba, deşi la un moment dat era aproape o certitudine. Dorinţa de libertate a poporului libian a decis altceva.

Însă într-un alt colţ al lumii, nimic nu s-a schimbat. Fiul dictatorului nord-coreean Kim Jong-Il, Jong-Un, a fost desemnat ca succesor al acestuia de către partidul unic. Regimul comunist din COREEA DE NORD pregăteşte o reuniune extraordinară a partidului, în vederea transferării puterii de la Kim Jong-Il, în vârstă de 68 de ani, către cel de-al treilea fiu al acestuia, Jong-Un, în vârstă de 27 de ani. Documentul care a decis succesiunea precizează că Jong-Un a primit de la părinţii săi “o educaţie revoluţionară şi de autoritate, calităţi necesare pentru continuarea revoluţiei”, iar Kim Jong-Il “a depus toate eforturile pentru a-i oferi fiului său virtuţile de mare conducător şi om de stat remarcabil, care excelează, în acelaşi timp, în arta scrisului şi a sabiei”. Kim Jong-Il, care a suferit un atac cerebral în urmă cu doi ani, a fost succesorul tatălui său, Kim Il-Sung, decedat în 1994. Derularea pe mai departe a evenimentelor va decide dacă predarea ştafetei se va şi întâmpla, întrucât fiul cel mare al liderului nord-coreean, scriu ziarele occidentale, se opune transmiterii ereditare a puterii către fratele său mai mic.

Rămânând în Asia, menţionăm inaugurarea unei noi dinastii politice, în SRI LANKA, prin Namal Rajapaksa, fiul în vârstă de 23 de ani al actualului preşedinte, Mahinda Rajapaksa. Pe blogul său, tânărul practicant de rugby cu rezultate modeste la şcoala britanică pe care a absolvit-o scrie pompos despre el însuşi: „Un viitor lider cu un spirit prietenos şi cu o adevărată scară a valorilor este ceea ce îţi vine în minte când îl întâlneşti pe fermecătorul Namal Rajapaksa”. Tânărul a fost recent inclus pe liste parlamentare, alături de duzina de rude pe care preşedintele le-a instalat confortabil în tot felul de funcţii publice. Una dintre cele mai vechi democraţii asiatice este, astfel, în pericol de a fi demonetizată.

Tot în familie se pregătea să predea prerogativele prezidenţiale şi Nicolae Ceauşescu, fiului său Nicu Ceauşescu; de asemeni, s-ar mai putea evoca şi faptul că prin instalarea în fruntea statului cubanez a lui Raul Castro, fratele fostului preşedinte Fidel Castro, conducerea Cubei a rămas tot în familie. Oare succesiunea Bush – tată şi fiu – în fruntea Statelor Unite nu pare de aceeaşi sorginte?