NUMARUL
205-206
Președintele formațiunii PLUS, Dacian Cioloș, precum și Renew Europe, au apreciat Rezoluția Parlamentului European cu ...
Datele cele mai recente ale Eurostat pun în evidență faptul că unul din șase adulți ...
În Bosnia-Herțegovina se înregistrează un fenomen cutremurător din perspectiva percepției autorităților vizavi de istoria recentă, ...
Relațiile internaționale par să se fi conformat și ele rigorilor impuse de protocoalele scrise sau ...
PROLOG. Când am întors ultima pagină a volumului ,,ANUL ZERO 1945, O ISTORIE”, eram la ...
Ca urmare a liberalizării politicii românești față de Occident, în anul 1971, împreunpă cu alte ...
Fondată la 4 aprilie 1991, înainte cu câteva luni de proclamarea independenței Republicii Moldova, revista ...
Imaginea savantului Nicolae Iorga în memoria colectivă a poporului român este copleșitoare. Practic, ea întruchipează ...
De-a lungul timpului, personalități publice considerate reprezentative și cu mare anvergură au fost desemnate de ...
II. Căldură, mișcare, interese militare Rege printre combustibili, petrolul încă face să se învârtă roțile economice, ...
Potrivit celebrului „ceas al sfârșitului” - numărătoare simbolică a clipelor care despart omenirea de un ...
Statisticile internaționale referitoare la modul în care guvernele și politicienii au gestionat situațiile de urgență ...
Dincolo de biografiile romanțate și de personajele spioni care umplu volumele și cinematografia există destine ...
Digitalizarea accelerată a politicii are o mulțime de fațete, iar liderii din toată lumea se ...
Motto: „Vox populi, vox Dei”*     Ca și altădată, doi cumetri, profitând de noul regim acordat supraviețuitorilor ...
Datoriile moștenite după destrămarea fostei Iugoslavii de statele balcanice care și-au declarat independența au fost ...

Moldova sub ocupaţie sovietică

Reporter: editura June - 17 - 2012 Comments Off on Moldova sub ocupaţie sovietică

Basarabia după Unire. Odată cu destrămarea Imperiului ţarist şi reunirea Basarabiei cu România, prin decizia Sfatului Ţării, din 27 martie 1918, Tratatul ruso-turc semnat la 16 mai 1812 la Bucureşti intra în desuetudine. După 106 ani, prin revenirea la patria-mamă, Basarabia dobândea un nou statut, care trebuia consfinţit printr-o recunoaştere internaţională.

Prima recunoaştere oficială a unirii Basarabiei cu România a venit din partea Consiliului Suprem al Conferinţei de Pace de la Paris, din 3 martie 1920. Această Hotărâre a fost întărită prin Tratatul semnat la 28 octombrie 1920 de Marea Britanie, Franţa, Italia şi Japonia, pe de o parte, şi România pe de altă parte, act prin care era recunoscută unirea. Au urmat alte acorduri internaţionale (Pactul Briand – Kellogg, din 27 august 1928, sau convenţiile semnate la Londra, la 3 şi 4 iulie 1933), care aveau o semnificaţie specială şi pentru statutul internaţional al Basarabiei, fapt remarcat şi de presa vremii din numeroase state europene. Ziarul Echo de Belgrad, de pildă, scria, la 5 iulie 1933: „Guvernul de la Moscova nu a voit să recunoască de jure realipirea Basarabiei la România, dar recunoaşte de facto frontiera Nistrului şi, de aceea, este un mare succes diplomatic pentru România”. La rândul său, Journale des Nations (Geneva), din 6 iulie 1933, consemna: „Pactul pune capăt singurei dispute certe care mai întuneca orizontul Europei orientale, aceea a Basarabiei”. Noul climat din relaţiile cu URSS a permis României stabilirea de relaţii diplomatice normale cu această ţară (iunie 1934) şi sprijinirea admiterii ei ca membru al Societăţii Naţiunilor, în toamna aceluiaşi an. Prin aderarea la Societatea Naţiunilor, URSS se obliga, potrivit art. 10 al Pactului organizaţiei, să respecte şi să apere integritatea teritorială a celorlalţi membri, împotriva oricărei agresiuni externe. Aceasta constituia o garanţie în plus şi pentru frontiera României pe Nistru, deoarece, aşa cum consemna istoricul Alexandru Boldur, reprezenta o dovadă că Uniunea Sovietică „ţine seama de starea de fapt şi s-a angajat a o respecta şi a se abţine de la orice agresiune împotriva României”… (A. Boldur, Statutul internaţional al Basarabiei, Chişinău, Tipografia „Tiparul Moldovenesc”, 1938, p. 22).

Sub ocupaţie sovietică. În toamna anului 1939, la umbra Pactului (Ribbentrop-Molotov) semnat cu Germania nazistă, URSS îşi încalcă angajamentele internaţionale de a renunţa la folosirea forţei şi începe să se războiască cu vecinii pentru revendicări teritoriale. După Polonia (septembrie 1939) şi Finlanda (martie 1940), în urma notelor ultimative din iunie 1940, România este silită şi ea să se supună dictatului Moscovei, iar nordul Bucovinei, ţinutul Herţa şi Basarabia intră sub ocupaţie sovietică. De fapt, URSS nu s-a împăcat niciodată cu pierderea Basarabiei. În 1924, la şase ani de la unire, după eşuarea încercărilor de înfiinţare a unei „Republici Sovietice Basarabene” (1919), sovieticii proclamă în stânga Nistrului Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească (RASSM), în componenţa Ucrainei. RASSM, având capitala mai întâi la Balta, apoi la Tiraspol, reprezenta o enclavă artificială, cu o suprafaţă de circa 7 500 Km2 şi o populaţie cu puţin peste 500.000 de locuitori. În fapt, această enclavă cu pretenţii de statalitate avea ca scop principal să menţină ideea existenţei unei provincii moldoveneşti aparţinând URSS, succesoarea Imperiului ţarist. De altfel, în Memoriul (strict confidenţial) care a premers înfiinţarea RASSM, se sublinia că noua construcţie statală „ar focaliza atenţia populaţiei basarabene şi ar crea pretexte evidente pentru pretenţiile alipirii Basarabiei la Republica Moldovenească”. În scurt timp, RASSM va deveni un spaţiu de unde sunt puse la cale cele mai virulente acţiuni de diversiune şi de propagandă împotriva Regatului Român. Stalin însuşi afirmase, încă din noiembrie 1924: „Dacă Basarabia va fi sub aspect propagandistic pregătită pentru unire cu RASS, ocuparea acestei provincii de către Armata Roşie va putea fi făcută destul de repede”. Pentru Stalin şi Molotov, momentul „unirii Basarabiei cu RASS” a sosit în urma înţelegerilor cu Hitler. Imediat după ocuparea Basarabiei şi nordului Bucovinei de către trupele sovietice, organele politice şi administrative bolşevice din RASSM îşi extind împuternicirile în teritoriul dintre Nistru şi Prut. La 2 august 1940, Sovietul Suprem al URSS aprobă unirea RASSM cu Basarabia şi constituirea, pe această bază, a Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti (RSSM), în componenţa Uniunii Sovietice. Cu această ocazie, a fost operată o nouă amputare teritorială a Moldovei istorice: judeţele Cetatea Albă, Izmail şi Hotin, inclusiv regiunea Cernăuţi şi o parte a actualului raion Briceni au fost anexate în mod abuziv RSS Ucrainene.

O caracteristică generală a ocupaţiei sovietice în RSSM a constituit-o discriminarea sistematică a populaţiei majoritare româneşti, fenomen început din anii 1940-1941 şi accentuat după război. În iulie 1944, de pildă, dintre cei 1.335 de activişti cu munci politice de răspundere din RSSM, majoritatea (1.116) o formau ruşii şi ucrainenii aduşi din alte regiuni ale URSS. Totodată, din cei 69 de membri ai CC al Partidului Comunist al Moldovei, 50 erau ruşi, şase moldoveni şi restul de alte naţionalităţi. Primul basarabean (Simion Grossu) numit în funcţia de prim-secretar al CC al PCM a venit abia în 1980, după patru decenii de ocupaţie sovietică.

Mai grave s-au dovedit acţiunile de anihilare a identităţii naţionale a românilor basarabeni, ce depăşesc ca virulenţă practicile autorităţilor ţariste. Schimbarea echilibrului demografic prin strămutări de populaţie şi anihilarea rezistenţei antisovietice prin arestări, execuţii şi deportări în „regiunile neospitaliere ale URSS” (după expresia primului şef al poliţiei secrete bolşevice, Felix Dzerjinski) au căpătat, în primele decenii ale ocupării Basarabiei de către autointitulaţii eliberatori sovietici, proporţii monstruoase. În noaptea de 12/13 iunie 1941, cu numai o săptămână înainte de izbucnirea războiului germano-sovietic, peste 32.000 de persoane din teritoriile româneşti anexate în 1940 de URSS au fost deposedate de averi şi deportate în Siberia şi Kazahstanul de Sud. În marea lor majoritate, acestea erau persoane înstărite, membri ai principalelor partide politice din România perioadei interbelice, care se opuneau deschis măsurilor de colectivizare şi rusificare declanşate de Stalin. Un al doilea val de execuţii şi deportări s-a desfăşurat în anii 1944-1946, când peste 46.500 de basarabeni şi bucovineni, precum şi circa 9.000 de români din Transnistria au căzut victime ale răzbunării staliniste. La începutul lunii iulie 1949, în cadrul aşa-numitei operaţiuni Sud, alte peste 48 000 de persoane (inclusiv peste 11.000 copii), au fost deportate pe vecie din RSSM în Kazahstanul de Sud, în ţinutul Altai şi regiunile Kurgan, Tiumeni sau Tomsk, ale RSFS Ruse.

O soartă tragică au avut-o biserica şi slujitorii acesteia, care au suferit o dublă opresiune. Pe de o parte, aceasta se datora intoleranţei ateiste a puterii bolşevice, care a sugrumat şi restrâns permanent sfera activităţilor şi credinţelor religioase de orice fel. Pe de altă parte, în cazul Bisericii ortodoxe basarabene era vorba şi de anihilarea spiritului patriotic, naţionalist (proromânesc) şi a atitudinii antisovietice pe care autorităţile le reproşau clerului şi slujitorilor acestuia. În timpul celui de-al doilea război mondial, în Basarabia funcţionaseră aproape 900 de biserici ortodoxe. În 1946, numărul lor scăzuse la 582, iar în 1961, la 327. Un proces asemănător au cunoscut şi celelalte culte. În privinţa mănăstirilor din spaţiul basarabean, situaţia a evoluat la fel de dramatic: de la 24, câte funcţionau în 1945, în mai puţin de două decenii toate au fost complet închise, iar clădirile au primit alte destinaţii. Din toamna anului 1962, singurul lăcaş monastic care a mai funcţionat în Moldova sovietică în timpul regimului comunist a fost mănăstirea Japca (de femei), dar aceasta îşi pierduse caracterul românesc prin aducerea de călugăriţe din Rusia.

În deceniile şapte-nouă ale secolului XX, o acerbă dispută politico-ideologică s-a derulat în relaţiile româno-sovietice, având ca punct nodal aşa-numita „chestiune basarabeană”, îndeosebi tezele istoriografiei sovietice privind existenţa unui popor şi a unei limbi şi culturi moldoveneşti, diferite de poporul, limba şi cultura română. Numeroase documente declasificate în ultimii ani atestă convingător că, în mod sistematic şi la toate nivelurile, oficialii sovietici acuzau orice referiri apărute în publicaţiile din România la isoricul Basarabiei ca reprezentând pretenţii teritoriale la adresa URSS şi punere în discuţie a frontierei de pe Prut.

Un nou destin

La 27 august 1991, cu patru luni înainte de consacrarea oficială a destrămării URSS, Parlamentul de la Chişinău adoptă Declaraţia de independenţă a Republicii Moldova, deschizând calea unui nou destin pentru populaţia basarabeană.

În serialul de articole consacrate Republicii Moldova în 2011 şi în prima parte a acestui an, publicate de revista „Balcanii şi Europa”, am prezentat pe larg mutaţiile şi semnificaţia evoluţiilor pozitive înregistrate în primele două decenii de independenţă ale tânărului stat moldovean. De la „Podul de flori” şi „regăsirea fraţilor cu fraţii” (aprilie 1990), trecută apoi printr-un violent conflict militar pe Nistru, provocat de separatişti (1992), Republica Moldova a parcurs un drum sinuos şi complicat. Câştigurile acumulate într-un timp relativ scurt sunt, însă, certe şi recunoscute de comunitatea internaţională: libertatea de conştiinţă şi de expresie, afirmarea şi consolidarea drepturilor civice şi democratice, schimbarea înfăţişării localităţilor, opţiunea fermă pentru integrarea europeană sunt astăzi realităţi pe care nimeni nu le mai pune la îndoială. Pentru România, prima ţară care a recunoscut independenţa Republicii Moldova, în 1991, relaţia moldo-română a rămas una de suflet, prioritară. Iar dezideratul rostit de preotul basarabean Vasile Ţepordei în 1931, în pofida scurgerii timpului, rămâne de actualitate: „sădirea sincerităţii între fraţii de acelaşi sânge, fără de care nu este posibilă cimentarea sufletească”.

Ioan C. Popa

 

Basarabia sub ocupaţie rusă

Reporter: editura April - 16 - 2012 Comments Off on Basarabia sub ocupaţie rusă

În urma aşa-numitei păci de la Bucureşti, din mai 1812, teritoriul şi populaţia dintre Prut şi Nistru erau rupte din trupul vechiului stat al Moldovei şi intrau sub stăpânire rusească. Din 1813, noua anexiune primea denumirea oficială de Basarabia. Ce s-a întâmplat în cei 200 de ani care au trecut de atunci? Răspunsul nu este simplu, iar consecinţele acelui act s-au constatat în timp. Pentru poporul român s-a dezvoltat treptat un sentiment de frustrare, ca urmare a înstrăinării printr-un act de forţă a unei importante părţi a ramurii sale răsăritene. Pentru puterea ocupantă, pe parcursul mai multor decenii s-a elaborat o întreagă „teorie” despre o aşa-zisă eliberare a Basarabiei, care timp de secole nu şi-ar fi dorit ceva mai bun decât alipirea la Imperiul Rus. O „teorie” care s-a născut în timpul ţarismului, a supravieţuit şi s-a dezvoltat în timpul comunismului, dar mai are şi astăzi susţinători. Dincolo de disputele politice sau istorice care nu au încetat niciodată, raptul din 1812 a marcat dureros şi uneori tragic, timp de două secole, raporturile româno-ruse.

Actul unirii Basarabiei cu Romania - 27 martie 1918

Pe fondul unor puternice frământări şi nemulţumiri sociale, atât din partea boierilor, cât şi a bisericii şi a ţăranilor moldoveni care cereau păstrarea obiceiurilor pământului, moştenite din vechime, în timpul ţarului Alexandru I (1801-1825) administraţia rusă a recunoscut şi menţinut, o perioadă, anumite drepturi populaţiei autohtone. Aceste drepturi au fost reduse drastic de noul împărat rus, Nikolai I, care, în 1828, a introdus Instituţia pentru cârmuirea Basarabiei, populaţia fiind supusă unui amplu proces de rusificare: limba maternă a moldovenilor nu mai poate fi utilizată în documentele oficiale şi, treptat, este înlocuită din şcoli; schimbarea echilibrului demografic este intensificată prin continuarea colonizării provinciei cu imigranţi din alte regiuni ale Imperiului sau chiar din ţări europene. În 1873, Basarabia este transformată în gubernie rusească, fiind integrată total Rusiei ţariste.

Lichidarea nobilimii basarabene. Măsurile prin care se urmărea anihilarea identităţii etnice şi culturale a românilor basarabeni s-au desfăşurat în cadrul unui amplu proces de asimilare, care a cunoscut periodic momente de intensitate maximă, dar şi de rezistenţă şi nesupunere faţă de acţiunile puterii dominante. Încă din 1814 au izbucnit o serie de revolte antiruseşti, alimentate atât de ţăranii liberi, cât şi de boieri. După un nou război ruso-otoman, urmat de pacea de la Adrianopol (2/14 septembrie 1829), în semn de protest faţă de politica ţarului în bazinul dunărean, marele cărturar şi diplomat basarabean Alexandru Sturza, fiul primului guvernator al Basarabiei după anexiune, îşi dădea demisia din Ministerul de Externe al Rusiei, în care activase cu merite strălucite timp de două decenii. Mai târziu, într-o carte finalizată la maturitate, în 1853 („Notions sur la Russie/Menţiuni despre Rusia”), Alexandru Sturza punea în discuţie politica imperială faţă de noile achiziţii de teritorii şi populaţii de la periferie: Ne pare rău că în zilele noastre Rusia a ajuns la momentul critic… A centraliza, a rusifica, a şterge din ce în ce mai mult toate nuanţele locale, acesta este astăzi scopul principal ce preocupă puterea”. Savantul basarabean retras la Odesa atrăgea atenţia, în aceeaşi lucrare, asupra amplitudinii măsurilor de colonizare şi schimbare a compoziţiei sociale şi demografice în ţara sa de baştină: „Ruşii din interiorul imperiului şi o mulţime de străini de toate naţiile curg puhoi şi fără încetare spre Basarabia; ei se stabilesc aici în număr mare… ”.

Tratatul de pace ruso-turc

Care au fost consecinţele unei astfel de politici de colonizare şi asimilare în Basarabia? Una dintre ele, cu implicaţii directe asupra destinului identităţii românilor basarabeni, a reprezentat-o deznaţionalizarea nobilimii, care, potrivit opiniei unui renumit istoric, sub dominaţiunea rusă şi-a pierdut steagul naţional. Timp de aproape o jumătate de secol de la anexiune, nobilimea basarabeană a dus o luptă necontenită pentru limbă, cultură şi legile naţionale. Un fost reprezentant al administraţiei ţariste în Basarabia, F.F. Vighel, viceguvernator al provinciei în perioada 1823-1826, adept al rusificării, notează în Memoriile sale despre perioada respectivă: „Nimeni din nobilii moldoveni nu ştia limba rusă şi nu avea curiozitatea să vadă Moscova sau Petersburgul… Nobilii se considerau conducători ai poporului şi ţineau mult la naţionalitatea lor”. Nobilimea basarabeană reprezenta, aşadar, un stâlp al rezistenţei şi continuităţii identitare româneşti în teritoriul ocupat de ruşi. Potrivit mărturiilor istorice, la Chişinău se aflau în 1839 boieri moldoveni cu devotament pentru naţie; în 1848, tot în oraşul de reşedinţă al capitalei Basarabiei se proiecta editarea gazetei „Românul”; în anii 1862-1863, un partid al boierilor basarabeni visa la o singură Românie unită.

Sunt doar câteva din motivele pentru care administraţia ţaristă urmărea sistematic anihilarea şi lichidarea unei asemenea categorii sociale, ce se opunea planurilor imperiale de asimilare şi omogenizare a societăţii ruse. Datele statistice şi documentare sunt relevante. La şase ani după anexare, în 1818, lista nobililor din Basarabia număra 145 de familii, din care 138 (95 la sută) erau de origine moldovenească. În 1912, la centenarul anexării Basarabiei de către Rusia, numărul familiilor nobiliare ajunsese la 468, dar compoziţia lor etnică era schimbată radical: 327 dintre acestea, mai mult de două treimi (69 la sută), erau nemoldoveneşti, în timp ce numai 137 (30 la sută) mai proveneau din Moldova (Alexandru Boldur, „Soarta istorică a nobilimii din Basarabia”, 1935, Chişinău, p. 20-22). În procesul renaşterii naţionale ce a dus la unirea din 1918, rolul politic al nobilimii a revenit altei clase sociale – ţărănimea, căreia i se datorează în mare parte revenirea de atunci a Basarabiei la Patria mamă. „Ţăranul basarabean – scrie cu îndreptăţire istoricul Alexandru Boldur – care şi-a păstrat mentalitatea sa naţională şi limba, a făcut primul pas temeinic pentru reîntregirea neamului românesc” (*Op. cit., p.24).

Manastirea Capriana - ctitorie a patru voievozi moldoveni- Alexandru cel Bun, Ştefan cel Mare, Petru Rareş şi Alexandru Lăpuşneanu

Biserica – apărător al neamului. Alături de clasa socială a ţărănimii, un alt pilon al păstrării identităţii româneşti în Basarabia, sub ocupaţia ţaristă şi apoi sovietică, l-a reprezentat clerul, „din cădelniţele căruia – cum afirmă un autor inspirat – nu ieşea numai mirosul de tămâie, ci şi puţin parfumul culturii naţionale”. Este interesant de consemnat faptul că, în 1812, în momentul raptului, în Basarabia se desfăşura o puternică activitate religioasă, evidenţiată pregnant de numărul celor 775 de biserici parohiale şi 40 de mănăstiri şi schituri existente în 755 de sate şi oraşe ale provinciei, deservite de un numeros personal preoţesc, pregătit în spiritul valorilor naţionale. Încă de la început, s-a ivit un conflict: pe de o parte, biserica basarabeană, deşi trecută în urma unei decizii politice sub jurisdicţia Bisericii Ortodoxe Ruse, continua să militeze pentru un statut propriu, decurgând din caracterul specific al limbii, moravurilor şi obiceiurilor populaţiei locale, diferit de cel al populaţiei majoritare ruse a Imperiului; pe de altă parte, deşi Biserica ortodoxă se bucura de o mare autoritate în Rusia, ea devenise, sub presiunea ţarilor, o anexă a statului rus; membrii Sfântului Sinod, format din episcopi, erau numiţi de ţar şi deveneau astfel înalţi demnitari ai curţii imperiale, al căror scop suprem era să dezvolte în inimile enoriaşilor dragostea necondiţionată faţă de scaunul împărătesc. Sunt edificatoare, de pildă, cuvintele pe care le adresa moldovenilor de la Ismail, la 10 octombrie 1878, arhiepiscopul rus al Basarabiei, Pavel Lebedev, cu prilejul reocupării de către Rusia a celor trei judeţe din sudul provinciei (Bolgrad, Ismail şi Cahul): „Ţine minte, ţară nou alipită, că tu eşti avanpostul poporului rus şi al bisericii ruse, avanpostul prin care poporul rus şi biserica rusă intră în atingere cu popoarele de o credinţă şi de un sânge cu noi” (Nicolae Popovschi, Istoria Bisericii din Basarabia în veacul al XIX-lea sub ruşi, 1931/2000, Chişinău, Editura Museum, p. 147-148).

Buna Vestire

Este îndeobşte cunoscut faptul că primul ziar naţional românesc apărut la Chişinău, în mai 1906, la aproape o sută de ani de ocupaţie străină, s-a intitulat „Basarabia” şi a fost realizat de studenţi şi absolvenţi ai Seminarului teologic din capitala provinciei. „Limba noastră”, pe care Ovid Densuşianu o considera „cea mai frumoasă poezie închinată limbii române”, a fost scrisă de un preot-poet, Alexei Mateevici, cel care, în faţa studenţilor din Chişinău, în 1917, afirma: Da, suntem moldoveni, fii ai vechii Moldove, însă facem parte din marele popor român. Tot din rândul seminariştilor teologi s-au afirmat şi cei mai mulţi dintre făuritorii Unirii din 1918. În pofida înstrăinării şi a numeroaselor oprelişti, Biserica Basarabiei a supravieţuit regimului ţarist: în 1918, ea revenea la sânul Patriei mame cu o zestre însemnată: un patrimoniu spiritual păstrat cu evlavie. La acest capitol, poate cea mai bogată comoară – cum scria istoricul N. Popovschi în 1931 – a fost frumoasa limbă românească, acea limbă a vechilor cazanii pe care populaţia băştinaşă din Basarabia a păstrat-o cu sfinţenie sub scutul bisericii, cu via ei înrâurire, trecând-o prin toată negura vremurilor, ca o unică moştenire pe care nu i-a putut-o răpi oblăduirea străină” (Op. cit., p. 312.).

Pantelimon Halippa

Astfel de strădanii şi sacrificii au făcut posibil acel moment unic şi miraculos din 27 martie 1918, când Sfatul Ţării, dând glas voinţei populare şi invocând puterea dreptului istoric şi dreptului de neam, proclama unirea Basarabiei cu mama sa România. Un act prin care, aşa cum va afirma câţiva ani mai târziu unul din făuritorii săi, Pantelimon Halippa, se voia ca „Basarabia să nu mai fie măr de discordie între ruşi şi români (…), căci a fost, este şi trebuie să rămâie pământ românesc”. Sorţii îi pregăteau, însă, Basarabiei un destin plin în continuare de tragism şi neprevăzut.

Ioan C. Popa