NUMARUL
205-206
Președintele formațiunii PLUS, Dacian Cioloș, precum și Renew Europe, au apreciat Rezoluția Parlamentului European cu ...
Datele cele mai recente ale Eurostat pun în evidență faptul că unul din șase adulți ...
În Bosnia-Herțegovina se înregistrează un fenomen cutremurător din perspectiva percepției autorităților vizavi de istoria recentă, ...
Relațiile internaționale par să se fi conformat și ele rigorilor impuse de protocoalele scrise sau ...
PROLOG. Când am întors ultima pagină a volumului ,,ANUL ZERO 1945, O ISTORIE”, eram la ...
Ca urmare a liberalizării politicii românești față de Occident, în anul 1971, împreunpă cu alte ...
Fondată la 4 aprilie 1991, înainte cu câteva luni de proclamarea independenței Republicii Moldova, revista ...
Imaginea savantului Nicolae Iorga în memoria colectivă a poporului român este copleșitoare. Practic, ea întruchipează ...
De-a lungul timpului, personalități publice considerate reprezentative și cu mare anvergură au fost desemnate de ...
II. Căldură, mișcare, interese militare Rege printre combustibili, petrolul încă face să se învârtă roțile economice, ...
Potrivit celebrului „ceas al sfârșitului” - numărătoare simbolică a clipelor care despart omenirea de un ...
Statisticile internaționale referitoare la modul în care guvernele și politicienii au gestionat situațiile de urgență ...
Dincolo de biografiile romanțate și de personajele spioni care umplu volumele și cinematografia există destine ...
Digitalizarea accelerată a politicii are o mulțime de fațete, iar liderii din toată lumea se ...
Motto: „Vox populi, vox Dei”*     Ca și altădată, doi cumetri, profitând de noul regim acordat supraviețuitorilor ...
Datoriile moștenite după destrămarea fostei Iugoslavii de statele balcanice care și-au declarat independența au fost ...

25 de ani de la evenimentele din 1989

Reporter: editura November - 3 - 2014 Comments Off on 25 de ani de la evenimentele din 1989

din ziarul „ Democraţia” – 19 februarie 1990

IMG_0001

Ultimele zile în care la cârma ţării s-a aflat Nicolae Ceauşescu s-au constituit în tot atâtea momente dramatice pentru poporul român, momente concludente, în acelaşi timp, pentru acest sfârşit disperat de eră autointitulată „de aur”. Ultimii ani au însemnat căderea românilor într-un timp al privaţiunilor, al încălcării flagrante a drepturilor, al izolării de Europa şi de lume.

Toate problemele comune celorlalte ţări est-europene au fost aduse la paroxism printr-o politică unipersonală, aberantă, voluntaristă şi tot mai ruptă de realităţi. În plus, România ceauşistă a prezentat o serie de particularităţi nemaiîntâlnite în celelalte ţări: înfometarea la extrem a populaţiei, absenţa minimei asistenţe sanitare, factori care au avut urmări tragice; apoi sărăcia extremă a populaţiei, care a amplificat corupţia, furturile, agravând criza morală a societăţii. Suita dezastrului a continuat cu limitarea aspiraţiilor culturale, fără precedent în celelalte ţări ale fostului lagăr; minciuna oficializată. Am mai adăuga tragica dezamăgire generată de încrederea, ulterior adânc înşelată, învestită iniţial de o mare parte a populaţiei în persoana fostului lider care a ştiut să manipuleze sentimentele naţionale ale românilor şi, ajutat în anii ’70 de Occident, a dat iluzia unui anumit liberalism şi a posibilităţii unei vieţi mai prospere. Iluziile s-au prăbuşit definitiv la sfârşitul acelui deceniu.

Pe mâinile cui dăm ţara?

Cozile şi rafturile goale din magazine, acestea ar putea fi emblema acelor zile

Cozile şi rafturile goale din magazine, acestea ar putea fi emblema acelor zile

Dacă s-ar fi făcut un sondaj printre telespectatori menit să reliefeze cel mai picant spectacol oferit de Televiziunea Română Liberă, cu siguranţă că opţiunea populară s-ar fi oprit la transmisiunea de vineri 9 februarie din incinta Parlamentului. Câteva ore ce au turnat în vine stupoare şi indignare, frământare legitimă. Pe mâinile cui dăm ţara? – s-a întrebai orice om de bună credinţă, ţintuit până către orele dimineţii în faţa micului ecran şi nevenindu-i să creadă ceea ce i se înfăţişa. O sală plină de oameni porniţi parcă unul împotriva celuilalt, certăreţi, fără principii, încălcându-se orice normă de conduită civilizată şi de fair play între parteneri.

Ce fel de conduită democratică se poate spune că au avut reprezentanţii majorităţii partidelor, cînd era suficient ca un vorbitor să nu convină celorlalţi şi era stopat aspru prin vociferări, strigăte, aplauze răuvoitoare… Aşa să arate oare viitorii oameni politici al României? — s-au neliniştit îndeosebi cei tineri care nu au cunoscut sistemul pluripartit decât din lucrări, cel mai adesea interzise în trecut. Ca urmare a balamucului general, s-a format o opinie unanimă: toţi „catindaţii” au pierdut prin prezentarea unui asemenea spectacol penibil în faţa milioanelor de telespectatori, care aşteptau să vadă oamenii zilei de mâine, îngerii întruchipători ai democraţiei şi nu nişte inşi cu alură de demagogi, folosind vechi tertipuri avocăţeşti. Ne trebuia un „spectacol” demn. calm, matur şi responsabil. În nici un caz o pantomimă caragialescă hâdă !

Dar problema cea mai gravă, am lăsat-o special mai la urmă: milionul. Cu mare, cu mic, „politicieni de profesie”, la 18 şi la 70 de ani (doamne, unde s-au născut şi s-au pregătit aceste caricaturi?) alături de „diplomaţi de carieră” mai de multişor pensionaţi, ca să ne referim doar la două cazuri, alături de o mulţime de foşti şi actuali avocaţi ori oameni cu profesiuni mai puţin certe, viitori veleitari ori viitori rozători de oase din viitorul ospăţ al democraţiei româneşti — s-au aruncat în arenă încâlcind orice civilizaţie. Sloganul general neveştejit de nimeni cu vreo vorbuliţă s-a aflat pe buzele tuturor: „Partidul şi Milionul.”. De ce li s-o fi promis acest milion dat din bugetul statului unora de calitatea acelora pe care i-am văzut la televizor, nu înţelegem. Şi avem atâtea nevoi de acoperit, atâtea suferinţe de ameliorat! Chiar cu câteva ore înainte de aeest spectacol, unic în felul său, telespectatorii s-au cutremurat de ravagiile înspăimîntătoarei S.I.D.A. care bântuie în leagănele noastre de copii şi despre care n-am ştiut nimic. Iată de ce n-am putut să nu ne întrebăm cu toţii: să dăm milioane de lei pentru propaganda unor nesătui? Sau să ne grăbim să alinăm suferinţele acelor chipuri de copii ce ne-au înfiorat şi ne-au amintit de feţele Auschwitz-ului, Sahel-u-lui, Africii de Sud ?

Înţelegem că pentru aceşti veleitari ai democraţiei pluripartitiste un milion de lei reprezintă o tentaţie, o pleaşcă, o pară mălăiaţă căzută pe nemuncite. Oare la ce ne trebuia goana aceasta stupidă şi ruşinoasă după… milionul-ciolan?(C. R.)