NUMARUL
205-206
Președintele formațiunii PLUS, Dacian Cioloș, precum și Renew Europe, au apreciat Rezoluția Parlamentului European cu ...
Datele cele mai recente ale Eurostat pun în evidență faptul că unul din șase adulți ...
În Bosnia-Herțegovina se înregistrează un fenomen cutremurător din perspectiva percepției autorităților vizavi de istoria recentă, ...
Relațiile internaționale par să se fi conformat și ele rigorilor impuse de protocoalele scrise sau ...
PROLOG. Când am întors ultima pagină a volumului ,,ANUL ZERO 1945, O ISTORIE”, eram la ...
Ca urmare a liberalizării politicii românești față de Occident, în anul 1971, împreunpă cu alte ...
Fondată la 4 aprilie 1991, înainte cu câteva luni de proclamarea independenței Republicii Moldova, revista ...
Imaginea savantului Nicolae Iorga în memoria colectivă a poporului român este copleșitoare. Practic, ea întruchipează ...
De-a lungul timpului, personalități publice considerate reprezentative și cu mare anvergură au fost desemnate de ...
II. Căldură, mișcare, interese militare Rege printre combustibili, petrolul încă face să se învârtă roțile economice, ...
Potrivit celebrului „ceas al sfârșitului” - numărătoare simbolică a clipelor care despart omenirea de un ...
Statisticile internaționale referitoare la modul în care guvernele și politicienii au gestionat situațiile de urgență ...
Dincolo de biografiile romanțate și de personajele spioni care umplu volumele și cinematografia există destine ...
Digitalizarea accelerată a politicii are o mulțime de fațete, iar liderii din toată lumea se ...
Motto: „Vox populi, vox Dei”*     Ca și altădată, doi cumetri, profitând de noul regim acordat supraviețuitorilor ...
Datoriile moștenite după destrămarea fostei Iugoslavii de statele balcanice care și-au declarat independența au fost ...

Între „ante” şi „post”

Reporter: editura February - 3 - 2015 Comments Off on Între „ante” şi „post”

Din nou suntem puşi în faţa unei situaţii aparent absurde, când lipsa unor precauţii ante” (înainte) este urmată de dramatice ravagii doctrinare şi umane, „post”(după aceea). Va trebui să se recunoască oficial că atacurile teroriste de la Paris au lăsat în urmă şi au scos la lumină defecţiuni grave în sistemul de securitate al Franţei, până nu demult considerat a fi unul dintre cele mai eficiente din Europa şi din lume. Este evident că atât atacul de la 11 septembrie 2001, de la New York, cât şi cel recent de la Paris au fost îndreptate către inima civilizaţiei occidentale, două metropole deopotrivă universale şi naţionale, care simbolizează valori fundamentale ale occidentului. Din păcate, în ciuda a numeroase semne de recrudescenţă a mişcării teroriste, s-a dovedit că Europa nu este echipată, nu este pregătită şi nici măcar nu se afla în stare de alertă împotriva terorismului care seceră vieţi omeneşti neîngrădit.

carol romanTrăind într-o ţară europeană, este şi firesc să fim preocupaţi de concluzia ce a fost trasă de pe urma acelor evenimente tragice de la Paris, încă nedescifrate în totalitate. Pe bună dreptate, oricine s-ar putea întreba: ce au făcut serviciile secrete din Europa, care, după cum se cunoaşte vag, ar fi coordonate de o anume structură europeană, fără pronunţie evidentă, şi care s-au dovedit a fi ineficace.

Dacă ar fi să ne întoarcem la evenimetele tragice din acel 11 septembrie negru din SUA, vom aprecia astăzi, mai mult ca oricând, summul de măsuri extraordinare luate prompt: crearea Departamentului Securităţii Interne (Homeland Security), un serviciu supradezvoltat, cu 240.000 de mii de angajaţi şi 60 de miliarde buget anual şi extinderea fără precedent a rolului şi jurisdicţiei serviciilor de informaţii în combaterea şi prevenirea terorismului. Este evident că asemenea măsuri, raportate la nivelul capacităţilor financiare europene care derulează miliarde şi miliarde de euro, ar trebui să se întâmple şi în Franţa, în întreaga Uniune Europeană, mai cu seamă că, spre deosebire de amintitul eveniment din Statele Unite, unde autorii atacurilor au venit din afară, în cazul de la Paris (şi nu cu mult timp în urmă, de la Londra), aceştia provin din interior, fiind educaţi în Franţa şi radicalizaţi chiar pe continentul european, înainte de a participa în tabere teroriste din Orientul Mijlociu. Este foarte grav faptul că actuali cetăţeni francezi de provenienţă islamică îşi atacă propria ţară urmând asmuţiri străine. De aceea, pe bună dreptate, numeroşi oameni politici, alături de presă, preconizează realizarea de urgenţă a unei veritabile şi eficiente instituţii la nivel european, care să poată coordona informaţiile şi acţiunile menite să stăvilească orice atac terorist. În acest sens, au apărut şi opinii potrivit cărora ar trebui să ne aşteptăm la creşterea controalelor în interiorul graniţelor UE. Deunăzi, ministrul de Interne spaniol a declarat că Spania susţine revizuirea Tratatului Schengen pentru reintroducerea controalelor la frontierele interne, în anumite cazuri măsură ce este prevăzută în Tratat.

În ceea ce priveşte ţara noastră, directorul Serviciului Român de Informaţii menţionează necesitatea unor mijloace legale pentru identificarea tuturor factorilor de risc la adresa securităţii naţionale. În acest sens, factori de răspundere au analizat problemele securităţii la nivelui Uniunii Europene şi în zonele de interes strategic ale României, precum şi dezvoltarea capacităţilor de intervenţie, ţinând seama de nouă dimensiune a ameninţărilor teroriste. George Maior, directorul SRI informa într-un interviu acordat pentru „ziare.com” că face faţă valului de emigranţi, dintre care unii sunt suspecţi. „Am actionat strict în registrul preventiv şi ne-am îndeplinit misiunea. Nu au existat evenimente şi datorită unor acţiuni mai subtile, mai discrete, pe care le-am avut în vedere la nivelul SRI, inclusiv prin expulzări de persoane, nepermiterea accesului unor persoane suspectate de asemenea activităţi şi realizarea unui tablou informativ precis asupra riscurilor cu care ne confruntăm.”

De remarcat şi vizita făcută de doamna Victoria Nuland, adjunctul secretarului de stat al SUA, care, prezentând un Mesaj al Statelor Unite pentru România, le-a sugerat liderilor politici de la Bucureşti să adopte legile securităţii naţionale şi le-a cerut să continue lupta împotriva corupţiei. De asemeni, au fost menţionate preocupările comune pentru combaterea terorismului şi asigurarea securităţii naţionale. În acest cadru, oficialul american a susţinut adoptarea aşa-numitei legi „Big Brother” privind securitatea cibernetică, concomitent cu întârirea statului de drept.

Doar un „ante” puternic şi lucid ne poate feri de un „post” dramatic, destabilizator.

Carol Roman

Edificiul prieteniei chino-române – la înălţime, întotdeauna

Reporter: editura February - 3 - 2015 Comments Off on Edificiul prieteniei chino-române – la înălţime, întotdeauna

Articol scris de E.S. doamna Huo Yuzhen, Ambasador al R.P.Chineze în România, la solicitarea revistei „Balcanii şi Europa”, cu o zi înainte de încheierea misiunii sale diplomatice

E.S. Huo Yuzhen

E.S. Huo Yuzhen

În curând, misiunea mea diplomatică se va încheia şi voi părăsi România, locul unde am trăit şi am lucrat timp de peste trei ani de zile. Înainte de plecare, sunt bucuroasă să scriu acest articol pentru revista „Balcanii şi Europa” şi să împărtăşesc fiecărui cititor din experienţa acumulată în această perioadă, precum şi noile aspecte legate de dezvoltarea relaţiilor chino-române.

În timpul celor 40 de ani de activitate diplomatică, mai mult de jumătate i-am petrecut în Europa, mai precis în Europa Centrală şi de Est; amintesc Praga, unde am studiat, am lucrat şi am trăit aproape 30 de ani, şi apoi Bucureştiul. Am un sentiment deosebit faţă de această regiune, care a devenit o a doua patrie a mea. România a fost ţara în care mi-am desfăşurat ultima misiune şi nu voi putea uita nicicând această ţară frumoasă, cu munţi şi ape, cu plante şi arbori de neuitat, cu oameni de ispravă şi fapte memorabile.

În perioada celor 1.121 zile pe care le-am petrecut alături de poporul român, m-am aflat în aproape toate oraşele importante ale ţării. Însă lucrul cel mai preţios a fost prietenia stabilită cu nenumăraţi oameni. Am cunoscut poporul român sincer, prietenos, ospitalier, ceea ce m-a impresionat puternic, şi oriunde am mers că am fost mereu înconjurată de prietenia profundă a oamenilor, inima mea fiind plină de căldură umană.

Privind înapoi la cei trei ani, pot spune că am fost fericită să petrecem împreună multe momente importante şi fericite pentru relaţia dintre cele două ţări, de altfel sărbătorind împreună 65 de ani de la stabilirea relaţiilor diplomatice chino-române. Ca urmare a efortului bilateral, edificiul relaţiilor chino-române este mai solid şi mai vizibil ca oricând.

2

La primirea Premiului revistei „Balcanii şi Europa”, în anul 2012

Încrederea politică este precum un „acoperiş” al acestui edificiu, fiind pilotul şi garanţia pentru ca relaţiile bilaterale să meargă pe un drum de dezvoltare sănătoasă. În ultimii trei ani, premierul Chinei, a vizitat pentru prima oară România după 20 de ani, la rândul său primul ministru Victor Ponta aflându-se în două vizite în China. Mai amintesc vizitele reciproce ale viceprim-miniştrilor celor două ţări, Reuniunea Şefilor de Guvern dintre China şi Europa Centrală şi de Est, care a fost organizată cu succes în România, iar un schimb frecvent la nivel înalt a indicat direcţia sigură de dezvoltare a relaţiilor bilaterale. Schimbul între Adunarea Naţională Populară a Chinei şi Conferinţa Consultativă Politică a Poporului Chinez cu cele două Camere ale Parlamentului României, între partidele politice, precum şi funcţionarea fără probleme a mecanismului de cooperare în diferite domenii de activitate, înţelegerea dintre cele două state şi încrederea reciprocă, ce se adânceşte pe zi ce trece, toate acestea reprezintă o tendinţă bună, ce ne însufleţeşte.

Cu prilejul încheierii misiunii diplomatice a E.S. doamnei Huo Yuzhen, Gabriel Oprea, preşedintele Casei Româno-Chineze a oferit un dineu

Cu prilejul încheierii misiunii diplomatice a E.S. doamnei Huo Yuzhen, Gabriel Oprea, preşedintele Casei Româno-Chineze a oferit un dineu

Cooperarea economico-comercială poate fi numită „coloana” acestui edificiu, care a constituit un sprijin puternic pentru dezvoltarea continuă a relaţiilor bilaterale. Anul trecut s-au împlinit 10 ani de la stabilirea Parteneriatului amplu de prietenie şi cooperare dintre China şi România, iar în decursul acestor ani, comerţul bilateral a crescut de trei ori, iar exportul României către China a avansat de patru ori, cu o cifră de patru miliarde de dolari SUA în anul 2013. În primele trei trimestre ale anului 2014, acesta ajunsese deja la 3,6 de miliarde de dolari, înregistrând o creştere de 25% faţă de aceeaşi perioadă a anului precedent. Continua dezvoltare a investiţiilor chineze în România, participarea companiilor chineze la proiecte de cooperare din domeniul energiei, precum a celei nucleare şi termice româneşti, a înregistrat un avans spectaculos. Chiar chinezii de rând au posibilitatea să guste din Fetească Neagră românească şi alte soiuri de vin sau să bea apă de izvor Borsec fără să-şi părăsească ţara, aceasta fiind adevărata reflectare a strânsei legături dintre pieţele celor două ţări. Dorim ca tot mai multe produse româneşti să intre pe piaţa chineză!

În această perioadă de timp, am împărtăşit împreună cu prietenii români un veritabil schimb interuman, deosebit de bogat, şi amintesc în acest cadru de Spectacolul „Anului Nou Chinezesc”, de expoziţia „Comorile Chinei”, „Festivalul de Film Chinez”, care au fost apreciate de poporul român. Mai pot fi reliefate evenimente ca deschiderea Institutelor „Confucius” din Braşov şi Bucureşti, apariţia în limba română a operelor literare ale lui Mo Yan, laureat al Premiului Nobel pentru literatură, lansarea cărţii române „10 zile la Beijing”; Institutele Culturale ale celor două ţări urmează a fi stabilite; un număr de 28 de judeţe şi oraşe înfrăţite din ambele ţări cooperează fructuos între ele şi, de asemeni, anual 13.000 de oameni sunt turişti din cele două ţări.

Prietenia tradiţională poate fi numită „bază” a edificiului, deoarece ea consolidează relaţiile bilaterale. Prietenii se simt aproape unul de celălalt. Chiar dacă îi despart mii de kilometri, munţi şi ape, unii pe alţii se văd tot ca vecini. Cu toate acestea, cele două popoare întotdeauna s-au aflat alături, cu sinceritate, cu prietenie, rădăcina prieteniei tradiţionale din inimile celor două popoare, atemporală, a păstrat relaţiile chino-române prin vânt şi furtuni în situaţii internaţionale complexe, mergând tot înainte, constituind, neîndoios, o bază temeinică pentru activitatea desfăşurată de mine în România.

4Rememorând trecutul, suntem mulţumiţi privitor la roadele bogate ale cooperării dintre cele două ţări, în mai toate domeniile; privind spre viitor, avem mare încredere în noua perioadă de dezvoltare a relaţiilor bilaterale. Avem încredere că prin grija liderilor noştri, bazându-ne pe o cooperare pragmatică, datorată inspiraţiei aduse de schimbul interuman, edificiul prieteniei chino-române se poate situa la înălţime întotdeauna.

Nu în ultimul rând, doresc să mulţumesc revistei „Balcanii şi Europa”, revistă lunară bine gândită şi plină de inspiraţie, având un conţinut activ şi extins, care în toţi anii a colaborat serios cu Agenţia „Xinhua” şi cu alte agenţii media, precum şi cu Ambasada Chinei în România. Doresc revistei „Balcanii şi Europa” viaţă lungă şi cât mai multe ediţii! Acum, cu ocazia Anului nou, urez cititorilor revistei „Balcanii şi Europa”, din suflet, un „La Mulţi Ani!” şi împlinirea tuturor dorinţelor!

Redacţia a mulţumit E.S. doamnei Ambasador Huo Yuzhen pentru rândurile dedicate şi a asigurat-o de bunele sale sentimente pentru marea Chină, pe care Excelenţa Sa a reprezentat-o cu cinste şi frumoase împliniri în relaţiile dintre cele două ţări.

Un geniu fondator al culturii noastre moderne

Reporter: editura February - 3 - 2015 Comments Off on Un geniu fondator al culturii noastre moderne

La 15 ianuarie 1850, la Ipoteşti (sau la Botoşani), se năştea cel de-al şaptelea copil al lui Gheorghe Eminovici şi al Ralucăi, născută Juraşcu, botezat Mihai. A trăit ceva mai puţin de 40 de ani, murind la 15 iunie 1889 la Bucureşti, dar în acest scurt răstimp a izbutit să revoluţioneze arta poetică românească şi să devină cel mai mare poet al românilor din toate timpurile.

eminescu1Statutul unic al lui Mihai Eminescu în istoria culturii româneşti şi chiar în istoria României trebuie apreciat, cu orice prilej: poeziile lui reprezintă o cezură imposibil de ignorat în întreaga noastră literatură, care nu poate fi citită altfel decât înainte şi după Eminescu, şi, oricât de înzestraţi vor fi fost cei câţiva mari poeţi din generaţiile ulterioare, nici unul dintre aceştia nu a avut cum să instituie asemenea hotare fără egal. Proza lui literară este şi ea unică, datorită îngemănării ei cu poezia, şi am aflat relativ de curând că a fost şi un autor notabil de drame în versuri. Publicistica lui, împătimită şi viforoasă, este cât se poate de contradictorie, mai ales din cauza conflictului inerent dintre seriozitatea extremă cu care se documenta pentru a scrie articole „tehnice” şi virulenţa nestăpânită a diatribelor sale.

Dacă aşa stau lucrurile, ne-am putea aştepta ca viaţa şi opera lui Mihai Eminescu să fie bine cunoscute în toate amănuntele şi semnificaţiile lor. Nu e aşa, din mai multe pricini, între care cea mai importantă rămâne, probabil, istoria operei înseşi, în cel puţin două moduri: pe de-o parte, din cauza numeroaselor accidente care i-au marcat istoria personală şi, implicit, opera scrisă în raport cu cea publicată; pe de altă parte, din pricina succesivelor încercări de apropriere a acestui imens simbol al culturii de expresie românească unică, anexat fără vină celor mai diverse războaie – virtuale şi nu numai.

În ce privește opera: datorăm eforturilor lui Maiorescu publicarea în volum a poeziilor apărute de-a lungul anilor – uimitor de puțini, de fapt, căci poetul compune și publică efectiv doar 11 ani, între 1872 când se stabilește în țară și 1883 când se îmbolnăvește; în ultimii șapte ani, el continuă să-și desăvârșească versurile, cum o făcuse toată viața, dar o face cu tot mai puțin spor.

constelatia-luceafaruluiAvând sub ochi integrala Eminescu, multe ierarhii de valori trebuie să fie corectate. Nu tot ce am considerat până acum a fi cele mai bune poezii mai rămân toate aceleaşi. Apar altele mult mai bune, din păcate necunoscute de marele public, dar care într-o ordine estetică ideală îl reprezintă în mai mare măsură pe poet. Un model al acestei posibile şi necesare restituiri este volumul pe care îl datorăm lui Petru Creţia, care a publicat în 1994 volumul intitulat „Mihai Eminescu. Constelaţia Luceafărului. Sonetele. Scrisorile”, regrupând în jurul Luceafărului finit şi al variantelor sale o adevarată constelaţie de poeme, unele complet necunoscute publicului şi chiar specialiştilor, dar care refac astfel un alt univers poetic decât cel recunoscut de manuale şi comentarii de uz şcolar.

Problema publicisticii e mai complexă. În 1998, un scandal ajuns până şi în Parlamentul României, a izbucnit pornind de la un grupaj de articole apărute în „Dilema” lui Andrei Pleşu – atunci ministru de Externe, ceea ce desigur a înveninat şi mai mult lucrurile. Dincolo de câteva teribilisme ale unor autori tineri, care au scandalizat opinia publică declarând că lor nu le prea place Eminescu, sau măcar statuia care îl reprezintă, marele scandal s-a iscat de fapt în jurul afirmaţiilor referitoare la cele aproximativ 300 de articole publicate de Eminescu în gazeta conservatorilor, „Timpul”. Considerate adevărate blasfemii afirmaţiile referitoare la caracterul paseist, chiar reacţionar şi xenofob, al multora dintre aceste înflăcărate proze, sau aserţiunea care le neagă caracterul conceptual şi valoarea unei filosofii politice, au provocat anatema mai ales din partea celor ce se considerau succesori ai poetului în materie politică. Or, dacă nu ne înscriem printre aceştia, nu putem nega faptul că textele în cauză fac parte integrantă, de fapt, dintr-o viziune care recuză sistematic valoarea civilizaţiei urbane a sec. XIX în favoarea unui univers rural idealizat şi pur. Nici Balcanii noştri nu se simt mai bine în această incandescentă viziune. Nu trăim într-o lume a cenzurii şi interdicţiilor, dar avem obligaţia de a înţelege mecanismele politice şi psihologice ale acestor excese şi de a le explica în aşa fel încât genialitatea poetului să nu servească drept paşaport tuturor acestor excese gazetăreşti.

mihai-eminescu-Dacă îl socotim într-adevăr pe Eminescu un geniu fondator al culturii noastre moderne, îi suntem datori o lectură făcută cu drag, fără fanatism, o lectură exemplară ca discernământ; o lectură care să refuze arestarea acestui om prin excelenţă liber de către orice facţiune interesată de alte ţeluri decât cele înalte ale cunoaşterii, o lectură atentă şi la detaliu, dar şi la întreg: o lectură, în esenţă, inteligentă.

Prof. Dr. Zoe Petre

Eveniment

Reporter: editura February - 3 - 2015 Comments Off on Eveniment

Revista „Balcanii şi Europa” a celebrat 15 ani de apariţie neîntreruptă, reunind foşti şi actuali redactori, numeroşi colaboratori ai publicaţiei – comentatori, analişti, scriitori, profesori universitari, importante personalităţi ale vieţii publice care au ţinut să onoreze jubileul unei publicaţii longevive, ce se remarcă prin unicitate şi ţinută profesională.

DSCN6923În deschiderea reuniunii, scriitorul şi ziaristul Carol Roman, directorul general al revistei, a evidenţiat importanţa momentului aniversar şi ecourile demersului publicistic promovat de „Balcanii şi Europa” în ţară şi peste hotare. Cu acest prilej dl. Gabriel Niţă, director general al „NIRO Investment Group”, a menţionat implicarea constantă a grupului „NIRO” în sprijinirea societăţii civile, din acest areal făcând parte şi relaţia consolidată şi îndelungată cu revista „Balcanii şi Europa”, pe care a felicitat-o „pentru cei 15 ani de înalt profesionalism”. În cuvântul lor, Eugen Uricaru, scriitor, Ştefan Cazimir, critic literar, Dan Constantin, redactor şef al cotidianului „Jurnalul Naţional”, Octavian Andronic, directorul agenţiei de presă „Amos News”, Vasile Leca, Ambasador şi Ion Marin, directorul ziarului „Ultima oră” au apreciat „nivelul editorial înalt şi deplina imparţialitate a unei publicaţii unicat în peisajul media din România”. La eveniment au mai participat Iulian Fota, expert în securitate naţională şi Chen Jin, şeful „Xinhua” România, care au reliefat buna colaborare cu revista „Balcanii şi Europa”.

S-au primit, de asemeni, şi mesaje de felicitare din partea unor posturi de radio şi televiziune.


DSCN6894Diploma „Distincţia Culturală” conferită revistei „Balcanii şi Europa” a fost înmânată de acad. Ionel-Valentin Vlad, Președintele Academiei Române scriitorului Carol Roman, director general al revistei, în sesiune solemnă a Adunării Generale a Academiei. Referindu-se la revista premiată, preşedintele înaltului for a apreciat reuşitele publicistice de-a lungul celor 15 ani de existenţă- iniţiativele, articolele de analiză, diferitele contribuţii ale unor eminente personalităţi din ţară şi de peste hotare, precum şi interesul acordat românilor din diaspora.

Directorul general al revistei „Balcanii şi Europa” a mulţumit pentru onoarea făcută publicaţiei de către Academia Română şi o socoteşte un stimulent deosebit pentru promovarea în continuare a problematicii înscrise în proiectul revistei, de a consemna şi a sprijinii procesul de integrare deplină a României în cadrul Uniunii Europene, alături de NATO.

O agendă schimbată în problematica securităţii naţionale

Reporter: editura February - 3 - 2015 Comments Off on O agendă schimbată în problematica securităţii naţionale

Când Traian Băsescu era ales preşedintele României, la finalul anului 2004. vremurile erau ceva mai liniştite, mai simple, iar responsabilităţile preşedintelui, inclusiv în zona de securitate naţională şi politica externă, în parametrii normalităţii. România era deja membră a NATO, iar apartenenţa la această organizaţie îi sporea şi şansele acceptării în UE, unde avea de altfel să adere în 2007. Economia naţională se afla angrenată într-un proces semnificativ de creştere economică, beneficiind de cei mai buni ani ai globalizării, lucru reflectat în nivelul ridicat de investiţii străine directe. În 2006 sau 2007, România a beneficiat de investiţii străine de aproximativ 18-20 miliarde de euro pe an. Economia duduia, iar situaţia internaţională era simplă, dominată de Occident. În linii mari, România trebuia să coopereze strâns, alături de aliaţi, în Afganistan şi Irak în combaterea fenomenului terorist, astfel garantându-şi securitatea naţională cu un buget mult redus.

Iulian Fota

Iulian Fota

Abilităţile de lider naţional şi instinctele politice ale noului preşedinte al României au fost testate încă de la începutul primului său mandat. În martie 2005, trei jurnalişti români erau răpiţi în Irak, răpitorii solicitând retragerea trupelor române din această ţară. Incidentul se transforma în prima criză de securitate naţională aflată în faţa noului preşedinte. Înţelegând că aceasta trebuie gestionată integrat, naţional şi internaţional, preşedintele a constituit în primul rând o celulă naţională de criză, elementul care a contat enorm în succesul operaţiunii de eliberare a celor trei. În plus, prin canalele bilaterale specifice, s-a intensificat cooperarea cu aliaţii, lucru absolut necesar ţinând cont de resursele limitate pe care România le avea în zona Irakului. Eforturile au fost răsplătite în luna mai, când cei trei jurnalişti români au fost aduşi acasă. Buna conlucrare a instituţiilor de securitate naţională l-a convins pe preşedinte că în arhitectura instituţională a sistemului de securitate naţională trebuia construită comunitatea serviciilor de informaţii, prin decizia CSAT din noiembrie 2005 aceasta devenind o realitate.

Ulterior acestui moment, în anii 2006 şi 2007, preşedintele Traian Băsescu a trebuit să gestioneze o agendă de securitate naţională care ar putea fi considerată obişnuită. S-a concentrat pe buna îndeplinire a misiunilor internaţionale la care ţara noastră lua parte, înţelegând cât este de important ca în NATO şi UE aliaţii noştri să se convingă că pot conta pe România şi că românii ştiu să-şi facă treaba şi şi-o fac până la capăt. În egală măsură, din punct de vedere diplomatic, metodic şi foarte organizat, s-a propus dezvoltarea cooperării cu SUA în probleme de securitate naţională şi internaţională, cooperare ce avea să se dovedească peste ani vitală pentru noi.

Al doilea test major avea să vină în 2008. În primul rând, când în vara acelui an a trebuit să travereseze România prin criza georgiană, prima mare confruntare a Rusiei cu Occidentul de după 1990. Ulterior, începând cu toamna aceluiaşi an, a trebuit să-şi asume comanda şi responsabilitatea gestionarii crizei economice, cea mai serioasă criză economică ce afecta România de la Marea Depresie din 1929-1933. România le-a depăşit cu bine pe amândouă. În criza georgiană, Traian Băsescu şi-a definit şi asumat propriul rol important, atât în sprijinirea conducerii pro-occidentale a Georgiei, cât şi în explicarea specificităţilor crizei pe timpul reuniunilor NATO şi UE dedicate situaţiei din zona Caucazului. În perioada crizei economice, preşedintele României, solidar cu primul ministru Emil Boc, şi-a asumat necesara – dar foarte nepopulara – soluţie a tăierii salariilor personalului bugetar cu 25 de procente. România şi-a salvat macrostabilitatea economică şi onoarea de ţară, dar preţul politic plătit a fost unul semnificativ.

Ultima şedinţă CSAT din mandatul preşedintelui Traian Băsescu

Ultima şedinţă CSAT din mandatul preşedintelui Traian Băsescu

Odată cu 2008, pentru România se termina vacanţa strategică, iar pentru Traian Băsescu noi provocări se deschideau la orizont, fusese necesare găsirea de soluţii la deteriorarea situaţiei de securitate din estul continentului european ca urmare a agresiunii Rusiei împotriva Georgiei şi dinamitării ordinii europene. Era nevoie atât de un efort naţional, cât şi de strângerea cooperării cu aliaţii din NATO, în special cu SUA. Pe plan naţional s-a procedat, în primul rând, la o evaluare a capabilităţilor Armatei române, proces ce a generat ulterior decizia de creştere treptată a bugetului MApN, spre mult doritul plafon de 2%. Pe plan diplomatic, relaţia cu SUA a căpătat o mai mare consistenţă, mai ales după acceptarea ofertei SUA de a participa la dezvoltarea scutului anti-rachetă sau, pentru prima dată, cu ocazia semnării unor documente politice bilaterale.

Din punct de vedere al responsabilităţilor sale de securitate naţională, preşedintele a trebuit să-şi exercite prerogativele până în ultimul minut, în special din cauza crizei din Ucraina şi anexării ilegale a Crimeii de către Rusia. Folosind forţa militară, inclusiv faimoşii „omuleţi verzi” şi operaţiunile hibrid, Rusia modifica prin forţă graniţe pe care tot ea le acceptase şi le recunoscuse internaţional. Kremlinul generase cea mai gravă criză de securitate internaţională din Europa, de la sfârşitul războiului rece.

Traian Băsescu a fost ultimul preşedinte din vreme de pace, luând în calcul ultimii 25 de ani de la prăbuşirea comunismului. Ultimii săi ani de mandat s-au suprapus peste o deteriorare semnificativă a arhitecturii relaţiilor internaţionale.

Lumea în care am intrat odată cu 2015 este mult mai complicată, mai dezordonată şi ca atare mai greu de gestionat. Din cauza crizei economice din ultimii ani, dar şi în urma acumulării unor frustrări sociale sau naţionale, competiţia internaţională s-a accentuat, ţările au devenit mai egoiste, iar riscul unor confruntări militare, fie ele şi locale sau interne, a crescut.

Aşa se prezintă mediul internaţional în care noul preşedinte Klaus Iohannis va trebui să conducă România în următorii ani. În primul rând, domnia sa preia conducerea statului român într-un moment de mare încordare europeană, de mari incertitudini şi neîncredere, nefiind încă clar cât de departe vrea preşedintele Putin să împingă confruntarea cu Occidentul. Este încă prea devreme să excludem scenariul militar din ecuaţie, atât Rusia cât şi NATO luând în calcul şi scenarii mai puţin pozitive.

Pentru România, criza din estul continentului european reprezintă cea mai serioasă situaţie de securitate naţională. România nu se poate izola de Ucraina. Cu această ţără avem cea mai lungă frontieră, împărtăşim îngrijorări comune atât cu Ucraina, cât şi cu Republica Moldova. Mai grav decât atât, sunt scenarii plauzibile de confruntare militară pe care le putem lua în considerare şi pentru care trebuie să fim pregătiţi.

În al doilea rând, în următorii ani vom constata o recrudescenţă a crimei strategice, a combinaţiei de terorism şi crimă organizată, inclusiv de migraţie ilegală. Dacă, aşa cum s-a speculat, recentul atentat de la Paris reprezintă un „11 septembrie european”, atunci nu suntem decât la începutul unui nou ciclu al violenţei, de data asta pe pământ european. Doar că amploarea va fi cu totul alta. Să nu uităm că deja serviciile de informaţii din Europa avertizau asupra unor concentrări de populaţie, dar şi de frustrare în anumite ţări europene, gata să explodeze. În plus, în ultimii doi ani, numărul refugiaţilor din Siria, dar şi din alte zone de conflict ale Orientului Mijlociu a crescut dramatic, nefiind deloc clar câţi posibili terorişti se ascund printre ei. Avem astfel de concentrări chiar la graniţele României, în Bulgaria acumulându-se deja câteva mii de refugiaţi din Siria.

Nu în ultimul rând, pentru o cât mai bună gestionare a problemelor de securitate naţională s-ar cuveni ca Guvernul României să corecteze rapid vulnerabilităţile pe care ţara le-a acumulat în dezvoltarea sa din ultimii 25 de ani: corupţia, acuta polarizare socială, deprofesionalizarea administraţiei centrale sau locale, prea lenta creştere economică, insuficientă pentru nevoile ţării, evaziunea fiscală şi economică. În felul acesta vom avea, desigur, bani pentru bugetul sistemului de securitate naţională, coeziune socială, fără de care nu putem progresa, soluţii corecte pentru problemele noastre elaborate de oameni competenţi şi, nu în ultimul rând, onorabilitate internaţională, cel mai important atu al unei ţări mici sau mijlocii precum România.

Îmi permit să gândesc că preşedintele nou ales are înscrise în agenda sa de lucru şi unele dintre aceste sugestii modeste, dar provenind dintr-o sursă bine informată.

Iulian Fota,

Expert în Securitate Naţională

Fereastră spre lume

Reporter: editura February - 2 - 2015 Comments Off on Fereastră spre lume

Muzeul Naţional al Ţăranului Român nu este un lăcaş expozitiv obişnuit de etnografie, ci unul de antropologie culturală, în spiritul vechilor muzee europene de „arte şi meserii, şi este continuatorul Muzeului de Artă Naţională „Regele Carol I, înfiinţat în 1906. Încă de atunci, fondatorul instituţiei, Alexandru Tzigara-Samurcaş, a fost cel care şi-a dorit un muzeu de anvergură europeană –şi acest lucru a fost confirmat, 90 de ani mai târziu, prin „Premiul pentru Muzeul European al Anului”, primit de Muzeul nostru din partea Forumului Muzeului European (organizaţie aflată sub auspiciile Consiliului Europei).

Conferința de presă cu prilejul Festivalului de film maghiar.

Conferința de presă cu prilejul Festivalului de film maghiar.

Cu toate restricţiiile financiare – legate, mai ales, de costurile prohibitive ale asigurărilor de bunuri culturale cu valoare de patrimoniu –muzeul nostru, deşi în ultimii ani, a fost mai puţin prezent prin expoziţii în străinătate; totuşi, în toată această perioadă, am reuşit să expunem în câteva ţări europene: Portugalia, Franţa, Italia, Polonia, Belgia şi Slovenia. Pe de altă parte, am deschis calea unor negocieri pentru organizarea altor expoziţii, în Bulgaria, Serbia, Ungaria, Germania şi, din nou, în Polonia. Pentru cea din urmă ţară, contractul este deja semnat şi vom trimite o expoziţie preţioasă, privind ritualurile de nuntă din România, la Muzeul Municipal din Gdańsk. Amintim, apoi şi cercetările comune pe care mica echipă specializată din Muzeu le-a făcut cu alţi cercetători, din Suedia, Polonia, Franţa şi Norvegia, cu speranţa continuării acestora în anii viitori.

În schimb, Muzeul nostru a fost foarte activ, mai ales în ultimii cinci ani, în ceea ce priveşte găzduirea unor manifestări foarte diverse (expoziţii şi festivaluri) din foarte multe ţări europene, cu precădere. După cum e şi firesc am acordat prioritate vecinilor României: Republica Moldova, Ucraina, Bulgaria, Serbia şi Ungaria au fost prezente constant în programele Muzeului. Am profitat, pe de altă parte, şi de relaţiile noastre excelente cu ţări din vecinătatea apropiată a României – mai ales atunci când am putut să punem în valoare şi patrimoniul minorităţilor naţionale prezente pe teritoriul României. În aceşti ani, Cehia, Slovacia, Rusia, Grecia, Turcia, Polonia, Germania, Italia, Slovenia şi Croaţia au prezentat, cu sprijinul autorităţilor române şi al ambasadelor acestor ţări în România, expoziţii mai mici sau mai mari, spectacole şi festivaluri de film. Trebuie să menţionez, însă, şi colaborările pe care le-am avut cu ţări europene ceva mai îndepărtate: Elveţia, Belgia (în special Comunitatea Valonă din această ţară), Franţa, Suedia, Norvegia, Irlanda şi Regatul Unit. Am mai adăuga, alături de acestea şi prezenţa Israelului pe această hartă a prezenţelor străine în Muzeul nostru (chiar în anul 2014), mai ales că a fost vorba despre o expoziţie la care au luat parte membri ai comunităţii de origine română din Israel.

2

Spectacol în cadrul Festivalului „Zilele Culturii Mexicane”.

Privind la anul recent încheiat socotim ca pe un real succes, organizarea, de către Muzeul nostru a unei mari expoziţii de artă contemporană, constituită ca urmare a activităţilor realizate în anul 2012, în cadrul programului de cooperare culturală Uniunea Europeană – China. Artişti din toate cele 28 de state membre ale Uniunii şi din China au participat la etapa românească a acestei mari expoziţii itinerante, parcurs început în China, în 2012, şi care se va încheia la Bruxelles, în acest an. Referitor la China, menţionez că am fost gazde ale unor expoziţii chineze în România, năzuind să organizăm, la rândul nostru, o mare expoziţie de etnografie românească în China ce ar urma să fie realizată în 2016 sau cel mai târzu în 2017.

Japonia, Republica Coreea, India, Iranul şi Pakistanul, dar şi ţările arabe sau SUA chiar şi cultura din Africa sub-sahariană au fost prezente în Muzeul nostru, în ultimii ani.

3

Aspect obişnuit în curtea Muzeului Național al Țăranului Român.

Şi ţările latino-americane reprezentate diplomatic în România au participat la mai multe evenimente susţinute de Muzeul Ţăranului. Aş menţiona cu precădere Mexicul, care a avut, din 2009 încoace, în fiecare an, cel puţin o manifestare importantă la noi, Festivalul de tradiţii populare mexicane din 2014 fiind cea mai reprezentativă prezenţă culturală mexicană în România din ultimul deceniu.

Aş dori să menţionez şi implicarea noastră pe tărâmul francofoniei. De altfel, Muzeul nostru a primit în anul 2014, Diploma specială acordată de Grupul Ambasadelor, Delegaţiilor şi Instituţiilor Francofone din România (GADIF), pentru contribuţia noastră în susţinerea francofoniei în România.

Anul 2015 începe, pentru noi, sub auspicii financiare mai puţin favorabile. Totuşi vom încerca, după puterile noastre, să dovedim că România este o prezenţă culturală valoroasă în străinătate şi că putem fi, pe de altă parte, un partener de nădejde pentru ţările care doresc să îşi facă cunoscută cultura în România. Suntem deja siguri de prezenţa în Muzeul Naţonal al Ţăranului Român a unor muzee şi artişti din Macedonia, Bulgaria, Italia, Cehia, Ungaria şi Polonia – pentru a menţiona doar câteva dintre aceste ţări. Ne străduim să fim demni reprezentanţi ai culturii naţionale în afara graniţelor ţării, o poartă spre cunoaşterea culturii universale în România.

Virgil Niţulescu

Directorul Muzeului Naţional al Ţăranului Român

Tur de orizont 2014

Reporter: editura February - 2 - 2015 Comments Off on Tur de orizont 2014

Pornind de la considerentul că politica externă a României este transpusă în fapt de către Ministerul Afacerilor Externe, revista noastră a găsit oportun să sublinieze continuarea acţiunilor diplomaţiei româneşti şi în anul precedent. De aceea, în ziua de 27 octombrie 2014, redacţia s-a adresat E.S. Titus Corlăţean, ministru al Afacerilor Externe la acea dată, solicitându-i un articol referitor la acţiunile Ministerului Afacerilor Externe în anul 2014, din care publicăm fragmente:

Întrevederea comună a Secretarului de Stat, John Kerry cu miniştrii afacerilor externe ai statelor membre sau aspirante NATO – (30 aprilie 2014, Washington DC)

Întrevederea comună a Secretarului de Stat, John Kerry cu miniştrii afacerilor externe ai statelor membre sau aspirante NATO – (30 aprilie 2014, Washington DC)

Anul 2014 a adus o nouă paradigmă a situaţiei internaţionale, pe fundalul unui context de securitate internaţional şi regional volatil. În imediata vecinătate a ţării noastre am asistat la agresiunea la adresa Ucrainei, războiul hibrid purtat de Federaţia Rusă având un impact pe termen lung asupra securităţii euro-atlantice, regionale şi a României. În acest context, am continuat să urmărim cu maxim interes evoluţiile din vecinătatea estică, ţinând cont şi de contextul european definit de semnarea de către R. Moldova, Ucraina şi Georgia a Acordurilor de Asociere şi liber schimb cu UE, la 27 iunie. România a sprijinit ferm semnarea acestor acorduri, fiind, ulterior, primul stat membru UE care le-a ratificat, la 2 iulie.

Şi în acest an, un număr important de acţiuni diplomatice au fost dedicate sprijinirii obiectului de apropiere europeană al Republicii Moldova. Amintesc, în acest sens, participarea, la 10 februarie, la Bruxelles, la reuniunea Grupului pentru Acţiunea Europeană a R. Moldova (GAERM), pe care am prezidat-o, alături de ministrul francez pentru Afaceri Europene Thierry Repentin. Subiectul principal al discuţiilor a fost analizarea obiectivelor asumate de autorităţile de la Chişinău, în ce priveşte integrarea europeană şi procesul intern de reforme şi consolidare instituţională, participanţii transmiţând un mesaj clar de susţinere a parcursului european al Republicii Moldova.

În continuarea acestei acţiuni, la 1 septembrie, la Chişinău, am prezidat, alături de secretarul de stat pentru Afaceri Europene în MAE francez, Harlem Désir, o nouă reuniune a GAERM, tematica principală fiind analizarea pregătirilor şi necesităţilor de asistenţă pentru implementarea de către Republica Moldova a Acordului de Asociere cu UE, lansată chiar cu acel prilej. Totodată, am sprijinit efectiv şi celelalte două ţări care au semnat acorduri de asociere cu UE – Ucraina şi Georgia. Astfel, am participat, în luna martie, la Bruxelles, la reuniunea Gupului de Prieteni ai Ucrainei. Sprijinul pentru aceste state a fost exprimat şi în cadru bilateral, în cadrul vizitelor efectuate la Chişinău (martie, august şi septembrie), Kiev (martie şi octombrie) şi Tbilisi (martie), ca şi prin invitarea omologilor din acest state la Reuniunea Anuală a Diplomaţiei Române.

siglaApartenenţa la NATO reprezintă un reper fundamental al politicii noastre externe. Ne dorim o Alianţă Nord-Atlantică solidă, capabilă nu doar să garanteze siguranţa statelor membre, ci şi să inhibe tendinţele unor actori internaţionali de a sfida normele internaţionale.

Summit-ul NATO din Ţara Galilor, din luna septembrie, a constituit un moment de referinţă în calendarul diplomatic al acestui an. Summit-ul a demonstrat solidaritatea Aliaţilor şi a arătat că Alianţa este gata să-şi îndeplinească misiunea fundamentală, în baza Articolului 5. România şi-a atins obiective fixate pentru acest Summit, fiind adoptate decizii care vor permite o sporire a prezenţei militare a Alianţei pe teritoriul României. Aceasta ar putea fi concretizată printr-o structură de comandament NATO, precum şi printr-un centru de antrenament şi exerciţii navale la Marea Neagră creat de către SUA. Cu aceeaşi ocazie, România a făcut oferta de a fi naţiune-cadru pentru un fond mutual din care să se alimenteze programe şi proiecte pentru siguranţa cibernetică a Ucrainei. Cu aceeaşi ocazie, am subliniat că procesul de extindere a Alianţei Nord-Atlantice a reprezentat şi continuă să reprezinte una dintre cele mai de succes politici Aliate, dar şi cea mai bună modalitate de promovare a securităţii şi stabilităţii în spaţiul euro-atlantic şi dincolo de graniţele NATO, reiterând sprijinul constant şi ferm al României pentru politica Aliată a „uşilor deschise”. Anul 2014 a marcat şi un deceniu de la aderarea României la NATO, prilej cu care am găzduit la Bucureşti, în luna aprilie, un simpozion internaţional cu tema „Extinderea NATO în 2004: un deceniu de contribuţie robustă, responsabilitate şi angajament pentru o nouă Alianţă”.

Prin contactele bilaterale la nivel înalt am urmărit obiectivul dezvoltării parteneriatelor strategice şi al cooperărilor speciale pe care le-am stabilit în ultimii ani, precum şi întărirea profilului internaţional al României, cu deosebire în cadrul UE.

În cursul acestui an am avut numeroase întâlniri oficiale cu alţi miniştri de Externe, între care amintesc: vizita la Roma, din luna februarie, în care am abordat, împreună cu doamna ministru F. Mogherini (actualul Înalt Reprezentant al UE pentru Afaceri Externe şi Politică de Securitate) aspecte referitoare la Parteneriatului Strategic Consolidat între România şi Italia, vizita la Berlin, din luna martie, care a evidenţiat stadiul foarte bun al colaborării bilaterale, vizita la Washington, din luna aprilie, cu prilejul participării la conferinţa „Toward a Europe whole and free”, organizată de Consiliul Atlantic al SUA (ACUS) şi de discuţia avută cu secretarul de stat al SUA, John Kerry. De asemeni, vizita la Londra, care mi-a prilejuit o discuţie cu omologul britanic P. Hammond despre importanţa valorificării la întregul potenţial a parteneriatului strategic româno-britanic.

În acest an, am încheiat cu succes mandatul preşedinţiei-în-exerciţiu române a Procesului de Cooperare în Europa de Sud-Est (SEECP), reuşind să ne atingem obiectivele politice şi de fond, de promovare a principiilor statului de drept, bunei guvernări şi inclusivităţii. Am găzduit în luna iunie, la Bucureşti, reuniunea miniştrilor Afacerilor Externe din statele SEECP, nou prilej de a reitera susţinerea activă a României pentru obiectivul de transformare a proximităţii sale geografice într-un spaţiu de stabilitate, prosperitate şi predictibilitate. Notabilă este şi reuniunea trilaterală a miniştrilor de Externe din România, Bulgaria şi Grecia, de la Salonic, la care am fost prezenţi, urmată de prima sesiune a conferinţei ministeriale UE-Balcanii de Vest, cu tema „2004-2014: 10 ani de extindere şi integrare europeană a Balcanilor de Vest”.

Importantă a fost şi participarea la Viena, alături de omologul austriac S. Kurz, la deschiderea celui de-al treilea Forum Anual al Strategiei UE pentru Regiunea Dunării, în cadrul căreia am reafirmat profilul nostru de stat co-iniţiator, alături de Austria, al Strategiei UE pentru regiunea Dunării.

În împrejurările actuale, deosebit de importante pentru felul în care va arăta lumea în acest secol, diplomaţia română este chemată, din nou, să îşi aducă o contribuţie crucială la promovarea interesului naţional. Am convingerea că tocmai într-un astfel de context, marcat de provocări, putem gândi soluţii mai creative şi putem explora opţiuni mai îndrăzneţe. În faţa noastră stau obiective importante, legate de consolidarea profilului politico-strategic al României, de creşterea atractivităţii noastre ca destinaţie pentru investiţii, de extinderea ariei de stabilitate şi securitate în vecinătatea răsăriteană şi în Balcanii de Vest.

Ministerul Afacerilor Externe, indiferent de persoana care se află la conducerea sa, are datoria să continue să lucreze pentru transpunerea într-o realitate de succes a proiectului integrării depline a României într-o Europă mai puternică şi mai influentă, cu un loc bine definit pentru vecinătatea noastră răsăriteană. Sunt convins că dispunem de potenţialul necesar materializării acestei viziuni.”


Mesajul trimis revistei noastre

„La împlinirea a 15 ani de existenţă a revistei „Balcanii şi Europa”, felicit întreaga echipă redacţională, pentru profesionalismul de care a dat dovadă în eforturile depuse în toţi aceşti ani pentru corecta informare a opiniei publice.

Am apreciat întotdeauna deschiderea revistei „Balcanii şi Europa” pentru marile teme ale politicii externe româneşti: vocaţia europeană şi euroatlantică a României, cooperarea regională în Balcani sau în regiunea Dunării şi bazinul Mării Negre, sau în vecinătatea estică, mai ales cea cu fraţii noştri din Republica Moldova. Am convingerea că veţi continua să vă informaţi cititorii cu aceeaşi acurateţe şi la cele mai înalte standarde profesionale ca şi până acum.”

Dictatul de la Viena – Sfârtecarea României

Reporter: editura February - 2 - 2015 Comments Off on Dictatul de la Viena – Sfârtecarea României

În 1940, României, singură între doi giganţi militari agresivi – Germania şi URSS – i s-a rupt, în favoarea Ungariei horthyste, aproape jumătate din teritoriul Transilvaniei. După aproape 75 de ani, acesta este în continuare unul dintre cele mai dureroase momente ale istoriei naţionale…

Ocupantul Horthy, păşind semeţ pe străzile oraşului românesc Satu Mare

Ocupantul Horthy, păşind semeţ pe străzile oraşului românesc Satu Mare

Ceea ce este de regulă cunoscut internaţional sub denumirea de Dictatul de la Viena – iar în plan naţional, sfârtecarea României – s-a petrecut ca urmare a evoluţiei unor factori continentali care au lăsat ţara noastră într-o adevărată capcană, singură, înconjurată de inamici. Democraţiile occidentale asistaseră cu prea multe rezerve la anexarea Austriei şi cotropirea Cehoslovaciei de către trupele Reich-ului, iar centrul şi vestul Europei – Polonia, Albania, Danemarca, Norvegia, Belgia, Olanda şi Franţa – erau zdrobite de şenilele tancurilor naziste. Profitând de implicarea Germaniei în campania din vest, URSS a masat zeci de divizii la graniţa estică a ţării noastre, gest urmat de o notă utimativă privind cedarea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord. Sub ameninţarea concretă a invaziei, Consiliul de Coroană al regelui Carol al II-lea a cedat presiunilor, hotărând cedarea acestor ţinuturi româneşti fără luptă. Acesta a fost doar precedentul pe care l-au speculat cercurile revizioniste din Ungaria horthystă, care au văzut oportunitatea de a rupe un teritoriu din România mare. Prinsă între doi coloşi militari care o ameninţau cu distrugerea, România s-a alăturat Axei, dar era prea târziu. Germania şi Italia deciseseră să accepte pretenţiile guvernului horthyst şi să-i cedeze Transilvania. Ameniţările veneau din toate părţile: militarii maghiari erau masaţi la graniţa de vest, iar armata roşie lansa acţiuni provocatoare în est. Pe acest fond extrem de tensionat, a început al doilea Arbitraj de la Viena. Joachim von Ribbentrop şi Galeazzo Ciano, miniştrii de Externe ai Germaniei şi Italiei, au avertizat că dacă România nu acceptă arbitrajul, va fi atacată de Rusia şi Ungaria şi „ştearsă de pe harta Europei”. În dimineaţa zilei de 30 august, regele Carol al II-lea a convocat Consiliul de Coroană, iar arbitrajul a fost admis.

Romania in 1940În acele zile, Ungaria intenţiona să declare război României pentru a-şi realiza pretenţiile teritoriale. Adolf Hitler s-a impus ca „arbitru“, asociindu-şi-l pe Benito Mussolini. Aşadar, a fost un soi de „arbitraj” cu pistolul la tâmplă, căruia nici o negociere nu mai putea să-i confere măcar o aparenţă de legalitate. Poate tocmai de aceea România nu l-a recunoscut juridic şi politic, nu l-a publicat în Monitorul Oficial, ci doar l-a acceptat de facto”. În ce o priveşte, Europa occidentală se dovedise deja lipsită de reacţie şi total nepregătită în faţa maşinii de război germane. Occidentul s-a limitat la refuzul de a recunoaşte Dictatul.

Prin Dictatul de la Viena a fost desprinsă din teritoriul României o suprafaţă de 43.492 de kilometri pătraţi, în care trăiau 2.667.000 de locuitori, dintre care 50,2% erau români, 37,1% maghiari şi secui, ceilalţi fiind germani, evrei şi alte naţionalităţi. De menţionat că Germania nazistă i-a protejat pe germanii din teritoriul cedat prin tratate care le acordau un statut separat şi preferenţial.

Imediat după Dictat, trupele maghiare au iniţiat ceea ce istoricii numesc – şi puţinii supravieţuitori confirmă a fi – o avalanşă de crime împotriva locuitorilor români din localităţile ocupate. Mărturiile istorice arată că în noaptea de 13/14 septembrie 1940, „comuna Ip a fost a fost teatrul unui sălbatic act de violenţă. La începutul nopţii, echipe de ostaşi unguri, însoţite de iredentişti şi membri ai Gărzii Naţionale au scos din case pe toţi românii care nu fugiseră, i-au bătut până la sânge şi i-au schingiuit, zdrobindu-le oasele şi smulgându-le unghiile, apoi, fără a ţine seamă de sex şi vârstă, i-au împuşcat cu focuri de armă şi de mitralieră. Femeile au fost batjocorite, iar copii spintecaţi (…) după măcel a urmat jaful cadavrelor şi al caselor celor omorâţi”, se arată în fondul documentar al Arhivei MAI. Au urmat atrocităţi comise de armata horthystă, de Poliţia Regală Maghiară şi de diverse organizaţii ungureşti, maltratarea şi expulzarea preoţilor şi a intelectualilor români. Rezultatul masacrului de la Trăznea: 263 de români (copii, femei, bărbaţi, tineri şi bătrâni). Moisei, Ciumărna, Zalău, Camăr, Dragu, Hida, Cosniciu de Sus, Cerîşa, Marca, Nuşfalău, Sărmaşu, Mureşenii de Cîmpie, Cîmpia Turzii, Luduş, Prundu Bîrgăului, Huedin, Cucerdea, Lăscud sunt alte localităţi unde românii au fost victime ale masacrelor. În paralel, a fost aplicat un program de maghiarizare a românilor.


Din textul Dictatului de la Viena

  • Toţi supuşii români, stabiliţi în această zi pe teritoriul ce urmează a fi cedat de România dobândesc fără alte formalităţi naţionalitatea ungară.
  • Guvernul ungar se angajează solemn să asimileze în totul cu ceilalţi supuşi unguri pe persoanele de rasă română care, pe baza arbitrajului de mai sus, vor dobândi naţionalitatea ungară.

Transilvania se întoarce la patria mumă

Reporter: editura February - 2 - 2015 Comments Off on Transilvania se întoarce la patria mumă

Carei, 1944

La 23 august 1944, România ieşea din alianţa cu Puterile Axei, înceta unilateral războiul împotriva Aliaţilor şi declara război Germaniei naziste şi Ungariei horthyste. Semnarea Convenţiei de armistiţiu care a avut loc la 12 septembrie 1944, cuprindea un element esenţial: se declara nul Arbitrajul de la Viena, „Transilvania revenind României”).

Monumentul Ostaşului Român de la Carei

Monumentul Ostaşului Român de la Carei

În aceste condiţii dificile, printr-un efort naţional suprem, încă din aceeaşi zi de 23 august, Armata Română a trecut la lupta pentru eliberarea întregului teritoriu al ţării, Bucureştiul a fost eliberat de către armata română şi populaţie.

Campania a continuat în Transilvania, trupele române obţinând victorie după victorie împotriva unităţilor militare maghiaro-germane şi consemnând eliberarea oraşului Târgu Mureş, la data de 28 septembrie, a Clujului, în 11 octombrie şi a Oradei la 12 octombrie. Odată cu eliberarea oraşelor Carei şi Satu Mare, la 25 octombrie 1944, s-a încheiat eliberarea întregului teritoriu transilvan. S-au jertfit pentru întregirea ţării un număr de 49.744 de militari – morţi, răniţi şi dispăruţi.

Momentul Carei” a devenit un simbol al eroicei ofensive, întipărit până azi în sufletele românilor drept ziua în care a fost eliberată ultima brazdă de pământ românesc aflată sub ocupaţia horthystă şi consacrată ca zi a Armatei Române.

Vânători de munte intrând victorioşi în nordul Transilvaniei eliberate (1944)

Vânători de munte intrând victorioşi în nordul Transilvaniei eliberate (1944)

Participarea României la războiul antifascist a continuat peste hotarele ţării alături de Aliaţi, ostaşii români participând la eliberarea Ungariei, Iugoslaviei, Austriei şi Cehoslovaciei cucerind peste 3.800 de localităţi, dintre care 53 de oraşe, până la 12 mai 1945.

Mize revizioniste

Reporter: editura February - 2 - 2015 Comments Off on Mize revizioniste

Extensii

La aproape şapte decenii de la încheierea celui de-al doilea război mondial, există state care încă sunt animate de un morbid revizionism, de care nu s-au lecuit, dorindu-şi să „reclădească” un fel de naţiuni artificiale, dincolo de graniţele statelor şi sfidând astfel ţările vecine, suverane, partenere, cu care au tratate şi acorduri semnate.

Mile Lajos, noul consul al Ungariei la Cluj, în plină campanie de „racolare” de viitori cetăţeni ungari

Mile Lajos, noul consul al Ungariei la Cluj, în plină campanie de „racolare” de viitori cetăţeni ungari

Este binecunoscut faptul că acordarea dublei cetăţenii este una dintre cele mai aprige dispute în zona din care face parte şi România. „Actor principal” este Ungaria, care, în numele unor frustrări seculare „aduse la zi” pune în aplicare tentative de expansiune prin crearea unei aşa-zise „naţiuni” artificiale, dincolo de hotarele statale existente. Astfel, statul vecin şi partener în Uniunea Europeană încearcă, parcă cu disperare, să-i „capteze” pe toate pe căile pe maghiarii care trăiesc în Transilvania şi, cu extensie, pe cât posibil, pe românii transilvăneni. Metoda? Acordarea dublei cetăţenii, proces pentru care sunt puse la cale acţiuni la scară mare, susţinute în primul rând de la Budapesta. În acest context îl prezentăm pe noul consul al Ungariei la Cluj, Mile Lajos, care declară deschis că are un „target” de 1.000 – 1.500 de documente de dublă cetăţenie acordate pe lună etnicilor maghiari care sunt cetăţeni români: „Se va continua activitatea de acordare a cetăţeniei maghiare. Facem eforturi să ajungem în fiecare localitate din cele şase judeţe arondate Consultatului General al Ungariei din Cluj-Napoca (…) începând cu oraşele mari până în cele mai mici sate.

Revizionismul maghiar în toată plenitudinea, la Zilele Municipiului Sfântul Gheorghe

Revizionismul maghiar în toată plenitudinea, la Zilele Municipiului Sfântul Gheorghe

Vicepremierul Semjen Zsolt a spus că trebuie adunate până la finalul actualului ciclu politic din Ungaria un milion de duble cetăţenii din toată lumea”. Aşadar, atragerea maghiarilor din Transilvania spre a deveni cetăţeni ai unei aşa-zise „Ungarii mari” se face în dispreţul Tratatului de înţelegere, cooperare şi bună vecinătate dintre România şi Republica Ungară, intrat în vigoare cu aproape 20 de ani în urmă. Nenumăratele declaraţii ale oficialilor de la Budapesta denotă amestecul în politica internă a României! Câteva „mostre” sunt edificatoare. În 2011, preşedintele de atunci al Ungariei, Pal Schmitt, i-a invitat pe românii de etnie maghiară să facă demersurile necesare pentru obţinerea dublei cetăţenii: „Vă sfătuiesc să cereţi dubla cetăţenie, prin care fiecare vă puteţi întări nu doar sufleteşte, dar şi într-o formă juridică faţă de patria mamă”. În una dintre nenumăratele sale intervenţii pe această temă – unele făcute chiar pe teritoriul României – premierul ungar Viktor Orban spunea că din 2010 am reuşit să spargem lacătul pus de secolul XX asupra Ungariei. Nu vom renunţa la maghiarii care trăiesc pe teritoriile altor state”.

Miting revisionist în favoarea aşa-numitului ţinut secuiesc în Covasna

Miting revisionist în favoarea aşa-numitului ţinut secuiesc în Covasna

La rândul său, vicepremierul Semjen Zsolt mulţumea „sutelor de oameni care fac ca în noile paşapoarte să apară în loc de Cluj-Napoca, Kolozsvar”: „Am unificat naţiunea”, şi-a declarat în public scopul cel ce a sfidat faptul că vorbea despre un oraş românesc de pe teritoriul României. Proaspătul consul amintit, pornit pe meleaguri româneşti să „năşească” noi cetăţeni maghiari se bazează pe legea prin care guvernul de la Budapesta dă posibilitatea etnicilor maghiari din ţările vecine să obţină cetăţenia ungară, stipulând negru pe alb că „maghiarii şi comunităţile de maghiari subordonaţi autorităţilor din alte câteva state fac parte din naţiunea ungară unită. Unitatea lor dincolo de graniţele de stat este o realitate”. Scopul final este, de asemeni, binecunoscut: autonomia pe criterii etnice. Ca un prim pas. Ar mai fi de menţionat poziţia primarului municipiului Sfântu-Gheorghe, Antal Arpad, care îi încurajează pe maghiarii din Transilvania să devină şi cetăţeni ai Ungariei. Per ansamblu, în UDMR, cu puţine excepţii, politica Budapestei are tot sprijinul. Attila Korodi, una din figurile marcante ale Uniunii, era sigur, în 2010, ca aproape toţi cei 1,5 milioane de etnici maghiari din România vor cere şi vor primi cetăţenia ţării vecine. Fostul ministru în guvernul României făcea aceste afirmaţii oferind dovezi dintre cele mai străvezii ale adevăratei mize a acordării dublei cetăţenii: În acele zone unde etnicii maghiari sunt minoritari, diplomaţia ungară poate fi de ajutor pentru a obţine mai multă autonomie locală”. Dar, după cum se cunoaşte, doar statul român este cel ce determină structura zonală în interiorul propriului teritoriu!

Liderul extremist Jobbik, Vona Gabor, în campanie antiromânească în Harghita

Liderul extremist Jobbik, Vona Gabor, în campanie antiromânească în Harghita

Se poate observa că frustrările generate de Tratatul de la Trianon, numit de publicaţia „Tribune de Geneve” o „traumă uriaşă pentru unguri”, continuă să genereze un revizionism care nu are legătură cu statutul Ungariei de membru al Uniunii Europene, tensionând încontinuu şi relaţiile cu România.

Statele „vizate” de această politică promovată de Budapesta – cele în care există minorităţi maghiare – au reacţionat. Guvernul slovac a promovat (şi Parlamentul a aprobat) o lege menită să descurajeze cetăţenii slovaci de etnie maghiară să solicite dublă cetăţenie. În alte cazuri, dubla cetăţenie nu este permisă din start. În acest fel se răspunde la întrebarea (retorică?) faţă de cine îşi respectă jurământul în caz de război un maghiar din Norvegia, de pildă, care are şi cetăţenia ungară. Ca urmare, în numeroase ţări – Austria, Azerbaidjan, China, Danemarca, India, Africa de Sud, Japonia, Olanda, Arabia Saudită, Muntenegru, amintita Norvegia ş.a. – solicitarea cetăţeniei unui alt stat duce la pierderea primei cetăţenii.

Cetăţenia maghiară se acordă pe bandă rulantă, fără nici-o condiţie

Cetăţenia maghiară se acordă pe bandă rulantă, fără nici-o condiţie

În Germania este nevoie de o permisiune specială pentru a obţine o a doua cetăţenie, iar în Australia şi SUA, cei care au mai multe cetăţenii sunt privaţi de anumite drepturi, cu precădere electorale (nu pot fi aleşi, respectiv nu pot ocupa funcţia de preşedinte sau vicepreşedinte. Şi explicaţia: dubla (sau multipla) cetăţenie este considerată un pericol pentru păstrarea identităţii, conectarea la decizia politică şi implicarea civică, precum şi la coeziunea unei naţiuni. Şi ce alt exemplu poate reflecta felul în care „protejarea minorităţii proprii” din alt stat poate fi un argument exploziv decât „patentul” anexărilor teritoriale pe care îl aplică Rusia?

Ce face România în faţa unor asemenea escalade? Mai nimic. Urmarea? La sfârşitul anului 2013, jumătate de milion de etnici maghiari din Transilvania aveau şi cetăţenie ungară. În lipsa unei atitudini oficiale prompte a statului român, procesul de creare a unei „mari naţiuni ungare” inclusiv cu etnicii din Transilvania continuă netulburat.

Deportarea etnicilor germani din România

Reporter: editura February - 2 - 2015 Comments Off on Deportarea etnicilor germani din România

Remember

În urmă cu 70 de ani, imediat după cel de-al doilea război mondial, România, a fost fost trecută rapid sub controlul trupelor sovietice de ocupaţie şi plasată sub condiţiile draconice ale Convenţiei de armistiţiu. În temeiul privilegiilor conferite prin articolele 2 şi 18 din acest document, organele sovietice au ordonat „internări”, între categoriile vizate în mod prioritar aflându-se şi numeroşi cetăţeni români de etnie germană. Împotriva lor au fost decise de către sovieticii care practic conduceau România următoarele măsuri: cei care au sprijinit armata germană au fost arestaţi şi condamnaţi; membrilor Grupului Etnic German li s-a ridicat dreptul de vot; întreprinderile care au produs pentru armata germană au fost închise; s-au suspendat cursurile şcolilor germane în care se făcuse propagandă nazistă etc.

Comemorarea a 70 de ani de la deportarea saşilor şi şvabilor din România în lagărele de muncă sovietice, pentru care s-au aflat şi bunicii preşedintelui Klaus Iohannis, la Catedrala Luterană din Sibiu

Comemorarea a 70 de ani de la deportarea saşilor şi şvabilor din România în lagărele de muncă sovietice, pentru care s-au aflat şi bunicii preşedintelui Klaus Iohannis, la Catedrala Luterană din Sibiu

În vederea deportării, în toate judeţele ţării s-au constituit comisii care şi-au desfăşurat activitatea pe baza ordinului A/192 (emis abia la 19 februarie 1945!) de generalul Vinogradov, locţiitor al preşedintelui Comisiei Aliate (Sovietice) de Control din România. Punctul culminant al tragediei locuitorilor germani din România l-a reprezentat ordinul nr. 031, din 6 ianuarie 1945, al Comisiei Aliate (Sovietice) de Control către preşedinţia Consiliului de Miniştri român, privind mobilizarea acestora pentru lucru. El preciza că în perioada 10-20 ianuarie 1945 urmau să fie „mobilizaţi toţi locuitorii germani apţi de muncă, indiferent de cetăţenia lor”.

Reacţia statului român nu a întârziat. La 3 ianuarie 1945, în numele guvernului român, Constantin Vişoianu – ministru de Externe – protesta faţă de „această măsură abuzivă, care depăşea clauzele armistiţiului”. Discuţiile purtate de oficialul român cu reprezentantul politic american, Burton Berry, din cadrul Comisiei Aliate de Control, sunt relevante: „I-am vorbit lui Burton Berry despre cererea reprezentanţilor sovietici de aici, tinzând a ridica şi transfera în Rusia sovietică cetăţenii de origine germană din România, spunându-i că aceasta s-ar face împotriva voinţei guvernului român, care recunoaşte că printr-o asemenea măsură s-ar depăşi regulile dreptului internaţional şi că România ar fi pusă acum, şi mai ales în viitor, într-o situaţiune foarte delicată”. La rândul său, primul ministru Nicolae Rădescu puncta faptul că planul fusese primit de la Moscova şi că guvernul român nu putea împiedica prin nici o hotărâre realizarea lui. Şi totuşi, a protestat faţă de deportări, într-o notă adresată la 13 ianuarie 1945 generalului Vinogradov în care spunea că „acest energic protest arată gravele perturbări ale situaţiei naţionale şi economice, în special în Transilvania şi Banat”, unde etnia germană trăia de secole. La 24 ianuarie 1945, însuşi regele Mihai a trimis preşedintelui SUA, Franklin Delano Roosevelt, un amplu memoriu în care descria sumbra situaţie a României aflată sub ocupaţie sovietică, referindu-se şi la deportarea germanilor: „Aceşti cetăţeni, care numără astăzi aproximativ o jumătate de milion, sunt stabiliţi în România de multă vreme (transilvănenii de 7 secole, cei din Banat de 2 secole). Pentru aceste motive, aceşti cetăţeni constituie o parte din existenţa reală a naţiunii române, de care sunt legaţi în întregime, şi, prin urmare, a-i lua fie şi pentru o scurtă perioadă din gospodăriile lor ar perturba într-un mod foarte serios toate ramurile de activitate ale ţării”. La rândul său, Dinu Brătianu, preşedintele Partidului Naţional Liberal, semna, la 9 ianuarie 1945, un protest trimis primului ministru în care aprecia cererea Comisiei Aliate de Control de a-i ridica pe germani ca pe „o violare flagrantă a suveranităţii noastre naţionale”.

foto 2În concordaanţă cu această atitudine, autorităţile române au făcut eforturi pentru a salva diverse categorii de etnici germani. Astfel, la 8 ianuarie 1945, se obţinea exceptarea de la deportare a femeilor căsătorite cu români, a copiilor cu tată român şi mamă germană, a infirmilor, a inapţilor de muncă, a bolnavilor complet netransportabili, acestora adăugându-li-se ulterior muncitorii din fabrici şi specialiştii, româncele măritate cu germani, călugăriţele, germanii apatrizi din Vechiul Regat veniţi în ţară înainte de 1916 şi care aveau legături de rudenie cu familiile cunoscute româneşti sau care au adus în ţară capitaluri mari, întemeind industrii sau case de comerţ care au produs venituri mari pentru ţară. La 18 ianuarie erau salvaţi şi călugării, iar la 24 ianuarie lista era completată cu cetăţenii români de origine germană, atât bărbaţi, cât şi femei, care erau căsătoriţi cu etnici români, evrei, sârbi, unguri etc (bănăţenii au fost însă exceptaţi de la această măsură!)*. La 17 ianuarie s-a încercat şi scutirea militarilor, dar sovieticii nu au ţinut cont de aceasta, ridicându-i direct de pe front.

fotoEste adevărat, pe de altă parte, că o mică secţiune a spectrului politic românesc a fost favorabilă din start măsurilor represive îndreptate împotriva minorităţii germane şi a aplaudat deportările în Uniunea Sovietică. Este vorba despre grupările politice de extremă stânga, nesemnificative numeric în acea perioadă şi care nu reprezentau altceva decât propagarea ideilor şi intereselor sovietice. Partidul comunist şi aliaţii săi, la ordinul Moscovei, au declanşat din capul locului un furibund atac împotriva germanilor ca etnie, catalogându-i pe toţi drept „hitlerişti” şi se declarau pregătiţi să pedepsească întreaga minoritate germană din România pe considerentul etniei. Dar aceasta nu era „vocea ţării”. Acest adevăr este atestat de o notă-sinteză din 16 ianuarie 1945, intitulată „Ridicarea minoritarilor germani din România”, care arăta că „în rândurile populaţiei româneşti, cu excepţia cercurilor de extremă stânga, în special ale românilor din Ardeal, se manifestă compătimire pentru soarta minoritarilor germani, deportarea lor fiind înfăţişată drept o pierdere mare pentru potenţialul uman şi economic al ţării”. Pe bună dreptate, întrucât, de pildă, la 20 ianuarie 1945, generalul de divizie Carlaonţ, comandantul Corpului 7 teritorial, raporta Secţiei a 7-a a Marelui Stat Major că printre cetăţenii români de origine etnică germană ridicaţi se aflau atât de mulţi specialişti, încât se ajunsese, de pildă la Timişoara, ca întreprinderile industriale să nu-şi poată desfăşura activitatea.

Datele istorice arată că drama etnicilor germani deportaţi din România anului 1945 a fost o consecinţă directă a statutului ţării, de învinsă, şi a ocupaţiei sovietice, care s-a prelungit ani buni după încheierea războiului şi a impus aceste deportări nu doar în ţara noastră, ci şi în Cehoslovacia, Ungaria, Lituania.

*Mircea Rusnac – „Deportarea germanilor în Uniunea Sovietică (1945)”

CU FAŢA SPRE VEST

Reporter: editura February - 2 - 2015 Comments Off on CU FAŢA SPRE VEST

Corespondenţă specială –

De curând s-au împlinit şase luni de la semnarea Acordului de Asociere şi Liber Schimb dintre Republica Moldova şi Uniunea Europeană. Primul aspect pe care îl poţi constata când păşeşti pe teritoriul Republicii Moldova îl reprezintă, fără îndoială, intrarea într-o fază de reconstrucţie şi modernizare, vizibilă nu doar în capitală sau în oraşele mai importante, dar şi în localităţile rurale, rămase de câteva decenii într-o amorţeală generală, a căror singură caracteristică părea să rămână îmbătrânirea, prin depopularea lor continuă de tineri plecaţi la muncă în străinătate. Localnicii din nordul republicii ne-au reamintit un eveniment memorabil petrecut la 16 octombrie 2014, când a fost dat în exploatare traseul Sărăteni-Soroca, cu o lungime de 93 km, în valoare de 100 milioane dolari, finanţat de guvernul SUA. Acest traseu traversează 14 sate din raioanele Teleneşti, Floreşti şi Soroca. Lucrările au fost efectuate de firme de construcţii din Turcia şi Austria, în baza unor licitaţii internaţionale, care au angajat 70 la sută muncitori din Republica Moldova. Efectele sociale generale, dar şi economice şi în plan turistic sunt, desigur, mult mai largi decât asigurarea unor locuri de muncă, fiind vorba de o populaţie de peste 300 de mii de persoane care beneficiază de facilităţile create în această zonă.

Premierul Iurie Leancă şi Ambasadorul SUA, William H. Moser, la inaugurarea traseului Sărăteni- Soroca.

Premierul Iurie Leancă şi Ambasadorul SUA, William H. Moser, la inaugurarea traseului Sărăteni- Soroca.

Ritmul înnoirilor este vizibil nu doar în nordul republicii. O călătorie cu autoturismul de la la Chişinău la Cahul ne-a dezvăluit un alt mare proiect aflat în derulare: traseul Hânceşti-Cimişlia, uitat decenii în şir de autorităţi, care se află acum sub asediul a numeroase firme de construcţii ce deschid o largă cale de acces modernă care traversează Republica Moldova de la centru spre sud, traversând regiunea Găgăuziei, rămasă mult în urmă în privinţa căilor de acces şi de comunicare. Un proiect similar se derulează pe traseul Chişinău-Ungheni-Sculeni, care va moderniza calea de acces dinspre capitală spre nord-vestul republicii, spre România. Ultimele două proiecte au ca termen de finalizare anul 2016, dar o serie de porţiuni dintre diverse localităţi sunt deja date în exploatare. Valoarea totală a acestor două proiecte se ridică la 94 milioane de euro, sumă provenită din fonduri europene (Banca Europeană de Investiţii – BEI, Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare – BERD şi un grant oferit de Comisia Europeană).

În procesul de integrare europeană, un rol important revine dezvoltării cooperării transfrontaliere, un domeniu care se bucură de o încurajare specială din partea UE. Potrivit guvernului moldovean, proiectele transfrontaliere „sunt vitale pentru relaţiile de bună vercinătate cu România şi Ucraina, dar şi pentru apropierea de Europa”. Printre realizările recente în acest domeniu se numără crearea Serviciului de urgenţă SMURD, construcţia Gazoductului Iaşi-Ungheni, devenit funcţional la începutul acestui an, renovarea barajului Stânca-Costeşti de pe Prut, restaurarea Cetăţii Soroca de pe malul drept al Nistrului, construcţia unui complex agricol modern la Sângerei şi a unui complex expoziţional la Ialoveni. Această orientare va fi susţinută în continuare de către UE, după cum a declarat ambasadorul Pirkka Tapiola, şeful delegaţiei Uniunii Europene în Republica Moldova. Numai pentru extinderea cooperării transfrontaliere dintre Republica Moldova şi România, în perioada următoare vor fi alocate fonduri europene de 81 de milioane de euro.

Modernizarea intersecţiei de la Sărăteni

Modernizarea intersecţiei de la Sărăteni

O ipostază concretă o reprezintă rezultatele înregistrate în domeniul libertăţii de mişcare şi al călătoriilor în Europa de Vest, un drept câştigat de cetăţenii moldoveni în prima parte a anului 2014. Astfel, cifrele oficiale arată că, după ridicarea vizelor de acces în spaţiul UE pentru deţinătorii de paşapoarte biometrice, numărul cetăţenilor moldoveni care au călătorit în Vest, fără a mai fi nevoiţi să suporte nenumăratele inconveniente anterioare, se ridică la circa 300 000 de persoane. După dreptul la libera circulaţie, cetăţenii moldoveni urmează să beneficieze de facilităţi suplimentare în privinţa dreptului la muncă şi la studii în Europa de Vest. Din acest punct de vedere, sprijinul pentru dezvoltare şi modernizare care vine din partea UE şi a SUA constituie un reper pentru toate formaţiunile politice.

În cercurile politice locale se discută mult despre alegerile parlamentare de la 30 noiembrie 2014, care au reconfirmat menţinerea vectorului proeuropean al Republicii Moldova, dar au evidenţiat şi o divizare accentuată în sânul societăţii moldoveneşti pe tema opţiunilor între Est şi Vest. Mass-media moldovenească a relatat pe larg despre campania anti-UE, camuflată dar extrem de insistentă şi provocatoare, desfăşurată de unele forţe politice mai ales la sate, dar şi în localităţile urbane, în rândul pupulaţiei vârstnice şi al pensionarilor. Poate tocmai de aceea, titlul unui editorial publicat de ziarul american The Washington Post („Moldova i-a spus Nu lui Vladimir Putin! Va asculta el, oare?”) sună pentru mulţi ca un avertisment. Pornind de la asemenea realităţi, fostul premier Vlad Filat, liderul Partidului Liberal Democrat din Moldova (PLDM), a lansat ideea unui larg dialog la nivelul forţelor politice, inclusiv cu Partidul Comuniştilor, în scopul consolidării unităţii în societate „în jurul unor scopuri comune”.

În convorbirile purtate în diverse medii ale societăţii moldoveneşti am putut constata direct că menţinerea vectorului european de către Republica Moldova, tendinţă încurajată şi de rezultatul alegerilor din Ucraina, constituie o garanţie şi pentru un curs ascendent al relaţiilor moldo-române. Se pun speranţe că la consolidarea acestui curs va contribui şi vizita în Republica Moldova a noului preşedinte al României, Klaus Iohannis, privită cu interes atât la Chişinău, cât şi la Bucureşti.

Dr. Ioan C. Popa

Pe când o zonă euroatlantică?

Reporter: editura February - 2 - 2015 Comments Off on Pe când o zonă euroatlantică?

Limite de viteză pentru Acordul comercial de liber schimb UE-SUA

Vom avea un Acord comercial şi de investiţii transatlantic, ori, mai simplu, o zonă euroatlantică de liber schimb? Bineînţeles. Depinde însă când şi cum...

1

Tratative între liderii UE şi SUA

Într-o comunitate occidentală nu doar strategică, ci şi cu valori şi principii comune, necesitatea uniunii economice e mai presantă ca oricând. Iar în aceste timpuri, când direcţiile globalizării se confruntă cu o largă opoziţie din partea diverselor organizaţii de protecţie a mediului, a consumatorilor, a sindicatelor, a grupurilor de apărare a drepturilor omului, precum şi a diverselor forme de organizare antiglobalistă, se cuvin câteva precizări.

Procesele integraţioniste par să se fi încheiat. Lumea exersează deja noile structuri de dezvoltare: Eurasia, BRICS, Asia-Pacific, Africa. Doar Orientul a rămas încă în proces de coagulare. Uniunea Transatlantică e deja, în anumite privinţe, o realitate. Deocamdată ea este funcţională geostrategic, militar, prin alianţa NATO, şi există, cum spuneam, prin valori comune. În aceste condiţii, integrarea economică este în mod elementar imperativă şi ţine de logică dezvoltării naturale. Este drept, Uniunea Economică Transatlatică e o ţintă uriaşă şi dificil de atins. Întâi de toate, Uniunea Europeană trebuie să se consolideze ferm în actuala sa componenţă, de 28 de state. Alegerile europene din 2014 au fost străbătute de o gălăgioasă turbulenţă generată de formaţiuni de extremă dreapta, orchestrate de competitorii de la Răsărit sau de populişti naţionalişti ori xenofobi. În acelaşi timp, fostul vicepreşedinte al Comisiei Europene, Viviane Reding, milita pentru un rol executiv bine statuat al Comisiei, de guvern al Uniunii Europene, şi pentru un Parlament European bicameral care să includă un Senat al ţărilor membre. În publicaţia britanică „The Telegraph”, Reding şi-a definit viziunea: Statele Unite ale Europei. Chiar dacă o asemenea proiecţie era îmbrăţişată mai ales de veteranii UE şi de unii din înalţii oficiali de la Bruxelles, procesul electoral european nu a consfinţit schimbări atât de mari. S-a câştigat deocamdată în stabilitate, în unitatea în diversitate a forţelor politice principale şi majoritare, în proiecţia economică îndrăzneaţă şi în accelerarea procesului de integrare comunitară. Realitatea este că în vechea Europă, accentele antiunionale, naţionaliste, rămân încă notabile, mai ales în ţări că Franţa, Grecia, Marea Britanie sau Olanda. În timp ce noua Europă şi mai ales state că România sau Polonia, la graniţa lumii occidentale şi cu îndelungată experienţă în spatele Cortinei de Fier, îmbrăţişează cu entuziasm proiectul civilizational al Occidentui unitar.

Consultări publice în Arlington, Virginia, mai 2014

Consultări publice în Arlington, Virginia, mai 2014

De partea cealaltă, motorul dezvoltării vestice şi resortul tendinţelor globale, SUA, au de dus corabia şi de a-şi proteja şi propriile interese. Asumându-şi rădăcinile europene, Statele Unite continuă să colaboreze strâns şi să-şi sprijine partenerul tradiţional, în orizontul de aşteptare al reciprocităţii. Încă de la începutul anului 2014, secretarul Trezoreriei americane, Jack Lew, a exprimat scopurile comune ale SUA cu UE. În mai multe turnee întreprinse în Europa, Lew a insistat pentru creşterea economică globală, stabilitatea financiară şi, bineînţeles, pentru Acordul de liber schimb UE-SUA, fără de care cele două deziderate rămân incerte şi care, din păcate, trece prin negocieri destul de anevoioase. Discuţiile pentru Parteneriatul Transatlantic pentru Comerţ şi Investiţii UE-SUA (TTIP) au început încă din 2013. Negocierile au avut mai multe întreruperi şi amânări. Motivele sunt diverse şi au inclus o serie de argumente pro şi contra de ambele maluri ale Atlanticului.

Dacă ar fi să începem cu contraargumentele, încă de la început s-a pus problema politicilor protecţioniste de pe ambele pieţe, ele stârnind mai multă insatisfacţie la Washington. SUA reprezintă cea mai mare economie a lumii şi 50% din PIB-ul total global. În aceste condiţii, are şi câteva pretenţii. Desigur, este remarcabil că 30% din această activitate rezultă din schimburile cu Uniunea Europeană, dar deficitul comercial este în mod clar în favoarea UE. Semnificativ în acest sens este indicatorul locurilor de muncă: în timp ce companiile europene au în America 3,5 milioane de angajaţi, SUA au creat în Europa 4.1 milioane de joburi. La rândul lor, europenii sunt critici şi îngrijoraţi în legătură cu o posibilă regresie în materie de sănătate, nutriţie, protecţia mediului şi dreptul muncii. Grijile europene s-au exprimat întâi în privinţa produselor agricole şi alimentelor modificate genetic, cărnii „îmbunătăţite” cu hormoni sau fracturării hidraulice, larg utilizată în America pentru exploatarea resurselor naturale. Uniunea Europeană este, totodată, preocupată de riscul extinderii „statului supraveghetor”. Ecourile scandalurilor de spionaj între aliaţi, indiferent care ar fi fost substratul real al acestora, încă nu s-au stins. Pe de altă parte, o temă rămasă în suspensie în negocierile de până acum este aceea a dreptului de proprietate intelectuală, mult mai restrictiv în SUA, şi care le apare europenilor ca o posibilă limitare a accesului la cultură, educaţie şi chiar la progresul ştiinţific.

Opozanţii Acordului invocă  urmările „asaltului” corporaţiilor

Opozanţii Acordului invocă urmările „asaltului” corporaţiilor

În ce priveşte fondul economic al Acordului, şi mai ales capitolul de Investiţii, primul contraargument al UE este că interesele economice ale investitorilor n-ar putea fi protejate în mod adecvat. În paranteză fie spus, asemenea critici vin în momentul în care precauţia cea mai mare se manifestă faţă de corporaţii şi actorilor non-statali, pe cale să câştige din ce în ce mai mult teren în lumea occidentală. Aceste temeri se manifestă nu doar la nivelul extins al „avocaţilor” antiglobalişti, ci chiar în rândul negociatorilor înşişi ai Acordului de liber schimb UE-SUA. Desigur, se mai vehiculează, cu bună sau rea credinţă, şi teorii conspiraţioniste de genul „Acordul este făcut să securizeze, dezvolte şi extindă privilegiile companiilor multinaţionale şi ale investitorilor suspecţi”. Care ar fi dramul de adevăr întrezărit de europeni? Acela ca tranzacţiile comerciale sau investiţiile UE-SUA sunt guvernate de 29 de sisteme legislative diferite. Legea de Soluţionare a Litigiilor de Stat pentru Investitori aplicată în Statele Unite poate deschide o veritabilă Cutie a Pandorei în statele Uniunii Europene. Această lege, utilizată în SUA pentru rezolvarea unor serioase probleme de proprietate privată în raport cu statul – precum termenii exproprierilor sau responsabilităţile legale în materie de proprietate – poate fi clară peste ocean, dar este imposibil de aplicat într-o Uniune Europeană cu 28 de legislaţii diferite. Controversele sunt legate de faptul că entităţi comerciale transnaţionale ar putea folosi Acordul – influenţat de o atare lege – pentru a opera în afară jurisdicţiilor naţionale şi ar eluda reguli şi legi importante. Avem, astfel, explicaţia pentru care, la începutul lui 2014, negocierile pentru Acordul TTIP au fost amânate pentru trei luni de consultări publice. S-a derulat nu doar analiza incompatibilităţilor legislative dintre sistemul european şi cel american, ci şi o „luptă pentru putere” între Comisia Europeană şi statele membre pentru negocierea anumitor capitole, şi în mod special ale celor privind investiţiile. Aşadar, nu doar alegerile din UE au încetinit negocierile, ci şi dorinţa europenilor de a reglementa fiecare din aceste domenii sensibile la nivel naţional.

„Partea plină a paharului”, argumentele pentru accelerarea şi finalizarea rapidă a Acordului UE-SUA, ar putea fi sintetizată în faptul că acum, în absenţa acestuia, tranzacţiile comerciale şi investiţiile dintre UE- SUA totalizează mai mult de patru miliarde de dolari pe an. Odată Acordul intrat în vigoare, PIB-ul Uniunii Europene ar creşte cu 119 miliarde de euro anual, iar al Statelor Unite cu 100 până la 110 miliarde de dolari. În UE se estimează şi că veniturile fiecărei gospodarii ar creşte cu 545 de euro doar în primul an. Preşedintele american Barack Obama a şi insistat asupra accelerării negocierilor, în contextul preocupărilor privind problemele comune, precum şomajul, inegalităţile şi inechităţile sociale: TTIP poate oferi sute şi sute de mii de locuri de muncă, mai precis, poate crea joburi pentru 800 de milioane de oameni pe ambele maluri ale Atlanticului”. Prin eliminarea barierelor tarifare şi non-tarifare, armonizarea standardelor comerciale, procedurilor şi regulamentelor, cadrul rezultat ar genera profituri de milioane de euro pentru companii, ar stimula piaţa muncii şi ar diminua birocraţia şi în UE şi în SUA. Şi, deloc de neglijat, s-ar elimina toate barierele dintre cele două maluri ale oceanului.

Precedente de bun augur

Uniunea Europeană a încheiat recent Acordul de liber schimb cu Canada. Negocierea acestuia a durat mai bine de trei ani. Până acum, UE a încheiat Acorduri de acest fel de mult mai mică anvergură. În anii 1990 cu Elveţia, ţările nordice, cu cele din afara Comunităţii Europene de atunci, toate limitate la aria continentală. De cealaltă parte, Statele Unite au deja o serie de asemenea acorduri, în afara celor care integrează nordul american (NAFTA – SUA – Canada-Mexic), cu ţări din Asia sau Orientul Mijlociu. Nu există însă un Parteneriat atât de îndrăzneţ, de o asemenea amploare precum TTIP. Unii l-au numit monumental.

Pe o piaţă globală definită de o accelerare a competiţiei dintre procesele regionale de integrare, cu boomul economic asiatic şi China care stabileşte cote de creştere economică fără precedent, Uniunea Economică Transatlantică nu poate întârzia mult. La începutul negocierilor, în 2013, Pierre Moscovici, pe atunci premierul francez, estimă că acestea se vor încheia la cumpăna anilor 2014-2015. S-a vehiculat apoi şi durata Acordului European cu Canada. În aceste zile se discută neoficial despre posibilitatea de a încheia negocierile chiar în 2016, în viitoarea guvernare de la Casa Albă. Adevărul este că într-o lume mai grăbită decât ne imaginăm, în care procesele integraţioniste sunt pe final, nicidecum în aşteptare, acest Parteneriat transatlantic UE-SUA consfinţeşte nu atât o lume sigură strategic, cât mai ales o uniune a prosperităţii economice. Odată ce împărtăşim aceleaşi obiective, perspective şi valori, putem aştepta puţin ăentru ca bătrâna Europă să se acomodeze cu Lumea Nouă. Altminteri, Statele Unite ale Europei rămân o viziune creată pentru a fi zdruncinată. În context, Ravi Buck, diplomat al Ambasadei americane la Bucureşti, declara recent că „acest Acord nu va influenţa nimic în afara comerţului şi investiţiilor – UE nu va deveni al 52-lea stat american, SUA nu vor deveni al 29-lea stat UE. Mesajul meu către toţi românii este că trebuie să vă asiguraţi că vocea voastră este auzită, că sunteţi la curent cu ce se discută la Bruxelles şi cum aceste discuţii vă influenţează afacerea, producţia. Dacă România aşteaptă ratificarea şi abia apoi va începe să facă lucruri, atunci va trebui să concureze cu alţi europeni care se pregătesc deja. România ar trebui să fie pregătită pentru acest Tratat”. Pe această linie s-au situat şi demersurile şefei Reprezentanţei Comisiei Europene în România, Angela Filote şi al europarlamentarului Ioan Mircea Paşcu, ambii insistând ca oficialii români şi IMM-urile din ţară să fie permanent la curent cu negocierile pentru acest Tratat, care le va facilita accesul la piaţa americană şi să folosească la maximum instrumentele de dezbatere şi consultare. Nu întâmplător. România este deja un partener strategic al SUA în UE, poziţie avantajoasă ce poate fi fructificată.

Lucia Deveanu