NUMARUL
205-206
Președintele formațiunii PLUS, Dacian Cioloș, precum și Renew Europe, au apreciat Rezoluția Parlamentului European cu ...
Datele cele mai recente ale Eurostat pun în evidență faptul că unul din șase adulți ...
În Bosnia-Herțegovina se înregistrează un fenomen cutremurător din perspectiva percepției autorităților vizavi de istoria recentă, ...
Relațiile internaționale par să se fi conformat și ele rigorilor impuse de protocoalele scrise sau ...
PROLOG. Când am întors ultima pagină a volumului ,,ANUL ZERO 1945, O ISTORIE”, eram la ...
Ca urmare a liberalizării politicii românești față de Occident, în anul 1971, împreunpă cu alte ...
Fondată la 4 aprilie 1991, înainte cu câteva luni de proclamarea independenței Republicii Moldova, revista ...
Imaginea savantului Nicolae Iorga în memoria colectivă a poporului român este copleșitoare. Practic, ea întruchipează ...
De-a lungul timpului, personalități publice considerate reprezentative și cu mare anvergură au fost desemnate de ...
II. Căldură, mișcare, interese militare Rege printre combustibili, petrolul încă face să se învârtă roțile economice, ...
Potrivit celebrului „ceas al sfârșitului” - numărătoare simbolică a clipelor care despart omenirea de un ...
Statisticile internaționale referitoare la modul în care guvernele și politicienii au gestionat situațiile de urgență ...
Dincolo de biografiile romanțate și de personajele spioni care umplu volumele și cinematografia există destine ...
Digitalizarea accelerată a politicii are o mulțime de fațete, iar liderii din toată lumea se ...
Motto: „Vox populi, vox Dei”*     Ca și altădată, doi cumetri, profitând de noul regim acordat supraviețuitorilor ...
Datoriile moștenite după destrămarea fostei Iugoslavii de statele balcanice care și-au declarat independența au fost ...

Adevăruri ascunse în culisele înţelegerilor secrete

Reporter: editura August - 12 - 2016 Comments Off on Adevăruri ascunse în culisele înţelegerilor secrete

„Chestiunea basarabeană” şi impactul ei în istoria românilor

„Basarabia va supravieţui atât timp cât o vom iubi până la lacrimi!”. Cu aceste cuvinte memorabile, care aparţin poetului Grigore Vieru, se deschid cele 656 de pagini ale unui volum cu un conţinut incitant, apărut de curând în spaţiul publicistic românesc. Este vorba despre lucrarea „Basarabia şi destinul ei secret. Mărturii şi documente istorice”, editată de „Grup Media Litera” şi realizată de Vasile Sturza, jurist şi diplomat din Republica Moldova. Autorul are o îndelungată experienţă politico-diplomatică, fiind pe rând ministru al Justiţiei, reprezentant al şefului statului pentru negocierile privind Transnistria, apoi Ambasador la Moscova şi în mai multe capitale din statele balcanice (Belgrad, Sofia, Skopje şi Tirana), iar în ultimii ani consilier prezidenţial.

Basarabia si destinul ei secret POPANeîndoielnic, cartea este alcătuită nu doar cu mintea, ci şi cu sufletul, din iubire pentru Basarabia şi destinul adesea plin de tragism al populaţiei din acest străvechi teritoriu românesc dintre Prut şi Nistru. Rod al unor strădanii îndelungate şi al unor căutări pasionate în arhivele secrete ale fostei URSS şi Germaniei, dar şi din alte mari puteri ale lumii din Europa şi America, lucrarea lui Vasile Sturza (o culegere de documente, precedată de un consistent studiu introductiv) impresionează prin bogăţia şi varietatea informaţiilor, multe dintre ele inedite, aduse în premieră în atenţia cititorilor din România şi Republica Moldova. Focalizată asupra intervalului dintre Unirea de la 1918, când după mai bine de un secol Basarabia revenea la sânul Patriei mamă, până la finalul celui de-al Doilea Război Mondial, când această provincie şi nordul Bucovinei intrau în componenţa marelui vecin de la răsărit, documentele adunate oferă o imagine cuprinzătoare asupra a ceea ce a reprezentat „chestiunea basarabeană” şi impactul ei asupra eforturilor diplomaţiei româneşti în perioada interbelică. Datorită ariei de cuprindere a documentelor, lucrarea depăşeşte sfera strictă a subiectului anunţat în titlu, oferind informaţii mai largi asupra evoluţiilor, intereselor adesea divergente şi înţelegerilor fluide care au marcat continentul european în deceniile trei şi patru ale secolului al XX-lea şi s-au repercutat, într-un fel sau altul, asupra României şi a poporului român. Din acest motiv, cititorul poate găsi răspunsuri la numeroase întrebări, uneori incomode, cu privire la diverse momente ale istoriei naţionale.

Spre exemplu, documente păstrate în arhiva Deparatamentului de Stat al SUA, incluse în volum, ne prezintă aspecte neştiute sau cunoscute de puţine persoane avizate despre motivele care au stat la baza deciziei Statelor Unite de a nu se alătura Franţei, Marii Britanii, Italiei şi Japoniei la semnarea Tratatului de la Paris, din 1920, prin care a fost recunoscută unirea Basarabiei cu România. Ulterior, ca urmare a unor demersuri repetate ale Legaţiei române la Washington, Departamentul de Stat a iniţiat rectificarea poziţiei SUA în chestiunea basarabeană.

basarabia-si-destinul-ei-secret-marturii-si-documente-istorice-de-vasile-sturza-2016-p95977-01 (1)Un loc important în volum este acordat, fireşte, documentelor legate de negocierile care au premers semnarea la Moscova, la 23 august 1939, a Tratatului de neagresiune şi a Pactului adiţional secret (Ribbentrop-Molotov) de către URSS şi Germania nazistă, care au marcat în mod tragic şi pe termen lung situaţia ţărilor central şi est-europene, între care şi România. Mai departe, un interes special pentru cititor îl prezintă o serie de documente, identificate de autor în arhivele sovietice, care dezvăluie intenţiile reale ale URSS cu privire la România, dar şi la alte state europene aflate în vizorul intereselor sovietice. Înregistrarea discuţiei lui Stalin cu ministrul Afacerilor Externe al Marii Britanii, Anthony Eden, datată 16 decembrie 1941, consemnează propunerea avansată de liderul sovietic de a se conveni un şir de tratate, însoţite de protocoale secrete, pentru un mare număr de state europene „în care să fie indicată schema generală de reorganizare a graniţelor europene după război”. În privinţa graniţelor, Stalin viza realipirea Basarabiei şi Nordului Bucovinei la URSS, dar şi o extindere a teritoriului românesc „în vest, pe seama Ungariei, în cadrele căreia trăiesc astăzi până la 1,5 milioane de români” (op. cit., pp.495-496).

Mai târziu, la începutul lunii iunie 1944, când România se afla încă alături de Germania, Comisia Comisariatului Poporului pentru Afaceri Externe al URSS de pregătire a tratatelor de pace şi a organizării postbelice punea în discuţie chestiunea viitorului Transilvaniei. Din punct de vedere etnic, subliniau autorii, „pretenţiile faţă de Transilvania sunt întemeiate numai pentru România”.

Parcurgerea volumului „Basarabia şi destinul ei secret. Mărturii şi documente istorice” atestă faptul că suntem în faţa unei culegeri de documente care dobândeşte ea însăşi valoare de document, un instrument de lucru indispensabil pentru cercetători, dar şi o sursă de informare de primă mână pentru cititorii interesaţi de istoria naţională.

Dr. Ioan C. Popa

 

Geopolitică şi credinţă

Reporter: editura November - 19 - 2011 Comments Off on Geopolitică şi credinţă

–         Corespondenţă specială

Când am sosit la Chişinău, ecourile vizitei în Republica Moldova (8-10 octombrie 2011) ale Sanctităţii Sale Kiril, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Ruse, erau încă foarte vii. Oarecum  surprinzător, dezbaterile pe marginea evenimentului continuau cu o şi mai mare intensitate decât înainte de începerea sa. De obicei, prezenţa, mai ales într-o ţară mică precum Moldova, a capului unei mari Biserici – iar Biserica Ortodoxă Rusă este, după numărul credincioşilor, a doua din lume, după Biserica romano-catolică –  aduce cu sine în inimile enoriaşilor, indiferent de confesiunea lor, o stare de împăcare, de profundă linişte sufletească. Aşa cum s-a întâmplat, de pildă, cu ocazia vizitei istorice întreprinse de Sanctitatea Sa Papa Ioan Paul al II-lea în România (7-9 mai 1999).

Două vizite, două viziuni diferite. „Vizita Patriarhului Kiril a produs mai mult tulburare decât linişte. Preafericitul a stârnit nemulţumiri prin ceea ce a spus într-o serie de declaraţii făcute aici, care depăşesc cadrul canonic al unei asemenea acţiuni, dar şi prin ce nu a spus şi s-ar fi cuvenit să auzim de la Sfinţia Sa”, îmi spune o mai veche cunoştinţă, care a trăit o jumătate din viaţă în timpul când Moldova era republică unională „înfloritoare” în cadrul URSS.

Care au fost, aşadar, mesajele pe care Patriarhul Rusiei a dorit să le transmită moldovenilor? Încă de la sosire, după un „te deum” oficiat la Catedrala „Naşterea Domnului” din centrul capitalei, Patriarhul Kiril s-a adresat credincioşilor cu următoarele cuvinte: „Moldova are un loc deosebit în Europa, pentru că a fost mereu o verigă de legătură între două culturi şi civilizaţii puternice – cea latină şi cea slavonă”. Ocrotirea acestor tradiţii, adăuga înaltul ierarh rus, accentuează „originalitatea Moldovei, rolul ei aparte în viaţa Europei”.

Auzind asemenea fraze măgulitoare cu privire la statura europeană a republicii lor, mulţi basarabeni s-au dus imediat cu gândul la vizita la Chişinău, din martie a.c., a vicepreşedintelui SUA, Joe Biden, care a definit atunci un veritabil concept american asupra Moldovei. De această dată, avem o viziune rusă asupra Moldovei, conturată însă nu de un politician, cum ar fi fost firesc, ci de Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Ruse. Nu aceasta ar fi însă prima şi cea mai importantă diferenţă între cele două vizite. Înainte de orice, Joe Biden a dorit să marcheze suportul solid al SUA pentru tânărul stat Republica Moldova, la 20 de ani de la proclamarea independenţei. Un suport pentru integritatea teritorială, pentru dezvoltarea economică şi pentru integrarea sa în Uniunea Europeană. Vicepreşedintele american i-a îndemnat călduros pe moldoveni să rupă definitiv cu trecutul totalitar, să profite de epoca libertăţii, pentru a instaura definitiv democraţia şi prosperitatea în viaţa cotidiană a cetăţenilor. Ce a transmis, în schimb, Patriarhul Kiril? O publicaţie cu orientare democratică, „Ziarul de Gardă”, ca de altfel şi alte mijloace de informare de la Chişinău, au amintit cititorilor declaraţii făcute nu cu mult timp în urmă de ilustrul vizitator de la Moscova, edificatoare pentru poziţia sa şi a Kremlinului cu privire la viitorul Republicii Moldova. Astfel, cu prilejul unei întâlniri cu episcopii de la Chişinău, desfăşurată la 21 august 2010 la Mânăstirea Solovki, patriarhul Kiril afirma: „Ne rugăm pentru Republica Moldova, pentru prosperitatea poporului moldovenesc, ca orientarea politică a Moldovei să ajute la păstrarea unităţii Sfintei Rusii”. Câteva luni mai târziu, la 26 decembrie 2010, cu ocazia hirotonirii episcopului moldovean Nicodim Vulpe, Patriarhul Kiril sublinia în mesajul său transmis din Moscova: „Poporul ortodox al Moldovei independente îşi păstrează unitatea cu popoarele frăţeşti ale Belarusiei, Rusiei, Ucrainei şi ale altor ţări, părtaşe ale moştenirii spirituale a Sfintei Rusii”. Aşadar, mesaje clare, fără echivoc: Patriarhul Kiril afirmă că Moldova este „verigă de legătură între două culturi şi civilizaţii puternice (latină şi slavonă)” şi, în acelaşi timp, declară că aceasta este „parte inseparabilă a „Sfintei Rusii”. Dar dacă este parte inseparabilă, atunci ea îşi pierde semnificaţia de verigă sau punte între două culturi şi civilizaţii, devenind parte a uneia dintre ele. Adică a lumii ruse, a civilizaţiei ruse, cum preciza fostul deputat creştin-democrat Vlad Cubreacov, un bun cunoscător al problemelor religioase din spaţiul basarabean, într-un amplu interviu acordat postului de radio „Europa liberă”, în contextul vizitei Patriarhului Kiril în Republica Moldova.

Logica înaltului ierarh rus nu se deosebeşte practic cu nimic de aceea liderului separatist de la Tiraspol, Igor Smirnov, care se pronuţa în urmă cu câţiva ani pentru „independenţa Transnistriei” (adică separare de Republica Moldova) şi „alipirea ei ulterioară la Rusia”. Adică o falsă independenţă. De altfel, Igor Smirnov, un fost inginer rus din URSS trimis la începutul anilor 1990 în Transnistria pentru a o menţine în sfera sovietică, este unul dintre preferaţii Patriarhiei ortodoxe ruse, fiind decorat cu nu mai puţin de şapte ordine bisericeşti (!). Patriarhul Kiril este cunoscut, ca şi predecesorul său Alexei al II-lea, pentru susţinerea pe toate căile a regiunilor separatiste, nu doar din Moldova (Transnistria şi Găgăuzia), dar şi din alte republici ex-sovietice, îndeosebi din Georgia.

Dezamăgire au produs în rândul multor basarabeni şi unele din declaraţiile făcute de patriarh la memorialul „Eternitate”, dedicat ostaşilor sovietici căzuţi în al doilea război mondial pe pământul Moldovei. El a amintit de pagubele imense suferite de Moldova, de miile de oameni care au murit „numai pentru că o voinţă malefică a dorit înrobirea acestui popor”, de sacrificiile aduse în „apărarea hotarelor Patriei sale”, dar nu a pomenit nimic despre opresiunea rusă împotriva aceluiaşi „popor moldovenesc” atât în timpul ţarismului, cât şi al domniei puterii bolşevice, nici un cuvânt despre suferinţele şi sacrificiile Bisericii sub puterea sovietică, adusă într-o stare de decădere şi batjocură nemaiântâlnită vreodată. O întreagă perioadă de largă şi profundă opresiune a fost trecută sub tăcere de patriarh şi acoperită sub o sintagmă total inofensivă: Biserica s-a dovedit „ocrotitoarea poporului, l-a ajutat să reziste în „cele mai grele condiţii istorice, să se păstreze ca naţiune, să-şi păstreze cultura, limba”. De fapt, patriarhul Kiril se face purtătorul de cuvânt al mitologiei sovietice, în consonanţă cu rolul asumat de Biserica rusă, care a însoţit de fiecare dată ocupaţia politico-militară a imperiului asupra unor teritorii străine cu ocupaţia religioasă a acestora. Aşa cum a fost în mai multe rânduri şi cazul Basarabiei. Din păcate, după cum preciza şi Vlad Cubreacov în interviul menţionat, Patriarhia rusă a ridicat „steagul ortodox” pentru a sprijini interesele politice ale Rusiei: „Este o biserică puternic aservită statului rus… Este elementul ideologic unificator al spaţiului fostei URSS”.

Recurs la memorie. Biserica Ortodoxă Română nu a recunoscut niciodată ocupaţia religioasă a Basarabiei înfăptuită de Biserica Ortodoxă Rusă mai întâi sub ţarism, apoi sub sovietici. A existat un moment, la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, când România, regăsită în tabăra aliaţilor, stabilea o relaţie care, pentru mulţi dintre români, părea promiţătoare cu Uniunea Sovietică, inclusiv în plan religios. Pe fondul unor asemenea aşteptări favorabile unei reevaluări şi relansări a raporturilor româno-ruse pe baza comunităţii valorilor ortodoxiei, în toamna anului 1946, între 23 octombrie şi 5 noiembrie s-a realizat vizita în URSS a unei delegaţii a Bisericii Ortodoxe Române, în frunte cu I.P.S. Patriarh Nicodim, iar în primăvara anului următor, între 28 mai – 11 iunie 1947, o puternică delegaţie a Bisericii Ortodoxe Ruse, în frunte cu I.P.S. Alexei al Moscovei şi al întregii Rusii, s-a aflat în vizită în România, prima de acest gen efectuată de un patriarh rus pe teritoriul românesc din dreapta Prutului. Primul mesaj adresat românilor de Alexei, la începutul vizitei, era pe măsura aşteptărilor ambelor părţi: „Păşind pe pământul prietenei noastre România,… sunt fericit să transmit binecuvântarea Bisericii Ortodoxe Ruse Bisericii Române surori şi întregului popor român de aceeaşi credinţă cu noi, legat cu poporul rus prin sângele vărsat în luptele comune pentru libertate şi independenţă, dreptate şi pace pentru întreaga omenire”.

Cu ocazia recepţiei oferite, la 3 iunie 1947, de Ambasada URSS din Bucureşti, ambasadorul sovietic S.I. Kavtaradze îşi exprima bucuria de a-i avea oaspeţi „pe doi patriarhi, pe doi conducători a două Biserici egale”. În Cetatea de Scaun a lui Ştefan cel Mare, I.P.S. Emilian Antal, mitropolitul locotenent al Sucevei, nu se sfia să afirme că legătura sufletească stabilită de vizita patriarhului Alexei în România a reuşit să contribuie la o apropiere între poporul rus şi poporul român „mai mult decât au reuşit să o facă frăţia de arme, diplomaţii, politicienii sau diferite societăţi culturale”. Cine parcurge zecile de pagini dedicate de „Revista Bisericii Ortodoxe Române” vizitei Patriarhului Alexei în România rămâne marcat de sentimentul că atunci s-a consumat un moment istoric important, prielnic pentru ca în relaţiile ruso-române să se deschidă „un capitol nou şi de mari nădejdi pentru înfrăţirea popoarelor noastre vecine şi pentru ecumenicitatea ortodoxă”.  Nu a fost însă să fie aşa. Nu este de mirare că, la toate întâlnirile oficiale prilejuite de vizita patriarhului Alexei în România nu s-a rostit niciun cuvânt despre Basarabia şi Transnistria şi, cu atât mai puţin, despre activităţile religioase de acolo. Imediat după război şi mulţi ani după aceea, Basarabia şi Transnistria au reprezentat un subiect tabu în dialogul româno-sovietic.

În vara anului 1919, aflat pentru prima dată în Basarabia, la mai bine de o sută de ani de la raptul şi alipirea acestui teritoriu la Rusia ţaristă şi doar la un an de la unire, când „ne-am înfrăţit cei despărţiţi”, scriitorul Mihail Sadoveanu, viitorul „Patriarh al literaturii române”, era copleşit de emoţii în faţa mărturiilor pe care le întâlnea la tot pasul despre rezistenţa moldovenilor în faţa încercărilor de tot felul de a li se răpi „slobozenia”; era uimit, totodată, de  jalea cântecelor urmaşilor coborâtori din războinicii voievozilor de odinioară. Pentru ca în final să exclame: „Sfânt pământ al Moldovei, din munte la Nistru, oricât au încercat cei vicleni să te sfârtece, cei răi să-ţi strice rânduielile, cei întunecaţi să ridice duşmănii, tu eşti unul şi nedespărţit, ca un uriaş mormânt, în care dorm părinţii noştri…”. (M. Sadoveanu, „Vechea şi frumoasa Moldovă”, în volumul Note de drum – Chişinău, 1921 şi apoi în Drumuri basarabene Bucureşti, 1922).

Astăzi, când ne aflăm în pragul a două secole de la despărţirea Basarabiei din trupul vechii Moldove, acest teritoriu este iarăşi liber. Iar cuvintele înfiorate ale marelui scriitor parcă au fost rostite ieri.

Ioan C. Popa