NUMARUL
205-206
Președintele formațiunii PLUS, Dacian Cioloș, precum și Renew Europe, au apreciat Rezoluția Parlamentului European cu ...
Datele cele mai recente ale Eurostat pun în evidență faptul că unul din șase adulți ...
În Bosnia-Herțegovina se înregistrează un fenomen cutremurător din perspectiva percepției autorităților vizavi de istoria recentă, ...
Relațiile internaționale par să se fi conformat și ele rigorilor impuse de protocoalele scrise sau ...
PROLOG. Când am întors ultima pagină a volumului ,,ANUL ZERO 1945, O ISTORIE”, eram la ...
Ca urmare a liberalizării politicii românești față de Occident, în anul 1971, împreunpă cu alte ...
Fondată la 4 aprilie 1991, înainte cu câteva luni de proclamarea independenței Republicii Moldova, revista ...
Imaginea savantului Nicolae Iorga în memoria colectivă a poporului român este copleșitoare. Practic, ea întruchipează ...
De-a lungul timpului, personalități publice considerate reprezentative și cu mare anvergură au fost desemnate de ...
II. Căldură, mișcare, interese militare Rege printre combustibili, petrolul încă face să se învârtă roțile economice, ...
Potrivit celebrului „ceas al sfârșitului” - numărătoare simbolică a clipelor care despart omenirea de un ...
Statisticile internaționale referitoare la modul în care guvernele și politicienii au gestionat situațiile de urgență ...
Dincolo de biografiile romanțate și de personajele spioni care umplu volumele și cinematografia există destine ...
Digitalizarea accelerată a politicii are o mulțime de fațete, iar liderii din toată lumea se ...
Motto: „Vox populi, vox Dei”*     Ca și altădată, doi cumetri, profitând de noul regim acordat supraviețuitorilor ...
Datoriile moștenite după destrămarea fostei Iugoslavii de statele balcanice care și-au declarat independența au fost ...

Sezon România—Franţa 2019

Reporter: editura August - 23 - 2017 Comments Off on Sezon România—Franţa 2019

În cadrul acestui „Sezon” vor avea loc peste 300 de evenimente culturale, a fost principalul subiect al întâlnirii dintre ministrul Culturii și Identității Naționale, Lucian Romașcanu, și ambasadoarea Franței în România, Michele Ramis. Sezonul România-Franța 2019 este cel mai amplu proiect cultural pe care cele două state îl vor desfășura în comun și, totodată, o uriașă provocare. Îi mulțumesc doamnei ambasadoare pentru deschiderea de care a dat dovadă și sunt convins că vom avea o colaborare de succes”, a declarat Romașcanu, conform unui comunicat transmis de Ministerul Culturii și Identității Naționale.  

Sezonul RomâniaFranța 2019 coincide cu exercitarea de către România a președinției Consiliului Uniunii Europene (primul semestru al anului 2019), cu împlinirea Centenarului Marii Uniri de la 1918 și cu marcarea sfârșitului Primului Război Mondial, se mai arată în comunicat. „Prin organizarea Sezonului România — Franța 2019 se dorește întărirea legăturilor culturale și sociale dintre cele două țări cu o veche prietenie, confirmată în secole de istorie comună”, a precizat ministrul. De asemenea, Michele Ramis și-a exprimat dorința organizării și altor evenimente culturale comune, oferind sprijinul Ambasadei Franței în România pentru promovarea Festivalului “George Enescu”.  

Se aminteşte că pe 22 mai fostul ministru al Culturii Ionuț Vulpescu și președintele executiv al Institutului Francez, Bruno Foucher, au semnat Convenția tehnică pentru organizarea și finanțarea Sezonului Cultural România — Franța 2019. Acțiunea reprezintă un pas important în vederea organizării acestui eveniment cultural de mare amploare, ce se va desfășura în perioada 30 noiembrie 2018 — 14 iulie 2019. Sezonul România — Franța 2019 este rezultatul unei voințe politice comune, la cel mai înalt nivel de stat. 

Evenimentul va fi construit în jurul a patru tematici: „Două țări cu culturi plurivalente”, „Un secol de schimburi, de comuniune și de identitate”, „Perioade ritmice de transformări în oglindă” și „Orașele de mâine și noi teritorii rurale”, care vor constitui firul conducător pentru elaborarea unei planificări structurate. 

Vor fi avute în vedere toate domeniile de cooperare, cu accent pe domeniul cultural, educațional și universitar, științific, ecologic, economic, digital, sportiv, gastronomic și turistic.   

 

 

 

Impuls consistent exportului României

Reporter: editura July - 7 - 2017 Comments Off on Impuls consistent exportului României

Aderarea la Uniunea Europeană a determinat creşterea majoră a exportului României, dezvoltând comerțul extern și relațiile comerciale cu țări de pe toate continentele. Prin politici economice și strategii adaptate la noile cerințe ale timpului, beneficiind de o conexiune europeană tradusă financiar în 26 de miliarde de euro, țara noastră a reușit să obțină dublarea producției la export în cei 10 ani de la intrarea în UE. Din 2006, ultimul an înainte de integrare și până în 2016, exporturile țării au crescut de la 25,9 miliarde de euro până la 54,6 miliarde de euro, un plus de 110 %. Este o creștere semnificativă, cu toate că actuala cotă a României în comerțul internațional este sub cea a Ungariei, Poloniei, Cehiei sau Bulgariei.  

Asemenea rezultate au fost obținute grație unor restructurări masive efectuate la nivel macro, unele dureroase sub aspect economic și social, care au modificat structura exporturilor destinate atât statelor membre ale UE, cât și altor țări de pe mapamond. Un exemplu este faptul că 47% din totalul exporturilor din prezent îl reprezintă mașinile și echipamentele, față de 22% cât se înregistra în primul an de aderare la Uniune, când ”brendul” ciorapilor de damă de la Adesgo, livrați la kilogram în Rusia, încă figura în topul de vânzări. Ne-am facut loc la masa UE ajutați fiind de unele conjuncturi, interese, de o stare de însuflețire națională, plătind scump prețul nu întotdeauna firesc al alinierii la o mare comunitate de care aparțineam mai degrabă prin aspirații, decât prin stadiul de dezvoltare real. În același timp, nu putem trece cu vederea faptul că apartenența la UE ne-a adus o evoluție pe plan intern și extern, chiar dacă nu atât de rapidă și marcată cum ne-am dorit inițial.  

O retrospectivă selectivă relevă diferențe majore între exporturile din perioada economiei etatiste și cele de după anul aderării. Impunerile referitoare la direcționarea comerțului înspre ceilalți membrii ai UE și respectarea strică a directivelor Comisiei Europene privind businessul cu alte state au anulat fabricarea unor produse cu tradiție în industria românească, fapt care a condus la închiderea unor fabrici datorită lipsei de desfacere în interiorul UE. Industrii întregi, multe având patentul unor companii occidentale, și-au oprit producția, iar sute de mii de muncitori calificați au devenit șomeri. Exemplificăm platforma Pipera, creată de francezi, unde se realizau calculatoare, autobuzele și autocamioanele fabricate la Brașov și București, care erau patente germane, avioanele Rombac cumpărate de la englezi, locomotivele de la Electroputere Craiova cu patent elvețian sau motoarele de la Reșița, construite sub licența Renk-Germania. Alte industrii, cum sunt de armament și de echipamente militare, și-au redus substanțial producția și implicit exportul. Sectorul legumicol și pomicol a avut o soartă asemănătoare.  

Cu toată reconfigurarea exigențelor impuse de UE, în cei zece ani de la integrare, exporturile țării au crescut, procentual, peste Produsul Intern Brut. Conform datelor Institutului Național de Statistică, vânzările cele mai mari sunt în țările care au investiții importante în țara noastră, întrucât companiile străine retrimit ”acasă” ansamblurile și subansamblele produse pe plan local. Este cazul exportului către francezi, în valoare de 3,7 miliarde de euro. Acestea au avansat foarte mult după ce Dacia-Renault a devenit cea mai puternică firmă din România, participarea fabricii de la Mioveni la activitatea de comerț reprezentand circa 9% din totalul exporturilor românești. Pe un palier superior se află exporturile către Germania – 10,8 miliarde de euro. Companiile germane cu centre de producție în țara noastră livrează piesele în țara lor de origine unde funcționează câțiva giganți auto. Uniunea Europeană rămâne principalul partener în ce privește comerțul agroalimentar, ponderea fiind deținută de cereale, grâul ocupând prima poziție.  

În afara Uniunii, comerţul României cu cele mai mari economii ale lumii, respectiv SUA, China și Japonia se caracterizează, în general, prin vânzarea de materii prime sau produse de valoare adăugată mică, însă importăm produse manufacturate de valoare adăugată mare. Nu există motive de laudă pentru desfacerile efectuate în aceste state când vorbim de bunuri precum anvelope, robinete, vane, îngrăşăminte chimice, tubulatura, deșeuri de alamă, cherestea, porumb, clăpari pentru schi sau miere, de exemplu. 

În topul companiilor exportatoare la nivel global se află Automobile Dacia, urmată de Rompetrol Rafinare, Honeywell Technologies, Ford Romania, Flextronics Manufacturing Europe (filiala producătorului olandez Flextronics de subansamble electronice pentru industria auto), Philip Morris, Continental Automotive Systems, Continental Automotive Products și grupul german Daimler. 
 

Ce se va întâmpla cu exportul României după Brexit? Experții apreciază că țările din Europa de Est se pot confrunta cu cele mai mari pericole în urma divorțului Marii Britanii de UE. Unele zone sunt mai expuse turbulențelor decât altele, se arată într-o analiză a Bloomberg. Conform unui studiu, Romania se afla în rândul țărilor ce vor fi afectate moderat de Brexit (alături de Italia, Slovacia, Finlanda, Grecia și Austria). Procentul de pierderi la exportul de mărfuri din România în Regatul Unit ar fi de 0,1%, iar la servicii acesta ar fi nul.  Marea Britanie se situează pe locul 5, atât la nivelul statelor membre UE, cât și în clasamentul general, cu o pondere de 4,36% în totalul exporturilor României, potrivit datelor Ministerului Afacerilor Externe din România. Totul depinde de poziția liderilor politici şi a responsabililor de politica economică externă a României în cadrul discuțiilor și negocierilor cu oficialii de la Bruxelles, care trebuie să reseteze locul țării noastre în cadrul UE şi totodată să precizeaze foarte clar priorităţile pentru ce va urma după Brexit. (E.B.) 

Aderarea Serbiei blocată

Reporter: editura May - 22 - 2016 Comments Off on Aderarea Serbiei blocată

-în numele minorităţii croate –

Negocierile din cadrul procesului de aderare a Serbiei la Uniunea Europeană, care au debutat de doar câteva luni, au înregistrat un obstacol major, în condiţiile în care Croaţia a cerut măsuri ferme pentru un mai bun tratament aplicat minorităţii sale din Serbia şi respectarea tuturor drepturilor etnicilor croaţi.

Croaţi expulzaţi din Serbia (Vukovar, 1991)

Croaţi expulzaţi din Serbia (Vukovar, 1991)

Nemulţumirea autorităţilor croate vizavi de tratamentul la care sunt supuşi etnicii săi din Serbia se referă la mai multe aspecte: în primul rând, la datele statistice, care sunt relevante – la recensământul din 1991, erau 97.344 de croaţi în Serbia, iar zece ani mai târziu, numărul acestora a scăzut abrupt, la 57.900 de persoane. Acesta este un motiv pentru Zagreb de a reclama expulzările (mai ales din Voivodina, unde croaţii sunt în număr mai mare). Croaţia mai afirmă, printre altele, că etnicii săi nu beneficiază de drepturi fireşti în Serbia, că Belgradul face presiuni pentru ca minoritatea croată din Bunjevac să se desprindă de rădăcinile ei, că croaţii sunt slab reprezentaţi în cadrul organismelor centrale sârbe. De altfel, chiar în luna februarie a.c. a avut loc un episod care a agravat aceste circumstanţe: europarlamentarul croat Marijana Petir a atras atenţia că doar cu două zile înainte de deschiderea capitolelor de negociere, singurul post de radio care emitea în limba croată în Serbia, Radio Subotica, a fost închis, încălcându-se astfel flagrant dreptul minorităţii croate de a avea mass-media în limba maternă. Acest aspect a generat reacţia promptă a comisarului european pentru Extindere, Johannes Hahn, care a atenţionat Belgradul asupra faptului că „Serbia trebuie să asigure mijloacele media în limba minorităţilor, Guvernul având obligaţia de a sprijini financiar emisiunile de acest tip, conform recomandărilor Consiliului Europei şi Convenţiei pentru Protecţia Minorităţilor. Să nu fi ştiut autorităţile sârbe toate acestea atunci când s-a închis postul de radio?…

Întâlnire a preşedintelui sârb T. Nikolic cu reprezentanţi ai minorităţii naţionale croate (2014)

Întâlnire a preşedintelui sârb T. Nikolic cu reprezentanţi ai minorităţii naţionale croate (2014)

Semnalele croate sunt similare cu cele pe care le emitea în urmă cu patru ani şi România faţă de Serbia. Atunci, ţara noastră a condiţionat intrarea statului vecin în marea familie europeană de respectarea drepturilor minorităţii româneşti, avertizând că se va opune aderării ţării vecine dacă nu vor fi luate în considerare cererile ţării noastre pentru respectarea drepturilor civile fundamentale ale etnicilor români din Serbia. Sub imperiul acestei atitudini ferme, ţara vecină a semnat un Protocol care vizează măsuri concrete de protejare a drepturilor şi identităţii persoanelor aparţinând minorităţii române de pe cuprinsul statului sârb. Documentul conţine angajamente concrete în vederea protejării drepturilor persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale, care variază de la reprezentarea parlamentară la autorizaţiile de construire a unor biserici sau asigurarea dreptului la educaţie în limba maternă. Protocolul precizează expres asumarea de către Serbia a conexiunii dintre aderarea la UE a acestui stat şi criteriile politice de aderare de la Copenhaga, care includ şi protecţia minorităţilor naţionale. Părţile au fost de acord să includă recomandări destinate ameliorării situaţiei minorităţii româneşti de pe tot teritoriul Serbiei, cum ar fi necesitatea asigurării posibilităţii de utilizare a limbii române în mod curent în Timoc sau îndreptarea deficienţelor înregistrate în ceea ce priveşte accesul la mijloacele de informare mass-media în limba română, angajarea în administraţie, problematica proprietăţilor comunităţii române, precum şi dreptul la serviciu religios şi libera practică a cultului în limba maternă pentru românii din Valea Timocului. Din păcate, imediat ce s-a semnat Protocolul, România a renunţat la „veto”-ul său. Ca urmare, acest document semnat de către partea sârbă, care a început negocierile pentru accederea în Uniunea Europeană, atingându-şi scopul, a rămas doar un cumul de angajamente pe hârtie. Asociaţiile românilor din Serbia şi politicieni din România reclamă în continuare nerespectarea de către Serbia a prevederilor Protocolului bilateral privind protecţia minorităţilor naţionale şi informează periodic statele UE despre faptul că „Serbia menţine aceeaşi linie rigidă în ceea ce priveşte respectarea angajamentelor asumate la Bruxelles în anul 2012. În acest moment, acordul nu este respectat de către partea sârbă”. Aşadar, nici după patru ani…

Europarlamentarul croat Marijana Petir acuză închiderea postului de radio Subotica

Europarlamentarul croat Marijana Petir acuză închiderea postului de radio Subotica

În acest context, se poate afirma că autorităţile croate au „învăţat lecţia” de la România, care s-a limitat doar la a obliga Serbia să promită schimbarea regimului drepturilor etnicilor săi, ulterior autorităţile de la Belgrad nerespectându-şi angajamentele. Poate tocmai de aceea, în ultima perioadă, oficialităţile de la Zagreb au declarat răspicat că vor bloca accesul Serbiei în blocul comunitar dacă nu sunt îndeplinite mai multe condiţii, printre care cea a drepturilor fireşti ale etnicilor croaţi de pe teritoriul statului sârb, precum şi o cooperare deplină a Belgradului cu Tribunalul pentru crime de război de la Haga. Dată fiind opoziţia croată, negocierile de aderare au fost amânate.

135 de ani de relaţii diplomatice România-SUA

Reporter: editura July - 13 - 2015 Comments Off on 135 de ani de relaţii diplomatice România-SUA

În vara anului 1880, secretarul de stat al Statelor Unite W. M. Evarts consacra nivelul de reprezentare a Americii la Bucureşti la rangul de legaţie, numindu-l pe unul dintre cei mai străluciţi diplomaţi americani, Eugen Schuyler, agent diplomatic şi consul general. Apoi, în toamna aceluiaşi an, la Washington, a fost notificată recunoaşterea internaţională a independenţei României, de către trimisul special al principelui Carol, colonelul Sergiu Voinescu. Începea astfel prima misiune diplomatică a unui român în SUA.

Preşedintele SUA Richard Nixon la Muzeul Satului (Bucureşti, 1969)

Preşedintele SUA Richard Nixon la Muzeul Satului (Bucureşti, 1969)

O privire asupra istoricului relaţiilor dintre cele două ţări atestă faptul că din a doua parte a secolului al XIX-lea, tot mai mulţi români, atât din Regat, cât şi din Transilvania, au ales, unii dintre ei determinaţi de conjucturi politice dificile să emigreze în Statele Unite. Date fiind aceste realităţi, relaţia directă România-SUA a căpătat treptat noi valenţe, concretizate în contacte şi consultări permanente între conducătorii celor două ţări. Date fiind meandrele istoriei, legăturile au fost întrerupte în 1941, fiind reluate în 1946, la nivel de legaţie. Ulterior, deşi apartenenţa României la grupul statelor comuniste din estul Europei a dus la o răcire a legăturilor cu SUA, poate fi remarcat totuşi faptul că, mai ales anii 1960-1970, diplomaţii americani au urmărit cu consecvenţă „disidenţa” regimului lui Nicolae Ceauşescu, adoptând o nouă poziţie faţă de ţara noastră. Cu toate rezervele faţă de excesele regimului totalitar, este limpede că România a fost abordată dintr-o perspectivă oarecum diferită. Stau mărturie relaţiile bilaterale care au cunoscut o considerabilă dezvoltare, unul dintre evenimentele de o importanţă deosebită fiind vizita istorică a preşedintelui Richard Nixon la Bucureşti şi acordarea unui statut aparte României în cadrul politicii geostrategice americane în Europa Centrală şi de Sud-Est. „Primul ambasador american la Bucureşti, William Crawford, a înţeles că liderii României adoptau o poziţie independentă de Moscova. Observaţiile sale, transmise Departamentului de Stat, au generat o re-evaluare completă a politicii SUA cu privire la România şi au pus bazele relaţiei unice, dar complexe, pe care SUA şi România au menţinut-o în perioada războiului rece. Şi în timp de război, şi în timp de pace, în perioade de creştere şi în perioade de declin, americanii care au lucrat în România au simţit o puternică afinitate faţă de această ţară şi poporul său”, notează Mark Taplin, fost Însărcinat cu Afaceri american la Bucureşti.

Parteneriat strategic

Vizita preşedintelui Bill Clinton la Bucureşti (1997)

Vizita preşedintelui Bill Clinton la Bucureşti (1997)

Intrarea României, după 1989, în rândul statelor democratice a fost salutată cu căldură şi susţinută ferm de SUA. Stau mărturie vizitele oficiale efectuate la Bucureşti de preşedinţii Bill Clinton, în 1997 şi George W. Bush, în 2002, precum şi sprijinul american constant şi substanţial acordat pentru accederea şi intrarea României în NATO. O trecere în revistă a principalelor evenimente care marchează stadiul actual de dezvoltare a relaţiilor bilaterale dintre România şi SUA include momentul 1993, când România a redobândit „clauza naţiunii celei mai favorizate”; în 1996, Congresul SUA a aprobat permanentizarea clauzei; un an mai târziu, cu prilejul vizitei la Bucureşti a preşedintelui Bill Clinton, a fost lansat Parteneriatul Strategic Bilateral, în acelaşi an deschizându-se Biroul FBI în România. În anul 2002, cu prilejul reuniunii NATO la Praga, România a fost invitată să se alăture Alianţei Nord-Atlantice. Pentru a accentua momentul, preşedintele SUA George W. Bush ţinea la Bucureşti un discurs care consacra noua relaţie strategică dintre America şi România. Contactele bilaterale pe multiple planuri (politic, economic, cultural, militar) s-au intensificat considerabil, iar rolul strategic al României devenea unul „redefinit”. În 2003, autoritaţile americane au acordat României statutul de „economie de piaţă”, iar în anul 2005 s-a parafat Acordul privind activităţile forţelor Statelor Unite staţionate pe teritoriul României („Acordul de acces”), intrat în vigoare în 2006.

Preşedintele SUA, George W. Bush, la Bucureşti (2002)

Preşedintele SUA, George W. Bush, la Bucureşti (2002)

Aceste coordonate faste ale evoluţiei relaţiilor româno-americane au avut o relevanţă sporită cu ocazia aniversării, în 2010, a 130 de ani de relaţii bilaterale, când începeau negocierile privind cadrul juridic care reglementa amplasarea pe teritoriul României a unor componente ale sistemului american de apărare antirachetă. A fost momentul care a precedat adoptarea Declaraţiei Comune privind Parteneriatul Strategic pentru secolul XXI între România şi Statele Unite ale Americii, ceea ce confirma poziţia puternică a României de aliat al SUA, care plasează ţara noastră în cadrul managementului securităţii globale.

Aşadar, în 2015, la aniversarea a 135 de ani de relaţii bilaterale, parteneriatul SUA-România este mai strâns decât oricând. O atestă Departamentul de Stat american, care menţionează: „România este un partener strategic stabil al Statelor Unite în cadrul Alianţei Nord-Atlantice. Eforturile României de a promova cooperarea zonală în domenii ca apărarea, respectarea legii, energia, dezvoltarea economică şi protecţia mediului completează scopul SUA de a asigura stabilitatea în această zonă importantă şi sensibilă. Ţările noastre sunt legate totodată şi prin nenumăratele contacte personale şi de afaceri, precum şi de colaborarea în domeniul artei şi cel al educaţiei”.

Revista „Balcanii și Europa” din cadrul NIRO Investment Group se alătură prietenilor Statelor Unite ale Americii cu prilejul aniversării a 135 de ani de relaţii diplomatice dintre România și SUA. Apreciem pe deplin faptul că între țările noastre au existat relații diplomatice onorante, iar astăzi putem afirma că am devenit cu adevărat un aliat de nădejde al Statelor Unite.


  • Îmi amintesc limpede primirea călduroasă din partea poporului român” (Richard Nixon, preşedinte al SUA)
  • La Bucureşti, ploaia s-a oprit şi a apărut un curcubeu foarte clar. S-a întins pe cer până în spatele balconului care era luminat ca un memorial al libertăţii. A fost un moment uimitor, iar eu am şoptit: «Astăzi, Dumnezeu ne zâmbeşte»” (George Bush, preşedinte al SUA)
  • America ştie că destinul României este într-o Europă a păcii, democratică şi unitară, în care fiecare naţiune este liberă şi fiecare dintre naţiunile libere este un partener al Statelor Unite” (Bill Clinton, preşedinte al SUA)

 

70 de ani de la înfrângerea Germaniei naziste

Reporter: editura June - 17 - 2015 Comments Off on 70 de ani de la înfrângerea Germaniei naziste

Cea de-a 70-a aniversare a sfârşitului celui de-al doilea război mondial a reamintit lumii întregi că marea conflagraţie încheiată în 1945 a costat zeci de milioane de vieţi şi a generat o prăbuşire economică de proporţii planetare.

Parada militară de la Moscova, cea mai mare de până acum

Parada militară de la Moscova, cea mai mare de până acum

În anii ’50, milioane de refugiaţi erau pe drumuri, economia europeană se prăbuşise, 70% din infrastructura industrială a vechiului continent era distrusă. Învingătorii – coaliţia anti-germană din care făceau parte în principal URSS, SUA, Marea Britanie – şi învinşii (puterile Axei, conduse de Germania fascistă) încheiau una dintre cele mai sângeroase pagini ale istoriei omenirii

Ceremoniile aniversare din anul 2015 au debutat pe 7 mai, în oraşul polonez Gdansk, locul în care s-a tras primul foc de armă din al doilea război mondial. Apoi, pe 8 mai, dată cunoscută drept „VDay”, Ziua Victoriei, în alte mari capitale europene a fost punctat momentul aniversar. La Paris, preşedintele Franţei, François Hollande, a depus o coroană de flori la Mormântul Soldatului Necunoscut şi a participat, alături de secretarul de stat american John Kerry, la comemorările de la Arcul de Triumf. În Marea Britanie, regina Elisabeta a II-a s-a alăturat celor circa 1.000 de veterani de război la o slujbă în memoria victimelor din anii 1939-1945. La festivitatea de la Westminster Abbey au fost prezenţi şi reprezentanţi ai ţărilor care fac parte din Commonwealth şi care au luptat alături de britanici.

„VDay” a fost marcată şi peste ocean. Preşedintele Statelor Unite ale Americii a remarcat curajul unei generaţii care „efectiv a salvat lumea”, a adresat un apel la unitate aliaţilor europeni, iar în capitala Washington a avut loc un ceremonial desfăşurat la Memorialul „Al Doilea Război Mondial”, urmat de o demonstraţie aviatică.

Suverana Marii Britanii, Elisabeta a II-a, la slujba de comemorare

Suverana Marii Britanii, Elisabeta a II-a, la slujba de comemorare

Rusia a marcat 70 de ani de la încheierea celui de-al doilea război mondial cu o mare paradă militară, desfăşurată pe 9 mai în capitala Moscova, unde au defilat circa 16.000 de ostaşi ruşi (cărora li s-au alăturat trupe participante din mai multe țări, printre care Serbia, China, India, ș.a.). De consemnat că în Federaţia Rusă, ziua de 9 mai este sărbătorită ca „Ziua Victoriei în Marele Război pentru Apărarea Patriei”, actualul preşedinte Vladimir Putin preluând simbolul acestei zile pentru a le readuce aminte cetăţenilor ruşi de zilele de glorie de altădată. În acest context, Ziua Victoriei 2015 a fost un nou prilej de a reaminti poziţionarea Moscovei de partea învingătorilor din urmă cu 70 de ani şi de a etala forța și dezvoltarea actuală a țării, după cum a fost prezentată de președintele Putin. La manifestările din Moscova au participat numeroşi lideri politici, printre care: Ban Ki-moon, secretarul general al ONU, Xi Jinping, preşedintele Chinei, Abdel Fattah el-Sisi, preşedintele Egiptului, Pranab Mukherjee, preşedintele Indiei, Raul Castro, al Cubei, Nicolas Maduro, al Venezuelei, Ilham Aliyev, al Azerbaidjanului, precum și președinți ai unor state ce au făcut parte din componența fostei Uniuni Sovietice și care au participat la război. Uniunea Europeană a fost reprezentată de şeful delegaţiei UE în Rusia, Vygaudas Usackas. Semnificaţia zilei de 9 mai pentru soarta victoriei aliaţilor în 1945 a fost subliniată şi de secretarul de stat american John Kerry, care l-a felicitat, în cadrul unei convorbiri telefonice, pe omologul său rus Serghei Lavrov, accentuând „contribuţia imensă a poporului rus şi a altor popoare ale Uniunii Sovietice la înfrângerea fascismului”.

Secretarul de stat american John Kerry la ceremoniile de 8 mai, din Paris

Secretarul de stat american John Kerry la ceremoniile de 8 mai, din Paris

Germania, care, deşi a fost învinsă în cel de-al doilea război mondial, a reuşit să-şi regăsească locul în Europa şi în lume ca democraţie şi putere economică, sărbătorind pe 8 mai şapte decenii de la eliberarea de „obscurantismul nazist” a mulţumit aliaţilor occidentali, ca şi armatei sovietice: „Ei au pus capăt regimului de teroare naţional-socialistă cu preţul unor sacrificii inimaginabile”, a declarat preşedintele Bundestagului, Norbert Lammert, în cadrul unei sesiuni solemne a Parlamentului. De altfel, două demersuri ale Germaniei au purtat semnele reconcilerii istorice în zilele marcării celor 70 de ani de la încheierea celui de-al doilea război mondial. Este vorba despre prezenţa, în ziua de 7 mai, a şefului diplomaţiei germane, Frank-Walter Steinmeier, la ceremoniile organizate în fostul oraș-erou Stalingrad. Oficialul german a vizitat, împreună cu omologul său rus Serghei Lavrov, locurile unde s-a purtat sângeroasa bătălie şi a prezentat Rusiei scuze pentru suferinţele pe care trupele germane le-au provocat în acea confruntare. Apoi, pe 10 mai, a sosit la Moscova cancelarul german Angela Merkel, pentru a depune o coroană de flori la Monumentul Soldatului Necunoscut.

 

Pierderile României în cel de-al Doilea Război Mondial

Cancelarul german Angela Merkel la Mormântul Soldatului Necunoscut din Moscova

Cancelarul german Angela Merkel la Mormântul Soldatului Necunoscut din Moscova

Pierderile militare românești au fost de aproxiamtiv 300.000 de oameni. Totalul morților este de 93.326 (72.291 în timpul alianței cu Puterile Axei și 21.035 de partea aliaților): totalul dispăruților și prizonierilor este de 341.765 (283.322 în timpul alianței cu Puterile Axei și 58.443 de partea aliaților) numai 80.000 au supraviețuit captivității în Uniunea Sovietică. Sursele rusești menționează 54.600 de morți din cei 201.800 români prizonieri în Uniunea Sovietică.

Pierderile de civili sunt de 64.000 inclusiv 20.000 morți în timpul ocupației ruse a Basarabiei și Bucovinei din 1940-41 și genocidul populației rrome – 36.000 morți. Raidurile aliaților au provocat 7.693 de morți în rândul civililor.

Victimele Holocaustului evreiesc cuprind un total de 469.000 în 1939, din care 325.000 în Basarabia și Bucovina.

Redacţia a utilizat sursa „Wikipedia”. Posibil să existe şi alte evaluări.

9 Mai – Ziua Independenţei de stat a României

Reporter: editura June - 17 - 2015 Comments Off on 9 Mai – Ziua Independenţei de stat a României

Regele-Carol-I-Razboiul pentru Independenta-al-RomanieiNe reamintim cu recunoștință că la data de 9 Mai sărbătorim Ziua Independenţei de stat a României. Pe 9 Mai 1877, Parlamentul ţării a proclamat „Independenţa absolută a României”, prin ministrul Mihail Kogălniceanu declarând oficial că suntem „ dezlegaţi de legăturile noastre cu Înalta Poartă şi prin urmare ce suntem? Suntem independenţi, suntem naţiune de sine stătătoare”. În aceași zi, după amiaza, s-a strâns în jurul clădirii Adunării, un mare număr de bucureșteni, care au primit cu entuziasm vestea proclamării independenței, având drapele și torțe aprinse, cântând „Deșteaptă-te române!”. Tot în aceași seară, de 9 mai 1877, au avut loc manifestații de bucurie și la Craiova și Iași. A doua zi, după ce principele Carol I a semnat actul de independență, guvernul român a încetat plata tributului de 914.000 lei către Poarta Otomană, suma fiind direcționată în bugetul ministerului apărării.

Poporul român a participat în bătăliile războiului de Independență (1877 – 1878), purtate pentru neatârnarea țării cu peste 58.000 de oameni pe fronturi, din care mai mult de jumătate au fost omorâți sau răniți.

Articolul 5 din Tratatul NATO

Reporter: editura September - 10 - 2014 Comments Off on Articolul 5 din Tratatul NATO

1Evenimentele derulate după summitul de la Vilnius, de la sfârşitul anului trecut, şi până în prezent vor fi consemnate de istorie drept momente de referinţă pentru schimbarea cursului vieţii internaţionale. Miezul schimbării va fi, fără îndoială, Ucraina, denumită de un analist „marele elefant din colţul camerei”, care a precipitat întreaga situaţie, motivând necesitatea reevaluării întregului sistem de securitate europeană prins „în offsaid” de tupeul acţiunilor Rusiei. Întărirea flancului estic al NATO, concomitent cu reconsiderarea militară a situaţiei ţărilor membre ale Alianţei au devenit preocupări esenţiale. „Mutarea” Rusiei, prin anexarea Crimeei – folosindu-se de greşelile occidentului – a trezit şi a arătat fisurile, de acum vizibile, ale sistemului de securitate. Ceea ce era privit cu îngăduinţă s-a transformat în îngrijorarea ţărilor est-europene, care, după colapsul ucrainean, şi-au aţintit preocuparea către ce va face NATO. Până la sfârşitul anului trecut, cancelariile Europei nu vedeau posibilitatea ca Alianţa să se confrunte în viitorul previzibil cu o forţă asemănătoare cu cea sovietică din timpul războiului rece. Dar a urmat ce a urmat şi totul a devenit posibil.

Occidentul s-a întors, forţat de împrejurări, la prevederile Articolului 5 al Tratatului NATO, care oferă dreptul la apărare colectivă, dată din cel al auto- apărării, stipulate şi reglementate de Articolul 51 al Cartei Naţiunilor Unite. În faţa acestei stări de lucruri, administraţia americană a realizat că este timpul unor acţiuni de întărire a încrederii în Alianţă a ţărilor aflate în prima linie în faţa Rusiei dezlănţuite. Desantul preşedintelui Obama în Europa a venit într-un context în care bătrânul continent intrase într-o fază de nedumerire în faţa atitudinii preşedintelui Putin la Soci, care nu mai lăsa loc pentru dialog.

NATO 2013Mesajul preşedintelui american la aniversările de la Varşovia şi Normandia a fost obligat de situaţie să fie clar, pentru că Articolul 5 este expresia unui mecanism politic prin care SUA îşi „legimitează implicarea permanentă în problemele de apărare a aliaţilor”. În acest context, preşedintele american a respins distincţia făcută între membri vechi şi noi ai Alianţei, subliniind că pentru Washington „există doar membri NATO”. Istoric, articolul a mai fost invocat o singură dată în favoarea celui mai puternic membru al Alianţei, SUA, în urma atentatelor din 11 septembrie 2001. Ca o ironie a istoriei, securitatea militară a Statelor Unite, împletită din Pacific până la Marea Neagră, a trebuit să se supună unei lumi din ce în ce mai complexe şi mai dificil de controlat. În fond, esenţa mesajelor înaltului oficial american s-a dorit a fi garanţia credibilităţii apărării colective stipulată de Articol 5, sau altfel spus, un angajament de respectare a inimii tratatului fondator al NATO.

Ce înseamnă de fapt credibilitatea NATO? Un sistem de descurajare credibil construit de SUA şi de statele membre, capabil să lichideze o agresiune. În această definire se ascunde, însă, o precizare – dipolmatic exprimată – şi anume, în spatele articolului 5 nu stau numai americanii, ci toate statele membre, altfel totul ar fi o construcţie iluzorie şi periculosă pentru securitatea Europei. Mai mult decât atât, în Articolul 5 – după cum spunea un analist militar – o serie de aspecte sunt „eclipsate” de frumuseţea unei vechi dar faimoase lozinci euroatlantice: „unul pentru toţi şi toţi pentru unul”, care se încadrează (chiar dacă nu place) în jurisdicţia Talionului.

Situaţia actuală – dacă există curajul de a fi acceptată – este foarte serioasă, pentru că trebuie refăcut un sistem de securitate care a construit o doctrină cu un sistem de previzibialitate cu o necunoscută deloc de neglijat, Rusia. Iar printre numeroasele probleme ale rolului NATO în asigurarea securităţii lumii democratice este, fără îndoială, şi modalitatea de răspuns la orice posibilă agresiune din afară. Aceasta motivare este strict legată de complexul de factori geopolitici care permit reactivarea Articolului 5, dar şi de posibilitatea realizării unor amendamente privind aplicarea sau nu a acestui important articol. Un reputat analist aprecia că „se poate găsi un artificiu tehnic pentru evitarea obligaţiei de a interveni military, dar NATO ar deveni Consiliul Europei, OSCE, sau altceva dar nu NATO, cel din 1949”. Sărăcirea Articolul 5 ar goli Tratatul de esenţă, de rostul de a exista într-o lume care ne-a demonstrat astăzi că totul este posibil. NATO şi-a construit infrastructura de apărare colectivă în occident, de unde a şi acţionat în cazul conflictelor regionale. Situaţia din Ucraina a schimbat puţin, dar esenţial, substanţa termenilor de securitate regională şi continentală, astfel că NATO a simţit, în timpul şi după evenimente, că este necesară revederea conceptului privind Complexul Regional de Securitate care nu se mai poate încadra nici în perspectiva neorealistă nici în cea globalistă, posibile la finalul războiului rece. Dacă în timpul procesului de integrare economică europeană se vorbea de o Europă cu două viteze, cu cetăţeni „de mâna a doua“, în cazul sistemului de securitate cu acoperire a flancului de est situaţia este mai complicată şi mai urgentă. Acum sunt în joc forţa şi credibilitatea NATO. Una din greşelile vizibile după anexarea Crimeei a fost aceea a menţinerii unui mit care considera Rusia o „docilă ascultătoare a poveţelor occidentale” în capitalul şi sprijinul unei Europe unite şi mari. S-a crezut că un anumit compromis, oferit tacit Rusiei, prin „regimul temporar şi accidental” al prezenţei trupelor NATO pe teritoriul noilor state membre „ar fi suficient pentru potolirea unor posibile pofte” de extindere. Altfel spus, NATO şi-a construit constrângeri care au împiedicat deplasarea infrastructurii spre est, mizând pe un comportament liniştit al Rusiei. Din păcate, nici varianta autorilor teoriei compexului regional de securitate (Barry Buzan şi Ole Waever) nu mai este de actualitate, pentru că Europa de sud-est nu mai poate juca rolul unui sub-complex de securitate al UE. Situaţia actuală a dezvăluit o altă stare, pentru care NATO nu a avut şi nici nu a prevăzut mijloace de contracarare. În această conjuctură, noii aliaţi au resimţit nevoia unor garanţii suplimentare la Articolul 5, prin amplasarea scutulului american antirachetă pe teritoriul naţional. Această opţiune a reprezentat, de fapt, o reasigurare strategică, pentru că întregul teritoriu sud-est european s-a trezit, după evoluţiile din Ucraina, fără garanţii de securitate, cu posibilitatea unor noi anexări ruseşti, şi asta pentru că bazele NATO (din timpul războiului rece) erau rămase la timpul vechilor confruntări cu Uniunea Sovietică. Nu a fost un secret că Balcanii şi întreaga Europă periferică aveau nevoie de un pivot de anvergură al NATO pe flancul estic. Miliardul de dolari anunţat de preşedintele Obama la Varşovia, pentru restructurarea apărării Europei, era necesar, dar nu suficient pentru ca pivotul de catifea să devină impulsul pentru protejarea noii Europe. Drama Balcanilor de la sfârşitul secolului trecut a lăsat lecţii suficiente (din păcate), dar a atras o serie de întrebări după anexarea Crimeei, în esenţă, după cum se exprima generalul James E. Cartwright: NATO are capacitatea de a face faţă unui scenariu care implică utilizarea forţei militare, dar are oare şi voinţa de a lua măsurile necesare? Asta este întrebarea la care se uită astăzi Rusia”. Constatarea vizează direct „mercantilismul şi motivaţiile decidenţilor din lumea Occidentală”, şi asta în condiţiile în care mulţi se întreabă: cum să ai încredere în garanţiile lor de securitate, în forţele lor de reacţie rapidă şi în interpretarea lor asupra Articolului 5? Eşecul NATO în problema construcţiei flancului de est a îngreunat mult situaţia Ucrainei, oferind Rusiei posibilitatea să-şi continue planurile de a menţine la distanţă forţele Alianţei şi implicit haosul din ţara vecină. Toate promisiunile secretarului general NATO din timpul vizitei în Ucraina, rămân încă promisiuni în faţa Europei, care acceptă cu greu cugetarea preşedintelui Estoniei: „Ne-am întors la starea de natură hobbesiană. Perioada de pace, iubire şi Woodstock a luat sfărşit (…) astăzi în Anul Domnului 2014”. Din păcate, este greu de acceptat această realitate, dar.. acesta este adevărul!

Vasile Leca

Tradiţie şi actualitate în Hunedoara

Reporter: editura August - 9 - 2013 Comments Off on Tradiţie şi actualitate în Hunedoara

Tendinţele de integrare zonală, continentală sau de globalizare determină relevarea, cu sporită atenţie, a elementelor definitorii, specifice pentru identitatea unei naţiuni sau colectivităţi. Avem la îndemână exemple recente, din demersul editorial susţinut cu sprijinul financiar al unui mecena hunedorean – dl. Emil Ilie Părău – care a înţeles că fenomenul complex al integrării, cu menţinerea valorilor zonale şi naţionale, implică o zestre ce trebuie cunoscută cât mai corect, cât mai larg în spaţiul său de manifestare şi de adopţie. Astfel au văzut lumina tiparului o seamă de importante lucrări dedicate istoriei, culturii şi oamenilor acestor tărâmuri.

traditii-1

traditii-2

Regionalizarea – într-o Europă a contrastelor

Reporter: editura March - 15 - 2013 Comments Off on Regionalizarea – într-o Europă a contrastelor

A apărut o dilemă: conceptul de Europă a naţiunilor se află în contradicţie cu aplicarea descentralizării regionale, care pentru vestici a adus prosperitate? Aplicarea regionalizării în zona Balcanilor poate stârni animozităţi, în special de ordin etnic? Este oare coagularea în regiuni de dezvoltare explicaţia avansului statelor occidentale? În contextul iniţierii unui nou proces de organizare administrativ-teritorială de către autorităţile din România, ne propunem o trecere în revistă a modelelor de regionalizare europeană.

Regionalizarea  in dezbatereAtunci când este concepută pornind de la realităţile istorice ale locului, împărţirea pe regiuni poate împăca regionalismul (accentul local) cu dezvoltarea economică, fără să afecteze unitatea unui stat. Pornind de la aceste considerente, descentralizarea este un proces promovat de Uniunea Europeană, în cadrul căreia activează mai multe organizaţii care încurajează demersul (Organizaţia pentru Cooperare Economică şi Dezvoltare, Comitetul Regiunilor, Consiliul Municipalităţilor şi Regiunilor Europene, Adunarea Regiunilor Europene). De altfel, descentralizarea şi guvernarea pe mai multe niveluri sunt teme vechi pe agenda UE. În 1972 au fost puse bazele unor principii unitare privind politicile de dezvoltare regională pe întreg spaţiul comunitar, în 1975 a fost creat Fondul European de Dezvoltare Regională, apoi a fost elaborat Nomenclatorul Unităţilor Teritorial-Statistice (NUTS). Conceput pentru a se putea urmări dezvoltarea zonală pe criterii de comparaţie, acesta are următoarele niveluri ierarhice: NUTS 1 – echivalent al nivelului federal, cu suprafaţă în jur de 50.000 kmp şi populaţie în jur de şase milioane locuitori; NUTS 2 – nivel regional, (medie de 13.500 kmp pentru suprafaţă, două milioane locuitori populaţie), NUTS 3 – nivel departamental, NUTS 4, nivel comunal. În acest fel, s-a realizat o corespondenţă între nivelurile regionale din ţările comunitare şi dintre acestea şi decupajele administrative naţionale.

O privire spre Vest

Regiunile Europei au o geneză şi o consistenţă foarte variate. Dar, indiferent că este vorba despre regiuni politico-administrative, cu personalitate istorică şi culturală sau de regiuni născute din raţiuni economice, funcţionalitatea este criteriul de bază. Prezentăm câteva exemple relevante de regionalizare.

Franţa este considerată ca fiind modelul tipic de stat centralizat (suprafaţă mare, omogenitate etnică dată de procesul istoric de integrare prin asimilare a minorităţilor, statutul capitalei etc). Din cauza faptului că sistemul administrativ francez s-a caracterizat mult timp printr-o mare fragmentare, în anii `50 a fost instituit un nivel administrativ superior – cel regional. Delimitarea regiunilor a ţinut cont de dezvoltarea economică a marilor oraşe, dar şi de antecedentele istorice, majoritatea regiunilor reluând vechile provincii franceze. Franţa a ţinut cont, de asemeni, de tendinţele din UE. Astfel, în anii `80, a intrat în vigoare legea descentralizării administrative, pentru implementarea autonomiei locale prin asociere intercomunală.

La antipod se găseşte Germania, stat clădit pe structură federală. Federalismul german are motivaţii istorice (interne – fărâmiţarea politică din Evul Mediu în numeroase entităţi mici cu un grad pronunţat de autonomie; externe – aliaţii învingători în cel de-al doilea război mondial au susţinut ideea unei Germanii descentralizate, ca premisă esenţială pentru evitarea alunecării spre o nouă dictatură militară). Tradiţiile regionale, dar şi necesităţile practice au concurat în organizarea internă a R.F. Germane, făcând din această ţară un model de regionalism. Limitele tradiţionale ale fostelor state germane medievale s-au întrepătruns cu cele ale zonelor de ocupaţie militară postbelică, conturând actualele landuri. În schimb, autorităţile comuniste din partea estică a Germaniei au organizat statul după un model centralizat, fără un fundament regional identitar. Reunificarea a corectat aceste diferenţe, iar modelul vestic s-a extins şi în fosta RDG. Astfel, structura federală a Germaniei, constituită prin regionalizare, realizează un echilibru între tradiţiile istorice, arbitrariul impus de conjunctura politică de moment şi voinţa populaţiei exprimată prin referendumuri”.*

Despre fragmentare de-a lungul istoriei se poate vorbi şi în cazul Italiei sau Spaniei. Organizarea lor administrativă a ţinut cont de statutul diferit al unor minorităţi sau de individualitatea insulară. Dar atât regiunile italiene, cât şi comunităţile autonome din Spania ţin seama de fundamentul unor vechi structuri feudale. Cu toate contrastele teritoriale şi demografice, regiunile din aceste două ţări posedă un grad ridicat de funcţionalitate şi coeziune, în special datorită faptului că au apărut grupările de regiuni mari.

O împărţire vizibilă, prin delimitare oficială, apare în cazul Belgiei, model de organizare pe criteriu lingvistic, adevărat stat de „frontieră”, fragmentat între două comunităţi: flamandă şi valonă. Comunicarea dintre cele două se dovedeşte şi azi dificilă. De această realitate ţine seama modelul de regionalizare. Guvernele belgiene au ales să acorde încă din anii `60 din ce în ce mai multă autonomie celor două comunităţi, care au căpătat statut politico-administrativ în 1963, prin delimitarea oficială a Flandrei şi Valoniei, care au guverne şi parlamente proprii şi care tind să preia, în anumite domenii, atribute generalizte. Ulterior, în 1990, a fost delimitată şi regiunea Bruxelles. De acelaşi gen de prerogative statale extinse beneficiază şi cantoanele din Elveţia, care au propria Constituţie, propriul parlament, propriul sistem de guvernare, autonomie fiscală reflectată prin sisteme proprii de impozitare, organizare distinctă a sănătăţii, învăţământului, poliţiei, justiţiei etc. La polul opus se află Danemarca, stat care constituie în prezent una dintre naţiunile cele mai omogene ale continentului (danezii formează peste 96% din totalul populaţiei), fapt ce se răsfrânge şi în structura sa, neexistând contraste regionale majore. Ca urmare, cele 14 districte sunt rezultatul unor delimitări convenţionale, fără suport regional constituit din argumente istorice şi culturale. În schimb, Grecia, deşi compactă etnic (grecii formează circa 98% din totalul populaţiei), prezintă o mare fragmentare administrativă, ceea ce a determinat ca regiunile rezultate să fie relativ artificiale, dar respectând ansamblurile structurate de-a lungul istoriei. Nu acelaşi lucru se poate spune despre Marea Britanie, unde criteriul istoric a făcut loc, în organizarea regiunilor, priorităţii pentru atragerea de investiţii şi realizarea în parteneriat a anumitor obiective economice şi sociale. Încurajate şi finanţate de guvernul central, comitatele engleze au iniţiat acţiuni de cooperare în vederea asocierii în grupări medii şi regiuni de planificare economică extinse (restul coeziunii fiind dat de conservatorismul britanic…). Modelul a fost implementat şi în Irlanda, care are regiuni de planificare economică cu nivel superior celor 26 de comitate tradiţionale.

Se poate observa din aceste exemple că organizarea pe regiuni în occidentul european de astăzi poate avea ca bază, pe lângă decupajul administrativ, criteriul istoric, coeziunea economică şi omogenitatea etnică. Mai mult, poate fi susţinută prin legi şi reglementări la nivel naţional, întregul proces fiind unul liber. Un aspect se detaşează în mod evident: fiecare stat a abordat în funcţie de interesele şi datele sale interne concrete descentralizarea susţinută de către Uniunea Europeană.

Şi o alta spre Est

În statele din răsăritul continentului, structurile administrativ-teritoriale au purtat o puternică amprentă politică, manifestată printr-o centralizare excesivă, prin subminarea sau chiar prin negarea autonomiei locale, printr-o evidentă tendinţă de uniformizare a discrepanţelor sociale, culturale sau etnice. Numai ţările cu o structură federală bazată pe argumentul eterogenităţii etnice (Iugoslavia şi Cehoslovacia) au putut conserva unităţi regionale comparabile ca mărime cu cele din vestul continentului.

Reformele administrative din aceste ţări au început să „curgă” după cel de-al doilea război mondial, iar schimbările succesive au avut ca rezultat reducerea numărului nivelelor administrative, generalizându-se astfel sistemul departamental, lipsit de colectivităţi locale puternice, cu autonomie financiară. Consecinţa s-a văzut după căderea regimurilor comuniste: statele blocului răsăritean care au devenit membre ale UE au lacune mari de dezvoltare şi sunt nevoite să-şi reevalueze organizarea administrativ-teritorială, care nu face faţă noii configuraţii în care se găsesc. Nu este un proces uşor. Occidentul are un avans considerabil în timp, iar temelor nevralgice dintr-o zonă în care nu lipsesc frământările entice li se adaugă imperativul economic al dezvoltării. Toate acestea sunt de natură să genereze ample dezbateri.

Soluţia Poloniei

Campioană a absorbţiei fondurilor europene, această ţară care avea, înainte de 1998, 49 de unităţi administrative (similare cu judeţele din România), a trecut la aplicarea unei reforme profunde în domeniu. Astfel, Polonia este organizată pe trei niveluri – 2.478 comune, 379 districte (powiats) şi 16 regiuni (voievodate). Fiecare diviziune are competenţe proprii, atribuite prin lege. Spre exemplu, regiunile (voievodatele), cele mai mari entităţi (suprafaţa cuprinsă între 9.412 kmp şi 35.589 kmp şi o populaţie între 1.000.061 şi 5.130.000 locuitori), cuprind un corp administrativ, ales prin vot direct şi un corp executiv, condus de un „mareşal” numit de premier. Au competenţe în principal în domeniul apei, drumurilor, sănătăţii, serviciilor sociale, educaţiei, culturii şi dezvoltării economice. Există, într-adevăr, decalaje datorate şi unor cauze externe (spre exemplu, regiunile care au avut o creştere susţinută în ultima perioadă sunt avantajate de schimburile comerciale cu Austria şi Germania, în schimb regiunile cele mai slab dezvoltate sunt situate în special în est, în vecinătatea Rusiei, Belarusului şi Ucrainei…). Se observă, totuşi, că regionalizarea din Polonia, susţinută de o lege puternică, poate duce absorbţia fondurilor europene la un nivel de 80%.

România – tradiţie şi actualitate

După Unirea din 1859, unitatea administrativă de bază a statului român a devenit judeţul. După unificarea teritorială de la finalul primului război mondial, România era compusă din 71 de judeţe, aparţinând celor 10 provincii istorice: Transilvania, Banat, Crişana, Maramureş, Bucovina, Basarabia, Moldova, Dobrogea, Muntenia şi Oltenia. Pentru numai doi ani, din 1929 până în 1931, România a aplicat o organizare regională: au fost stabilite 7 directorate ministeriale locale, care respectau personalitatea juridică a judeţelor din care erau formate. Mai târziu, România a fost reîmpărţită în 10 ţinuturi (+ capitala), conduse de rezidenţi regali. Dar acestea nu respectau tradiţia istorică (Bucegi, Ţinutul Dunării de Jos, Olt, Ţinutul Mării, Nistru, Prut, Someş, Mureş, Suceava, Timiş). După 1947 au avut loc o serie de reforme menite să schimbe faţa administrativă a României potrivit cerinţelor socialiste. Astfel, au apărut 26 de regiuni, care au devenit 18, apoi, în 1968, s-a revenit la judeţe, municipii şi oraşe, organizare care există şi în prezent.

După căderea comunismului, Constituţia din 1991 şi Legea administraţiei publice locale au stabilit ca unităţi administrative de bază judeţele, municipiile, oraşele şi comunele. Ca şi în cazul altor state din această parte a continentului (Ungaria, Slovacia, Bulgaria etc), în România au apărut regiuni de dezvoltare (corespunzătoare cu diviziunile de nivel NUTS 2), create în perspectiva aderării la Uniunea Europeană şi perpetuate până în prezent. Acestea nu sunt unități administrativ-teritoriale, nu au personalitate juridică, fiind rezultatul unui acord liber între consiliile județene și cele locale, pentru coordonarea dezvoltării zonale. Astfel, există Regiunea Bucureşti-Ilfov (cu reşedinţa la Bucureşti), Regiunea Nord-Vest (cu reşedinţa la Cluj-Napoca), Regiunea Vest (cu reşedinţa la Timişoara), Regiunea Sud-Vest Oltenia (cu reşedinţa la Craiova), Regiunea Sud Muntenia (cu reşedinţa la Călăraşi), Regiunea Sud-Est (cu reşedinţa la Brăila), Regiunea Nord-Est (cu reşedinţa la Piatra-Neamţ) şi Regiunea Centru (cu reşedinţa la Alba-Iulia).

Noul proiect de regionalizare a României ar urma să ţină seama deopotrivă de faptul că teritoriul ţării este structurat în ansambluri regionale cu personalitate istorică şi culturală distinctă, provincii a căror funcţionalitate a fost demonstrată de-a lungul timpului, de realitatea că organizarea pe regiuni, însoţită de o reală descentralizare, este un proces susţinut de UE, dar şi de imperativul economic al apropierii exerciţiului bugetar 2014-2020 al Uniunii Europene.

————————————————————————————-

* Dănuţ Radu Săgeată – Modele de regionare politico-administrativă”.

Din nou despre “chestiunea romă”

Reporter: editura October - 18 - 2011 Comments Off on Din nou despre “chestiunea romă”

Libera circulaţie în Uniunea Europeană a adus avantaje semnificative. În perioada 2004-2007, creşterea mobilităţii forţei de muncă sub influenţa noilor ţări care au aderat la UE a determinat o creştere a produsului intern brut al UE cu aproximativ 40 de miliarde de euro. Dar ea a adus şi problema prezenţei în Occident a unor cetăţeni europeni consideraţi indezirabili, împotriva cărora s-au luat măsuri ce atentează tocmai la acest drept. La un an după ce o serie de ţări din Europa au început să desfiinţeze tabere de romi şi să expulzeze sute de cetăţeni ai UE, în principal în România, Comisia Europeană (CE) a susţinut că este pe cale să câştige lupta pentru protejarea dreptului cetăţenilor la libera circulaţie în întregul bloc, arătând că „nu va ezita să ia poziţie în cazul în care statele membre nu aplică în mod corect acest drept fundamental, în special garanţiile procedurale care protejează cetăţenii UE de o expulzare arbitrară sau disproporţionată”, după cum argumentează Viviane Reding, comisar european pentru justiţie.

În realitate, deşi majoritatea ţărilor membre au transpus integral normele UE în materie, zece state fac obiectul procedurii de încălcare a prevederilor tratatelor pentru nerespectarea, în perioada martie – iunie 2011, a normelor referitoare la libera circulaţie a persoanelor. Acestea sunt Austria, Cipru, Cehia, Germania, Malta, Lituania, Spania, Suedia, Polonia şi Regatul Unit. Portugalia şi Finlanda au răspuns preocupărilor Comisiei fie prin dialog bilateral, fie prin adoptarea de legi care asigură conformitatea cu dispoziţiile directivei. Alte 14 state membre (Bulgaria, Danemarca, Estonia, Franţa, Grecia, Ungaria, Italia, Irlanda, Letonia, Luxemburg, Olanda, România, Slovacia şi Slovenia) au prezentat proiecte de modificări legislative, inclusiv calendare precise pentru adoptarea şi intrarea în vigoare a normelor. Comisia examinează şi detaliile măsurilor pe care Danemarca şi Olanda le-au prevăzut sau le-au adoptat pentru a asigura conformitatea deplină cu legislaţia UE. În cazul Franţei, guvernul a adoptat modificările legislative impuse de către CE, inclusiv garanţiile care protejează cetăţenii UE împotriva expulzărilor arbitrare.

În perioade dificile din punct de vedere economic, unele state membre pot fi tentate să ia măsuri discriminatorii, care îi afectează pe cetăţenii UE sau pe membrii familiilor acestora, atenţionează CE, care adaugă că acţiunile naţionale unilaterale în acest domeniu nu îşi au locul.

Una se predică, alta se întâmplă…

Susţinătorii drepturilor romilor – primii vizaţi de măsurile de restricţionare a liberei circulaţii – au avertizat Bruxellesul că nu face destul pentru a proteja cel mai mare grup etnic minoritar din Europa şi că evacuările şi expulzările romilor continuă, în primul rând în Franţa şi Italia, notează ziarul britanic „The Guardian”, care aminteşte că în iulie anul trecut, preşedintele francez Nicolas Sarkozy a fost criticat de CE şi Vatican atunci când a corelat imigraţia de criminalitate şi a promis să expulzeze imigranţi romi şi să desfiinţeze taberele ilegale. Peste 70% dintre taberele ilegale de romi au fost ulterior demolate. Un an mai târziu, ONG-uri franceze au declarat că, în pofida unei astfel de „ţintiri discriminatorii” din partea guvernului, există acelaşi număr de romi în Franţa ca anterior măsurii. Victoria Vasey, directorul juridic al Centrului European pentru Drepturile Romilor (CEDR), cu sediul în Ungaria, a avertizat: „Expulzările au loc încă, în primul rând în Franţa şi Italia. Ele continuă şi în Germania, dar aici tind să fie de cetăţeni romi din Kosovo şi ca atare nu sunt acoperite de legislaţia UE. Declaraţia Comisiei, care laudă strategiile sale, este, evident, destul de diferită de ceea ce se întâmplă pe teren”.

Cercetările grupului au demonstrat că în Franţa există o tendinţă nouă, de plasare a persoanelor în centre de detenţie pentru imigraţie înainte de a fi îndepărtate. „Şi evacuările din tabere rămân în vigoare, fiind parte din planul lui Sarkozy. Acest lucru creează un climat de hărţuire extremă. În Italia, situaţia este similară – hărţuirea prin evacuări repetate. Dar, spre deosebire de Franţa, unde acest lucru este parte a unei politici naţionale, strategia din Italia este organizată în mai mare măsură la nivel de municipalitate”, argumentează Vasey.

La rândul său, „Médecins du Monde” arată că, între iunie şi începutul lui august, cel puţin 500 de romi au fost evacuaţi din tabere din oraşul port sudic francez Marsilia. În Italia, 154 de evacuări ţintite au avut loc la Roma, între lunile martie şi mai, afectând 1.800 de romi. În Danemarca, deportările cetăţenilor romi ai UE au fost deseori contestate cu succes în instanţă. Strategia a fost înlocuită prin ţintire continuă în vederea arestării şi hărţuirea acestor cetăţeni de către autorităţile daneze. „UE a cerut integrarea romilor, dar nu impune aplicarea legislaţiei europene, care ar trebui să protejeze romii şi toţi cetăţenii UE împotriva unei astfel de ostilităţi ţintite”, punctează Robert Kushen, directorul executiv al CEDR.

O poveste veche

O succintă privire înapoi în timp ni-i arată pe romii de pe teritoriul României atestaţi documentar încă din 1385. Pe întreg parcursul Evului Mediu, au fost robi pe moşiile domneşti, bisericeşti şi boiereşti. În 1837, divanul Ţării Româneşti decidea dezrobirea ţiganilor care aparţineau statului, la 1848 Adunarea Obştească din Moldova abolea robia pentru ţiganii clerului şi pentru meseriaşii din oraşe, iar în 1866 era decisă eliberarea tuturor membrilor etniei.

Nu a durat foarte mult până când condiţia de oameni liberi şi-a pus amprenta asupra mentalului colectiv al romilor. Când, în 1933, Calinic I. Popp Şerboianu punea bazele organizaţiei „Asociaţia Genarală a ţiganilor din România”, conştiinţa identităţii etniei începuse să se manifeste. Cea mai bună dovadă este apariţia, în acelaşi an, a „Uniunii Generale a Romilor din România”, înfiinţată de A. Lăzurescu Lăzurică. Obiectivele celor două organizaţii erau similare: educaţie pentru romi, pregătire profesională, integrare socială, sedentarizarea nomazilor. După cum se poate observa, nu foarte departe de obiectivele care ţin şi azi capul de afiş al problematicii romilor.

Pe parcursul următoarelor etape istorice, etnia a avut de înfruntat dificultăţi majore. În timpul celui de-al doilea război mondial, romii au fost deportaţi sau li s-a interzis deplasarea. Ulterior, în perioada ceauşistă, s-a încercat şi la noi, la fel ca în cazul Bulgariei, Ungariei, Poloniei sau fostei Cehoslovacii, sedentarizarea şi uniformizarea socială a romilor.

Metodele forţate nu au dat roade. Mişcarea romilor a continuat. La mijlocul anilor ’70 prindeau glas activ sociologii romi Nicolae Gheorghe şi Vasile Burtea, care plănuiau întâlniri ferite, pentru binele etniei. La Sibiu era Ion Cioabă, la Craiova, Valerică Stănescu, autorul „Legilor şatrei“, la Timişoara activa Ioan Mirescu, instructor cultural şi coregraf. Gânditorii romi se organizaseră, iar schimbările pe care le-a adus Revoluţia din 1989 au găsit etnia capabilă să promoveze lideri şi să se adapteze deschiderii internaţionale a României.

În prezent există o elită tradiţională şi una modernă. Din prima fac parte romii mai în vârstă, iar a doua înglobează lideri politici, profesori, medici, avocaţi, oameni de cultură şi sportivi. Elita tradiţională există de când sunt romii, cea modernă s-a înfiripat la noi în perioada interbelică, fiind continuată în comunism şi evidenţiată după Revoluţie. Romii de elită de acum fac parte din organizaţii non-guvernamentale care apără drepturile etniei lor. Intelectuali de seamă promovează interesele romilor la nivel decizional, iar în contextul favorabil proiectele sociale şi culturale care vizează etnia romă au căpătat amploare şi rezultate. Partida Romilor Social Democrată şi Partida Romilor „Pro Europa”, ca formaţiuni reprezentative ale etniei, încearcă să se preocupe de toate aspectele vieţii romilor. Dacă în 1990 erau doar câteva persoane implicate în mişcarea romilor şi care aveau studii superioare, acum sunt mii de studenţi şi persoane care au terminat facultatea, specializate în toate domeniile şi care contribuie nemijlocit la dezvoltarea şi integrarea cu succes a membrilor etniei în societatea română modernă.

Dar nu există doar progrese în iniţierea şi aplicarea unor politici publice coerente care să amelioreze situaţia romilor. Există numeroase foruri internaţionale care se ridică împotriva persecuţiilor şi discriminării cărora le cad victime romii. Între acestea, UNICEF, care desfăşoară numeroase programe dedicate îmbunătăţirii situaţiei acestei etnii. 11 state din Europa de Est şi de Sud-Est au o minoritate romă numeroasă (Bulgaria, România, Albania, Bosnia şi Herţegovina, Serbia, Muntenegru, Kosovo, Macedonia, Croaţia, Turcia şi Moldova). Şi în Ucraina şi Rusia există o populaţie romă consistentă, despre situaţia căreia se ştie destul de puţin.

Incluziunea romilor nu este doar o obligaţie care ţine de respectarea drepturilor omului, ci şi o necesitate economică şi socială, în interesul tuturor statelor membre ale Uniunii Europene.

Tendinţe naţionale şi continentale

În Europa de Sud-Est se estimează că trăiesc 3,7 milioane de romi, aproximativ 1,7 milioane din ei (46%) fiind copii. Datele Băncii Mondiale privind numărul total al romilor sunt aproape de cinci ori mai mari decât datele de recensământ. În timp ce populaţiile majoritare prezintă o tendinţă de scădere în ţările studiate, populaţiile rome cresc într-un ritm rapid. În Bulgaria, Macedonia, România şi Serbia, procentul cetăţenilor cu o vârstă sub 19 ani este între 22% şi 29% la nivelul întregii populaţii, în comparaţie cu 41% – 47% în cazul romilor. Populaţiile rome sunt mai tinere decât populaţiile majoritare datorită efectului combinat al natalităţii ridicate şi al speranţei de viaţă mai scăzute. Procesul de extindere a Uniunii Europene a atras atenţia asupra situaţiei romilor, atât în ceea ce priveşte încălcarea drepturilor omului, cât şi recunoaşterea faptului că nu se poate crea o Europă armonioasă din punct de vedere social fără incluziunea romilor şi a altor categorii vulnerabile din societate. În 2005, nouă state din Europa Centrală şi de Sud-Est, în colaborare cu Banca Mondială, PNUD (Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare), Institutul pentru o Societate Deschisă şi ONG-uri rome, au lansat Decada de Incluziune a Romilor, angajându-se să amelioreze condiţiile de trai ale romilor şi să combată discriminarea împotriva lor.

Aminteam că România este una dintre ţările cu o importantă comunitate de romi – aproximativ 1 milion de etnici. Ţara noastră are în derulare o Strategie naţională privitoare la integrarea acestei etnii, axată în principal pe implementarea  în domeniul educaţiei a două proiecte strategice, derulate prin Agenţia Naţională pentru Romi şi finanţate din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial pentru Dezvoltarea Resurselor Umane 2007 – 2013. Este vorba despre „Educaţia copiilor romi – calea spre un loc de muncă stabil” şi „Şcoala – o şansă pentru fiecare”. Mai mult, pentru a extinde aria dezvoltării proiectelor care vizează integrarea romilor, noua Strategie naţională de integrare a romilor pune accent pe crearea unor pârghii sociale care să răspundă nevoilor acestei etnii.

Pe lângă eforturile interne de integrare a romilor, se pot evidenţia şi elemente de sprijin extern, dată fiind calitatea de cetăţeni europeni pe care o au romii datorită statutului României de ţară membră a UE. Printre problemele pentru care vor trebui găsite grabnice rezolvări se află discriminarea sistematică, „un grad intolerabil de excludere”, încălcarea drepturilor omului, o stigmatizare severă şi discriminare atât în viaţa privată, cât şi în cea publică.

Plecarea în masă a etnicilor romi către ţările occidentale a stârnit o adevărată furtună internaţională, cu manifestări reprobabile de xenofobie şi discriminare. Romii au devenit obiectul oprobriului cetăţenilor occidentali, al acuzaţiilor de tot felul, uneori nejustificate, iar autorităţile au trecut la aplicarea unor măsuri punitive pe care Uniunea Europeană le-a catalogat drept încălcări ale drepturilor la libera circulaţie. Atitudinea faţă de romi continuă să genereze tensiuni la cele mai înalte niveluri în câteva state europene. Doar revenirea la calea dialogului a produs efecte benefice. Autorităţile române, împreună cu partenerii occidentali, au ajuns la concluzia că problematica celor aproximativ 12 milioane de reprezentanţi ai etniei rome la nivelul continentului este şi una europeană, nu numai locală, şi că doar conlucrarea va genera rezultate favorabile în demersul comun, benefic tuturor părţilor implicate, pe care îl va aduce integrarea romilor, cetăţeni cu drepturi egale în Uniunea Europeană.