NUMARUL
207-208
Din nefericire, din nou suntem martori ai modului incalificabil în care autoritățile ucrainene tratează minoritățile ...
Reputatul jurnalist și analist de politică externă Corneliu Vlad prezintă publicului un volum de rezonanță ...
Binecunoscutul critic literar și scriitor Eugen Uricaru, fost președinte al Uniunii Scriitorilor din România, este ...
Desigur, acțiunile sale, scrieri ori cuvântări, scrisori etc. i-au atras nemulțumirea administrațiilor, fiindu-i interzisă intrarea ...
Potenţialul ştiinţific al ţării noastre este construit de eminenţi oameni de ştiinţă din diferite domenii ...
profesionalism, reputație, patriotism Societatea românească de astăzi privește spre perioada dintre cele două Războaie Mondiale ca ...
Principiile statutului de neutralitate al unei țări au fost stabilite în secolele al XIX-lea și ...
Marea Neagră etalează încă una din fațetele ei de interes strategic cu mize regionale importante, ...
Susținător al unor proiecte de anvergură, solidar cu nevoile reale ale comunității în perioade dificile, ...
Cea mai importantă organizație internațională din lume, ONU, este direct implicată în eforturile de a ...
Destinul geopolitic al Mării Negre este unul paradoxal. Dacă în istoria modernă, timp de aproape ...
- înfruntarea titanilor La 3 noiembrie 2020, o lume întreagă va urmări alegerile prezidențiale din cea ...
În democrațiile avansate, politicienii reprezintă o elită a societății și se comportă ca atare. Astfel ...
  Ȋn sfârșit, după două „ture” de înaltă tensiune, am ales și noul nostru președinte, în ...
NIRO Investment Group a început lucrările de construcție pentru cel mai înalt hotel din România, ...
Niro Investment Group” – 20 de ani de implicare activă în societatea românească

Din nou românii din Ucraina protestează

Reporter: editura October - 11 - 2020 Comments Off on Din nou românii din Ucraina protestează

Din nefericire, din nou suntem martori ai modului incalificabil în care autoritățile ucrainene tratează minoritățile naționale. În cazul nostru, ne referim la populația românească. În urmă cu 13 ani, românii din Ucraina protestau energic împotriva continuării politicii nedrepte ce avea urmări grave asupra învățământului în limba română. Coperta revistei noastre, din data de 17 octombrie 2017 vorbește de la sine: „NU NE FURAȚI LIMBA ROMÂNĂ!”. În mod practic, se pune la cale desființarea sistemului de învățământ românesc, care cuprinde cel puțin 500.000 de elevi, românii fiind cea de-a doua minoritate, după cea rusească. 


Deși de-a lungul anilor Consiliul Național al Românilor din Ucraina a înaintat memorii către autoritățile de la București, în care deplângea încălcarea dreptului la educație în limba română, noi măsuri nu s-au arătat. Din păcate, comparația cu Ungaria și Bulgaria, și ele suportând încălcarea dreptului la limba lor națională, nu ne este deloc favorabilă, deoarece amintitele țări au ajuns la o oarecare înțelegere cu autoritățile din Kiev, în vederea asigurării drepturilor respectivelor comunități. Reprezentanții românilor au acționat în permanență împotriva scoaterii limbii române din școlile frecventate de români, adresându-se cu mai multe prilejuri și autorităților ucrainene, fără să se fi obținut vreun rezultat palpabil.

Concret, românii din Ucraina suportă consecințele unei mai vechi politici a statului vecin, de scoatere a limbilor materne din școlile în care învață și conaționalii noștri. Ungaria și Bulgaria au obținut unele rezultate, minime, în cadrul amintitei reforme teritorial-administrative a Ucrainei, care nu ține seama de faptul că toate aceste minorități ce trăiesc în Ucraina doresc să poată fi sprijinite de statele-mamă. 

În documentul prezentat de Consiliul Național al Românilor există solicitarea expresă ca problema învățământului în limba română să fie rezolvată cel puțin după modelul celei pentru maghiarii din Ucraina, cerându-se în același timp adoptarea unei Declarații a Parlamentului privitoare le Legea educației din țara vecină. Nefiresc este și faptul că Executivul român nu a negociat la timp spații administrative comune pentru vorbitorii de limbă română din Ucraina, după cum arată Consiliul Național al Românilor. De asemenea, se solicită insistent autorităților de la Kiev, printr-un Memoriu, ca raioanele în care românii sunt numeroși – Noua Suliță, Herța, Hlibova, Storojneț – din regiunea Cernăuți să formeze o singură unitate administrativ-teritorială, altfel, drept consecinţă plasarea celor patru raioane în poziții diferite ar determina ca românii să nu mai fie majoritari, din punct de vedere etnic, în niciunul din raioanele populate de ei și astfel să nu mai fie reprezentați nici în foruri decizionale locale. Măsurile luate de guvernarea ucraineană anterioară, în loc să îmbunătățească statutul românilor în privința limbii lor materne, agravează situația interetnică într-un ținut cunoscut a fi unitar altădată ca fiind tolerant. 

România a protestat, alături de Ungaria și în lumina recomandărilor Comisiei de la Veneția, din anul 2018, iar drept urmare, Kievul a dat puțin înapoi, notează mass-media europene, amânând intrarea în vigoare a prevederilor ce se referă la învățământul în limbile minorităților până în anul 2023. 

Această problemă a limbilor minorităților de pe teritoriul Ucrainei continuă să preocupe instituțiile blocului comunitar, cu atât mai mult cu cât statul vecin are ambiții de integrare europeană. 

Regretăm că o țară ca Ucraina, alături de care ne-am aflat de-a lungul istoriei, nu reușește să sprijine dorința minoritarilor de a coexista împreună cu ucraineni, în limitele conștiinței lor naționale. 

Carol Roman 
 
 

„Cavalerii noilor Apocalipse. NU VĂ FIE FRICĂ!”, de Corneliu Vlad

Reporter: editura October - 11 - 2020 Comments Off on „Cavalerii noilor Apocalipse. NU VĂ FIE FRICĂ!”, de Corneliu Vlad
Reputatul jurnalist și analist de politică externă Corneliu Vlad prezintă publicului un volum de rezonanță pentru calitatea presei, de „paznic” al democrației, cartea „Cavalerii noilor Apocalipse. NU VĂ FIE FRICĂ!”.

Volumul, rod al unei munci îndelungate, reunește texte relevante pentruanaliza de politică externă și percepția autorului asupra complicatelor relații internaționale, cu importantul lor impact asupra vieții de fiecare zi a tuturor cetățenilor planetei. „Amenințări globale, colosale, definite la proporții reale sau hiperbolizate, conștient sau nu, onest sau mistificator, derapaje logice interesate și instrumentate, politizate sau răstălmăcite. Toate aceste amenințări se regăsesc într-un numitor comun care include, între altele, ca elemente esențiale, sfidarea, evaluarea, avertismentul, imperativul acțiunii, dar și, din păcate, exagerarea și mistificarea, alarmismul și spaima – toate investite cu scopuri precise. Între aceste scopuri fiind restructurarea echilibrului global între principalii centri de putere ai lumii…”, notează autorul. 

Rând pe rând, jurnalistul abordează și coagulează fapte și evoluții, evidențiind „firul roșu” al propagării la scară planetară, prin mass-media, din toate unghiurile de interes(e) și pe toate vocile, a unor evenimente dramatice care au marcat – și determină în continuare – contemporaneitatea. 

Cu o documentare și o argumentație demne de un analist de politică externă de calibru, Corneliu Vlad își trece cititorul prin epoci și prin secole pentru a argumenta felul în care un tip sau altul de cultură a fricii au existat dintotdeauna în societatea umană, globalizarea fiind cea care în vremurile de azi ridică la scară planetară tot ce înseamnă veste proastă transformată în unealtă de propagare a spaimelor. „Că dezvoltarea economică a lumii nu este nici cea ideală, nici una echitabilă, că resursele naturale ale planetei se irosesc pentru totdeauna ori nu mai au timp să se refacă şi că trăim pe o planetă tot mai fragilă se ştie de câteva decenii. Dar că toate acestea încep să fie folosite, într-o măsură crescândă şi tot mai pe faţă, ca argumente pentru stagnarea sau chiar împuţinarea populaţiei globului e fapt mai nou”, remarcă autorul. 

Volumul semnat de Corneliu Vlad reprezintă un eveniment publicistic, prezentând o colecție de sinteze avizate, dar nu detașate, ale ecourilor istoriei recente și coagulând secvențe diferite într-un întreg cu valoare de avertisment: „Apocalipsei, multiplicată în felurite ipostaze, i se spune acum criză, terorism, pandemii, catastrofe ale mediului. Raţionalitatea secolului XXI este pusă la încercare”

Monografie dedicată lui Eugen Uricaru 

Reporter: editura October - 11 - 2020 Comments Off on Monografie dedicată lui Eugen Uricaru 
Binecunoscutul critic literar și scriitor Eugen Uricaru, fost președinte al Uniunii Scriitorilor din România, este o personalitate complexă, care și-a extins aria preocupărilor mult dincolo de literatură. Eugen Uricaru este perceput ca o forță a prozei românești și un creator de personaje puternice, ilustrative pentru o epocă. „Eugen Uricaru concepe fiecare roman constituit prin personaje de legătură, rețele dense de simboluri și, mai ales, într-o cu totul remarcabilă unitate stilistică”. În același timp, criticul literar are vaste preocupări istorice, care îl situează de partea celor care au ca obiectiv clarificarea sensului epocilor pe baza adevărului.

Monografie Eugen Uricaru

Opera lui Eugen Uricaru străbate și epocile care au urmat celui de-Al Doilea Război Mondial. „Cu romanul «Supunerea», urmat de «Cât ar cântări un înger», «Plan de rezervă» și, acum, în urmă, de «Beniamin», Eugen Uricaru începea, în anul 2006, cel mai import ciclu epic din stricta actualitate a prozei noastre”, arată autorul monografiei. 


Privind în partea a doua a lucrării, cititorul descoperă, condensată în câteva pagini, o operă impresionantă, un șir de romane și volume de nuvele care începea în forță în anul 1965 și pe care Eugen Uricaru le-a pus la temelia constructului literaturii române contemporane, la standardele cele mai înalte. La acestea se adaugă traduceri, scenarii de film și referințe critice impresionante, precum și lucrări de cea mai mare importanță, ca „Dicționarul general al literaturii române”, „Istoria literaturii române. Portrete contemporane” sau „Dicționarul scriitorilor români”. 

Intelectual de largă întindere, binecunoscut pentru susținerea ideii că România poate avea un mare proiect de țară prin cultura națională, Eugen Uricaru continuă neabătut un efort dedicat în întregime spiritualității românești, care îi este crez de-o viață.

Un gigant al culturii române – Nicolae Iorga (II)

Reporter: editura October - 11 - 2020 Comments Off on Un gigant al culturii române – Nicolae Iorga (II)

Desigur, acțiunile sale, scrieri ori cuvântări, scrisori etc. i-au atras nemulțumirea administrațiilor, fiindu-i interzisă intrarea în Transilvania și apoi și în Bucovina, iar în România, poziția sa de lider de opinie important nu era agreată, deoarece la nivelul Cancelariilor existau înțelegeri pe care Iorga le stânjenea prin ceea ce făcea public sau discret. De altfel, este știută schimbarea de poziție a Regelui Carol I, care, în schimbul unei recunoașteri timpurii a României de către Imperiul Austro-Ungar, a împiedicat prin acte administrative acțiunile Societății Carpații, a permis supravegherea de către serviciile secrete imperiale a unor lideri naționali, între care și Mihai Eminescu, și a oferit un alt centru de interes pentru activiștii mișcării naționale – Peninsula Balcanică. Nicolae Iorga nu a dat ascultare. Nu va fi pentru prima oară, deși convingerile sale conservatoare l-au făcut să fie un fidel al Coroanei. Dar nu doar ei, ci și poporului român, înainte de toate țăranilor. Răscoala acestora din 1907 a provocat un moment de indignare și amărăciune care s-a concretizat în răsunătorul său text „Dumnezeu să-i ierte!”

„Doctor Honoris Causa” al Universității Oxford

A plecat în refugiu la Iași, unde a dus o muncă titanică pentru păstrarea instituțiilor și spiritului Statului în anii zbuciumați, care erau anii disperări, când România s-a aflat pe marginea prăpastiei, în pericol de a dispărea de pe hartă. Dar n-a fost să fie. Această ieșire la liman se datorează și muncii neobosite, credinței nestrămutate în viitorul poporului român, al Statului român, pe care o nutreau personalități ca Nicolae Iorga, Mihail Sadoveanu și alți oameni de cultură, așa cum oamenii politici și Regele au stat drepți în fața furtunii. Iorga a fost între cei care au făcut ca viitorul să fie posibil. Publică un număr enorm de lucrări în limba română și în limbi străine, ține conferințe de la Sorbona la Buzău, este numit „Doctor Honoris Causa” la Oxford și este recunoscut drept un excepțional bizantinolog și medievist. Nu există un alt savant român care să se fi bucurat de o astfel de prestigioasă apreciere internațională. Preocuparea sa pentru destinul poporului român l-a făcut să se mențină în politica vie, ajungînd prim-ministru într-un moment extrem de dificil din cauza crizei economice care lovea lumea, din 19 aprilie 1931 până în 6 ianuarie 1932. Experiența a fost amară și dură pentru Nicolae Iorga. Sprijinirea lui Carol al II-lea, fie ca premier, fie apoi ca ministru de stat și apoi consilier regal, i-a adus antipatii, adversități și uri care în final s-au încheiat cu uciderea sa de către un grup criminal. Uciderea lui Nicolae Iorga nu era doar un asasinat politic, o răzbunare ticăloasă, era spulberarea unei speranțe în numele căreia Nicolae Iorga luptase toată viața: speranța că poporul român își va găsi pacea interioară în lărgimile fruntariilor sale naturale, pe care le va apăra întotdeauna și nu le va extinde nedrept niciodată. De aceea a și fost printre puținii membri ai Consiliului de Coroană care s-au opus ultimatumului sovietic privind cedarea Basarabiei și a Bucovinei de Nord. Tristă soartă pentru un om care a găsit de cuviință să-și închine viața românității! 


La 80 de ani de la asasinarea sa, Nicolae Iorga devine nu doar un erou al neamului românesc, dar și un profet al său.

Eugen Uricaru
 
 
 

O salutară rememorare

Reporter: editura October - 11 - 2020 Comments Off on O salutară rememorare
Potenţialul ştiinţific al ţării noastre este construit de eminenţi oameni de ştiinţă din diferite domenii încă din urmă cu multe sute de ani. O mărturie a acestei afirmaţii este atestată de faptul că, alături de nume de certă notoritate ale unor mari savanţi, cunoscuţi şi apreciaţi în zilele noastre, istoria a păstrat opere şi creaţii ale căror autori în mare măsură uitaţi. Printre acestea se află şi lucrări româneşti adesea de certă prioritate mondială, aparţinând unor nume româneşti care ar merita să fie scrise cu majuscule în panteonul marilor inventatori ai ultimilor 500 de ani.

Augustin Maior fizician pedagog si inventator

Ne reamintim astfel de inventatorul real şi nu cel aureolat pe nedrept al telefoniei multiple, inginerul Augustin Maior. Încă din anul 1907 în publicaţia „Elektronische Zeitschrift” a prezentat baza teoretică şi experimentele de certă originalitate.


Din arhivele secolelor XV—XVIII îl amintim pe Ioan Românul (Valahul), ce a trăit la sfârşitul secolului al XV-lea. A desfăşurat o activitate importantă la Alba Iulia, unde exista o mare pulberărie. Aici, Ioan Românul, a conceput reţete originale de explozivi, pe care, sibianul Conrad Haas lea menţuionat în conceperea vestitelor sale rachete multiple,cu trei trepte. Deci acestea sunt primele rachete multiple experimentate în anul 1529, ceea ce şi consacră un tiplu important de prioritate în istoria tehnicii. 

Amintim apoi pe contemporanul său Ioan Vitez (1408 — 1462), care la mijlocul veacului al XV-lea întemeiază, în centrul de cultură latină de la Oradea, o vastă bibliotecă, concomitent cu cel dintâi observator astronomic de pe teritoriul ţării noastre. 

Şi secolul al XIX-lea consemnează o figură demnă de preţuire — naturalistul şi profesorul Ştefan C. Michăilescu (1846 – 1899), om de ştiinţă cu preocupări multiple. Lucrarea sa, „Vârtej cu aburi”, a fost distinsă de Academia Română în anul 1897 cu premiul „Gheorghe Lazăr”. Modernitatea ideilor sale este ilustrată şi de scrierea lui, „Introducere în psihofizică”, publicată în 1829. 

Ioan Vitez

Între 1903 şi 1906, în vremea fonografelor şi gramofoanelor, Theodor Mănciulescu, un tânăr licenţiat în ştiinţe fizico-chimice al Universităţii din Bucureşti, elaborează o „maşină vorbitoare”, care nu era altceva decât un aparat precursor magnetofonului, sub titlul „electrografofon”.


Într-o vreme când telefonia se afla în continuă expansiune, iar reţeaua telefonică nu mai putea face faţă solicitărilor mereu mai mari, fizicianul şi inginerul Augustin Maior (1882-1963) creează telefonia multiplă, izbutind, cu utilizarea curenţilor purtători de înaltă frecvenţă şi pe baza unui sistem original, să transmită cinci convorbiri pe acelaşi circuit. Publică baza teoretică şi experimentele sale prioritare în cea mai cunoscută revistă de specialitate a vremii, „Elektrotechnische zeitschrift”, din anul 1907. Cu toate acestea, printr-o frustrare flagrantă, telefonia multiplă este atribuită adesea unui maior american, George Owen Squier, care abia în 1910 a izbutit să transmită doar două convorbiri pe acelaşi circuit.

Şi mai este cazul să amintim că nu întâmplător diplomele de merit acordate numeroşi ani de Departamentul Aeronauticii din Statele Unite ale Americii celor mai merituoşi aviatori, inventatori şi cercetători, poartă ca emblemă o „Pasăre Măiastră”, lucrare de Constantin Brâncuşi, realizată după originalul din Muzeul de Artă Modernă din New York, şi care sugerează bine inspirat „esenţa eternă a zborului”.

Toate aceste împliniri trecute cu vederea în istoriografie confirmă continuitatea geniului creator al poporului nostru. 
 

Andreea Răcănel

Profilul politicianului român în perioada interbelică

Reporter: editura October - 11 - 2020 Comments Off on Profilul politicianului român în perioada interbelică

profesionalism, reputație, patriotism

Societatea românească de astăzi privește spre perioada dintre cele două Războaie Mondiale ca spre o adevărată „epocă de aur”, inclusiv pe palierul politic. Aleșii poporului erau oameni consacraţi profesional, cu un profil moral nepătat, care au intrat în politică având averea făcută şi erau trataţi cu respect, de la egal la egal, în marile cancelarii ale Europei. 

Ion I.C. Bratianu

Clasa politică românească din perioada interbelică a fost chemată să ofere soluţii pentru o ţară ce își reîntregise teritoriul cu provinciile istorice și aproape îşi triplase populaţia. Avea datoria să gestioneze reformele instituţiilor statului, să le facă să funcţioneze eficient, să pună în mişcare sistemul democratic al parlamentarismului. S-au reușit aceste lucruri prin coagularea unei garnituri alcătuite din oameni politici din Vechiul Regat şi gruparea din spaţiile transilvănean, basarabean, bucovinean, după întemeierea statului naţional unitar. În acest fel s-a dobândit și exercitat experienţă în plus, un exerciţiu parlamentar mai bogat și s-a format o elită în care și-au găsit locul deopotrivă politicieni de carieră și jurişti, preoţi, profesori, economişti, bancheri, intelectuali. Nume ca Ion I.C. Brătianu, Alexandru Averescu, Alexandru Vaida-Voevod, Gheorghe Tătărescu, Armand Călinescu, Constantin Argetoianu sau Octavian Goga au rămas de-a pururi înscrise în Panteonul național ca modele ilustre de oameni de stat care stăteau în fruntea unei întregi clase politice de excepție.


Oamenii politicii interbelici aveau în primul rând o validarede pregătire profesională, cu dosare de formare bine puse la punct, fiind profesioniști recunoscuți în domeniile lor. De altfel, în politică nu se putea intra oricum, de oriunde și de la orice nivel; era obligatorie o ucenicie, o perioadă de formare în proximitatea unor lideri consacraţi, iar intrarea în lupta parlamentară era posibilă doar după acumularea de competenţă. În plus, politicianul roman interbelic respecta cu sfințenie un cod de onoare și de comportament, cu reguli care îi excludeau din politică pe cei cu probleme de imagine personală, cele cu legea fiind de neînchipuit în legătură cu ascensiunea politică. Și chiar dacă partidele aflate la putere își exercitau influența în administraţie, edificiul statului român intreblic a beneficiat de profesionişti cu competențe solide în economie, finanţe, cultură, social, oamenii politici din toate partidele având studii temeinice făcute peste hotare. Și nu era o regulă doar pentru marii lideri; de pildă, politicianul bsarabean Dumitru Bogos, deputat în trei legislaturi în Parlamentul României, din partea Partidului Național Țărănesc, era absolvent al Facultății de Drept a Universității din Varșovia.

I.G. Duca

Politicienii români care au activat între cele două Războaie Mondiale aveau, în același timp, o anumită etichetă a comportamentului politic. Având în față miza prestigiului, modelele lor erau marii oameni politici ai Occidentului. Deşi de multe ori dezbaterile parlamentare erau dure, se păstra decența, se invocau argumente, existau limite și se menținea un anumit standard moral înalt al alesului ajuns în fruntea statului, inclusiv modestia și măsura. A rămas ca un exemplu de măsură, decență și exemplu personal, chiar dacă era doar un detaliu, faptul consemnat după asasinarea premierului I.G. Duca de către legionari de „Adevărul” din decembrie 1933: în buzunarul marelui om politic se găsise „un bilet de călătorie la clasa a III-a”.


Demn de menționat este și faptul că politicienii români din perioada interbelică au avut raporturi stânse cu comunităţile din care proveneau, proiectele sociale făcând parte din acţiunea şi gândirea lor cotidiană; prestigiul omului politic interbelic era dublat de o dorință de a lăsa lucruri durabile patriei și posterității, în numele unui sentiment acut al istoriei şi al memoriei. Așa se face, de exemplu, că în intervalul 1923-1938, în condiții de stabilitate și profesionalism la nivel politic, industria românească s-a dezvoltat într-un ritm de 5,4 % pe an, unul dintre cele mai ridicate din întreaga lume. Chiar dacă politica românească din perioada interbelică nu a fost scutită de nepotism, trafic de influenţă, tranzacţii sau traseism, liniile generale erau direcționate spre servirea interesului public. 

Iuliu Maniu

Poate cea mai relevantă trăsătură a clasei politice interbelice a fost credința comună în idealul naţional, care a stat la baza dezvoltării fără precedent a României din acea perioadă, dimensiunea patriotică fiind unul dintre elementele dominante ale retoricii şi demagogiei politice, dar și ale unor întregi existențe politice. Un astfel de caz a fost, fără îndoială, Iuliu Maniu, artizan al Marii Uniri de la 1 decembrie 1918, un politician dublat de o mare competenţă şi pricepere politică. „Maniu a rămas în istorie ca un politician cu o ţinută morală exemplară, care nu a făcut concesii ideii de democraţie şi de constituţionalism în nicio împrejurare. Pentru ideile sale naţionale, constituţionale, europene, Maniu şi-a încheiat viaţa de om politic ca un martir. Din punct de vedere al comportamentului uman, el a trăit în austeritate materială şi financiară”, afirmă reputatul istoric și profesor universitar clujean Doru Radosav. În context, memoria istoriei păstrează un gest aparent mărunt, dar pe deplin definitoriu pentru Maniu, prin care marele om de stat şi-a oferit paltonul unui student care rămăsese fără haine de iarnă. 


Odată cu domnia lui Carol al II-lea, care, spre deosebire de primii doi regi ai României, Ferdinand și Carol I, voia să exercite puterea, a început promovarea unor politicieni mărunţi, oameni care îi deveneau în acest fel îndatoraţi și obedienți monarhului. Spre sfârşitul anilor 1930, stilul autoritar de conducere al Regelui şi creșterea influenței grupărilor de extremă dreapta au zdruncinat din temelii democraţia românească. Valurile istoriei ulterioare a României au făcut ca prea adesea să nu mai existe o adevărată cultură a politicianului ca om de stat, edificată pe profesionalism, prestigiu, patriotism.
 
Roxana Istudor

Fațetele neutralității

Reporter: editura October - 11 - 2020 Comments Off on Fațetele neutralității
Principiile statutului de neutralitate al unei țări au fost stabilite în secolele al XIX-lea și XX. Aflate de multe ori în „ochiul furtunii” unor războaie devastatoare ale trecutului, statele neutre au putut păstra avantaje consistente ori au avut de plătit un preț important.

Ambasadorul Americii la Paris, Benjamin Franklin, intermediind ajutorul Curții Regale a Franței pentru câștigarea independenței

Regulile neutralității prevăd ca statul care a decis să rămână în afara conflictelor să nu participe la ostilități, să nu ofere asistență beligeranților sau să recruteze trupe pentru cei implicați în război, să nu furnizeze sprijin logistic sau de spionaj militar. Pe de altă parte, un stat neutru păstrează dreptul de a face comerț cu toate părțile aflate în conflict, iar cetățenii săi pot exporta celor ce se află în stare de război arme și muniție. Fără această regulă, ajutorul dat de Franța neutră Războiului de Independență a SUA (1775-1783) nu ar fi avut rezultatul cunoscut – spre insurecția americanilor față de Imperiul Britanic au plecat importante transporturi de arme, bani, materiale, prin intermediul unor firme care treceau prin alte zone neutre, aparținătoare de Coroana… olandeză. În timp ce americanii au câștigat, pentru monarhia franceză acest efort a însemnat o gaură în buget de peste un miliard de livre (mai mult de 200 miliarde de dolari la valoarea actuală). Mare parte a istoricilor pun declinul financiar ulterior la baza izbucnirii Revoluției care l-a decapitat pe marele susținător… neutru al americanilor, Regele Ludovic al XVI-lea. 

Suedia a depozitat aur primit de la Banca Reichului

Pe segmentul circulației banilor prin statele neutre, este de notorietate descoperirea – soldată cu o anchetă – a faptului că în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, când și al treilea Reich, și aliații făceau presiuni asupra Elveției să nu deruleze niciun fel de comerț cu partea adversă, Banca Națională a țării făcea tranzacții… în aur cu majoritatea celor implicați în conflagrație, de la Germania, Italia, Japonia sau Ungaria până la Franța, SUA și Marea Britanie. Raportul final al comisiei internaționale independente care a pornit ancheta asupra acestor mișcări financiare ale statului elvețian, dat publicității după 12 ani de cercetări, menționează, printre altele, faptul că aurul rechiziționat de la evreii din Olanda era topit și transportat la Banca Centrală elvețiană, precum și că „Elveția a fost un punct major de vânzare și transfer al obiectelor de artă rechiziționate cu forța de naziști din teritoriile ocupate”. Pe de altă parte, rezultatul acestei politici de neutralitate este reflectat de cifre care nu lasă loc de multe speculații: în anul 1945, în Germania erau la pământ peste cinci milioane de locuințe, 12 milioane de oameni erau refugiați, iar producția agricolă era la nici două treimi din cea dinainte de război. Practic, Germania vestică a avut nevoie de hrana trimisă de SUA. Nici învingătorii nu stăteau mai bine: Franța, unde fuseseră distruse orașe întregi și peste 1,2 milioane de locuințe, nu apucase să plătească nici datorii mai vechi, dinainte de război, astfel încât aceiași americani i-au „iertat” pe francezii ruinați de aproape trei miliarde de dolari și au împrumutat Parisul cu alte 650 milioane de dolari, pentru reconstrucție. Elveția, în schimb, cu infrastructura aproape intactă și băncile prospere, a început să crească economic chiar și cu 5% pe an. Nu doar Elveția a făcut afaceri cu al treilea Reich, ci și neutra Suedia. Un Raport dat publicității de BBC în anul 1997 nota faptul că aproape 60 de tone de aur a căror proveninență a rămas necunoscută au intrat în Banca Centrală de la Stockholm. După război, Suedia a înapoiat Belgiei și Olandei anumite cantități de aur. 

Papa Pius al XII-lea a condamnat Holocaustul prin intermediul Radio Vatican

O altă regulă statuată de convențiile internaționale în dreptul țărilor care aleg neutralitatea este cea care spune că forțele aflate în război se pot folosi de rețelele de comunicații de pe teritoriul statului neutru, chiar dacă acestea sunt publice sau private. Unul dintre exemplele răsunătoare este cel al postului de radio al Vaticanului, insulă de neutralitate înconjurată de o Italie cu regim fascist. La un momnt dat, postul a încetat să furnizeze știri despre prizonierii de război și chiar despre starea vremii, întrucât liderii de la Roma considerau că astfel de informații ar putea da detalii despre amplasamentul flotei. De partea cealaltă, Aliații se foloseau de diverși intermediari din interiorul Vaticanului, cardinali care transmiteau mesaje de îmbărbătare polonezilor, de pildă, chiar cu riscul de a-și atrage furia regimului aflat la putere în Italia. De altfel, Papa Pius al XII-lea însuși a adresat, prin același Radio Vatican, un mesaj de Crăciun, în 1942, prin care condamna fățiș „uciderea a sute de mii de oameni doar pe motiv de rasă sau naționalitate”, aluzie directă la Holocaust, intervenție publică a unei entități neutre pe care „The New York Times” a numit-o „o voce singulară strigând din mijlocul tăcerii unui continent”.

România, inițial neutră, a fost nevoită să intre în Primul Război Mondial

În general, statele mai mici sau cu mai puțină putere își declară și păstrează neutralitatea, în încercarea de a prezerva suveranitatea națională și mai ales dacă se află la răscrucea intereselor celor puternici. De exemplu, în perioada interbelică, Finlandei nu i-a folosit la nimic să-și dorească neutralitatea, vecinătatea Rusiei bolșevice, mereu „îngrijorată” pentru securitatea proprie împingând statul nordic în cel de-Al Doilea Război Mondial. În 1948, când țara semna un document internațional prin care afirma că dorește să rămână „în afara oricăror conflicte”, pe teritoriul finlandez încă exista o bază militară sovietică ce nu avea să se închidă decât în anul 1955. La rândul său, România a plătit un preț uriaș în Primul Război Mondial pentru că a fost silită de evoluții exterioare grave să abandoneze neutralitatea inițială. Conflictul dintre Austro-Ungaria şi Serbia se transformase într-unul european şi trebuia făcută o alegere între Germania şi Rusia, cu toate implicaţiile istorice. La finalul Consiliului Coroanei condus de Regele Carol I, toţi membrii Consiliului, în afară de monarh, erau de acord ca România să rămână neutră și să-și întărească armata. Pe fondul unei situaţii complicate în teatrele de război şi a unei puternice diplomaţii a ţărilor Antantei, în august 1916, Ion Brătianu, șeful Guvernului român, încheia cu reprezentanţii Rusiei, Franţei, Angliei şi Italiei tratatele prin care România se obliga ca, cel mai târziu la 15/28 august 1916, să declare război şi să atace Austro-Ungaria. La finalul conflagrației, în documentul prezentat de delegaţia română a Comisiei de reparaţii din luna februarie a anului 1921 era precizat că pierderile Armatei române au fost de aproximativ 300.000 de militari căzuţi la datorie şi circa 80.000 de răniţi grav. Din categoria civililor au decedat peste 700.000 de oameni, din cauza mizeriei şi a numeroaselor suferinţe cauzate de armatele străine, un preț uriaș plătit de națiune pentru reîntregire și înfăptuirea României mari.


Lumea contemporană înregistrează ca state neutre, alături de amintitele Finlanda, Elveția, Suedia și Vatican, Republica Moldova, Malta, Irlanda, Serbia, Japonia, Liechenstein, Singapore, Costa Rica, Mexic, Mongolia, Turkmenistan, Uzbekistan, Panama, Rwanda.
 

Noi interese la Marea Neagră

Reporter: editura October - 11 - 2020 Comments Off on Noi interese la Marea Neagră
Marea Neagră etalează încă una din fațetele ei de interes strategic cu mize regionale importante, și nu numai. Proiectele de armonizare prin decizii coordonate ca interes în cadrul ,,Celor Trei Mări”- Baltică, Adriatică, Neagră – au o geometrie variabilă. Fiecare zonă prezintă rapid și oportunități de investiții separate, care pot balansa centrul de greutate prefigurat acum pe axa Nord–Sud. Factorul decisiv al acestor schimbări îl reprezintă accesul la resurse energetice mai ieftine, capabile să asigure funcționarea motorului economiei. În acest cadru strategic, dezvoltări recente evidențiază puntea Balcanilor ca element-cheie de legătură între Marea Neagră și Marea Mediterană, dar, în același timp, și zonă generatoare de tensiuni concurențiale.

Unitate în diversitate

Compania americană „Occidental Petroleum” trata cu România, în anul 1980, exploatarea în comun a câmpurilor de hidrocarburi din Marea Neagră

Securitatea energetică a devenit punct de referință de la care pornesc și la care ajung analizele geostrategice privind Marea Neagră. Diversitatea de orientare și angajare a țărilor riverane față de organizații, structuri și alianțe politico-militare, la care se adaugă interesele naționale specifice, alimentează un ghem de contradicții care par, la prima vedere, greu de armonizat. Printr-un numitor comun, ele pot fi aduse spre o construcție care să servească rezolvări de ansamblu. Acest element unificator ar putea fi generat de o piață a energiei. Resursele de hidrocarburi cu potențial cert de exploatare în platoul Mării Negre încep să fie abundente, ceea ce impune, ca următor pas, crearea unei infrastructuri care să permită accesul și distribuția resurselor recent descoperite. Iată de ce tentația succesului pe o piață nouă, un El Dorado al gazelor din Marea Neagră, dinamizează investiții și creează poli de interese diversificați. Până în anul 2014, zona Mării Negre era privită în analize doar prin spectrul militar, în care conflictele înghețate au avut puseuri fierbinți. După anexarea Crimeei de către Rusia, planurile NATO pentru întărirea prezenței la Marea Neagră dau, paradoxal, un suport mai puternic pentru plasarea de investiții aflate sub scutul de protecție al Alianței.


Noi interese

Platformă a companiei „ExxonMobil”, din SUA, în Marea Neagră

Președintele Turciei, Regep Tayyp Erdogan, a anunțat, la sfârșitul lunii august, descoperirea celor mai mari depozite de gaze naturale din istoria țării, un câmp din Marea Neagră estimat la 320 miliarde metri cubi de gaze naturale. Locul unde au fost descoperite gazele naturale – perimetrul Tuna 1 – este poziționat la circa 170 de kilometri de coasta Turciei, la intersecția frontierelor maritime ale Bulgariei și României cu apele teritoriale turcești. Tuna 1 se află aproape și de blocul Neptun din apele românești, unde zăcămintele sunt estimate la bază cu 42-84 miliarde de metri cubi. Deci o pungă cu perspectivă de 500 de miliarde de metri cubi de gaz natural plasează Marea Neagră pe harta mondială a energiei. 


În contextul geopolitic, în care rolul Rusiei ca exportator dominant de resurse energetice scade, noile zăcăminte din această regiune devin și mai solicitate, nu doar pentru Uniunea Europeană; marile companii americane sunt prezente în proiectele energetice, pentru a nu „scăpa startul” spre o afacere cu potențial de creștere puternică.

Tradiție de colaborare de 50 de ani

România, parte importantă a proiectului BRUA, de alimentare cu gaze a Europei

Prezența Statelor Unite în proiectele energetice de la Marea Neagră pentru evidențierea de câmpuri petroliere în offshore au fost negociate cu România încă din anii 1970. Vizita de stat, din 1978, a președintelui României în SUA și acordurile stimulate de președintele Jimmy Carter au deschis calea spre accesul la tehnologii de foraj de mare adâncime, în care americanii erau lideri de necontestat. Ioan Avram, fost ministru al Industriei Constructoare de Mașini, evidenția, într-o convorbire cu autorul acestor rânduri, cum au fost dezvoltate cu sprijinul companiilor americane din domeniul petrolului din Houston performanțele platformelor de foraj marin de producție românească. În 1980, Armand Hammer, președintele companiei „Occidental Petroleum”, aflată în top 10 al companiilor petroliere ale lumii, are oferte concrete de colaborare pentru exploaterea în comun a câmpurilor de hidrocarburi din Marea Neagră. Stenograma convorbirii avute cu Nicolae Ceaușescu, din 21 martie 1980, publicată în volumul VII al monumentalei lucrări ,,Supraviețuire și afirmare prin diplomație în anii Războiului Rece” (Editura Fundația Europeană Titulescu) relevă datele concrete ale unei viitoare colaborări pentru foraje de cercetare în câmpuri noi. Unui expert al „Occidental Petroleum”, aflat atunci în România, i se facilitează o vizită pe platforma de foraj marin pentru a analiza calitatea petrolului extras din Marea Neagră.


Acum în Marea Neagră este prezentă „ExxonMobil”, compania care în urmă cu opt ani a descoperit în perimetrul Neptun un masiv depozit de gaze, care ar asigura consumul României, dar și excedente pentru export. Momentan se așteaptă clarificări legislative, pentru a trece la faza de exploatare a zăcămintelor.

Mutații de mare actualitate

Balcanii pot redeveni placa turnantă între Mediterana și Marea Neagră pentru traseele magistrale care să unească potențialul energetic al regiunii. Turcia a descoperit zăcăminte substanțiale de gaz în Mediterana, într-o zonă cu statut juridic contestat de Grecia. Conflictul va fi rezolvat doar pe calea dialogului; altfel, Balcanii, din ,,butoiul cu pulbere” care a declanșat războaie, ar deveni ,,rezervorul de gaze” gata să explodeze. Interesele NATO echilibrează așteptările celor două state membre ale Alianței. În plus, Turcia este obligată să manifeste reținere pentru a putea valorifica investițiile din magistrala Anatolia, care ajunge în Europa, cu cheia la Grecia și Bulgaria. Pe de altă parte, Statele Unite pot aproviziona direct regiunea Balcanilor cu gaz natural lichefiat (GNL), prin terminalul din Alexandroupolis. Bulgaria a cumpărat o participație relevantă la această afacere, care dezvoltă un nou hub. Magistralele gaziere ajung să traverseze Dunărea pe la Giurgiu, România fiind parte importantă a proiectului BRUA. La BRUA se va conecta și conducta care unește magistrala europeană cu litoralul românesc, unde vor ajunge gazele din perimetrele offshore. Iată cum se profilează cu claritate o piață energetică a regiunii în care Marea Neagră oferă un triplu rol, cu noi tentații: pol de investiții, pol de resurse, pol de echilibru strategic.

Dan Constantin

 

Solidaritate, susținere și implicare în societate

Reporter: editura October - 11 - 2020 Comments Off on Solidaritate, susținere și implicare în societate
Susținător al unor proiecte de anvergură, solidar cu nevoile reale ale comunității în perioade dificile, prin alăturarea la inițiative umanitare, la care se adugă grija permanentă de a face ce trebuie pentru a avea acces la sănătate, artă și cultură, NIRO Investment Group şi-a câştigat, prin participare activă, statutul de partener important, care oferă sprijin valoros acolo unde identifică o nevoie socială.

Donație importantă pentru aparatură medicală necesară spitalelor în lupta cu COVID-19

donatie-120.000 euro

Situația sanitară dificilă pe care o traversează întreaga societate a determinat conștientizarea tuturor actorilor sociali și un apel general la susținerea luptei cu pandemia, care nu poate fi învinsă decât prin participare și responsabilitate. În acest context, îndemnul „Donează”, pentru strângerea de fonduri atât de necesare cumpărării de echipamente medicale de urgență, care să ajute medicii și celelalte cadre medicale să salveze viețile românilor, a fost receptat fizic și emoțional de compania NIRO Investment Group, care s-a alăturat inițiativei Fundației „Mereu Aproape” cu o donație importantă, de 120.000 de euro. Suma s-a dovedit oportună pentru achiziționarea unui pat pentru o secție de Anestezie și Terapie Intensivă (ATI), complet echipat, și a unui ventilator


În toată această perioadă, compania a demonstrat în nenumărate rânduri că înțelege să respecte nevoile comunității în mijlocul căreia activează și să ofere sprijin valoros, necesar și așteptat, acolo unde identifică o nevoie reală. 
 
Partener al unor proiecte culturale de ținută

Vara Magica

Măsurile de prevenire a răspândirii pandemiei COVID-19 au blocat desfășurarea manifestărilor culturale începând din martie 2020, festivalurile programate în săli de spectacole au fost reprogramate, iar agenda a fost actualizată cu evenimente organizate în aer liber. În acest cadru deosebit se înscriu două evenimente de referință, la care compania NIRO Investment Group a fost partener în ultima perioadă. Este vorba despre Festivalul internațional „Vară Magică”, unul dintre cele mai importante evenimente culturale internaționale, care se desfășoară anual la Ateneul Român din București, manifesare la care NIRO a fost partener principal pentru al doilea an consecutiv al evenimentului care s-a desfășurat într-o perioadă plină de provocări. Compania se implică în mod constant în susținerea proiectelor culturale, susținându-i pe artiștii care se reinventeză cu succes în acest context atipic și reușesc să ducă mai departe proiecte de excepție.

Nocturne de Poezie Contemporana

 Un alt eveniment care a marcat implicarea NIRO în viața culturală a comunității a fost „Nocturnele de Poezie Contemporană”, manifestare care a oferit o serie inedită de reprezentații. Iubitorii de muzică clasică s-au putut bucura de 14 concerte camerale și simfonice, susținute de formaţii orchestrale renumite și soliști apreciați de public, precum Orchestra Filarmonicii „George Enescu”, Camerata Regală, Orchestra Română de Tineret, Orchestra Naţională Simfonică a României, Romanian Chamber Orchestra, Romanian Sinfonietta Orchestra şi Kamerata Kronstadt. Programul a cuprins şi recitaluri camerale extraordinare, susţinute de celebra mezzo-soprană Ruxandra Donose, de Cvartetul ARCADIA, de violonistul Alexandru Tomescu şi de pianistul Josu de Solaun. Locurile de întâlnire cu iubitorii de poezie au fost pe terasa clădirii Magheru și Merkato Kultur, manifestările susținute de NIRO Investment Group fiind onorate de prezența unui mare număr de personalități.


Notabil rămâne faptul că până în prezent, NIRO Investment Group a dezvoltat programe sociale în care s-au investit peste 20 milioane de euro. 


Zsolt Nagy 

Director General al NIRO Investment Group
 

Liderii ONU și provocările planetare

Reporter: editura October - 11 - 2020 Comments Off on Liderii ONU și provocările planetare
Cea mai importantă organizație internațională din lume, ONU, este direct implicată în eforturile de a se depăși cumpăna mondială generată în prezent de COVID-19. La fel s-a întâmplat în toate mandatele Secretarilor Generali care au condus Națiunile Unite, fiecare dintre acești înalți demnitari având de înfruntat provocări de dimensiuni planetare.


Organizația Națiunilor Unite, cea mai importantă organizație internațională din lume, de la înființarea căreia de împlinesc 75 de ani la data de 24 octombirie a.c., are misiunea de a asigura pacea mondială, respectarea drepturilor omului, a dreptului internațional și cooperarea internațională. A luat naștere imediat după cel de-Al Doilea Război Mondial, iar primul Secretar General era ales politicianul norvegian Trygve Halvdan Lie. Demnitarul avea în față o lume extrem de complicată, cu o falie majoră între URSS și blocul occidental și, ca urmare, a avut de gestionat nenumărate conflicte în politica externă globală: a susținut înființarea Israelului și a Indoneziei, precum și retragerea trupelor sovietice din Iran. 

În 1953, Consiliul de Securitate a decis să-l recomande pe Dag Hammarskjöld pentru postul de Secretar General. Demnitarul suedez a fost ales Secretar General cu 10 voturi dintr-un total de 11, apoi reales. În timpul mandatelor sale, Hammarskjöld a reformat și reorganizat secretariatul ONU, a îmbunătățit relațiile dintre Israel și statele arabe, a negociat cu succes eliberarea a 15 piloți americani care luaseră parte la Războiul din Coreea și a contribuit decisiv la înființarea primei misiuni de menținere a păcii care implica personal militar, misiunea United Nations Emergency Force (UNEF).

Maha Thray Sithu U Thant
, diplomat birmanez, a ocupat postul de Secretar General al Națiunilor Unite între 1961 și 1971, implicându-se activ în dezamorsarea crizei rachetelor cubaneze, în medierea efectelor Primăverii de la Praga și războiului indo-pakistanez din 1971, care a dus la crearea statului Bangladesh, toate acestea generând tensiuni majore pe scena internațională. 

Secretar General al Națiunilor Unite între 1972 și 1981, Kurt Josef Waldheim a organizat, printre altele, Conferința pentru Alimentație la Roma, prin care ONU punea bazele unor direcții de acțiune care sunt valabile și astăzi. În același timp, Waldheim era primul Secretar General care vizita Coreea de Nord, în 1979. Dincolo de controversele dezvăluirii că ar fi fost ofițer de informații pentru Wermachtul nazist, Kurt Waldheim a rămas în istoria ONU ca unul dintre cei mai activi dintre diplomați de rang înalt implicați în rezolvarea conflictelor internaționale, în special ale celor din Orientul Miljociu, fiind deținător al Ordinului „Pius al IX-lea”, acordat de Papa Ioan Paul al II-lea în anul 1994..

Javier Pérez de Cuéllar Guerra
, politician peruan, a fost Secretar General al Organizației Națiunilor Unite între 1 ianuarie 1982 și 31 decembrie 1991. Una dintre cele mai imortante provocări căreia a trebuit să-i facă față în timpul celor două mandate a fost medierea conflictului major, cu implicații militare, dintre Marea Britanie și Argentina, pentru Insulele Falkland. Rolul dificil de arbitru internațional al Secretarului General a fost, de asemenea, solicitat în războiul dintre forțele croate și Armata Populară Iugoslavă, precum și în problema cipriotă, creând și organismul numit Comisia Mondială pentru Mediul Înconjurător, o temă care a ajuns să fie în prim-planul preocupărilor opiniei publice din toată lumea și a politicilor guvernamentale ale Occidentului. A încetat din viață în luna martie a.c., în vârstă de 100 de ani.

Boutros Boutros-Ghali
, jurist, profesor și diplomat egiptean, a ocupat postul de Secretar General al Națiunilor Unite între 1 ianuarie 1992 și 31 decembrie 1996. Deși a avut doar un mandat, Ghali a abordat frontal probleme internaționale de o complexitate majoră, printre are cele cu potențialul de periculozitate cel mai ridicat au fost și războaiele din fosta Iugoslavie.

Cel de-al șaptelea Secretar General al ONU, Kofi Atta Annan, diplomat din Ghana, a ocupat această funcție din 1997 până în 2006. A fost primul Secretar General desemnat chiar din interiorul Organizației, legându-și numele de o profundă reformă a Națiunilor Unite și implicându-se la nivel mondial în lupta împotriva HIV/SIDA, flagel planetar. În anul 2000, Raportul prezentat de Kofi Annan, numit „Declarația Mileniului”, a fost adoptat ca document programatic pentru acțiunea ONU în mileniul III. Cu o activitate impresionantă și rezultate remarcabile pe direcția medierii conflictelor de pe scena internațională, Annan și ONU primeau, în anul 2001, Premiul Nobel pentru Pace. 

Ban Ki-moon
, diplomat de carieră sud-coreean, venea în fruntea ONU în anul 2007 și avea să ocupe funcția de Secretar General până în anul 2016. A preluat proiectele majore inițiate de predecesorul său și le-a dat o anvergură sporită. A acționat decisiv pentru viziunea și acțiunea ONU pe direcția încălzirii globale, lucrând îndeaproape cu fostul președinte al SUA George W. Bush. Ban Ki-moon este considerat unul dintre artizanii majori ai adoptării și punerii rapide în aplicare a Acordului pentru Mediu de la Paris. 

Actualul Secretar General al ONU, António Manuel de Oliveira Guterres

fost premier portughez și Înalt Comisar al ONU pentru Refugiați, are misiunea de a trece lumea cu bine printr-o provocare sanitară de proporții, pandemia mondială de COVID-19, suprapusă peste numeroase alte crize punctuale. 


România a participat, de-a lungul anilor într-o serie de comitete, organe, comisii şi programe importante din cadrul ONU

NATO: o nouă abordare strategică

Reporter: editura October - 11 - 2020 Comments Off on NATO: o nouă abordare strategică
Destinul geopolitic al Mării Negre este unul paradoxal. Dacă în istoria modernă, timp de aproape 150 de ani, a fost absolvită de confruntări și conflagrații acute, nefiind implicată masiv nici în cele două Războaie Mondiale și nici în „războiul rece”, marile răsturnări și încercări de restabilire a echilibrului de forțe în zonă și în lume au prins în turbulența lor întregul spațiu pontic. Așa cum, în urmă cu mii de ani, Mediterana s-a revărsat peste soclul natural al Marii Negre, înglobând-o în ceea ce un autor latin numea „Marea cea Mare a Mediteranei”, după 1990, Atlanticul s-a revărsat în bazinul pontic, dar nu pentru a-l occidentaliza, cum susține un politolog vest-european, ci pentru a-i da o nouă configurație, prin abolirea dominației absolute a condominiumului ruso-turc și asanarea teatrului de confruntare între „Noul Est” și „Noul Vest”. 

Exerciții ale NATO la Marea Neagră

Înfățișarea pontică a momentului e mozaicată – în vest și sud euro-atlantică, incluzând România, Bulgaria și Turcia ca state membre ale NATO, în nord cu țărmul împărțit, incert, între Ucraina și Rusia, care prin realipirea Crimeii deține încă peste 1.000 km de țărm, iar în est state post-sovietice. Un coeficient substanțial de instabilitate și insecuritate furnizează cele cinci conflicte nu atât înghețate, cât mereu în măsură să reizbucnească în regiunea extinsă a Marii Negre: Transnistria, Ossetia, Abhazia, Nagorno Karabah și Donbass. În plus, în spațiul terestru, maritim și aerian s-au intensificat activitățile militare ale statelor riverane și aliaților lor și se produc concentrări masive de trupe și armament din cel mai modern. În sfârșit, tensiunea în zonă sporește prin reizbucnirea conflictului cronic dintre Turcia și Grecia (ambele state membre ale NATO), care, deși are ca front principal de înfruntare Mediterana de Est, exercită un impact direct și asupra zonei de sud a arealului pontic, inclusiv prin afectarea coeziunii interne a Alianței.

Antrenamente militare terestre al Alianței Nord-Atlantice la țărmul Mării Negre

Prin toate aceste focare de încordare (la care se adaugă războiul din Ucraina și turbulențele din Siria, ca și situația tensionată din estul Mediteraniei, unde se înfruntă Turcia de o parte, Grecia, Ciprul și Israelul, sprijinite de Franța, de cealaltă parte, regiunea Mării Negre a devenit zona conflictuală cea mai agitată de pe continentul european. Pontos Euxeinos – Marea Primitoare din vechime – și-a pierdut înțelesul toponimic originar pentru a prelua titlul deloc de invidiat de zona cea mai instabilă și mai periculoasă pentru pacea și securitatea continentului. Iar odată cu această prioritate nefericită, nici despre Marea Neagră ca vecinul cel mai bun al României nu se mai poate vorbi. 


Marea Neagră a devenit un spațiu de confruntare cu o întindere de aproximativ 450.000 km pătrați, iar prin realipirea Crimeii la Rusia, Marea de Azov a devenit practic, pe 30.000 km pătrați, „lac rusesc”. Modernizarea infrastructurilor și înzestrării militare ale Rusiei în nordul Marii Negre transformă acest areal într-un „bastion strategic de sud” al Federației Ruse, menit să stăvilească înaintarea și influența occidentală în Estul continentului, în apropierea frontierelor Rusiei și în vecinătatea să imediată. Cooptarea României și Bulgariei în NATO, ca și realipirea Crimeii la Rusia au apropiat în mod critic structurile politico-militare ale Alianței atlantice și Rusiei. Cu referire la prezența tot mai masivă a flotelor statelor NATO în Marea Neagră, ministrul rus al Apărării, Seghei Soigu, declara, la 5 septembrie 2020: „Se află aici flote și vase ale unor state care nu sunt riverane. Noi urmărim mișcările lor. Ce fac ele aici? În mod firesc, noi facem totul pentru a preveni orice amenințare pentru țara noastră”. Declarația demnitarului rus este replică la anunțul secretarului general al NATO, Jens Stoltenberg, care declara Marea Neagră drept „regiune strategică”, în care prezența Alianței se va consolida. 

Unitate de informații în România, pentru susținerea trupelor NATO de la Marea Neagră

Într-un context euroatlantic mai larg, SUA au anunţat retragerea a 25% din efectivele sale militare din Germania, dintre care o parte vor fi amplasate în Italia, iar alta va staţiona prin rotaţie şi în România, dar această repoziţionare, a dat asigurări Washingtonul, nu va diminua amprenta militară americană în regiunea Marii Negre, ci, dimpotrivă, va consolida forţa de acţiune a NATO. 


Așadar, Marea Neagră – „bastion strategic” pentru Rusia, „regiune strategică” pentru NATO. Analistul rus Andrei Zagorski, de la Institutul Primakov, de la Moscova, constată: „În afară de posibilitatea, admisă, de escaladare a ostilităților în estul Ucrainei sau în jurul Crimeii și Mării Azov, principala preocupare a Rusiei se referă la perspectiva creșterii ulterioare a prezenței militare și a activităților NATO și, în special, a SUA în Marea Neagră. Ambele ar putea duce la continuarea militarizării regiunii și la creșterea riscurilor de confruntare directă cu Alianța”. Și conchidea: „Marea Neagră este văzută ca fiind cea mai periculoasă zonă, în comparație cu, de exemplu, Marea Baltică sau Arctica”.

Și generalul (r) american Phillip Breedlove, fost comandant suprem al NATO în Europa, consideră zona Mării Negre și de zona de nord a Europei – zona arctică – ca fiind „noi puncte fierbinți”, dar „abilitățile noastre la Marea Neagră nu sunt adecvate nevoilor”. Un alt general (r) american, Ben Hodges, fost comandant al Forţelor terestre americane în Europa, adaugă: „Este necesară o discuţie în cadrul Alianţei, care să ducă la formarea unei idei clare că regiunea Mării Negre este la fel de importantă pentru securitatea europeană ca Marea Baltică. Cred că regiunea Mării Negre va fi, cel mai probabil, viitorul teatru de conflict”, încheia Hodges, cu o apreciere oarecum hazardată, dar deloc nesemnificativă.

Exerciții militare de anvergură ale trupelor NATO în regiunea Mării Negre

Într-un studiu elaborat pentru NATO și intitulat „Un flanc, o amenințare, o singură prezență: o strategie pentru flancul estic al NATO”, autorii (generalul Ben Hodges, colonelul Janusz Bugajski, politologii Ray Wojcik și Carsten Schmiedl) oferă recomandări substanțiale și practice pentru orientarea globală a strategiei flancului estic, care se întinde din Arctica până în Caucaz și include zonele Mării Baltice și Mării Negre. „Este cel mai lung și poate cel mai vulnerabil sector al Alianței și este expus zilnic la sondaje militare, subversiune, dezinformare, atacuri cibernetice și presiune diplomatică și economică excesivă”, constată studiul. După declanșarea crizei din Ucraina și anexarea Crimeii în 2014, Alianța a acordat prioritate regiunii Mării Baltice. „Această abordare la nivel de capacități de descurajare a creat un grad de incoerență de-a lungul flancului de est, expunând NATO”, avertizează studiul. Alianța are nevoie de o strategie coerentă în regiunile Mării Baltice și Mării Negre, cu un echilibru de capabilități care să prezinte un front unitar. În acest scop, NATO trebuie să ridice nivelul de prioritate a regiunii Mării Negre. În consecință, NATO ar trebui să elaboreze un plan de răspuns gradual, similar cu cel realizat în regiunea Mării Baltice și să adopte o evaluare regională comună pentru flancul estic. Logistica și capabilitățile trebuie consolidate atât în zona Mării Baltice, cât și în Marea Neagră, pentru a reduce lacunele și îmbinările de pe flancul estic. NATO trebuie să realizeze un consens cu privire la amenințările percepute de atacurile aeriene și de rachete și să integreze pe deplin diverse capacități de apărare a flancului estic și de apărare. Statele Unite și NATO, recomandă studiul, trebuie să se coordoneze mai eficient în regiunea Mării Baltice și să dezvolte capacități mai mari de informații, supraveghere și recunoaștere maritimă în regiunea Mării Negre. De asemenea, se arată în lucrare, „NATO trebuie să consolideze România – centrul regional de gravitate al Alianței – prin îmbunătățirea infrastructurii sale rutiere și feroviare și accelerarea finalizării capacităților regionale de comandă și control”. Apreciind că de-a lungul flancului estic al NATO se află „cei mai vulnerabili membri ai Alianței”, cercetarea subliniază că „Alianța trebuie să îndepărteze orice asimetrie din poziția să flancului estic și să se pregătească pentru răspunsuri politice și militare rapide”.


Consolidarea în plan strategic a flancului estic, așadar și în zona Marii Negre, trebuie însoțită, însă, de eforturi și inițiative politico-diplomatice îndreptate spre înlăturarea neîncrederii și suspiciunii în relațiile dintre statele zonei, inclusiv celelalte state aliate, prin dialog și măsuri de întărire a încrederii și securității în interfața geostrategică dintre NATO și frontierele vestice ale Rusiei. Un climat stabil și sigur în zona Marii Negre nu poate fi instaurat decât în contextul larg al relațiilor dintre Alianța atlantică și Federația Rusă, ținând seama de interesele de securitate ale tuturor statelor din spațiul extins al Marii Negre. 

Corneliu Vlad

Față în față: Donald Trump și Joe Biden

Reporter: editura October - 11 - 2020 Comments Off on Față în față: Donald Trump și Joe Biden

– înfruntarea titanilor


La 3 noiembrie 2020, o lume întreagă va urmări alegerile prezidențiale din cea mai mare putere a lumii, Statele Unite ale Americii. Cei doi candidați care se înfruntă pentru funcția supremă,
republicanul Donald Trump, președintele în funcție, și Joe Biden, reprezentant al democraților, au concepții diferite în privința programelor de progres, prosperitate și pace. Concomitent, își livrează reciproc acuzații grave, unele nemaiîntâlnite pe parcursul campaniilor electorale pentru Președinție din ultima perioadă.

Se cunoaște faptul că Statele Unite ale Americii au o importanță covârșitoare pentru întreaga lume occidentală; nimic din ceea ce se întâmplă peste Ocean nu este lipsit de reverberații pe toată planeta. În aceste condiții, viitorul ocupant al fotoliului de la Casa Albă este nu doar „cel mai puternic om al planetei”, cum este deseori supranumit președintele SUA, ci și un reper spre care privește o lume întreagă. Dar ce se poate întâmpla, mai ales în perspectivă, când atacurile reciproce depășesc diferendele politice și devin unele „la persoană”? Cum va fi privit viitorul președinte al SUA în lume, în durele confruntări internaționale, dacă în timpul campaniei electorale au apărut acuze de genul „somnolent”, „prea bătrân” sau chiar „în declin mintal”? 

Privind la campaniile electorale din ultimii ani, se poate observa că rivalii politici s-au confruntat pe diverse teme de interes public. Atunci când Barack Obama a stat față înh față cu John McCain, s-a referit la programul de sănătate sau la poziția SUA în conflictele internaționale. De partea cealaltă, senatorul republican îi reproșa contracandidatului care apoi a devenit primul președinte de culoare al Statelor Unite că „ar prefera să piardă un război de dragul câștigării unei campanii politice”, nota la acel moment CNN. La rândul lor, George W. Bush și Al Gore s-au atacat reciproc pe motiv de programe fiscale, politică externă și strategii internaționale. Fostul președinte, în mod elegant, a avut tăria să-l numească pe contracandidatul său „un bun familist”, chiar dacă a adăugat apoi că „nu-i poate fi încredințată Președinția”. De data aceasta, însă, discursul fiecărui candidat la adresa celuilalt are alte repere. De pildă, actualul președinte, Donald Trump, a făcut aluzii la „abilitătățile cognitive” în declin ale lui Joe Biden, pe care îl vede ca pe un om foarte în vârstă (candidatul democrat, la 77 de ani, ar fi cel mai vârstnic președinte al țării). Doar că Trump este el însuși în prezent cel mai vârstnic lider de la Casa Albă. Totuși, a afirmat că Biden nu are acuitatea mintală necesară funcției prezidențiale și că „abia leagă două propoziții”. Miza enormă a acestui mesaj poate fi reflectată și de suma pe care echipa de campanie a lui Donald Trump a alocat-o unui spot electoral intitulat „Biden doarme” – 6,5 milioane de dolari. În replică, Biden afirmă că „Donald Trump nu este conștient, din perspectivă cognitivă, de nimic din ceea ce se întâmplă în jurul său și el este cel care are probleme cu controlul propriilor emoții”. De altfel, fiecare dintre cei doi se prezintă pe sine în stilul propriu. Astfel, Donald Trump afirmă că se simte „tânăr și vibrant”, iar Joe Biden „Priviți-mă”. Candidatul democraților a lăsat să se înțeleagă că ar putea candida pentru un al doilea mandat, în 2024. 


Pe de altă parte, se poate observa un alt element cu potențial de a stârni controverse, fiecare competitor afirmând că rivalul său a dus (sau ar duce) America în haos. 

Actualele alegeri americane denotă faptul că SUA se află la o răscruce de drumuri privind locul pe care îl ocupă în actuala situație internațională.
 

Celebre demisii politice la nivel înalt

Reporter: editura October - 11 - 2020 Comments Off on Celebre demisii politice la nivel înalt
În democrațiile avansate, politicienii reprezintă o elită a societății și se comportă ca atare. Astfel de personalități care conduc popoarele au conștiința propriilor acte și, atunci când este cazul, își asumă responsabilitatea pentru faptele lor și își prezintă demisia de onoare.

Charles de Gaulle

Unele dintre cele mai răsunătoare demisii politice la nivel înalt au ținut de diverse crize naționale sau internaționale. O retragere din funcția supremă care a uimit, dar în același timp a dat măsura unei asumări de răspundere politică, a fost cea a președintelui Franței, Charles de Gaulle, care în 1969 a plecat din fruntea statului după eșecul referendumului constituțional din țara sa. Câțiva ani mai târziu, în 1974, afacerea de spionaj numită „Guillaume” genera demisia de onoare a însuși cancelarului Germaniei, Willy Brandt. Acesta a fost și anul în care exploda scandalul „Watergate”, care l-a făcut, prin amploare și implicații, pe președintele SUA, Richard Nixon, să demisioneze. Și premierul israelian Golda Meir a considerat că este nevoie să cedeze funcția pentru ceea ce o comisie condusă de șeful Curții Supreme din Israel a considerat a fi „lipsa de pregătire a țării pentru Războiul Yom Kippur” notează „israeled.org”. Una dintre retragerile care au avut un impact major asupra scenei politice internaționale a fost cea a lui Mihail Gorbaciov, înregistrată în anul 1991, care destrăma fosta URSS și încheia „războiul rece”, ce măcinase geopolitica internațională după cel de-Al Doilea Război Mondial.


În anul 1998, Levon Ter-Petrossian, președintele Armeniei, își părăsea funcția cea mai înaltă în stat din cauza Războiului din Nagorno-Karabah. Asumările unor eșecuri politice, ale unor declarații nefericite sau ale unor promisiuni neonorate au continuat și în anii următori. În 2010, președintele Germaniei, Horst Köhler, făcea o serie de afirmații referitoare la trupele germane aflate în teatre externe de operațiuni, care, prin reacțiile generate, l-au determinat să demisioneze. A fost și anul în care primul-ministru al Japoniei, Yukio Hatoyama, se retrăgea din funcție după ce nu reușise să-și țină cuvântul dat în legătură cu închiderea bazei militare americane de la Okinawa. De altfel, politicienii de rang înalt din Țara Soarelui-Răsare sunt modele de asumare a răspunderii: și premierul Naoto Kan a demisionat, în anul 2011, asumându-și politic dezastrul nuclear de la Fukushima. 

Și criza economică izbunită în anul 2008 a generat retrageri din funcții înalte în lanț: primul-ministru al Greciei, George Papandreou, Silvio Berlusconi, șeful Cabinetului din Italia, și premierul României, Emil Boc. Un alt gest de asumare a răspunderii politice a venit în anul 2018 de la premierul slovac Robert Fico, care și-a anunțat demisia ca urmare a protestelor naționale ce au urmat asasinării jurnalistului de investigații Ján Kuciak. Un an mai târziu părăsea funcția de prim-ministru, după un discurs în care afirma că „a fost o onoare să servească poporul britanic”, premierul Theresa May, pentru că nu reușise să ajungă la un Acord cu Uniunea Europeană în legătură cu ieșirea Regatului Unit din blocul comunitar.

Câteva alte exemple recente ar putea fi relevante pentru modul în care lideri de o anumită factură înțeleg să dea un exemplu de atitudine politică responsabilă, inclusiv pentru eșecuri. Astfel, în anul 2005, primul-ministru al Franței, Jean-Pierre Raffarin, demisiona din pricina rezultatului Referendumului pentru Constituția Europeană, premierul britanic David Cameron renunța la fotoliul din Downing Street nr. 10 după Referendumul prin care poporul a decis ieșirea Marii Britanii din UE, iar șeful Executivului de la Roma, Matteo Renzi, se retrăgea din funcție pentru că nu reușise să obțină rezultatul pe care l-a dorit la Referendumul constituțional din anul 2016. 

Problemele de integritate, în toate aspectele pe care le implică pentru un politician de rang înalt, au încheiat mai multe cariere sau mandate politice. De pildă, în anul 1963 se retrăgea din funcția de premier al Marii Britanii Harold Macmillan, ca urmare a controverselor legate de dosarul Profumo, în care politicianul a fost suspectat de comportament neadecvat; în deceniile următoare, Spiro Agnew, vicepreședinte al SUA, ieșea din scena politică după acuzații de nereguli financiare, la fel ca premierul Israelului, Yitzhak Rabin. Un caz cu totul remarcabil este cel al premierului canadian Pierre Trudeau, care se retrăgea complet din politică, în anul 1984, după 15 ani în funcție, din motiv de… lipsă de popularitate a Partidului Liberal. În anul 1986, în Albania se înregistra demisia președintelui Sali Berisha, compromis din perspectiva imaginii după eșecul unor scheme piramidale din țara sa, iar primul-ministru al Finlandei, Anneli Jäätteenmäki, demisiona după ce a fost implicată într-un scandal de folosire necorespunzătoare a unor documente confidențiale. 

Acuzații (sau suspiciuni…) de corupție, plagiat, amestec în afaceri controversate sau comportament nepotrivit au dus la retragerea din funcții a președintelui Ungariei, Pál Schmitt, a premierilor Stanislav Gross, din Cehia, și Sigmundur Davíð Gunnlaugsson, din Islanda, precum și a unui mare număr de minștri.

Cele mai faimoase demisii din motive de vârstă înaintată și stare precară a sănătății, percepute public tot ca asumări ale actului de conducere și al capacității de a-l exercita, au fost cele ale premierului britanic Winston Churchill și Papei Benedict al XVI-lea, suveran al Vaticanului. 
 

NĂZUINȚE MARI

Reporter: editura October - 11 - 2020 Comments Off on NĂZUINȚE MARI
 
Ȋn sfârșit, după două „ture” de înaltă tensiune, am ales și noul nostru președinte, în persoana domnului Klaus Iohannis, candidat al Alianței Creștin Liberale, într-o atmosferă de vrăjmășie națională, în care contes-tațiile de diferite tipuri, și în primul rând cea referitoare la slaba organizare a alegerilor pentru românii din străinătate, vor continua să anime spiritele și ne vor prelungi adaptarea la situația ivită. Și din nou ne vom aminti de o veche zicere: „Fiecare popor are conducătorii pe care îi merită”. Deci, va trebui să sperăm într-un viitor propice dezvoltării, prin eforturile unite ale întregii națiuni.
 
Cu toții cunoaștem hibele pe care le avem de învins și că doar printr-o lucrare comună a tuturor românilor din țară și străinătate vom putea răzbi prin aceste timpuri deloc roze pentru noi, pentru Europa, pentru întreaga lume.
Vor trebui spulberate multe mituri fabricate artificial. Dintre acestea, ne vom referi, de pildă, la mitul că europarlamentarii noștri ar munci pe brânci la Bruxelles; că ar introduce idei valoroase în rapoarte, în declarații, în studii europene, că ar participa neprecupețindu-și orele din zi și din noapte în cadrul unor comisii de cercetări în toate colțurile Europei, că ar participa activ în comisii de mare importanță, cum este Comisia de afaceri economice și monetare, în cele de afaceri externe, de afaceri juridice, de transporturi și turism, pentru dezvoltare, în care vor excela prin activitate și influență. Este o altă iluzie pe care ne-o risipește Institutul European pentru Democrație Participativă, care îmbină analiza calitativă și cantitativă a activităților.
 

Un alt mit ce ar trebui spulberat degrabă ar fi acela că ne-am pus de-acum serios pe treabă și am fi pornit năvalnic spre îndreptarea în economie a unor lucruri strâmbe. Poate că s-a făcut câte ceva, însă… De exemplu, mai ieri livram pieței franceze carne brută în valoare de 3,3 milioane de euro și cumpăram de la aceștia mezeluri diferite și produse din carne în valoare de 5,5 milioane de euro. În Italia trimiteam la export lână brută și fire textile de 28 milioane de euro și cumpăram din Peninsulă îmbrăcăminte, confecții și tricotaje de 140 milioane de euro. De asemenea, ungurii importau de la noi piei brute de 2,4 milioane de euro și ne vindeau încălțăminte din piele de 17 milioane de euro; în Germania trimiteam la export legume și fructe de 16,9 milioane de euro, pe care le reîntorceam sub formă de conserve și dulcețuri de 31 milioane de euro.
 
Dar ce, ai noștri nu pot fabrica mezeluri, pantofi, confecții, dulcețuri și conserve, care altădată erau prețuite peste tot? Ar fi o temă de reflecție și de acțiune, așa după cum promite noul președinte, căruia îi urăm succes în înalta responsabilitate pe care și-a asumat-o și care i-a fost încredințată de alegătorii care l-au preferat.
 
Noul nostru președinte este așteptat să se înfrunte voinicește cu realitatea, cu adevărata realitate pe care o parcurgem, să unească toate forțele creatoare ale societății, indiferent de unde ar proveni și să încerce să ne dea o speranță spre mai bine într-o Europă dispusă să ia măsuri energice pentru redresare economică și progres și să nu uite nicio clipă de „lucrul bine făcut”.
 
(din volumul „În balansul vremurilor”, de Carol Roman, 2015)