NUMARUL
205-206
Președintele formațiunii PLUS, Dacian Cioloș, precum și Renew Europe, au apreciat Rezoluția Parlamentului European cu ...
Datele cele mai recente ale Eurostat pun în evidență faptul că unul din șase adulți ...
În Bosnia-Herțegovina se înregistrează un fenomen cutremurător din perspectiva percepției autorităților vizavi de istoria recentă, ...
Relațiile internaționale par să se fi conformat și ele rigorilor impuse de protocoalele scrise sau ...
PROLOG. Când am întors ultima pagină a volumului ,,ANUL ZERO 1945, O ISTORIE”, eram la ...
Ca urmare a liberalizării politicii românești față de Occident, în anul 1971, împreunpă cu alte ...
Fondată la 4 aprilie 1991, înainte cu câteva luni de proclamarea independenței Republicii Moldova, revista ...
Imaginea savantului Nicolae Iorga în memoria colectivă a poporului român este copleșitoare. Practic, ea întruchipează ...
De-a lungul timpului, personalități publice considerate reprezentative și cu mare anvergură au fost desemnate de ...
II. Căldură, mișcare, interese militare Rege printre combustibili, petrolul încă face să se învârtă roțile economice, ...
Potrivit celebrului „ceas al sfârșitului” - numărătoare simbolică a clipelor care despart omenirea de un ...
Statisticile internaționale referitoare la modul în care guvernele și politicienii au gestionat situațiile de urgență ...
Dincolo de biografiile romanțate și de personajele spioni care umplu volumele și cinematografia există destine ...
Digitalizarea accelerată a politicii are o mulțime de fațete, iar liderii din toată lumea se ...
Motto: „Vox populi, vox Dei”*     Ca și altădată, doi cumetri, profitând de noul regim acordat supraviețuitorilor ...
Datoriile moștenite după destrămarea fostei Iugoslavii de statele balcanice care și-au declarat independența au fost ...

Pluripartidismul postcomunist în România

Reporter: editura July - 6 - 2017 Comments Off on Pluripartidismul postcomunist în România

În numerele viitoare ale revistei vom publica prezentări ale altor partide importante ce au jucat un anume rol de-a lungul vremurilor, în istoria ţării: PNŢCD, PNL, PDL şi PRM. 

În România după evenimentele din decembrie 1989 au activat câteva sute de partide, însă relativ puţine au reuşit, în timp, să joace un rol important în organizarea şi conducerea actului politic. Având drept criteriu performanţele electorale şi guvernamentale, putem identifica şase organizaţii politice importante, cinci dintre acestea fiind partide politice – PNŢCD, PNL, PSD, PDL şi PRM – iar una, asimilată categoriei partidelor politice, UDMR. Asupra primelor cinci ne vom concentra analiza în continuare, reconstituind, pe scurt, istoria acestora prin intermediul crizelor de succesiune, dependente de raporturile organizaţiilor partidiste cu liderii lor (re)fondatori. Totuși, vom aminti în scurta și concisa noastră istorie a pluripartidismului postcomunist românesc și de alte formaţiuni politice care, însă, au jucat un rol politic minor, având prezenţe parlamentare sau guvernamentale meteoritice: ApR, PAC, PER, PSDR, PSM, PUNR sau UFD. Astăzi, niciuna dintre aceste formațiuni nu mai este o prezenţă politică activă.  

 

PARTIDUL SOCIAL DEMOCRAT 

Constituit în 1992, sub numele de Frontul Democrat al Salvării Naţionale, Partidul Social Democrat (PSD) este, aşa cum sugerează şi denumirea adoptată iniţial, continuatorul unei părţi a Frontului Salvării Naţionale, respectiv a grupării din jurul lui Ion Iliescu.  

Frontul Salvării Naţionale, ale cărui baze au fost puse chiar pe 22 decembrie 1989, a căpătat statutul oficial de partid politic la data de 6 februarie 1990. Condus de tandemul Ion Iliescu – Petre Roman, FSN a obţinut o victorie covârşitoare la primele alegeri parlamentare şi prezidenţiale postcomuniste, primul devenind preşedintele României, iar cel de al doilea, prim-ministru. Partidul dominant al perioadei, FSN, nu şi-a putut conserva unitatea organizaţională, grupările din jurul celor doi lideri separându-se oficial la congresul din martie 1992.  

Adepţii lui Ion Iliescu au decis înfiinţarea unui nou Front – FDSN, înregistrat oficial ca partid politic pe 29 aprilie 1992. Cu Ion Iliescu pe post de locomotivă electorală, FDSN a câştigat alegerile parlamentare din septembrie 1992, chiar dacă performanţa sa electorală s-a situat la nici jumătatea celei a FSN din mai 1990. Ion Iliescu şi-a reconfirmat şi el poziţia de preşedinte al României, fiind obligat să părăsească (formal) partidul, la şefia căruia i-a succedat Oliviu Gherman. A urmat lunga guvernare Văcăroiu, la sfârşitul căreia FDSN, rebotezat PDSR în 1993, deşi mai puternic ca partid, a fost sancţionat de electorat pentru tendinţele sale hegemonice, dar şi pentru proliferarea corupţiei. În urma alegerilor parlamentare şi prezidenţiale din 1996, PDSR a trebuit să se recunoască înfrânt şi să cedeze întreaga putere adversarilor săi politici.  

După alegerile pierdute, PDSR a traversat una din cele mai puternice crize din întreaga sa istorie. La Conferinţa Naţională a PDSR din 20-21 iunie 1997, grupul „reformator”, reprezentat de Teodor Meleşcanu, Viorel Sălăgean, Iosif Boda, Mircea Coşea şi Marian Enache, pentru care convieţuirea cu „conservatorii” din partid devenise imposibilă, a anunţat constituirea unui alt fel de PDSR, mai reformator şi “mai moral” – Alianţa pentru România. Președinte al formațiunii politice a devenit Teodor Meleşcanu. De cealaltă parte, participanţii la Conferinţa Naţională i-au încredinţat partidul lui Ion Iliescu, secondat de Adrian Năstase, având convingerea că numai în acest fel partidul va putea fi redresat.  

Alegerile generale din 2000 au readus la putere partidul lui Ion Iliescu. Devenit prim ministru, Adrian Năstase a fost confirmat preşedinte al noului Partid Social Democrat, născut din fuziunea PDSR cu PSDR, în 2001. Succesele guvernării Năstase, în special cele în domeniul politicii externe – intrarea în NATO şi începerea negocierilor de aderare la U.E. – au condus la victoria consecutivă a PSD în alegerile parlamentare din 2004. Totuşi, înfrânt în competiţia prezidenţială, PSD a pierdut guvernarea, partidul traversând o nouă şi îndelungată perioadă de opoziție.  

În aprilie 2005, în condiţiile unei „lovituri de palat” împotriva liderului fondator al partidului, Mircea Geoană a devenit noul preşedinte al PSD. Doi ani mai târziu, Geoană a fost reconfirmat în funcţie, dar şi „foştii” Ion Iliescu şi Adrian Năstase au revenit în prima linie a partidului – primul ca preşedinte de onoare, cel de al doilea ca preşedinte al Consiliului Naţional. Cariera lui Adrian Năstase a urmat o traiectorie descendentă, sfârşind prin condamnarea sa, în 2012, la doi ani de închisoare cu executare în dosarul „Trofeul calităţii”, vizând strângerea de fonduri pentru campania electorală din 2004. Condamnarea unui fost prim-ministru a reprezentat o premieră absolută pentru România postcomunistă. 

Schimbările produse la nivelul conducerii centrale a PSD nu au adus, însă, şi relansarea partidului: la alegerile europarlamentare din 2007, PSD s-a plasat pe poziţia a doua, în urma PD, adiționând cu puţin peste 20% din voturi, rezultat ce poate fi considerat cea mai proastă performanţă a partidului din 1990 încoace. În urma alegerilor parlamentare din 2008, PSD şi-a menţinut poziţia secundă, obţinând un număr mai mic de parlamentari comparativ cu cel deţinut de PDL, chiar dacă a contabilizat cele mai multe voturi, acceptând participarea la guvernul condus de preşedintele PDL. Înfrânt în alegerile prezidenţiale din decembrie 2009, Mircea Geoană a fost înlocuit de Victor Ponta la şefia partidului cu ocazia congresului din februarie 2010.  

Doi ani mai târziu, Victor Ponta a devenit premierul României, ca urmare a demiterii guvernului preşedintelui Băsescu, în contextul unora dintre cele mai mari demonstraţii de stradă de după cele din anii `90. Liderul PSD şi-a menţinut poziţia de premier în urma alegerilor parlamentare din 2012, câştigate de Uniunea Social Liberală (constituită în 2011) şi a fost reconfirmat preşedinte al partidului în 2013. Victor Ponta a pierdut alegerile prezidenţiale din toamna anului 2014, iar în vara anului următor s-a retras din fruntea PSD, conducerea partidului fiind preluată de preşedintele executiv, Liviu Dragnea, confirmat în această poziție de congresul partidului din 18 octombrie 2015.  

Rezumând, în fruntea partidului fondat de Ion Iliescu s-au succedat, până în 2017, șase preşedinţi aleşi formal de adunările generale ale membrilor partidului: Oliviu Gherman, Ion Iliescu, Adrian Năstase, Mircea Geoană, Victor Ponta și Liviu Dragnea. Dar atât Oliviu Gherman, cât şi Adrian Năstase au fost mai degrabă delegaţi ai lui Ion Iliescu la conducerea partidului, astfel că, în fapt, până în 2004 destinul PSD s-a aflat sub controlul liderului fondator. Pe de altă parte, Mircea Geoană a reprezentat o soluţie tranzitorie către epoca post-Iliescu, perioadă în care PSD a înregistrat o evoluţie critică, pierzând poziţia de partid dominant al sistemului, dar prezervându-şi continuitatea organizaţională. Tranziţia s-a încheiat odată cu alegerea lui Victor Ponta care, deşi nu l-a concurat direct pe Ion Iliescu, trebuie considerat ca fiind cel care materializează schimbarea liderului fondator. Adăugăm că cel de al şaselea preşedinte al PSD, Liviu Dragnea, a fost primul ales direct de către membrii partidului. 

 
 

Anca Ştefănescu 

Quo vadis, Europa? Viziuni diferite …

Reporter: editura April - 26 - 2017 Comments Off on Quo vadis, Europa? Viziuni diferite …

În timp ce Jean Claude Juncker, președintele Comisiei Europene, prezenta la Roma, la summitul ce trebuia să marcheze 60 de ani de la înființarea Comunității Europene, o Cartă Albă privind viitorul Europei, în care figurau cinci scenarii posibile pentru viitorul Uniunii, țările Vișegrad (Cehia, Polonia, Slovacia și Ungaria) străngeau rândurile, într-o opoziție fățișă față de planurile nucleului dur din vechea Europă. Formulele prezentate de Juncker, dădeau ca alternative fie păstrarea aceluiași mod de integrare, fie scenarii ce urmau să schimbe nivelul de integrare în sensul axării exclusive pe piața unică sau pe transferul mai multor competențe către Uniune, până la integrarea în toate domeniile.  

Se întâlnesc lideri ai ţărilor Visegrad

O Europă a cercurilor concentrice, o Europă cu mai multe viteze a trezit toate orgoliile naționaliste în țările Vișegrad. Prompta lor reacție, care anticipa scenariile nucleului dur al vechii Europe, a fost rapid mediatizată.  

Câteva întâlniri semnificative au avut loc în această primăvară între țările V4. La 1 martie, Ungaria și Slovacia au semnat un acord de 80 de milioane de Euro pentru două noi interconexiuni ale rețelelor de electricitate ce urmează să dubleze capacitatea de transfer între cele două țări, și care le va aduce celor două state mai multă securitate energetică. Sunt evidente și eforturile Poloniei de a se transforma într-un hub energetic la nivel regional, între nordul scandinav, țările baltice și țările central și est europene. V4 depune eforturi susținute pentru a-și asigura securitatea surselor energetice atât în raport cu vecinătatea estică, cât și cu cea vestică.  

Cele patru țări ale grupului V4 au înaintat Comisiei Europene o solicitare, bazată chiar pe normele Uniunii Europene, prin care au cerut cu fermitate ca produsele alimentare comercializate pe piețele central și est europene să aibă aceeași calitate și compoziție ca și cele din vestul continentului, clamând eliminarea realității a două categorii de consumatori pe Piața Unică, făcând referire directă la impactul asupra sănătății și standardului de viață al cetățenilor europeni. Cererea în sine nu se referă doar la ameliorarea calității vieții cetățenilor din aceste țări, ea trebuie decodificată și într-o notă de demnitate națională și regională, ceea ce grupul V4 a subliniat în chiar timpul președinției slovace a Consiliului Europei. 

O altă întâlnire importantă a grupului V4 a deschis calea colaborării în turism, generând un acord comun în privința atragerii piețelor din SUA, China, Rusia și Comunitatea Statelor Independente.  

Grupul Visegra (Ungaria-Cehia-Slovacia-Polonia)

Cunoscând importanța comunicării globalizate, V4 a demarat un proiect comun în domeniul audio – vizualului, punând bazele unui post comun radio – televiziune, după modelul canalului Arte înființat în 1992 de către Franța și Germania. Prin acest proiect, grupul Vișegrad încearcă să-și promoveze țările, să atragă mai multe schimburi comerciale, investiții și resurse, într-o nouă dimensiune a cooperării extinse. 

La inițiativa Ungariei, a debutat în această primăvară și cooperarea între Curțile Constituționale ale grupului V4. Sub denumirea “Păstrarea identității constituționale în interiorul Uniunii Europene”,conferința a marcat intenția țărilor Vișegrad de a-și stabili repere ferme naționale și identitare în acest domeniu. 

Simplificând opțiunile și dezideratele formulate cu aceste ocazii, practic, țările din grupul Vișegrad își doresc beneficii clare economice, mai multă cooperare, dar fără cedare de atribuții și suveranitate către instituțiile central europene. Mai multă demnitate pentru aceste țări și un tratament egal între națiunile din Uniunea Europeana clamează grupul V4. În același timp, ridicarea totală a barierelor de pe piața muncii din UE e una din cerințele clar exprimate de țările V4.  

Mesajul principal al țărilor Vișegrad pare să fie acela că o ordine bazată pe Piața Unică Europeană și pe securitate poate constitui o alternativă viabilă la diferențele sociale și identitare dintre vechea și noua Europă, diferențe care pot genera riscul fracturării proiectului european, mai ales în actualul context, încă încărcat de Brexit, de valul de imigranți, de insecuritatea generată de înmulțirea atentatelor teroriste, de focarele de conflic de la granița de est a Uniunii Europene.  

Securitate și economie cer țările Vișegrad. Uniformizare și prerogative mai mari pentru instituțiile europene clamează țările din nucleul dur al vechii Europe. Sunt oare conciliabile cele două viziuni? 

Încă nu știm ce ne va aduce viitorul. Ceea ce știm, însă, sigur este că pacea socială, națională și europeană trebuie să primeze în fața oricăror interese politice, economice sau naționale. Și da, avem nevoie de performanță economică. Dar poate fi ea oare obținută doar pe seama progresului, a împărțirii resurselor naturale, a forței ieftine de muncă, a identificării de noi piețe de desfacere? Cu certitudine nu, dacă nu știm încă ce obiective și valori trebuie să ne propunem și să primeze; dacă nu stabilim importanța și ierahia unor obiective, într-o lume aflată în permanentă schimbare și transformare. 

Anca Ştefănescu 

 

O speranţă. Pentru cine?

Reporter: editura December - 5 - 2016 Comments Off on O speranţă. Pentru cine?

Recent încheiatele alegeri prezidențiale din Statele Unite ale Americii au scurs fluvii de cerneală în toată lumea noastră de azi. Confruntarea dintre Hillary Clinton și Donald Trump a surescitat un întreg mapamond. Implicațiile și efectele acestui scrutin de peste ocean încă nu sunt pe deplin înțelese și intuite. Victoria neprevăzută a lui Donald Trump, un outsider și un opozant declarat al establishmentului politic american, în fața versatei Hillary Clinton, deținătoare a unui background impresionant (două mandate de first lady, unul semnificativ de secretar de stat în administrația Obama, opt ani senator de New York din partea Partidului Democrat), a aruncat în aer marea majoritate a predicțiilor și calculelor mai-marilor lumii, analiștilor politici, mass – media interne și internaționale.

Preşedintele ales, Donald Trump, invitat la Casa Albă pentru prima discuţie cu preşedintele în exerciţiu, Barack Obama

Preşedintele ales, Donald Trump, invitat la Casa Albă pentru prima discuţie cu preşedintele în exerciţiu, Barack Obama

Umărind presa americană, dar și pe cea externă, atrage atenția încă din debutul campaniei prezidențiale americane un editorialist, Thomas L. Friedman, deținător a două premii Pulitzer, a cărui rubrică din „New York Times” dă, cumva, „deșteptarea” pe teme importante din politica internă și internațională. În ziua alegerilor, Friedman insera în editorialul său din publicație o poveste cu tâlc. Un prieten emigrat din Zimbabwe în anii ’80 i-a spus odată: „Voi, americanii, vă purtați cu democrația ca la un meci de fotbal! Dar democrația nu e minge de fotbal, e un ou Fabergé!”. Să se fi „spart”, în noaptea de 8 noiembrie 2016, oul Fabergé? Sau doar unii dintre noi îi văd vreo imperfecțiune, vreun mic riz, o crăpătură?! Cu certitudine, însă, ceva s-a schimbat semnificativ după acea noapte. Să fi declanșat alegerea imprevizibilă a lui Donald Trump aceste reflecții, mai pregnant acum, sau omenirea pur și simplu se află din nou la o răscruce și își caută răspunsuri și soluții?!

Răspunsurile nu pot fi acum decât parțiale, dificile și, poate, incomplete. Într-o perioadă în care votanții din SUA, dar și din alte colțuri ale lumii, din țări cu democrații consolidate, și-au arătat „antipatia” față de establishmentul politic, economia globalizată, privilegiile marilor corporații, clivajele tot mai pregnante dintre marile mase ale populațiilor și „minoritățile” conducătoare, atotputernice și prea bogate încep să iasă la iveală cu o forță nebănuită. Sloganul lor pare să fie: „Noi, învinșii globalizării, astăzi ne spunem cuvântul! Noi, învinșii globalizării, astăzi, nu mai tăcem!”.

Presa americană, în campanie

Presa americană, în campanie

Americanii, în majoritatea lor, au votat sloganurile „Politica trebuie să fie despre oameni”, „Să facem America din nou măreață!”. Iar acest lucru ne traduce foarte clar dorința acestei națiuni de întoarcere la vechile valori, care au făcut din SUA cel mai puternic stat al lumii. Va reuși viitorul lider de la Casa Albă să-și țină promisiunile? Timpul ne va arăta cu certitudine dacă al 45-lea președinte american va avea forța să schimbe fundamental un sistem politic și economic deja ridigidizat de era neo-liberalismului. El va trebui să se concentreze simultan pe reformarea sistemului politic intern și al establishmentului american, pe revitalizarea economiei, pe o creștere economică palpabilă pentru americanul de rând, dar și pe schimbările deja anunțate în politica externă a SUA.

Având la dispoziție o majoritate conservatoare și în Camera Reprezentanților și în Senat, acțiunile viitorului lider de la Casa Albă par să fie destul de facile. Cu ce va începe oare președintele Donald Trump, după ce va depune jurământul de învestitură? Cu renegocierea Tratatului de liber schimb nord-american (NAFTA), cu retragerea SUA din Parteneriatul Transpacific (TPP)? Oare va anula plăți de miliarde de dolari către ONU pentru programe ce vizează lupta împotriva schimbărilor climatice? Dar în privința Orientului Mijlociu, ce va decide? Dar față de Rusia? Va rămâne Europa principalul partener și aliat al Statelor Unite din lumea democrată sau se vor „îndepărta” cele două maluri ale Atlanticului? Își vor recalibra oare politica de securitate în zonă, premisă care neliniștește mai ales statele din vecinătatea vestică a Rusiei? Asemenea întrebări sunt firești, chiar dacă îngrijorătoare. Lumea de după 8 noiembrie 2016 cu siguranță nu mai seamănă cu cea din urmă cu o zi. Cu certitudine, o schimbare uriașă s-a produs.

Sunt de apreciat înțeleptele cuvinte ale Regelui Mihai, după o mare dramă petrecută în România: „Democrația și libertățile nu sunt câștigate pentru totdeauna. Nici o izbândă nu este eternă. Omul își câștigă în fiecare zi dreptul de a avea un « mâine». Țara își redobândește, cu fiecare generație, privilegiul de a continua să existe”.

Anca Ştefănescu 

 

„Brexit” – un joc de poker

Reporter: editura October - 20 - 2016 Comments Off on „Brexit” – un joc de poker

Miza – Europa

Demarat de către fostul premier David Cameron aproape ca un joc de poker cu propriii cetățeni și cu Uniunea Europeană, „Brexit” se dovedește a fi nu numai expresia neîmplinirilor și frustrărilor unor largi categorii sociale din Regatul Unit al Marii Britanii, dar și un imens risc asumat în numele viitorului întregii Europe, din rațiuni ce pot fi catalogate mai degrabă ca aparținând politicianismului ieftin și cinic decât interesului public britanic. Un joc neinspirat, cu mize plătite acum de întreaga societate, nu numai de cei care au plusat demagogic într-o campanie în care clasa politică britanică a fost timidă și introvertită, timorată fiind de maladia politică numită populism. Un joc ce se poate transforma într-o molimă și poate virusa și alte state europene, deja vulnerabilizate politic de infestarea cu naționalism, populism și extremism. Odată ce zarurile au fost aruncate aproape la întâmplare, iar rezultatul, pe muchie de cuțit, a dat câștig de cauză adepților ieșirii Marii Britanii din Uniunea Europeană, efectele acestui joc cu miză uriașă nu contenesc să apară.

Misiune dificilă: Premierul T. May trebuie să implementeze ieșirea din UE

Misiune dificilă: Premierul T. May trebuie să implementeze ieșirea din UE

Dacă din punct de vedere economico-financiar, efectele „Brexit” par să genereze îndeosebi o stagnare a creșterii și dezvoltării întregului continent, manifestându-se ca o piatră de moară agățată de gâtul mai tuturor statelor europene și al celor partenere comercial cu Marea Britanie, pentru Londra înseamnă o pierdere simbolică a statutului de capitală financiară europeană. Din punct de vedere politic, lucrurile sunt, însă, și mai încurcate.

Marea Britanie a avut în ultimele secole un statut aparte în relația cu SUA, fiind principalul lor aliat în Europa și purtătorul de cuvânt al Uniunii Europene. Așa încât, chiar dacă, aparent, relația dintre SUA și UE nu are motive să fie afectată, calitatea actorilor s-a schimbat. Este de presupus că Uniunea Europeană va dori în viitor un parteneriat NATO în care principalul aliat să fie „pe toate fronturile” Bruxelles. Acest lucru va însemna pentru Marea Britanie o pierdere de poziție și de influență.

Însă drama cea mai mare a britanicilor se va consuma în propriile granițe. Scoția și Irlanda de Nord vor să rămână în Uniunea Europeană. Dacă în cazul Scoției, mult mai pro-europeană decât Anglia, nu vor exista convulsii la previzibila ieșire din Regatul Unit și readerarea la UE, pentru Irlanda de Nord, un veritabil butoi cu pulbere de-a lungul istoriei recente, lucrurile sunt sensibil mai complicate. Aici, stingerea conflictelor a fost realizată de Londra aproape exclusiv pe seama infuziei masive cu fonduri europene. Va mai face față Londra doleanțelor și încordărilor Belfast-ului? Dar dorinței previzibile de separare a Scoției, firească în atari condiții?

Pentru Marea Britanie, un alt efect politic al „Brexit” va fi și acela al pierderii influenței în negocierile politico-economice internaționale. O Uniune Europeană fără contraponderea Marii Britanii va legitima influența decisivă a Germaniei în ecuația de putere a Uniunii. Va accepta Londra această supremație a Berlinului?

Efecte majore: Prăbușire istorică a lirei sterline, anunțată de mass-media americane

Efecte majore: Prăbușire istorică a lirei sterline, anunțată de mass-media americane

Le va conveni cetățenilor britanici să călătorească cu pașaport în Uniunea Europeană? Dar Londrei să piardă instrumente esențiale în combaterea terorismului și criminalității? Va putea Marea Britanie să țină piept separat Rusiei? Dar să reziste concurenței economice europene și globale? Va mai exista Regatul Unit al Marii Britanii? Sunt atât de multe teme esențiale pe care astăzi efectele „Brexit” le devoalează! Iar aceste dure întrebări au ajuns să-i înspăimânte până și pe autorii morali ai proiectului botezat „Brexit”, care, după ce au lansat și întreținut campania „LEAVE”, au fugit cu lașitate, îngroziți de efectele iminente declanșate. Deci nu este de mirare că astăzi liderii din Marea Britanie caută cu înfrigurare soluții la cea mai complicată problemă politică din ultimul secol. Noul prim-ministru al Regatului, încă Unit, Theresa May, a anunțat că intenționează să invoce articolul 50 al Tratatului de la Lisabona abia la începutul anului 2017, ceea ce va activa o perioadă de doi ani de negocieri pentru ieșirea Marii Britanii din Uniunea Europeană, desprindere preconizată, teoretic, pentru începutul anului 2019. Numai că socoteala afirmată public din Downing Street 10 nu se prea potrivește nici cu interesele business-lui, nici cu cele ale elitelor britanice. Se simte, evident, și în acțiune și în retorică, o tergiversare în acest sens, pusă destul de politicianist pe seama calendarului alegerilor din Franța și Germania din 2017, motivul invocat ținând de faptul că este probabil ca în cele două importante state să se schimbe conducerile politice, ceea ce ar îngreuna negocierile Londrei pentru ieșirea din spațiul comunitar. Nici noul minister însărcinat cu negocierea ieșirii Marii Britanii din Uniunea Europeană, anunțat și prezentat ușor arogant de noul premier May, nu a mișcat un pai în ultima lună, din motive cel puțin hilare, neavând suficient personal angajat (sic!)!

Izolare: Fostul prim-ministru britanic D. Cameron și cancelarul german A. Merkel

Izolare: Fostul prim-ministru britanic D. Cameron și cancelarul german A. Merkel

Trăgând linie după această halucinantă aventură britanică, care în multe privințe aduce a dilemă shakespeareană, „to be or not to be, that is the question!”, nu putem decât să remarcăm lipsa de înțelepciune a clasei politice britanice, timorată de un populism ieftin și duplicitar, acceptat de dragul de a rămâne în grațiile unor alegători confuzi (conform statisticilor, accesările cetățenilor britanici pe motorul de căutare Google, după anunțarea rezultatului referendumului, în căutarea răspunsurilor la întrebarea What is the European Union?, au explodat). Adevăratele interese ale societății britanice și europene, starea durabilă de pace, constanta dezvoltare economică a întregului continent, dar și adevăratele teme ce ar fi trebuit să fie dezbătute și să primească răspunsuri și soluții, securitatea și noile provocări ale mileniului (încălzirea globală, terorismul, corupția) au fost aproape eludate de sloganurile împotriva imperfecțiunilor proiectului european, cu accent pe libera circulație a oamenilor. Fără doar și poate, e multă birocrație în Uniunea Europeană, e și multă risipă, încă nu sunt destule locuri de muncă, statele sunt asaltate de emigranți refugiați din țări sărace sau zone de conflict, clasa politică dezamăgește, societățile sunt polarizate, sărăcia din multe regiuni înspăimântă, a dispărut predictibilitatea economică a anilor ’70-’80, nu sunt clare toate soluțiile legate de viitorul construcției europene, dar nimic nu este ideal sau perfect pe lumea asta!

Va reuși Europa Unită să se reinventeze după această aventură a unuia dintre principalii săi piloni de susținere? Cea mai bună dovadă a interesului major pe care îl suscită ieşirea Marii Britanii din blocul comunitar a fost chiar Summitul din luna septembrie a.c., de la Bratislava, considerat „primul post-Brexit”. Pe de altă parte, va izbuti Regatul Unit să găsească înțelepciunea de a accepta că a cedat unui impuls greșit, izvorât nu din rațiuni sociale, economice și de securitate, ci din populism și demagogie? Sunt semne că da. Viitorul, însă, trebuie să-l scriem împreună, oricât de dificil ar părea.
Anca Ştefănescu