NUMARUL
205-206
Președintele formațiunii PLUS, Dacian Cioloș, precum și Renew Europe, au apreciat Rezoluția Parlamentului European cu ...
Datele cele mai recente ale Eurostat pun în evidență faptul că unul din șase adulți ...
În Bosnia-Herțegovina se înregistrează un fenomen cutremurător din perspectiva percepției autorităților vizavi de istoria recentă, ...
Relațiile internaționale par să se fi conformat și ele rigorilor impuse de protocoalele scrise sau ...
PROLOG. Când am întors ultima pagină a volumului ,,ANUL ZERO 1945, O ISTORIE”, eram la ...
Ca urmare a liberalizării politicii românești față de Occident, în anul 1971, împreunpă cu alte ...
Fondată la 4 aprilie 1991, înainte cu câteva luni de proclamarea independenței Republicii Moldova, revista ...
Imaginea savantului Nicolae Iorga în memoria colectivă a poporului român este copleșitoare. Practic, ea întruchipează ...
De-a lungul timpului, personalități publice considerate reprezentative și cu mare anvergură au fost desemnate de ...
II. Căldură, mișcare, interese militare Rege printre combustibili, petrolul încă face să se învârtă roțile economice, ...
Potrivit celebrului „ceas al sfârșitului” - numărătoare simbolică a clipelor care despart omenirea de un ...
Statisticile internaționale referitoare la modul în care guvernele și politicienii au gestionat situațiile de urgență ...
Dincolo de biografiile romanțate și de personajele spioni care umplu volumele și cinematografia există destine ...
Digitalizarea accelerată a politicii are o mulțime de fațete, iar liderii din toată lumea se ...
Motto: „Vox populi, vox Dei”*     Ca și altădată, doi cumetri, profitând de noul regim acordat supraviețuitorilor ...
Datoriile moștenite după destrămarea fostei Iugoslavii de statele balcanice care și-au declarat independența au fost ...

Avanpremieră electorală

Reporter: editura March - 13 - 2016 Comments Off on Avanpremieră electorală

Nici nu ne-am dezmeticit bine de povara pe care ne-a adus-o criza economică din urmă cu câţiva ani, după care ne-am înzdrăvenit cât de cât, şi iată-ne acum, în anul de graţie 2016, tulburaţi de două momente electorale importante: alegeri locale şi parlamentare, în acelaşi an, la distanţă doar de câteva luni. Hărnicie mare pe capul nostru! Ca întotdeauna, momente de înfruntări pentru unii, de viitoare prosperitate pentru alţii, de urcuşuri pe scara socială pentru unii, de căutări inutile de a ajunge la vârf pentru alţii ş.a.m.d., acelaşi refren.

Carol Roman

Carol Roman

Şi, după cum ne-am obişnuit, perioada dintre alegeri, în loc să fie însoţită de dezbateri publice încinse, fiind vorba de viitorul acestor localităţi care ar trebui ca, mai întâi, să supravieţuiască onorabil şi să capete o alură cât de cât civilizată, este încă ocupată de o dilemă existenţială pe scena publică: alegeri într-un tur sau două? S-ar părea ca, în final, până la noi şi noi contestaţii, să avem alegeri într-un singur tur. Nu ne propunem să cotizăm cu cuvinte în această dezbatere extinsă inutil, care ar putea favoriza ba pe unul, ba pe altul din competitorii principali – cele două mari partide, PSD sau PNL – dar decizia pare că ar fi fost de-acum luată: alegerile într-un singur tur. Motivul principal al opţiunii ar fi că legea nu permite schimbarea modelului de alegeri doar la câteva luni înaintea sufragiului. Şi amintim, doar în treacăt, că la fel s-a întâmplat şi în anul 2012, când legislaţia a fost modificată în timpul guvernării Boc. În schimb, noua lege prevede ca preşedinţii de Consilii judeţene să nu mai fie aleşi prin vot direct, ci din rândul consilierilor judeţeni, prin votul majorităţii.

Întrucât rezultatul alegerilor locale deţine o importantă cotă de influenţare a politicii viitoare de alianţe, miza partidelor este mai mare decât oricând în perspectiva alegerilor parlamentare din noiembrie. De astă dată, legislaţia prevede revenirea la scrutinul pe listă, folosit la alegerile din anul 2004. Lucrurile se mai îndreaptă pe ici, pe colo. De notat că legea electorală prevede o normă de reprezentare pentru deputaţi de 73.000 locuitori şi 168.000 de locuitori pentru senatori, ceea ce va determina o scădere a numărului de parlamentari, astfel încât legislativul va număra 466 de deputaţi şi senatori, faţă de 588, câţi au fost aleşi în anul 2012. Şi Diasporei i-au fost asigurate (cel puţin aşa se presupune) condiţii bune de participare, din rândul căreia vor rezulta patru deputaţi şi doi senatori, în premieră fiind introducerea votului prin corespondenţă. Şi totuşi, nu vor fi îndeplinite propunerile validate de referendumul naţional din anul 2009, pentru Parlamentul unicameral şi reducerea numărului aleşilor la 300.

Din păcate, şi de astă dată participanţii la marea acţiune naţională a alegerilor sunt preocupaţi mai cu seamă să caute, cu febrilitate, în pântecele contra-candidaţilor, ori, la nevoie, să şi fabrice bube negre de care să se poată agăţa. Vorbe ca „îl avem la mână”, „să vezi ce-o să păţească X”, „scot de la dosar fapte mârşave”…, toate acestea reprezintă „agenda zilei”, nu atât a candidaţilor la primării, cât a echipelor de susţinători profesionişti, ajutaţi, pare-se, uneori, şi de organe abilitate. Cu toţii, de la mână la mână, cotrobăie prin dosare, pe la tribunale, prin fişe personale – de mai alaltăieri sau din urmă cu cinci decenii – numai şi numai să scoată la lumină… întunericul. Se coc „bombe” ce ar trebui să infecteze nările alegătorilor, să-i gonească de la contracandidaţi şi să-i determine să inhaleze parfumul binefăcător al manipulanţilor.

Semne în acelaşi sens îl dau şi politicieni grăbiţi, care, deşi ne aflăm la început de martie, încalcă legile şi desfăşoară o amplă campanie electorală, uneori cu o oarecare perdea, considerându-ne pe noi alegătorii… aşa cum suntem, de fapt.

Trist, dar adevărat, iar Conu` Caragiale revine prin spusele sale, amindindu-ne de această stihie infamă ce ne bântuie de mult, mult de tot.

Carol Roman 

 

Handbalistele Naţionalei, sărbătorite şi premiate

Reporter: editura March - 13 - 2016 Comments Off on Handbalistele Naţionalei, sărbătorite şi premiate

Ca urmare a performanţei de excepţie a Naţionalei de handbal feminin a României, care a câştigat medaliile de bronz la Campionatul Mondial din Danemarca la sfârşitul anului 2015, „NIRO Investment Group”, partener de tradiţie al Federaţiei Române de Handbal şi sponsor generos al echipelor naţionale de băieţi şi fete seniori, a pregătit o frumoasă surpriză pentru echipa Naţională de handbal fete.

1

Amfitrionii evenimentului: Gabriel Niţă, Director General al „NIRO Investment Group”, împreună cu reprezentanţi ai echipei; purtător de cuvânt Ion Badea

Importantul eveniment cu semnificaţie de sărbătoare i-a reunit, într-un cadru select, pe membrele echipei Naţionale, pe antrenorul Tomas Ryde, preşedintele Federaţiei, Alexandru Dedu, precum şi pe unii dintre cei mai reputaţi handbalişti seniori ai României, adevărate legende ale handbalului românesc, pentru a se aduce în prim-plan un rezultat sportiv de excepţie: locul trei al Naţionalei de handbal la Campionatul Mondial din Danemarca, precum şi titlul de cea mai bună jucătoare de handbal a lumii, obţinut de Cristina Neagu.

Despre semnificaţia şi importanţa performanţei handbalistelor Naţionalei pentru întreg sportul românesc a vorbit Gabriel Niţă, Director General al „NIRO Investment Group”, care a relevat faptul că grupul de firme s-a aflat mereu alături de sportul românesc, un accent special fiind pus pe handbal, de notorietate fiind îndelungatul parteneriat dintre companie şi Federaţie: „Atunci când un sponsor vine în sprijinul unei echipe sportive, rezultatele sunt mai numeroase şi mai valoroase. Am fost alături de dvs. şi până acum şi o vom face şi în continuare, pe mai departe, spre Olimpiada de la Rio, unde vă aşteptăm evoluţiile cu mândrie şi cu speranţă. Ne dorim cu toţii să ne întâlnim cât mai des, pentru că acest lucru va însemna că vom avea fericita ocazie de a vă premia din nou performanţele”. În acest context, a fost relevată o nouă iniţiativă a preşedintelui „NIRO Investment Group”, dl. Nicolae Dumitru: handbaliştii seniori ai ţării, cei care de atâtea ori au urcat steagul tricolor în fruntea celor mai importante competiţii mondiale vor primi, timp de un an, binemeritate premii lunare. În semn de respect pentru contribuţia adusă la dezvoltarea acestui sport şi bunul renume al României în lume. Pe aceeaşi linie a remarcării performanţei româneşti de către mari campioni ai handbalului s-a situat declaraţia renumitului handbalist Ştefan Birtalan, dublu campion mondial: „Felicitări echipei Naţionale de fete pentru performanta excepţională de la Mondiale. Noi, cei mai vechi din handbal, ne bucurăm că am avut ocazia să fim în mijlocul lor. Le urăm mult succes şi la turneul preolimpic. Vor avea nevoie de concrentrare maximă şi de o dăruire similară celei din decembrie pentru a se califica la Jocurile Olimpice. Cred însă că experienţa le va ajuta şi pe viitor, în primăvară”.

Întreaga echipă, alături de preşedintele Federaţiei de Handbal

Întreaga echipă, alături de preşedintele Federaţiei de Handbal

Despre capacitatea Naţionalei de handbal de a se mobiliza şi de a acţiona ca o echipă de top au vorbit cunoscutul handbalist Cornel Oţelea, fost antrenor al reprezentativei masculine, Alexandru Dedu, preşedintele Federaţiei, care le-a mulţumit handbalistelor noastre pentru efortul şi dăruirea lor, precum şi antrenorul Tomas Ryde, care a anunţat cu această ocazie că va rămâne în continuare să pregătească redutabila echipă românească. La rândul ei, Aurelia Brădeanu, veterana echipei Naţionale, a spus că festivitatea „NIRO” „a fost un moment bine gândit. Ne-am bucurat să revedem oameni care au adus glorie României şi care ne-au sprijinit în cariera noastră. Dacă avem ca sponsor un grup puternic de firme, e normal şi ca noi să fim o mare familie unită. Ne dorim enorm să ajungem la Olimpiadă”.  Iar selecţionerul Tomas Ryde a dezvăluit că performanţa tricolorelor la Campionatul Mondial a fost recepţionată pozitiv în Scandinavia, în special în urma seriei de interviuri pe care selecţionerul le-a acordat pentru mass-media nordice: „Acest lucru ar putea avea efecte benefice asupra dezvoltării handbalului în România în anii următori”, consideră antrenorul Naţionalei de handbal feminin. 

Festivitatea de premiere de către sponsorul „NIRO Investment Group” a handbalistelor echipei naţionale a fost onorată de numeroase personalităţi, din lumea sportului şi a presei.

Cea mai mare satisfacţie a unui sponsor care sprijină financiar o echipă este momentul în care aportul său este încununat de triumful în arena sportivă” (Nicolae Dumitru, preşedinte al „NIRO Investment Group”)

Excelenţe feminine în paginile revistei noastre

Reporter: editura March - 13 - 2016 Comments Off on Excelenţe feminine în paginile revistei noastre

Un gând frumos pentru Mona Muscă

Mona MuscaÎn urmă cu două decenii, doamna Mona Muscă devenise una dintre personalităţile cele mai apreciate în lumea politicii, datorită ţinutei sale intelectuale, a elocinţei elevate în diversele împrejurări sociale ori culturale. Într-un cuvânt, omul politic se afla pe un trend ascendent, simpatizată şi susţinută de mulţi, mulţi oameni.

Şi, în acel moment de vârf, un declic – un verdict de colaborare cu fosta securitate a îndepărtat-o de viaţa politică, intrând într-un anonimat pe care chiar distinsa doamnă l-a cultivat.

În aceste zile de martie, gândul ne-a dus către doamna Mona Muscă şi nu am risca spunând că a fost o personalitate greu de înlocuit în lumea femeilor din viaţa politică ce a urmat.

Şi ne-am amintit, în acelaşi timp, că, în numărul din aprilie 2005, revista noastră a ţinut să prezinte cititorilor săi, printr-un interviu, competenţa şi viziunea sa în calitate de ministru al Culturii şi Cultelor, pe care o deţinea. Ne interesam atunci, pentru cititorii noştri, de evoluţiile acestui domeniu şi de reperele culturii româneşti, atât în ţară, cât şi peste hotare. Intenţionăm, în acest an, externalizăm ( redirecâionăm competenţele spre instituţii din afara Ministerului) o serie de activităţi, precum organizarea participării româneşti la târgurile internaţionale de carte, comenzile de stat şi achiziţiile de carte şi publicaţii etc.”

Mona Muscă anunţa proiecte de anvergură: o campanie de promovare a culturii naţionale, reluarea lucrărilor la sediul Bibliotecii Naţionale a României, programul de informatizare a bibliotecilor, reabilitarea Centrului istoric al Capitalei, proiectul „Sibiu – Capitală Culturală Europeană 2007” şi manifestările prilejuite de „Anul George Enescu”. După cum se cunoaşte, multe dintre aceste proiecte s-au realizat în anii care au urmat,deşi Mona Muscă s-a aflat în fruntea Ministerului Culturii doar câteva luni…

În această primăvară, doamna Mona Muscă, după ani de autorigori, a decis să revină în spaţiul public, modest, prin câteva declaraţii, deşi reţinute, totuşi tranşante. Spunea: Ceea ce s-a întâmplat la alegerile prezidenţiale din noiembrie a fost fantastic”, adăugând, în acelaşi timp căRomânia a bătut pasul pe loc din cauza mentalităţilor şi a politicienilor lipsiţi de profesionalism şi ancoraţi în obiceiuri comuniste”.

Mona Muscă a mai mărturisit că îl cunoaşte îndeaproape pe preşedintele Klaus Iohannis, despre care afirmă că „a reuşit să rezolve cele mai multe probleme privind programul «Sibiu – Capitală Culturală Europeană 2007» şi are un stil cu totul aparte. Salut şi stilul, salut şi persoana”. Mai mult, a demonstrat că şi-a păstrat proiecţia asupra politicii româneşti, afirmând că „optimismul şi reconcilierea cu ţara, cu istoria, cu conducătorii, până la urmă vor da rezultate bune în România”.

Şi acum, în aceste zile de primăvară dedicate femeilor, reliefăm faptul că Mona Muscă a fost un etalon de farmec feminin în politica românească. Sondajele din anii în care a activat în Parlament* sau a fost demnitar al statului au plasat-o mereu în fruntea femeilor care aduceau frumuseţea şi distincţia în politică.

De altfel, România este cunoscută în lume şi prin frumuseţea femeilor sale. În mod firesc, ele se regăsesc şi în politică, fapt relevat de un sondaj realizat de „Grupul de Studii Sociale 2000”. Astfel, în clasamentul femeilor-politicieni cu „vino încoace” se detaşa net Mona Muscă (50,2%), urmată de un „eşantion” din care mai făceau parte Sulfina Barbu, Elena Udrea, Anca Boagiu, Corina Creţu, ş.a.

 

* Mona Muscă a absolvit în anul 1972 Facultatea de Filologie, iar între 1972 şi 1976 a fost profesor de limba şi literatura română. Din anul 1996 a fost membru şi deputat al PNL. În anul 1996 a fost aleasă deputat de Caraş – Severin, iar în anul 2004 deputat de Bucureşti. Mona Muscă a avut o activitate parlamentară bogată.

 


 

Cu prilejul sosirii primăveri, a zilelor de 1 şi 8 Martie, cu dedicaţie feminină, reamintim citirorilor noştri câteva dintre personalităţile feminine ce ne-au onorat cu prezenţa lor în „Balcanii şi Europa”.

 

Prezenţa SUA în focare internaţionale

Reporter: editura March - 13 - 2016 Comments Off on Prezenţa SUA în focare internaţionale

Apărarea aliaţilor, restabilirea democraţiei, înlăturarea regimurilor dictatoriale periculoase pentru regiuni şi continente întregi sunt comandamente de prim rang pentru cea mai mare putere a lumii, SUA. Dar toate acestea vin cu un preţ: prezenţa militarilor americani în numeroase focare ale lumii, în peste 130 de ţări de pe majoritatea continentelor, cu un mare efort uman şi financiar.
Militarii americani pot fi întâlniţi în cele mai dificile şi îndepărtate locuri ale planetei, în misiuni de stabilizare a unor focare de pericol zonal, de regulă generate de regimuri autoritare care se întorc împotriva propriilor naţiuni. Din Africa în Orientul Mijlociu, trupele celei mai mari puteri a lumii îşi petrec zilele în locuri deşertice sau foarte umede şi nopţile în tabere din ţări din lumea a treia (şi nu numai).

Forţele speciale americane colaborează cu cele ale Uniunii Africane

Forţele speciale americane colaborează cu cele ale Uniunii Africane

În pofida încercărilor de a mai reduce prezenţa militară americană în teatrele de conflict, evoluţiile explozive din diferite părţi ale lumii nu au permis acest lucru. Este demn de amintit, în acest context, faptul că în anul 2012, secretarul de atunci al Apărării, Leon Panetta, anunţa că Statele Unite nu mai sunt dispuse să menţină două intervenţii militare în acelaşi timp. Şi totuşi, situaţia internaţională a făcut ca, doi ani mai târziu, americanii să se afle în centrul unui număr de 134 conflicte în toată lumea, potrivit MintPress News. Cifra pare impresionantă şi include toate tipurile de implicare militară: „Suntem angajaţi în operaţiuni antiteroriste majore. Cred că «război» este o analogie; cert este faptul că aplicăm metodele cele mai diverse şi facem eforturi semnificative pentru combaterea activităţilor teroriste. Nu cred că lumea ar trebui să intre într-o febră a războiului, ci cred că aceste acţiuni trebuie văzute ca un nivel ridicat de combatere a terorismului”, explică secretarul de stat american John Kerry. Într-adevăr, militarii nu sunt doar implicaţi în lupte propriu-zise, ci execută şi misiuni speciale sau antrenează armatele statelor în care se află. Exerciţiile militare la care participă acoperă întreaga planetă, din Ciad în Uganda, din Arabia Saudită în România, din Bangladesh în Uruguay. Mai mult, toate categoriile militare sunt implicate în aceste operaţiuni, de la trupe la sol la marinari sau piloţi. În aceste condiţii, în anul 2015, trupele SUA se găseau în 135 de teatre de operaţiuni, după cum arată Ken McGraw, purtător de cuvânt al Comandamentului de Operaţiuni Speciale (SOCOM). Mai exact, asta înseamnă „angajare militară în 70% din statele lumii, cu treupele de elită executând misiuni în sânul a 80-90 de naţiuni în fiecare zi, notează „The Independent. Un scurt istoric al acestei evoluţii este relevant: în primii ani ai administraţiei Bush, militarii Operaţiunilor Speciale aveau misiuni în 60 de ţări. În anul 2010, numărul a urcat la 75, pentru ca trei ani mai târziu să „sară” la 134.

Nava „USS Ronald Reagan” în timpul operaţiunii „Rim of the Pacific”

Nava „USS Ronald Reagan” în timpul operaţiunii „Rim of the Pacific”

Din perspectiva prezenţei trupelor pe diverse fronturi, vom aminti doar „vârfurile” numerice din Irak – 187.900 de militari în anul 2008 – şi Afganistan – 100.000 în 2010. La nivelul anului trecut, SOCOM anunţa un număr de 11.000 de militari trimişi zilnic pentru a rezolva crize în diferite părţi ale lumii. „O mare parte din resursele noastre sunt concentrate în Orientul mijlociu. În acelaşi timp, ne-am sporit atenţia în zona Europei de est, sprijinind, în acelaşi timp, misiunile din America de Sud şi zona Pacificului, alături de aliaţii noştri, punctează generalul american Joseph Votel, comandantul SOCOM.

În ceea ce priveşte efortul financiar al SUA pentru aceste misiuni, este suficient să amintim că numai pe segmentul trupelor speciale, în ultimii ani finanţarea a crescut de trei ori, la aproximativ 10 miliarde dolari în anul 2014.

Până acum, SUA au reuşit, cu serioase eforturi, să contribuie la stabilizarea a numeroase situaţii explozive, dar un spectru ameninţător pluteşte în opinia publică americană: „Război cu ISIS pe pământ american?”, se întreba recent postul „CBN”, avertizând că „loviturile aeriene americane poate au încetinit avansul ISIS în Orientul Mijlociu, dar terorismul brutal atrage adepţi din toată lumea. Din Pennyslvania în Illinois şi din Ohio în Minnesota şi Kansas, autorităţile federale au arestat peste o duzină de susţinători ai ISIS în doar câteva săptămâni”. Aşadar, pe lângă victime în rândul militarilor, condiţii aspre, precum şi serioase eforturi financiare, misiunile americane de stabilizare a focarelor lumii se pot solda şi cu un risc chiar pentru SUA. „Putem obţine spaţiu, putem obţine timp, putem juca un rol-cheie în combaterea extremismului violent, dar până la un punct. În cele din urmă, probleme ca acelea din Irak sau Siria nu vor fi rezolvate de noi”, atrage atenţia Joseph Votel.


  • Victimele de partea americană în războiul antiterorist se ridică la peste 66.000 de persoane, morţi şi răniţi, civili şi militari.
  • Un raport al Congresului SUA din anul 2011 estima cheltuieli totale pentru operaţiuni militare în valoare de 1,2 trilioane de dolari şi creşterea la 1,8 trilioane de dolari până în anul 2021. De menţionat că cifrele acestea sunt mult mai mari în documentele unor organizaţii academice (5,4 trilioane de dolari pe termen lung).
  • În anul 2015, Guvernul SUA a cheltuit 9,4 milioane de dolari pe zi doar în operaţiunile din Siria şi Irak împotriva ISIS (Soufan Group”)

Repetenţi la atragerea fondurilor UE

Reporter: editura March - 13 - 2016 Comments Off on Repetenţi la atragerea fondurilor UE

Primul ministru Dacian Cioloș a declarat că România va pierde din fondurile europene alocate de Uniunea Europeană, pe exercițiul financiar 2007-2013, până la șapte miliarde de euro, iar gradul de absorbție se va situa la 60 -70 % pe fonduri structurale și la 90 % sau chiar peste acest procent pe agricultură și dezvoltare rurală. Rezultatul negativ nu aduce liniște, ci doar îngrijorare, deoarece fondurile europene au rolul de a reduce decalajul economic și social care ne desparte de Occidentul dezvoltat. Sunt bani pierduți pentru o țară ca a noastră, cu o infrastructură rutieră săracă din punct de vedere al numărului de kilometri de autostradă construiți, fără canalizări în foarte multe localități din județe sau care beneficiază de un sistem medical și de educație nedezvoltat la capitolul echipamente de specialitate și programe IT.

POSDRUReferindu-ne la alocarea Uniunii Europene către România, vom constata că blocul comunitar a contribuit cu circa 19 miliarde euro, bani destinați ridicării nivelului de civilizație a populației, inclusiv pentru mediul de afaceri, școlarizare sau pentru recalificarea șomerilor prin organizarea de cursuri profesionale în specializări diverse. Datele reieșite din contabilitatea Ministerului Fondurilor Europene relevă faptul că efortul autorităților românești depus pentru atragerea fondurilor structuale cu valori mari nu a fost suficient de susţinut, chiar neperformant, după părererea analiștilor. Din păcate, au fost cheltuiți puțin peste 11 miliarde euro, adică doar 60 % din suma alocată României, conform unui calcul făcut la termenul final de eligibilitate-decembrie 2015. E drept, nici în alte țări accesarea fondurilor UE nu este neapărat pe roze, ceea ce nu ar trebui să ne liniștească. Polonia este singura care iese în față, având investiții aproape echivalente, per total cu suma pusă la dispoziție. Polonezii au fost principalii beneficiari ai fondurilor structurale și de coeziune, cu o valoare de 67, 3 miliarde euro din totalul de 336 miliarde euro aprobate. Aceştia au știut să fructifice banii europeni destul de bine. Astfel, au construit 1.300 de kilometri de autostradă (600 km în trei ani)! Iar realizarea şoselei de mare viteză Varșovia -Berlin constituie un exemplu de urmat despre cum pot fi cheltuiți înțelept banii primiți. Este meritul Guvernului polonez, care a știut să investească cele 68 miliarde euro până la ultimul, în special în lucrări de infrastructură, adică exact în obiective care necesită forță de muncă și creează activități sociale după terminarea lucrărilor.

În Polonia, autostrăzi construite din fonduri UE

În Polonia, autostrăzi construite din fonduri UE

În cazul României, lucrurile au mers lent. De multe ori, din blocaj în blocaj, fapt ce a făcut ca peste șapte miliarde de euro să se întoarcă în visteria UE pentru că nu au fost utilizate în proiecte economice sau sociale. Practic, țara noastră a fost depășită la indicatorul absorbție și de Bulgaria. Paradoxal, o perioadă lungă, Guvernul nu a găsit finanţare pentru autostrada de 1,5 miliarde euro Comarnic – Braşov, iar astăzi POS Mediu (Programul Operațional Sectorial de Mediu), care are alocate fonduri prin program de la UE, pierde 1,66 miliarde euro, din totalul programat, de 4,4 miliarde euro! Același POS Mediu mai scapă 1,8 miliarde euro și ratează ocazia de a realiza complet sisteme de canalizare în aproape jumătate din județele țării. Lista poate continua cu fondurile pierdute în mod inexplicabil de către cei care coordonează programul pentru resursele umane, așa – numitul POSDRU (Programul Operațional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane), în valoare de 1,76 miliarde euro sau de POSCCE, programul pentru creșterea competitivității economice la companiile mari, în valoare de 900 milioane euro, bani pierduți. Și încă nu am relatat totul. Tranșa sumei de 1,4 miliarde de euro se întoarce la sursă de la Programul regional pentru comunicații și mici afaceri.

O nouă amânare pentru construcţia autostrăzii Comarnic- Braşov

O nouă amânare pentru construcţia autostrăzii Comarnic- Braşov

Dacă ne amintim bine, anul 2007 a fost anul aderării României la UE. Până la terminarea anului 2015, țara noastră a primit fonduri europene de 31,7 miliarde euro şi a contribuit la bugetul european cu 11,7 miliarde euro, rezultând un sold pozitiv de 19,4 miliarde euro. Nu este un rezultat rău, spun experții. A fost o provocare la care s-a răspuns, însă fără să se învețe din greșeli. Au fost diferite cauze, cum ar fi legislaţia greoaie, lipsa instituțiilor și a cofinațărilor de la guvern sau practici birocratice de natură să creeze abateri de la reguli și norme. Cei mai mulți bani erau destinați transporturilor, respectiv construcției de autostrăzi, căi ferate și drumuri de astfalt. Ce s-a construit se află sub nivelul așteptărilor. Administrația publică locală, pentru care existau fonduri pentru reducerea birocrației și cozile de la ghișee, continuă să funcționeze după vechile practici. Pentru că nu au fost făcute investiții și acești bani alocați s-au întors în seiful UE. Și totuși, este adevărat că există un salt cantitativ față de situația existentă în urmă cu 6 -7 ani, când nivelul cheltuielilor nu trecuse de 10 %. Însă dacă ne uităm în curtea vecinilor, constatăm că la ei lucrurile stau mai bine în ceea ce privește atragerea fondurilor de la Bruxelles. Ungaria se poate lăuda cu cheltuieli de 87 % din banii alocați, iar Bulgaria 77 %. Deci, se poate!

Spertăm că noua conducere a Ministerului Fondurilor Europene, instituție recent înființată de Guvernul condus de Dacian Cioloș, va ști să acorde o atenție sporită monitorizării mai eficiente a implementării programelor, dar și întăririi capacității de gestionare a autorităților de management și a organismelor intermediare. „Trebuie găsite soluții clare de sprijin al beneficiarilor fondurilor europene”, susține Corina Crețu, comisarul european pentru Politica Regională.

 

Eliade Bălan

 

 

Liderii autoritari şi… literatura

Reporter: editura March - 13 - 2016 Comments Off on Liderii autoritari şi… literatura

Mulţi dintre liderii autoritari ai lumii au „cochetat” cu literatura. De la poezie la eseuri filosofice, de la consideraţii geopolitice la poeme abstracte, o parte dintre conducătorii regimurilor totalitare au ţinut să arate preocupări intelectuale superioare.

Monumentul din Ashgabat al cărţii lui Saparmurat Niyazov

Monumentul din Ashgabat al cărţii lui Saparmurat Niyazov

În anul 2001 apărea lucrarea intitulată Ruhnama („Cartea sufletului”), semnată de fostul preşedinte al Turkmenistanului Saparmurat Niyazov. Autorul a dat asigurări că însuşi Dumnezeu i-a spus că toţi cei care îi vor citi cartea vor merge în Paradis. Aşa a devenit acest amestec de povestioare şi texte istorice cu sens deturnat o lectură obligatorie în şcoli, fiind etalată lângă Coran în moschei. Existau chiar întrebări din lucrare în testele pentru obţinerea permisului auto. Cartea a generat ceremonii fastuoase şi are un monument uriaş în capitala ţării, Ashgabat. Adevărul despre nivelul intelectual al lui Niyazov este sintetizat de „The New Yorker: „Era semianalfabet”. Succesorul său la conducerea ţării, Gurbanguli Berdymukhamedov, a găsit şi el răgazul de a scrie cărţi. Imediat ce a preluat puterea, în anul 2007, a publicat un volum despre sistemul de sănătate publică, apoi unul de discursuri politice. În 2009 apărea Ahaltekinul – Mândria şi fala noastră”, o odă închinată calului turkmen şi istoriei creşterii acestuia în Turkmenistan. Tradusă în patru limbi, lucrarea a câştigat un premiu la un concurs între statele foste sovietice.

„Despre arta cinematografuluui”, semnată de Kim Jong Il

„Despre arta cinematografuluui”, semnată de Kim Jong Il

După victoria Revoluţiei chineze, liderul Mao Tzedong s-a făcut remarcat şi printr-o serie de volume de poezie – „Turnul cocorului galben”, „Lungul marş, „Armata de Eliberare a Poporului capturează Nanking”, „Adio zeului ciumei” sau Inscripţie pe o fotografie a tovarăşului Li Chin”. Spre deosebire de alţi dictatori, Mao era modest vizavi de lucrările sale poetice pline de flori, cai sau gâşte.

Un alt lider cu mână forte, Kim Jong Il, era un mare admirator al cinematografiei. Până într-acolo încât a scris o carte pe această temă. Intitulată „Despre arta cinematografului”, a fost urmată de încă una, „Cinematograful şi regia”. Profunzimea lucrărilor vorbeşte de la sine: „A viziona o producţie o dată este diferit de a o viziona de două ori”

Tot din Asia vine şi exemplul preocupărilor intelectuale ale Ayatollah-ului Khomeini, care a elaborat nenumărate lucrări-comentariu despre Coran, legea islamică, filosofie etc. Peste toate acestea, a fost şi poet, lucrarea sa intitulată Micuţa carte verde” generând destule controverse, date fiind aforismele cam fără perdea pe care le conţine. Aceeaşi mirare au stârnit-o şi versurile celui cunoscut ca un om profund religios, publicate în presa iraniană în 1989: Deschideţi uşa tevernei şi lăsaţi-ne acolo zi şi noapte/Căci sunt sătul de moschei şi seminarii.

Nici dictatorii europeni nu au fost mai prejos. De pildă, cu cât Albania era mai izolată pe scena internaţională şi chiar printre statele comuniste, cu atât mai multe volume scria Enver Hoxha. Şi au fost vreo 40 la număr, mai toate tunând şi fulgerând împotriva vestului. Printre ele, în 1979 apărea „Cu Stalin”, în care, alături de elogii fără sfârşit aduse dictatorului, admiratorul său albanez relata că visează zi şi noapte să la o reîntâlnire şi amândoi să vadă împreună musicalul sovietic „Şoferul de tractor”. În 1991, protestatarii pro-democraţie i-au ars cărţile în public…

„Micuţa carte verde” - Ayatollah Khomeini

„Micuţa carte verde” – Ayatollah Khomeini

La rândul său, liderul sârb Radovan Karadzic lansa „Sub sânul stâng al secolului” în anul 2005, în timp ce se ascundea de judecata internaţională pentru crime de război în fosta Iugoslavie. Şcolit la Universitatea Columbia, Karadzic a scris un tip de poezie cu clare accente violente, ca „Asasini,” „Un om de cenuşă şi bocancii de război” etc, în versuri ca „Am creat o lume care mă decapitează”.

Din nordul Africii vine opera „literară” a unui alt dictator, Muammar Gadhafi, care s-a preocupat în mod constant, printre altele, de viziunea sa asupra sistemului Jamahiria sau de diferenţele dintre sexe, cu emanaţii profunde ca „femeile sunt diferite de bărbaţi aşa cum femelele din lumea plantelor şi animalelor diferă de masculii speciilor lor”. Pe lângă toate aceste considerente de om de stat reunite în „Cartea verde”, liderul libian „şi-a încercat mâna” şi într-un soi de ficţiune. Cărţile „Scăparea în iad” şi Publicaţii ilegale”, de pildă, demonstrează, într-o proză confuză, fără personaje, nostalgia sa pentru viaţa beduinilor. În buna tradiţie a dictatorilor, şi Gaddafi a avut grijă ca volumele sale să fie traduse în zeci de limbi, să stea la baza a sute de studii (eventual internaţionale) şi să fundamenteze lucrări ştiinţifice. Toate acestea au încetat după bombardarea Libiei de către NATO, în anul 2011.

Rezistenţa europeană în faţa crizelor

Reporter: editura March - 13 - 2016 Comments Off on Rezistenţa europeană în faţa crizelor

Uniunea Europeană s-a aflat în ultimii ani în faţa unor provocări majore, de toate felurile – financiare, sociale, politice. În timp ce unii se grăbesc să prezică sfârşitul constructului european, alţii consideră că fiecare dintre aceste „cutremure” este un test care va spori rezistenţa blocului comunitar.

Şomajul din Spania, la cote record

Şomajul din Spania, la cote record

În anul 2005, Jean-Claude Juncker, premierul de atunci al Luxemburgului, care deţinea Preşedinţia Uniunii Europene, afirma că „Europa este într-o criză profundă”. Totul pornea de la dezacordurile pe tema bugetului Uniunii pentru perioada 2007-2013, cu Franţa şi Marea Britanie acuzându-se reciproc de „egoism naţional” sau de „lipsă de spirit european”. Acel moment de cumpănă era agravat de respingerea, în Hexagon şi Olanda, a noii Constituţii europene. A fost pentru mulţi analişti un argument pentru a se opina că Europa era divizată. Totuşi, în pofida a ceea ce era considerat „un conflict deschis între marile puteri”*, cu premierul Italiei Roberto Maroni anunţând intenţia de a organiza un referendum pentru ieşirea ţării din Eurozonă, Uniunea a continuat totuşi să se extindă, cu România şi Bulgaria în anul 2007 şi cu Croaţia în 2014.

Tot în ultimul deceniu poate fi consemnată şi depăşirea – cu greu şi cu costuri sociale imense – a celei mai grave crize economice de după Marea Recesiune. Efectul de contagiune al falimentului „Lehman Brothers” peste ocean a fost devastator: chiar dacă multe bănci au fost salvate de guverne, economia globală a intrat în colaps. Intervenţiile G20 s-au succedat în valuri în perioada 2008-09, iar situaţia a devenit atât de gravă, încât criza Greciei din 2010 demonstra că nu mai era vorba despre salvarea instituţiilor bancare, ci chiar a guvernelor. Dacă la începutul anului 2008, doar şase state erau în recesiune (dintre care cinci europene), până la finele acelui an erau 53. Un an mai târziu, 71 de ţări erau în declin în acelaşi timp. Poate cel mai reprezentativ caz de cădere şi recădere în colaps în toţi aceşti ani este cel al Greciei, care „intrase în Zona Euro în anul 2001 cu o datorie publică ce depăşea 100% din PIB”, arată „The Economist”. Şi din nou o parte dintre analişti se grăbeau să „estimeze” colapsul UE. Nu a fost să fie…

Efecte şi urmări

Ultimatum pentru măsurile de redresare a Greciei (2015)

Ultimatum pentru măsurile de redresare a Greciei (2015)

Grava criză financiară pe care a străbătut-o Europa în deceniul 2005-2015 a avut efecte majore asupra tuturor celorlalte sectoare ale vieţii publice, cu urmări chiar şi în prezent. La nivel politic, în multe ţări, declinul economic a avut ca rezultat căderea unor guverne, care au fost nevoite să îşi încheie mandatele înainte de termen şi să lase loc unor interimari sau alegerilor anticipate. Amintim aici doar Islanda, Irlanda, Portugalia, Grecia, Italia, Spania, Bulgaria. După valuri de convulsii sociale, totuşi Executivele s-au succedat democratic, iar coeziunea europeană s-a menţinut.

Pe segmentul social, consecinţele recesiunii au fost catastrofale, generând o şi mai mare distanţă între nivelul de dezvoltare din ţările din nordul continentului şi cele din sud. Au apărut astfel termeni ca „Europa cu două viteze”, iar astăzi nimeni nu se mai fereşte să afirme că diferenţa dintre statele europene s-a lărgit, perspectivele ca europenii din sud să trăiască mai bine fiind din nou amânate cu decenii. Şomajul de proporţii, mai ales în rândul tinerilor, a determinat apariţia unor concepte ca generaţia pierdută”, iar exodul creierelor a sărăcit şi mai mult naţiuni pentru care inteligenţa profesională ar fi contribuit major la redresare şi dezvoltare. Clasa de mijloc, şi aşa incipientă în ţările mai puţin dezvoltate, aproape a dispărut, sărăcia luând o amplitudine catalogată deseori ca „endemică”. Efectul cel mai serios, previzibil de altfel, a fost instabilitatea, generată de ample mişcări contestatare din partea cetăţenilor. Chiar şi în aceste condiţii, Europa unită a găsit din nou, cel puţin până acum, resurse de a combate toate aceste urmări. Politica de investiţii demarată în anul 2015 dă speranţe şi celor fără loc de muncă, şi tinerilor, şi micilor afaceri.

Sute de mii de afaceri europene au dat faliment

Sute de mii de afaceri europene au dat faliment

O altă criză care pare să se fi „eternizat” în acest deceniu este criza energiei. Cu un prim punct acut în conflictul ruso-ucrainean din ianuarie 2006, aceasta demonstrează şi după zece ani că Europa nu a făcut mari paşi înainte pentru a obţine independenţa energetică. La nivelul anului 2012, ţări ca Turcia, Cehia, Polonia, Austria, Slovenia, Ungaria, Slovacia, Bulgaria, ţările baltice şi Finlanda încă depindeau de gazul rusesc în procente între 60% şi 100%. Deşi mai sunt multe de făcut pe acest segment, blocul comunitar nu pierde din vedere dezideratul de a „sparge” dependenţa de resursele ruseşti, căutând încontinuu alternative.

Toate acestea au fost mereu considerate vulnerabilităţi ale blocului comunitar, cu atât mai mult cu cât alte crize, mai vechi sau mai noi, provoacă în prezent coeziunea constructului european. Este vorba despre valurile de migranţi care bat la porţile Europei, mii de persoane pe zi, situaţie ce a stârnit din nou controverse aprinse în interiorul UE. Discursurile naţionaliste şi populiste aprind o dată în plus dezbaterile publice, săpând la temelia unora dintre principiile fundamentale ale UE: toleranţa şi libera circulaţie. Mai departe, Grecia rămâne focar de fragilitate pentru Europa, obligându-i ciclic pe decidenţii internaţionali s-o salveze cu orice preţ, ca să nu dezintegreze Eurozona, iar Marea Britanie, unul dintre contributorii majori la bugetul Uniunii, preconizează un vot popular pentru decizia de a rămâne între statele membre. La toate acestea se adaugă loviturile teroriste înregistrate în inima Europei, precum şi proximitatea unei Rusii agresive, decisă să facă orice pentru a-şi duce la bun sfârşit planurile geopolitice (vezi anexarea Crimeei). Şi nu doar asta, ci şi faptul că a devenit dintr-un vechi partener comercial o ameninţare militară”, punctează postul american „CNBC”.

Valuri de migranţi la porţile Europei

Valuri de migranţi la porţile Europei

După cum se poate observa, în deceniul 2005-2015, blocul comunitar a fost testat în toate felurile – politic, economic, social, identitar. Până acum, UE a reuşit să găsească modalităţi de a trece peste greutăţi şi de a merge înainte ca o entitate unitară. Oare cum va arăta un bilanţ al anului 2025?…

*„Dezbatere asupra Constituţiei Europene” (Roberto Sarti, Fred Weston)

 

Balkania culturală 2016

Reporter: editura March - 13 - 2016 Comments Off on Balkania culturală 2016

Iată că începutul de an 2016 ne aduce câteva noutăţi de bun augur pentru cultura română în spaţiul balcanic. Academicianul Adam Puslojic, un vechi şi constant prieten şi cunoscător al poeziei noastre în Serbia, anunţă pentru anul acesta o premieră – trei cărţi de poezie românească în traducerea sa vor apărea în ţara vecină. Este vorba despre un florilegiu din opera lui Mihai Eminescu, Tudor Arghezi şi George Bacovia. Apariţia acestor volume va fi posibilă datorită sprijinului financiar acordat de Institutul Cultural Român. Tot cu sprijinul ICR au apărut cărţi româneşti în Bulgaria, între ele aflându-se şi un volum semnat de Stelian Tănase.

Danilo Kis

Danilo Kis

Iar dacă ne aflăm în spaţiul beletristic, semnalăm cititorului un mare eveniment – sărbătorirea, într-o atmosferă de controverse şi polemici, a 80 de ani de la naşterea lui Danilo Kis, marele prozator şi eseist din Voivodina, scriitor care a marcat anii ’70 şi ’80 prin viziunea sa critică şi sfidătoare la adresa conformismului nu doar balcanic, ci şi european faţă de adevăratele probleme ale demnităţii umane în stricta sa contemporaneitate. În acelaşi context de controverse a fost comemorat la Sarajevo gânditorul bosniac Kalmi Baruh, supranumit „Micul Spinoza”. Problemele convieţuirii şi ale moştenirii Iugoslaviei lui Tito sunt, mai mult ca niciodată, se pare, principalele teme ale vieţii culturale din fosta federaţie slavă. În Slovenia asistăm la amplificarea unei campanii care priveşte restituirea către Ljubljiana a colecţiei de tablouri aflate în prezent într-un muzeu din Trieste, o colecţie care cuprinde opere valoroase ale Renaşterii italiene, între care Carpaccio sau Tintoretto. Aceste tablouri au fost protejate şi transportate în siguranţă de armata italiană în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, ele aparţinând unor colecţii private sau publice din Istria, o zonă cu populaţie şi de cultură italiană. Dialogul aprins dintre Slovenia şi Italia pe această temă îşi va găsi rezolvarea, se pare, prin deschiderea unui Muzeu comun sloveno–italian, în Istria, unde colecţiile vor fi expuse de partea italiană pentru publicul larg.

Şi pentru că suntem în zonă, semnalăm noua ediţie a Festivalului de Film de la Trieste, de la sfîrşitul anului trecut, a cărui temă a fost cinematografia ex–iugoslavă, în continuare surprinzătoare şi plină de vitalitate. Amintim aici că ultimul mare succes cinematografic românesc este legat de o temă balcanică prin excelenţă, anume filmul „AFERIM!”, realizat de tânărul regizor Radu Jude, decorat recent de Preşedintele României.

În Turcia, o carte a unei scriitoare şi ziariste foarte cunoscute stârneşte valuri de simpatie, interes şi… contestaţii. Este vorba despre Bejan Matur, iar cartea se intitulează „Privire peste munţi”. Este un titlu sugestiv şi provocator în Turcia, deoarece reia o expresie din zona populată de kurzi şi care se referă la tinerii nemulţumiţi ce… iau calea muntelui. Avem şi noi în limba română o astfel de expresie – a luat drumul codrului – care s-a folosit secole la rând. Cartea dezbate problema reală a generaţiei tinere din partea sud-estică a Turciei, populată masiv de kurzi, o generaţie care fie nu găseşte altă soluţie de viaţă, fie este împinsă către această soluţie, aceea de a îngroşa rândurile guerillei kurde, organizată de PKK, aflată astăzi într-un conflict deschis cu Guvernul de la Ankara.

Goran Bregovic

Goran Bregovic

Despre munţi şi codri este vorba în Macedonia, unde s-a decis crearea unui Parc Naţional în zona Munţilor Sar, o încercare disperată de a salva echilibrul natural al zonei, puternic afectată de despăduriri legale şi ilegale. De unde se vede că defrişările sunt o problemă gravă regională şi care priveşte în primul rând statele vulnerabile în faţa rapacităţii industrei ce vine din zone unde nu mai are loc de desfăşurare din cauza autorităţilor ferme pe poziţii. Problema din Macedonia este şi problema României, iar „scorul” celor două state este deocamdată în favoarea Macedoniei, care, iată, a găsit o soluţie. Aceeaşi soluţie a găsit-o şi Albania, unde prin lege tăierile de arbori sunt absolut interzise. În România discutăm şi se protestează în legătură cu preţul lemnului ori cu cota de tăiere!

În Albania, la Scutari, un mare artist plastic, prezent în marile galerii ale lumii – Tate Gallery, Moma ori Jeu de Paume – pe numele său Adrian Paci, a decis să-şi transforme propria casă în Muzeu deschis publicului. O iniţiativă care atrage atenţia asupra a două lucruri: primul – că nicăieri în Balcani autorităţile nu sunt generoase cu moştenirea operei marilor artişti (vezi cazul Brâncuşi) şi al doilea – există soluţii! Din păcate, soluţiile nu apar decât dacă artistul a fost recunoscut în străinătate, cum este şi cazul lui Adrian Paci. Uneori nici atunci…

Iar ca să dormim liniştiţi, vă spunem că nu doar în România sunt probleme cu Imnul naţional. Croaţia are aceleaşi probleme – când, unde şi de ce se intonează. Discuţiile, spre deosebire de ţara noastră, sunt aprinse şi au inflamat opinia publică. Despre proteste ziaristice este vorba la Belgrad, unde jurnaliştii au ieşit în stradă pentru afirmarea dreptului la expresia liberă şi pentru libertatea presei.

În Turcia, mediul academic protestează, peste două sute de profesori universitari au trimis o petiţie Guvernului, iar ea priveşte respectarea drepturilor omului în surdul conflict dintre autorităţi şi mişcările kurde. Răspunsul Guvernului a fost clar – profesorii au fost puşi sub acuzare. Tot din Turcia aflăm despre succesul unei formaţii muzicale de jazz, „JAZZ KONSTRUKT”, ceea ce în condiţiile unei societăţi preocupate tot mai mult de etica musulmană este un fapt îmbucurător. Aflăm dintr-o publicaţie-magazin americană că Bob Dylan avea strămoşi în Turcia, iar Garfunkel (din vestitul duet Simon and Garfunkel, mari glorii ale muzicii pop) are strămoşi la Iaşi. Iată că muzica din Balcani (Silvye Vartan are părinţi din Bulgaria!) are multe de spus, chiar numai prin Goran Bregovic!

Dar o veste foarte bună pentru Balcani urmează să se confirme în toamna anului 2016 – viitorul Secretar General al ONU va fi o personalitate din această regiune. Candidaţii cu şanse ar proveni din corpul diplomaţilor şi experţilor de aici: fostul ministru de Externe croat, Vesna Pusic, Danilo Turk, fost preşedinte al Sloveniei, Igor Lukisic, fost ministru de Externe muntenegrean, Srdan Kerim din Macedonia ori Vuk Jeremic, om politic sârb, candidează pentru ocuparea înaltei demnităţi. Înaltul Reprezentant al ONU în Bosnia în 2007 – 2009, slovacul Miroslav Lajcak, este un alt candidat cu şanse. Totul depinde de votul marilor puteri şi de jocul alianţelor strategice.

Pentru a încheia într-o notă optimistă, cu specific balcanic, trebuie să spunem că se profilează o mare bătălie de… ospitalitate între Grecia şi România. În urma conflictului diplomatic – şi nu numai – dintre Turcia şi Rusia, a deteriorării situaţiei din Egipt, unde un avion de pasageri rus a fost doborât de o rachetă, dezastru aerian soldat cu sute de victime, România şi Grecia au devent adrese binevoitoare pentru turiştii ruşi. Nu este vorba despre o excursie ori de şederi ocazionale, ci de o mega–afacere turistică. Autorităţile şi mediul de afaceri privat din cele două ţări se întrec în a încheia acorduri cu partea rusă. Ca de obicei, românii se calcă pe picioare şi îşi pun piedici. Să aşteptăm rezultatul negocierilor – ceva , ceva se va încropi şi industria românească a turismului va avea o nesperată gură de oxigen. Dar, atenţie! Turiştii ruşi sunt obişnuiţi cu luxul şi serviciile din Sharm el Sheikh ori Antalya. Au ei bani, dar nu-i dau degeaba. Un an 2016 care anunţă în Balcani multe lucruri bune. Dar orice lucru bun devine rău dacă nu e făcut la timp şi de către cine se pricepe la… lucruri bune.

Eugen Uricaru  

 

Cronica timpurilor noastre

Reporter: editura March - 13 - 2016 Comments Off on Cronica timpurilor noastre

Noul volum intitulat În balansul vremurilor”, apărut la Editura „Balcanii şi Europa” la început de an 2016, prezintă istoria unui sfert de veac a societăţii româneşti văzută prin ochiul selectiv al ziaristului Carol Roman. Volumul de faţă cuprinde articolele sale de diferite genuri, comentarii, analize, interviuri, pamflete, ce privesc evenimentele majore ale ultimilor 25 de ani. Începe cu cele apărute în „Tineretul Liber”, un ziar al Revoluţiei, continuă cu materiale publicate în paginile „României Libere” (memorabilul interviu luat marii balerine Magdalena Popa, la Toronto), într-o vreme în care ţara încerca din răsputeri intrarea pe un drum normal, european, apoi „Ultima oră” (un interludiu), „Luceafărul” – unde recheamă figura memorabilă a lui Mircea Sântimbreanu, „Cronica Română”, „Vocea României”, „Timpul” etc.

img01Cea mai consistentă parte a cărţii este alcătuită din articole din „Balcanii şi Europa”, revistă pe care a fondat-o în anul 2000. Îndrăzneţul jurnalist tratează teme şi subiecte de mare actualitate, toate având în comun interesul general. Părerea mea, subiectivă, este că a izbutit într-un mod miraculos în această întreprindere a sa. Este o publicaţie echilibrată, bine informată, cu un program generos pe care îl urmează cu consecvenţă, ştie să-şi atragă publicul şi colaboratorii atât din lumea politică, cât şi din mediul diplomatic, şi într-un mod nestrident, convingător, cu mult har. Nu în ultimul rând

trebuie amintită ţinuta modernă a graficii. Apariţia revistei în ultimii 15 ani se datorează susţinerii de către „NIRO Investment Group”, de preşedintele său, dl. Nicolae Dumitru.

Este îndeajuns pentru a spune că „Balcanii şi Europa” are un loc şi o voce a sa, distinsă şi limpede. Nu este puţin lucru, mai ales astăzi, când jocul de umbre şi confuzia valorilor pare să închidă un cerc ce ne aduce iarăşi la începutul anilor ’90. Este important când o revistă precum „Balcanii şi Europa” îşi face datoria. Articolele din carte consemnează momente importante pentru România, de la intrarea în NATO, accesul în Uniunea Europeană, la chestiuni privind relaţiile cu vecinii ori cu românii din afara graniţelor. Domnul Roman este atent la nuanţe şi la consecinţe. Este un fel de farmacist al cuvintelor şi, cum spuneam, subiectele dezbat temele strigente ale actualităţii.

Pot spune că volumul „În balansul vremurilor”, bine conceput, oferă o lectură incitantă, posibilitatea unei confruntări cu propria memorie, prilejul unei evaluări a ceea ce ni s-a întâmplat. Este meritul autorului!

E.U. 


Enciclopedia şcolii sociologice de la Bucureşti

carteDe curând a ieşit de sub tipar prima fasciculă din cadrul unui amplu proiect ştiinţific dedicat editării „Enciclopediei Şcolii Sociologice de la Bucureşti”, ca parte a „Marii Enciclopedii a României”, iniţiată şi coordonată de academicianul Tudorel Postolache. Prima fasciculă este dedicată fondatorului Şcolii Sociologice de la Bucureşti, Dimitrie Gusti, remarcabilă personalitate a culturii române din perioada interbelică, şi cuprinde două studii introductive semnate de prof. univ. dr. Ilie Bădescu, directorul Institutului de Sociologie al Academiei Române (D. Gusti şi «sociologia naţiunii». Cenzura comunistă şi sistemul gustian de «sociologia naţiunii»”), şi dr. Ioan C. Popa, cercetător asociat la acelaşi Institut („D. Gusti – De la «sociologia războiului» la «sociologia păcii»”). Cei doi cercetători sunt alcătuitorii acestei ediţii şi selecţiei de texte aparţinând marelui savant grupate în partea a doua a volumului, sub titlul generic „Sociologia naţiunii şi a relaţiilor internaţionale”.

Textele gustiene, selecţionate cu grijă de către autori, acoperă o paletă largă de teme de interes atât pentru specialişti, cât şi pentru cei interesaţi de cultura politică şi ştiinţa relaţiilor internaţionale, cum sunt: „Ştiinţa Naţiunii”, „Problema Naţiunii”, „Individ, societate şi stat în Constituţie”, „Partidul politic. Sociologia unui sistem al partidului politic”…

Dimitrie Gusti a crezut cu tărie, până la sfârşitul vieţii sale, în idealul naţiunii române, a cărui împlinire o vedea într-o interdependenţă totală cu popoarele Europei, într-o lume pacifistă, dedicată dezvoltării şi prosperităţii tuturor.

Acţiunea vizând punerea în valoare a ideilor Şcolii sociologice de la Bucureşti şi reeditarea, pe fascicule, a unor texte fundamentale ale membrilor acesteia urmează să fie finalizată în 2018, când va fi aniversat centenarul Marii Uniri.

 

Librăria „Mihail Sadoveanu”, redivivus

Reporter: editura March - 13 - 2016 Comments Off on Librăria „Mihail Sadoveanu”, redivivus

Mi-a stat inima când am aflat că Librăria „Mihail Sadoveanu” de pe Magheru va fi desființată. Mă lega de ea (și nu numai pe mine) amintirea unor momente emoționante din istoria literaturii române contemporane. Dar mi-am revenit repede când mi s-a comunicat că o altă librărie importantă, de pe Edgar Quinet, vizavi de Universitate, va deveni Librăria „Mihail Sadoveanu”. Astfel, din inițiativa generoasă a doamnei Marieta Seba, directoarea Centrului de Librării București, se va asigura continuitatea unei activități excepționale de promovare a culturii scrise.

DSCF2516Librăria „Mihail Sadoveanu” de pe Magheru n-a fost niciodată un simplu magazin de cărți, ci a funcționat ca o instituție de cultură. Zâna bună a acestei instituții a fost − și este în continuare – doamna Georgeta Munteanu. Această neverosimilă librăreasă, descinsă parcă dintr-o utopie, îi iubește pe scriitori ca nimeni altcineva. La invitația sa, în spațiul librăriei, totdeauna plin de un public select, și-au lansat cărțile, de-a lungul deceniilor, toți marii noștri scriitori, de la Marin Preda, Nichita Stănescu, Ana Blandiana, Adrian Păunescu, Nicolae Breban, Eugen Uricaru și până la Petru Popescu, Matei Vișniec, Mircea Dinescu sau Mircea Cărtărescu.

În ultimii ani, doamna Georgeta Munteanu amenajase o sală destinată exclusiv lansărilor, cu pereții acoperiți de tablourile scriitorilor români contemporani.

Vineri, 12 februarie 2016, la ora 17, a avut loc inaugurarea Librăriei „Mihail Sadoveanu”, reînființate într-o clădire elegantă de pe strada Edgar Quinet. Au fost prezente doamnele Marieta Seba și Georgeta Munteanu, ca și manager-ul instituției, doamna Veronica Elefteria Popescu. Eu și colegul meu mai tânăr, strălucitul critic literar Daniel Cristea-Enache, am fost invitați să spunem câteva cuvinte despre semnificația momentului. Ce frumos a fost! Și în noul sediu există o sală cu scaune, destinată întâlnirilor dintre scriitori și public. Această sală era plină, în după-amiaza zilei de 12 februarie, de iubitori ai cărții (mulți dintre ei – personalități ale culturii noastre).

În afară de șampanie, ne mai aștepta o surpriză (care pe mine unul m-a mișcat până la lacrimi): tablourile de la vechea adresă fuseseră aduse și expuse în noua sală, în condiții de perfectă vizibilitate. Impresionat de evenimentul la care am asistat, am promis că în ediția a II-a a lucrării mele, Istoria literaturii române contemporane, am să adaug un capitol consacrat Librăriei „Mihail Sadoveanu”. Și am să mă țin de cuvânt.

 

Alex. Ștefănescu

Un bun român: Regele Ferdinand

Reporter: editura March - 13 - 2016 Comments Off on Un bun român: Regele Ferdinand

Cel de-al doilea monarh constituţional al României, Ferdinand, a fost supranumit pe bună dreptate nu doar Întregitorul, datorită rolului său esenţial în realizarea Marii Uniri de la 1918, ci şi cel Leal, datorită neclintitei sale loialităţi faţă de ţara şi poporul la cârma cărora îl adusese soarta.

FerdinandSoarta, nu naşterea. La 24 august 1865, când se năştea la Sigmaringen Ferdinand Viktor Albert Meinrad von Hohenzollern-Sigmaringen, al doilea fiu al prinţului Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen şi al Infantei Antonia, fiica regelui Ferdinand al II-lea al Portugaliei, viitorul care îi părea rezervat era cel al unui nobil prusac fără moştenire: în cel mai bun caz, o strălucită carieră militară. Un an mai târziu, totul începea să capete însă un alt contur. Unchiul său Carol devenea – oarecum pe neaşteptate – monarh al unei ţări prea puţin cunoscute în Principatul de Hohenzollern, pe malul Dunării superioare. Odată cu Carol, întreaga casă de Sigmaringen ajunge să cunoască şi Dunărea de Jos.

Ferdinand şi-a petrecut copilăria şi adolescenţa la reşedinţa familiei, spectaculosul castel de la Sigmaringen, menţionat în sursele istorice încă din 1077. A învăţat mai întâi acasă, sub îndrumarea unui profesor particular, pe nume Groeb(b)els. În 1881, destinul tânărului prinţ se modifica radical. Carol şi Elisabeta nu mai sperau să aibă urmaşi direcţi, iar articolul 83 din Constituţia României din 1866 prevedea ca, în acest caz, succesiunea tronului să se încredinţeze coborâtorilor pe linie bărbătească începând de la cel mai în vârstă dintre fraţii săi sau coborâtorilor acestora. Atât principele Leopold, fratele lui Carol I, cât şi fiul cel mare al acestuia au refuzat tronul. Astfel, succesiunea i-a revenit principelui Ferdinand. Noua linie succesorală a fost statuată prin „Pactul de familie” din 18 mai 1881. Trei ani mai târziu, Ferdinand venea pentru prima dată în România, dar pentru scurt timp. El s-a întors în ţara natală pentru a-şi continua studiile liceale la Düsseldorf, apoi a urmat cursurile Universităţii din Leipzig şi Şcoala Superioară de Ştiinţe Politice şi Economice din Tübingen. Simultan, a urmat cursuri de limbă, literatură şi istoria românilor cu profesorul V. D. Păun, fostul director al Liceului „Gh. Lazăr” din Bucureşti, trimis special de Regele Carol pentru a-i preda prinţului moştenitor elemente de limbă, cultură, geografie şi istorie a noii sale patrii.

Regele Ferdinand şi Regina Maria decorând militarii care au luptat la Mărăşeşti, (1917)

Regele Ferdinand şi Regina Maria decorând militarii care au luptat la Mărăşeşti, (1917)

La 18 martie 1889, Ferdinand era declarat în mod oficial moştenitorul tronului, primind titlul de „Alteţă Regală Principe de România”. În primii ani petrecuţi în noua sa patrie, principele a avut o mare iubire, Elena Văcărescu, domnişoară de onoare a reginei Elisabeta şi urmaşa unei vestite familii de boieri şi intelectuali, fiica diplomatului Ioan Văcărescu şi a Eufrosinei Fălcoianu, nepoată pe linie directă a lui Iancu Văcărescu („Familia din care scobor eu a fost familia de intelectuali cu deosebire a României de odinioară”, avea ea să scrie). Statutul Casei Regale interzicea însă căsătoria cu persoane de origine română, pentru a evita recrudescenţa disputelor pentru domnie dintre marile familii boiereşti, ceea ce a provocat o dramă în familia regală: Regina Elisabeta, care ar fi dorit ca Ferdinand să se căsătorească cu Elena Văcărescu, s-a retras supărată la casa părintească din Neuwied, în timp ce tânărul Ferdinand s-a întors la Sigmaringen, ameninţând cu sinuciderea.

Raţiunea de stat a învins, în cele din urmă: Elena Văcărescu se auto-exila în Franţa, unde debuta în anul 1886 cu volumul de poezii Chants d’Aurore (Cântecele zorilor), premiat de Academia Franceză. A tradus în limba franceză numeroşi autori români, în frunte cu Eminescu, şi a devenit celebră ca scriitoare de limbă franceză şi română. În perioada Primului Război Mondial, Elena Văcărescu a militat pentru realizarea Marii Uniri de la 1918. În 1919, Regele Ferdinand a numit-o secretar general al Asociaţiei Române pe lângă Societatea Naţiunilor, iar în anul 1925, devenea prima femeie din România membru de onoare al Academiei Române.

La 29 decembrie 1892, Ferdinand se căsătorea cu principesa Maria de Edinburgh, nepoata reginei Victoria a Marii Britanii. Pentru tânăra familie a fost rezervat Palatul Cotroceni, din Bucureşti, iar Carol a construit special pentru ei Castelul Pelişor la Sinaia. Ferdinand şi Maria vor avea împreună şase copii: Carol (1893), Elisabeta (1894), Mărioara (1900), Nicolae (1903), Ileana (1909) şi Mircea (1913) – care va muri la patru ani, de febră tifoidă. Un moment critic în familia regală fusese provocat de aceeaşi boală încă în 1897, când Ferdinand a fost la un pas de moarte. .Deşi principele şi-a revenit, el nu a mai avut niciodată aceeaşi înfăţişare strălucitoare de tinereţe ca odinioară.

2

Monarhul participând la parada militară

Pe 27 septembrie 1914, după dramaticul Consiliu de Coroană care hotărâse neutralitatea României, Carol I înceta din viaţă la Castelul Peleş, A doua zi, principele moştenitor Ferdinand a depus jurământul în Parlament, unde a jurat „a păzi Constituţia şi legile poporului român, de a menţine drepturile lui naţionale şi integritatea teritoriului”. Textul istoric al discursului merită toată atenţia noastră: „Chemat prin graţia lui Dumnezeu şi voinţa naţională de a fi urmaşul marelui întemeietor, … găsesc în dragostea mea pentru neam puterea de a păşi fără şovăire spre îndeplinirea marei, dar grelei mele sarcini. … Dumnezeu, care după atâtea grele încercări, a binecuvântat munca acelora care s-au devotat binelui acestui neam, nu va lăsa să cadă ceea ce cu atâta trudă s-a clădit şi va ocroti, cu dragoste pentru acest popor, munca fără preget ce sunt hotărât ca bun român şi rege să închin iubitei mele ţări”. Fire extrem de emotivă, Ferdinand şi-a rostit cu dificultate discursul, iar la un moment dat i-au curs lacrimile. Expresia „bun român”, care a devenit cheia de boltă a întregului discurs, fusese sugerată de Victor Antonescu, unul dintre apropiaţii noului rege, alături de Brătianu şi Barbu Ştirbey.

Expresia „bun român” a fost înţeleasă ca angajament de respectare a voinţei şi intereselor naţionale ale românilor în acel ceas de mare cumpănă. Regele Ferdinand a respectat acest angajament cu mari sacrificii personale. A renunţat nu doar la o mare iubire, ci şi la credinţa catolică, ceea ce i-a adus o imensă sfâşiere, fiind excomunicat de Papă; abia la 10 mai 1927 (cu două luni înainte de a se stinge din viaţă), când ministrul Vasile Goldiş a semnat „Concordatul” cu Vaticanul, ca un gest de bunăvoinţă, Papa a anunţat ridicarea excomunicării regelui Ferdinand, astfel încât acesta a putut să-şi trăiască resemnat şi liniştit ultimele luni de viaţă. A sacrificat şi legăturile de familie: în 1916, când România declară război Austro-Ungariei, familia sa din Germania l-a renegat, la castelul Sigmaringen stindardul heraldic al familiei arborându-se în doliu. Fratele cel mare l-a acuzat de trădare împotriva ţării sale de naştere, iar Casa Regală de Hohenzollern i-a retras regelui român apartenenţa la această dinastie. Abia după ce Regele Mihai a fost silit să abdice, familia l-a reprimit în rândurile ei.

Cu toate acestea, Ferdinand a izbutit ca România să traverseze nu doar întreagă, ci şi întregită marile furtuni ale Războiului Mondial. Mai mult, epopeea victoriilor de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz nu ar fi fost posibilă fără înţeleapta decizie regală care îi va aduce renumele de „rege al ţăranilor”.

Pe 23 martie 1917, Ferdinand s-a adresat Armatei a II-a, cantonată la Răcăciuni: „Ostaşi, vouă, fiilor de ţărani care aţi apărat cu braţul şi cu pieptul vostru pământul unde v-aţi născut, unde aţi crescut, vă spun eu, regele vostru, că pe lângă răsplata cea mare a izbânzii, care vă asigură fiecăruia recunoştinţa neamului întreg, aţi câştigat totodată dreptul la a stăpâni într-o măsură mai largă pământul pentru care v-aţi luptat. Vi se va da pământ! Eu, regele vostru, voi fi întâiul a da pildă, vi se va da şi o largă participare la treburile statului”.

Pe 19 iunie 1917 se promulga proiectul de revizuire a Constituţiei, care consacra adoptarea reformei agrare prin exproprierea marii proprietăţi şi introducerea votului universal: românilor li se făgăduia astfel una dintre cele mai democratice Constituţii ale epocii, ceea ce, desigur, a contdibuit nu numai la sporirea efortului de război, ci şi la încrederea locuitorilor din provinciile care se vor uni cu ţara.

La 15 octombrie 1922, la Alba Iulia, în Catedrala Reîntregirii avea loc încoronarea regelui Ferdinand şi a reginei Maria ca suverani ai României întregite. În 1914, când a urcat Ferdinand pe tron, România avea 7,7 milioane de locuitori şi 137.000 de km², pentru ca în 1927, la moartea sa, ţara să numere 17 milioane de locuitori şi 295.049 de km²: într-adevăr, un bun român.

Prof. Dr. Zoe Petre

 

„Noi suntem mândria ţării”, ediţia a II-a

Reporter: editura March - 13 - 2016 Comments Off on „Noi suntem mândria ţării”, ediţia a II-a

În urmă cu ani, corul unor puşcăriaşi a luat Premiul I pe ţară la concursul Cântarea României”, cu piesa intitulată „Noi suntem mândria ţării”. Clar şi răspicat!

Dar iată că anii au trecut şi noi nu ne lăsăm de… glumiţe.

S-ar părea că Expoziţia literaturii de detenţie, deschisă într-un edificiu memorabil al culturii, „Biblioteca Naţională a României”, a fost primită de către unii cu entuziasm chiar. Vizitatorii, atâţi câţi au fost, se zice că erau arşi de dorinţa de a cunoaşte noi capodopere literare provenite dintr-o zonă ce a venit timpul să fie apreciată. Unul ce se da a fi cult de tot, prezent la „vernisaj”, relata că a fost emoţionat profund, chiar până la lacrimi, de coperţile ce acoperă sutele de volume realizate din cartoane speciale, chiar şic, unele purtând cu mândrie chipurile autorilor-puşcăriaşi, declaraţi sub jurământ că ar fi chiar făptaşi ai pieselor expuse în galantar.

La faţa locului s-a comentat în şoapte că în mulţimea din Bibliotecă erau infiltrate, discret, importante feţe din lumea palatelor zilei, oameni care, precauţi fiind, au început şi ei să-şi caute subiecte mai tari ca ale ăstora”, pentru orice eventualitate. După unii, ar fi avut loc chiar şi discuţii înfierbântate, purtate într-un jargon ştiinţific, în jurul volumelor amplasate sub sticle protectoare şi păzite mai abitir ca „sfintele moaşte”, aflate, de obicei, la îndemâna fiecărui muritor.

Unul cu mustaţă, roz la faţă, nu ştim de ce, era emoţionat peste poate de cele văzute. Nu s-a abţinut şi a dat-o pe politică. Zicea: Ăştia, da, scriitori, nu ca ăia din libertate, care scriu tot ce le trece prin cap. Ăştia au suferit în temniţă, au citit, s-au instruit, au devenit intelectuali de valoare. Acum cunosc viaţa grea. Au despre ce scrie, nu-s ca cei în libertate, care se dau mari din amintiri plictisitoare. Emile Zola, Liviu Rebreanu, Mihail Sadoveanu sunt mici copii pe lângă ăştia ai noştri, de fapt noua generaţie de intelectuali, iar ca mâine îi vom vedea vorbindu-i de rău şi situându-se în ierarhia scriitoricească peste Liiceanu, Pleşu ori Cărturescu. Ce mai, sub ochii noştri se naşte o ramură nouă a intelectualităţii, de care are atâta nevoie ţara, şi chiar preşedintele, de ce nu o spunem! Vor oameni noi, atunci, aici, la puşcărie se fabrică! Şi, la urmaurmei, dacă e chibzuim bine, ar fi gata pregătiţi pentru orice posturi!”.

Unul cu monoclu, de unde o fi apărut Dumnezeu să mai ştie, gătit ca de nuntă, a mers chiar mai departe cu vorba: „Toţi ăştia cu scrieri, precum Gigi Becali, Cristian Borcea, «Meme» Stoica şi alţii ies curăţiţi de păcate şi capătă atestare prin aceste cărţi ale suferinţei. Pe ei se bizuie viitorul, că doar nu or fi fost puşi în vitrine aşa, de florile mărului, ci ca să-i vadă lumea, să se obişnuiască cu viitorii lor aleşi. Strategii meştere ale unor partide care văd departe! Sunt adevărate exemple de sârguinţă, curaj, rezistenţă pentru tineri, ce pot fi asemănaţi uşor cu mari eroi ai neamului, cum ar fi Vasile Roaită, Terente şi ceilalţi mulţi din zilele noastre. Câtă tenacitate, câtă cultură absorbită în câteva zeci de zile, câtă râvnă şi ambiţie! Cu toţii, floarea cea vestită a puşcăriilor, au crezut într-un ţel: speră să iasă la lumină şi să se implice în noua construcţie a statului nostru ca oameni cu experienţă, fiind capabili să conducă oricare dintre partidele de acum, prin ei devenind noi-nouţe, cum se doreşte, şi înlocuindu-i pe cei vechi, ce încurcă lucrurile pe-afară.

Zău, aşa-i!, s-a grăbit careva. Uite, televiziunile i-au înălţat pe ecrane pe noii intelectuali «cu carte», veniţi la această Bibliotecă magnifică, devenit adevărat monument naţional al evidenţierii, suferinţei şi al redeşteptării. Unul mai excentric, ce-şi plimba fundul expunându-şi găurile de pe genunchii iviţi din blugi, vocifera chiar că „nu peste mult timp va sosi momentul când cei fleşcăiţi, neactuali, vor pleca din Uniunea Scriitorilor şi, cu demnitate sau nu, vor lăsa locul lor acestei noi generaţii de literaţi.

Eu cred vor fi trecuţi şi în manualele şcolare, s-a bucurat un elev îmbrăcat în uniformă adecvată. Părerea lui despre lucrările „ştiinţifice” zărite în vitrina educativă: „Cred aceşti autori de cărţi ştiintifice poate vor primi catedre la facultăţi, deh, mai ştii!, iar câţiva dintre aceştia pot fi aleşi chiar şi academicieni. Ce, nu-i posibil în ţara noastră?!”. Şi, ca sa fie mai credibil, a citat un fragment din ziarul „Adevărul”: „Fostul magistrat militar Dan Voinea a spus: în comunitatea academică, domnul Cătălin Voicu şi-a câştigat un prestigiu profesional remarcabil (în ce domeniu, oare?…). Ca urmare, elaborarea acestei lucrări ştiinţifice este binevenită…”.

Supărarea generală la inaugurare a fost una: mulţimea vizitatorilor nu a putut răsfoi volumele şi nu a apucat să cumpere măcar câte zece cărţi devenite de-acum celebre, fiecare dintre ele fiind menită să bucure familii, părinţi şi copii şi, poate mai târziu, chiar nepoţi. Trăim zile focoase de creaţie, cu gândul la viitor!

Ce? Nu credeţi? Poate că acest condei care a scris rândurile de faţă va fi apreciat cândva pentru aceste cuvinte privitoare la destinul nostru. Se căleşte şi apare noua generaţie ce va dori devină, la rândul său,mândria ţării”, ca pe vremuri

 

Carol Roman