NUMARUL
205-206
Președintele formațiunii PLUS, Dacian Cioloș, precum și Renew Europe, au apreciat Rezoluția Parlamentului European cu ...
Datele cele mai recente ale Eurostat pun în evidență faptul că unul din șase adulți ...
În Bosnia-Herțegovina se înregistrează un fenomen cutremurător din perspectiva percepției autorităților vizavi de istoria recentă, ...
Relațiile internaționale par să se fi conformat și ele rigorilor impuse de protocoalele scrise sau ...
PROLOG. Când am întors ultima pagină a volumului ,,ANUL ZERO 1945, O ISTORIE”, eram la ...
Ca urmare a liberalizării politicii românești față de Occident, în anul 1971, împreunpă cu alte ...
Fondată la 4 aprilie 1991, înainte cu câteva luni de proclamarea independenței Republicii Moldova, revista ...
Imaginea savantului Nicolae Iorga în memoria colectivă a poporului român este copleșitoare. Practic, ea întruchipează ...
De-a lungul timpului, personalități publice considerate reprezentative și cu mare anvergură au fost desemnate de ...
II. Căldură, mișcare, interese militare Rege printre combustibili, petrolul încă face să se învârtă roțile economice, ...
Potrivit celebrului „ceas al sfârșitului” - numărătoare simbolică a clipelor care despart omenirea de un ...
Statisticile internaționale referitoare la modul în care guvernele și politicienii au gestionat situațiile de urgență ...
Dincolo de biografiile romanțate și de personajele spioni care umplu volumele și cinematografia există destine ...
Digitalizarea accelerată a politicii are o mulțime de fațete, iar liderii din toată lumea se ...
Motto: „Vox populi, vox Dei”*     Ca și altădată, doi cumetri, profitând de noul regim acordat supraviețuitorilor ...
Datoriile moștenite după destrămarea fostei Iugoslavii de statele balcanice care și-au declarat independența au fost ...

Parteneri…

Reporter: editura March - 10 - 2014 Comments Off on Parteneri…

dl Carol Roman - foto editorial

Un reputat sociolog francez remarca, într-un studiu dedicat „valorilor democraţiei”, că, uneori, regimul democratic înţeles doar parţial se poate denatura şi transforma într-o frână a progresului. Punea în discuţie modul în care ştiu să-şi joace rolul partidele ori alte alcătuiri doctrinare în funcţie de poziţia dobândită pe eşicherul politic. Remarca faptul că atunci când un partid pleacă de la putere şi intră în opoziţie, în loc să lupte cu toate puterile pentru continuarea proiectelor sale realizate până într-un anume punct, devine un duşman înverşunat al celor trecuţi la putere. În loc să-i privească pe noii veniţi la guvernare ca pe potenţiali constructori ai unor eventuale proiecte de valoare naţională, stabilite ori începute de „noua opoziţie”, opozanţii se tranformă în violenţi critici, demolatori ai acestora, nemaiţinând seama de nici un considerent. În acest context, ce provine din slăbiciunea înfrângerii, apar stări care de obicei alimentează tendinţele totalitariste. Adversarul politic nu este privit ca un partener aparţinând aceleiaşi lumi, aceleiaşi construcţii sociale, ci ca un duşman de moarte. În acest caz, nu binele social este rostul confruntării politice sau de idei. Această îngrozitoare atitudine de a demola totul, de a măcina adversarul în loc să aibă un aport critic-pozitiv, şi-a făcut apariţia mai de mulţişor pe scena noastră politică. Şi alte ţări, şi alte societăţi au fost bântuite de astfel de poziţionări; ceea ce este, însă, specific la noi este apelul frecvent în afara ţării, spre a interveni în numele unor aşa-zise principii sau interese, întotdeauna „superioare”, de fapt încăierări din jocul puterii locale. Şi va trebui să ne amintim că nu o dată s-a apelat la sprijin extern, destul de prezent în istoria modernă a ţării, ca de pildă fuga din trecut la Berlin, la Paris ori la Moscova. În anii noştri, s-a căutat consolidarea de poziţii prin antrenarea în dispute locale a celor de la Bruxelles, de la Washington, ori de la diferite internaţionale politice menite să aplaneze, chipurile, încăierările naţionale.

Şi totuşi, va trebui să constatăm că, atunci când se continuă proiecte bine definite pe plan constructiv, iar cei aflaţi la putere desăvârşesc responsabil ceea ce a fost pregătit de opoziţie, naţiunea are de câştigat.

Mai concret vorbind: România a fost deosebit de apreciată în mai multe ţări pentru că a izbutit o creştere a PIB-ului cu peste 5%, fapt ce ar putea fi comparat, după unii comentatori ai publicaţiei „Financial Times”, cu economiile emergente din Asia sau Africa. Datele unor instituţii de statistică europeană oferă motive de optimism şi consemnează că România a înregistrat cel mai rapid ritm de creştere din 2008 încoace, „probabil impulsionat de avansul solid al exporturilor şi de îmbunătăţirea consumului”. Apare evident că asemenea ispravă nu a putut să fie făcută pe un teren vid. Trebuie să recunoaştem că, alături de strădaniile echipei guvernamentale actuale, trebuie alăturate, cu decenţă, şi măsurile, uneori riscante în faţa opiniei publice, luate de înaintaşi. Faptul că actuala putere încearcă şi reuşeşte, adesea, să traducă în viaţă obiective importante aflate în faţa dezvoltării ţării în viitor nu poate decât să ducă la o înţelegere mai profundă a rolului şi locului pe care îl are de jucat construcţia democratică din ţară, în care interesul naţional este mai presus pentru toate partidele politice.

În locul luptei politice, luptă care ar trebui să aibă drept scop „pasul înainte” al întregii societăţi româneşti, încă se desfăşoară o încăierare păguboasă care ar putea avea drept final, dacă nu pasul îndărăt, atunci pasul pe loc, pentru că de fiecare dată, orice schimbare politică la români a adus la prea des auzitul „de la început”.

Pe bună dreptate se spune că pierderea de vreme la dimensiunea istoriei te scoate în afara acesteia.

Carol Roman

Eveniment dedicat consolidării relaţiilor România-China

Reporter: editura March - 10 - 2014 Comments Off on Eveniment dedicat consolidării relaţiilor România-China

Casa Rom ChinzaCea de-a doua ediţie a Galei de premiere a unor personalităţi care s-au implicat în dezvoltarea relaţiilor dintre România şi China, distincţii acordate de Casa Româno-Chineză, s-a desfăşurat la hotelul Athenée Palace Hilton din capitală. Marele premiu a fost acordat premierului Victor Ponta, care primind distincţia a declarat „Trebuie să împart acest premiu cu primul ministru al Republicii Chineze şi cu toţi cei care au făcut posibil ca Bucureştiul să organizeze Forumul China – Europa centrală şi de Est. China este una din primele economii ale lumii, iar forumul a dat încredere românilor că pot constitui un partener pentru o ţară atât de mare… România vrea să fie în Uniunea Europeană o ţară tot mai puternică, dar asta presupune să avem parteneriate puternice cu toate celelalte ţări ale lumii”.

4Gabriel Oprea, preşedintele Casei Româno-Chineze alături de domnul Nicolae Dumitru, secretar general al Casei Româno-Chineze si preşedintele Niro Investment Group, sponsorul evenimentului au acordat distincţiile. Au mai primit premii de excelenţă Liviu Dragnea, Ministrul Dezvoltării, Liu Guchang, membru al Congresului Consultativ din China, Florea Dumitrescu, fost ambasador al României în China şi Gabriel Ghelmegeanu, preşedintele Camerei de Comerţ România- China.

La eveniment au mai participat înalţi reprezentanţi ai Parlamentului, miniştri, personalităţi ale societăţii civile, vieţii culturale, politice şi ştiinţifice din România.

„Importante perspective de cooperare bilaterală”

Reporter: editura March - 10 - 2014 Comments Off on „Importante perspective de cooperare bilaterală”
E.S. doamna Manuela Breazu

E.S. doamna Manuela Breazu

– declară E.S.doamna Manuela Breazu, Ambasadorul României în Irlanda

Noul Ambasador al ţării noastre la Dublin este, de puţin timp, Excelenţa Sa doamna Manuela Breazu. În ultima sa misiune diplomatică a reprezentat România în calitate de ambasador în Australia, Mexic şi Argentina.

Cum aţi făcut trecerea de la ţări latino-americane la o ţară nord-europeană şi un popor cu origini celtice?

– Preluarea mandatului de Ambasador al României în Irlanda, la sfârşitul anului trecut, mi-a oferit onoarea de a reprezenta interesele ţării noastre într-o ţară cu o cultură fascinantă şi o istorie bogată, un partener al României în UE, cu o economie modernă, care a depăşit cu succes una dintre cele mai dure crize financiare din istoria sa recentă şi care oferă importante perspective de cooperare bilaterală.

Pe de altă parte, pot spune că relaţiile bilaterale româno-irlandeze au cunoscut un parcurs ascendent în cei 24 de ani de la stabilirea relaţiilor diplomatice. Acestea au culminat cu o serie de contacte la nivel înalt, în contextul deţinerii de către Irlanda a preşedinţiei UE (prima parte a anului 2013) şi OSCE (2012).

Iar dintre contactele strict bilaterale din ultimii ani, doresc să amintesc vizitele la Bucureşti ale ministrul irlandez al Afacerilor Externe, Micheál Martin (2010), respectiv vizita la Dublin a ministrului român al Afacerilor Externe, dl. Titus Corlăţean (2013).

– Am dori să cunoaştem câteva dintre priorităţile mandatului Excelenţei Voastre.

– Evident că o prioritate a mandatului meu ca Ambasador al României o constituie intensificarea şi diversificarea dialogului politic bilateral, atât la nivel parlamentar, cât şi guvernamental.

Pornesc de la premisa că avem deja o bază solidă a relaţiilor bilaterale, pe care doresc să construiesc în continuare. Irlanda reprezintă un exemplu de urmat pentru modul în care a reuşit să se transforme dintr-o economie eminamente agricolă, la începutul anilor ’80, într-o economie modernă, fiind în acest moment unul dintre cei mai importanţi exportatori de bunuri şi servicii la nivelul UE, valoarea acestora depăşind nivelul de 180 miliarde euro la finalul anului trecut.

Gama de bunuri şi servicii exportate include atât produse cu un grad ridicat tehnologic, aparatură şi dispozitive medicale, echipamente IT şi cu valoare adăugată ridicată, precum şi produse farmaceutice, echipamente electronice, software şi servicii financiare, dar şi produse agro-alimentare, nivelul exporturilor acestora din urmă fiind de aproximativ 10 miliarde de euro în anul 2013.

La ce nivel se situează schimburile comerciale bilaterale?

Întâlnirea oficială cu preşedintele Irlandei, Michael D. Higgins, cu prilejul prezentării scrisorilor de acreditare.

Întâlnirea oficială cu preşedintele Irlandei, Michael D. Higgins, cu prilejul prezentării scrisorilor de acreditare.

– Elementele economice exemplificate oferă o serie de oportunităţi de afaceri care pot fi valorificate cu succes în cadrul dialogului economic bilateral. Un lucru semnificativ pe care aş dori să îl menţionez este creşterea constantă a schimburilor comerciale dintre România şi Irlanda, practic aproape dublarea lor faţă de anul 2005. În anul 2012, nivelul schimburilor a ajuns la 495 milioane de euro, iar informaţiile disponibile pentru anul 2013 indică o nouă creştere importantă a acestora. (la 30.09.2013, valoarea schimburilor comerciale bilaterale înregistra 366 milioane de euro, din care 78 milioane de euro exporturi, iar 288 milioane de euro importuri).

Valoarea exporturilor româneşti către Irlanda a crescut cu 21% comparativ cu perioada similară a anului 2012. Îmbunătăţirea situaţiei economice, atât la nivelul UE, cât şi în cele două ţări, oferă motive de optimism privind menţinerea acestei tendinţe ascendente şi în viitor.

Cum poate fi explicată povestea de succes a Irlandei, aşa-numitul „Tigru celtic”?

– Atragerea fondurilor europene a reprezentat unul dintre elementele de bază ale „poveştii de succes” a Irlandei şi constituie unul dintre domeniile importante de cooperare ale agendei româno-irlandeze. Reluarea zborurilor TAROM pe ruta Bucureşti – Dublin, în număr de şase curse săptămânale, dar şi lansarea, începând din luna aprilie a.c., a zborurilor directe ale companiei irlandeze Ryanair între cele două ţări oferă noi perspective pentru promovarea României ca destinaţie turistică în Irlanda. Consider că România este o destinaţie deosebit de interesantă pentru turiştii irlandezi, relieful variat, clima şi trecutul istoric al României (inclusiv mitul „Dracula”, creaţia scriitorului irlandez Bram Stoker) fiind elemente de natură să stimuleze interesul acestora.

Sper ca, în anii următori, numărul turiştilor irlandezi în România să crească semnificativ. Evident, pentru înregistrarea unor rezultate concrete în acest sens este nevoie de o promovare adecvată a României ca destinaţie turistică şi dorim să putem fi prezenţi în viitor la principalele evenimente şi târguri de tursim din Irlanda, pentru a putea răspunde aşteptărilor unui public irlandez exigent şi dornic să descopere noi destinaţii de interes.

– Aţi cunoscut comunitatea românească…

La o manifestare a comunităţii româneşti, de Ziua Naţională a României (2013).

La o manifestare a comunităţii româneşti, de Ziua Naţională a României (2013).

– Unul dintre cele mai importante aspecte ale activităţii mele ca Ambasador în Irlanda îl reprezintă contactul cu reprezentanţii comunităţii româneşti din Irlanda. La numai câteva zile de la sosirea mea în Irlanda, care a avut loc la sfârşitul anului trecut, am avut plăcerea să particip la mai multe evenimente organizate de diferite grupuri de români cu ocazia Zilei Naţionale a României şi mărturisesc că am fost plăcut impresionată de nivelul de mobilizare a organizatorilor, de calitatea evenimentelor şi de nivelul de participare. Membrii corpului diplomatic al Ambasadei au avut prezenţe constante la evenimentele comunităţii româneşti, contribuind major la protejarea intereselor cetăţenilor români. De asemeni, asigurăm servicii consulare de cea mai bună calitate şi mă voi implica tot mai mult în relaţia cu cetăţenii români din Irlanda.

Impresia foarte bună despre membrii comunităţii româneşti din Irlanda a fost întărită şi de contactele avute cu mai mulţi membri ai Guvernului şi parlamentari irlandezi, ce au subliniat nivelul de integrare a comunităţii româneşti şi contribuţia pozitivă a acesteia la dezvoltarea de ansamblu a societăţii irlandeze.

Pentru acest an, dorim să organizăm mai multe evenimente culturale cu participare românească, ce să permită o mai bună familiarizare a publicului irlandez cu valorile culturale româneşti, programul de manifestări „Zilele Culturii Româneşti” fiind cel mai important set de evenimente, în paralel cu organizarea, în continuare, de întâlniri la Ambasadă, la care vor fi invitaţi reprezentanţii asociaţiilor şi bisericilor româneşti.

Marian Gârleanu

Corespondenţă specială din Dublin


În 2013, valoarea exporturilor româneşti către Irlanda a crescut cu 21% comparativ cu perioada similară a anului 2012. Un lucru semnificativ pe care aş dori să îl menţionez este creşterea constantă a schimburilor comerciale dintre România şi Irlanda, practic aproape dublarea lor faţă de anul 2005. În 2012, nivelul schimburilor a ajuns la 495 milioane de euro, iar informaţiile disponibile pentru anul 2013 indică o nouă creştere importantă a acestora”.

Prim-miniştrii României Mari – IULIU MANIU (9)

Reporter: editura March - 10 - 2014 Comments Off on Prim-miniştrii României Mari – IULIU MANIU (9)
Iuliu Maniu

Iuliu Maniu

Iuliu Maniu a fost unul din cei mai de seamă oameni politici ai României, numărându-se printre principalii conducători ai luptei de eliberare naţională a românilor din Transilvania, făuritor al României Mari. A participat efectiv la realizarea momentului de însemnătate istorică – Marea Adunare de la Alba Iulia, de la 1 decembrie 1918. La 2 decembrie 1918 a fost ales, în unanimitate, preşedinte al Consiliului Dirigent al Transilvaniei (1918-1920). A fost prim-ministru al ţării între 16 noiembrie 1928 – 7 iunie 1930, 13 iunie -10 octombrie 1930 şi 20 octombrie 1932 – 14 ianuarie 1933.

A fost călăuzit în permanenţă de realizarea dreptului sfânt al poporului român la libertate şi unitate naţională, păstrarea şi apărarea hotarelor ţării stabilite prin Marea Unire din 1918, care a creat România Mare. „Organizarea naţională – spunea Iuliu Maniu – este cea mai perfectă organizaţie omenească, pentru că are la bază unitatea limbii, obiceiurilor, gândirii, tradiţiei, aspiraţiunilor, cari caracterizează şi constituiesc în mod firesc o naţiune şi cea mai perfectă organizaţie politică ce se numeşte stat”. Libertatea naţională a popoarelor, în cadrul statului lor propriu, este o necesitate inexorabilă nu numai pentru propria lor dezvoltare, ci şi pentru comunitatea internaţională a naţiunilor, întrucât „menirea popoarelor este să contribuie în mod propriu, cu însuşirile lor specifice, la civilizaţia omenească”; de aceea, „păstrarea şi dezvoltarea acestor însuşiri este nu numai un drept, ci şi o datorie faţă de civilizaţia omenească”. În această lumină, fiecare popor are nevoie de statul său pentru ca în el şi prin el „să poată perfecţiona însuşirile specifice naţionale şi să şi le apere în caz de nevoie”.

Ca reprezentant al populaţiei româneşti din Transilvania subjugată Imperiului Austro-Ungar, Iuliu Maniu a condamnat cu vigoare politica „dominaţiunii exclusivismului de rasă şi de clasă” dusă de Ungaria, arătând că lozinca „naţiunii unitare maghiare” înseamnă „încercarea de a ne contopi (pe români şi alte naţiuni) în rasa maghiară”, de a împiedica însăşi existenţa naţionalităţilor nemaghiare, de a le maghiariza. „Maghiarizarea bisericii şi a şcolilor româneşti, pauperizarea poporului românesc şi excluderea lui din viaţa de stat şi administrativă – avea să sintetizeze el mai târziu componentele şi obiectivele politicii autorităţilor de la Budapesta – erau mijloace de realizare a tendinţei consecvente de a rupe continuitatea geografică a poporului românesc, de a-i distruge unitatea culturală şi prin aceasta a-i reduce valoarea lui etnică şi importanţa lui internaţională”. Ţara cu care sperau să se unească românii aflaţi sub stăpâniri străine – va sublinia Maniu după 1918 – s-a dovedit la înălţimea nădejdilor învestite în ea. „Avem să mulţumim Vechiului Regat, tuturor cetăţenilor săi, cari cu un sentiment de sacrificiu supraomenesc au pus totul în joc ca pe noi să ne mântuiască din robia seculară în care am trăit” – spunea el în 1920. „Prin spirit de jertfă, prin curaj şi tenacitate – aprecia Maniu în 1934 – a reuşit Vechiul Regat, Piemontul românesc, să adune în jurul său toate provinciile româneşti, animate de acelaşi dor frăţesc de a fi pe veci împreună”.

1931. I.G. Duca, Iuliu Maniu, Nicolae Titulescu

1931. I.G. Duca, Iuliu Maniu, Nicolae Titulescu

Rolul decisiv în preluarea puterii în Transilvania şi în declararea unirii pe veci a acesteia cu România l-au avut, desigur, românii transilvăneni. Exprimând fidel gândul şi simţirea lor, Iuliu Maniu spunea, în cuvântarea rostită la Adunarea de la Alba Iulia: „Istoria ne-a învăţat că nu trebuie să aşteptăm nimic de la împăraţii străini şi de la fiii altor neamuri, ci de la propriile noastre puteri. Adevărul ce ne călăuzeşte acum e că singura noastră forţă, care ne poate ţinea în viitor, e aceea provenită prin unirea tuturor românilor”. În consecinţă, declara el, trebuie „să cerem încorporarea fără întârziere şi pe veci într-un singur stat al tuturor românilor… ”.

Obiectivele naţionale ale unei ţări nu se încheie cu înfăptuirea unităţii statale. „Nu trebuie – spunea, în acest sens, Maniu – să lăsăm epuizate ţintele noastre naţionale prin realizarea unităţii noastre de stat. Vai de neamurile ce nu ştiu să-şi propună încontinuu noi şi noi ţinte de atins, noi şi noi idealuri de realizat… Să cultivăm şi să înfăptuim înaltele idealuri ale civilizaţiei umane, să realizăm marea idee de pace a omenirii… Să lucrăm din toate puterile pentru înfrăţirea popoarelor acestei părţi din lume… ”.

1942. Corneliu Coposu împreună cu Iuliu Maniu

1942. Corneliu Coposu împreună cu Iuliu Maniu

Problema minorităţilor – a subliniat cu altă ocazie – „departe de a fi o chestie determinată numai de raporturile de forţă politică dintr-un stat, este o problemă a drepturilor omului…, a umanităţii…, o chestie de utilitate şi de raţiune de stat şi o problemă a armonioasei dezvoltări a statului”. Maniu a respins aserţiunea (la care nu s-a renunţat de către unele cercuri din afară şi de la noi) că România ar fi un stat multinaţional, arătând că este un stat naţional unitar, în care majoritatea covârşitoare a populaţiei – românii – sunt îndrituiţi, în condiţiile unui regim democratic, să definească linia de conduită a statului. El a respins, de asemeni, şi teza autonomiei naţionale pentru minorităţi. „Adunarea naţională (de la Alba Iulia) n-a hotărât autonomia naţională pentru minorităţi şi n-a înţeles să le-o acorde” – spunea Maniu. „Nici Tratatul adiţional (la cel de pace, din 1919), care… conţine îndreptăţiri mult mai reduse pentru minorităţi decât hotărârile de la Alba Iulia, nu asigură prin nimic o autonomie naţională pentru minorităţi, stipulând numai o autonomie locală sub controlul statului, numai în chestiuni culturale şi religioase şi numai pentru săcuii şi saşii din Ardeal”. Spre deosebire de concepţiile simpliste sau interesate, care reduc problema minorităţilor la acordarea de drepturi pentru acestea, Maniu se preocupă şi de ceea ce trebuie făcut pentru asigurarea caracterului naţional al statului – drept fundamental al naţiunii formatoare de stat. „Din punctul de vedere al statului naţional român şi în scopul asigurării integrităţii lui teritoriale, pentru păstrarea caracterului lui naţional şi în scopul de a crea posibilitatea practică şi efectivă a unei conduceri de stat care să împiedice ca o gândire şi o concepţiune de viaţă străină să corupă individualitatea şi caracterul naţional”, el considera necesare o serie de măsuri pe linie de stat, între care: limba română – limbă oficială de stat, răspândirea şi promovarea ştiinţei, artei şi literaturii române, sprijinirea activităţii economice a românilor în toate domeniile, repatrierea şi colonizarea în ţară a românilor de peste hotare. Menţinerea păcii existente, apărarea hotarelor ţării constituiau miezul, obiectivul central al politicii externe. „Noi – declara Iuliu Maniu în 1936 – vrem să nu ne fie ciuntite hotarele şi să nu permitem nimănui să se atingă de ţara noastră. Noi nu vrem război, nu vrem să atacăm pe nimeni, vrem să ne apărăm ţara… ”. În această perspectivă erau văzute în primul rând alianţele externe, sprijinul acordat de România activităţii de menţinere a păcii desfăşurate de Societatea Naţiunilor. Fiind animat de un înalt patriotism şi dovedind simţ de răspundere, Maniu a combătut cu vigoare tezele revizioniste promovate de reprezentanţii Ungariei şi ai altor ţări europene, ca şi sprijinirea acestora de către Germania şi Italia fascistă. El şi-a ridicat glasul, cum arăta în 1934, de la tribuna Parlamentului, împotriva oricărei încercări de atingere a Tratatului de la Trianon, care a consfinţit hotărârea de unire naţională pe vecie a poporului românesc, proclamată la Alba Iulia. Cererile privind autonomia sau independenţa Transilvaniei erau declarate de el „o idee anacronică, imposibilă şi contrazicătoare drepturilor noastre şi realităţilor etnografice”.

Iuliu Maniu la simulacrul de proces organizat în anul 1947

Iuliu Maniu la simulacrul de proces organizat în anul 1947

În 1924, afirma: „Din războiul mondial nu s-a născut numai triumful ideii naţionale, ci şi concepţia că în locul suveranităţii rigide a naţiunilor trebuie să se înfăptuiască fraternitatea naţiunilor… ”. „Viitorul – spunea Iuliu Maniu la aceeaşi dată, vădind o profundă înţelegere a transformărilor ce ar fi urmat să aibă loc în lume – este al unităţilor mari sociale ori economice, fie că ele se numesc state, confederaţiuni în materie politică, cooperative ori tovărăşii în materie economică. Statul român, mai curând sau mai târziu, va trebui să facă parte dintr-o astfel de mare unitate”. În afară de Societatea Naţiunilor, forma concretă preconizată de Maniu pentru realizarea acestui deziderat în zona geografică în care este situată ţara noastră era ceea ce el numea „Confederaţia dunăreană” sau „sud-est europeană”. De asemeni, Maniu s-a pronunţat în continuare pentru realizarea neîntârziată a unei confederaţii sud-est europene sau măcar dunărene, menită să răspundă unor multiple obiective: conlucrarea ţărilor agrare din zonă pentru apărarea intereselor lor pe piaţa occidentală şi atenuarea efectelor crizei economice mondiale; ferirea Austriei de tentaţiile Anschluss-ului german; eliminarea cererilor revizioniste ale Ungariei; menţinerea tratatelor şi asigurarea unui rol important României în cadrul posibilei confederaţii ş.a.

Poate fi român cu cap – se întreba Maniu – care să vrea în asemenea împrejurări ca noi să ne despărţim de Franţa şi să ne alipim de Germania, care este revizionistă?”. În acelaşi discurs, Iuliu Maniu recomanda în mod deosebit întărirea relaţiilor cu Anglia, „statul care are cele mai multe interese comune cu noi” şi în primul rând „stăvilirea tendinţelor de expansiune ale Rusiei şi ale Germaniei, care trec prin România”.

Din nefericire, acest mare om politic român, personalitate istorică, odată cu venirea la putere a regimului comunist a fost condamnat şi întemniţat. A murit în detenţie.

Notă: În realizarea acestui material s-au folosit fragmente din lucrarea cu acelaşi titlu, de dr. Marin Nedelea (1991).


Istoria ne-a învăţat că nu trebuie să aşteptăm nimic de la împăraţii străini şi de la fiii altor neamuri, ci de la propriile noastre puteri. Adevărul ce ne călăuzeşte acum e că singura noastră forţă, care ne poate ţinea în viitor, e aceea provenită prin unirea tuturor românilor.”( Iuliu Maniu)

Vrem să nu ne fie ciuntite hotarele şi să nu permitem nimănui să se atingă de ţara noastră. Noi nu vrem război, nu vrem să atacăm pe nimeni, vrem să ne apărăm ţara…” (Iuliu Maniu)

Cu Vodă Cuza începe istoria României moderne

Reporter: editura March - 10 - 2014 Comments Off on Cu Vodă Cuza începe istoria României moderne

1La fiecare început de an, pe 24 ianuarie, rememorarea solemnă a actului Unirii se înviorează şi se însufleţeşte când evocăm imaginea atât de apropiată şi de cordială a domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Puţine figuri ale istoriei noastre au rămas în amintirea populară cu un chip atât de bun, blând, prietenos.

Înainte de toate, Cuza a reuşit să întrunească opţiunile trebuincioase pentru a deveni domnitorul fiecăreia dintre cele două Ţări Române şi apoi pe ale amândorura, dar şi acceptul marilor puteri europene şi euroasiatice interesate direct de partea noastră de lume. Iar la această mare izbândă geopolitică românească şi europeană nu a ajuns de unul singur, pentru că, de fapt, el, pentru el, la început, nici nici măcar nu şi-a dorit puterea şi faima, ci doar rugat de şi împreună cu unioniştii – şi cu ţăranii şi cu târgoveţii – care au văzut în locţiitorul de hatman al oastei Moldovei pe omul cel mai potrivit pentru a conduce viitorul stat al românilor. Apoi, ca bărbat de stat aşezat în fruntea naţiunii române, Cuza Vodă este unul dintre foarte puţinii conducători din istoria noastră care nu a trebuit – sau a ştiut cum să facă în aşa fel – să nu poarte războaie.

În şapte ani de domnie, adică durata unui mandat prezidenţial al unei democraţii aşezate cum este cea a Franţei, dar într-un stat care abia se năştea şi în care democraţie era un cuvânt ce abia începuse a se pronunţa, Cuza a stârnit şi pus în mişcare o adevărată furtună înnoitoare în realitatea românească, printr-un uriaş proces de modernizare a statului şi a societăţii. Au fost create instituţii esenţiale în justiţie, armată, administraţie, învăţământ şi biserică. Au fost secularizate averile mânăstireşti, desfiinţată claca, împroprietăriţi ţăranii şi dezrobiţi ţiganii. Alfabetul latin a devenit obligatoriu în întreaga viaţă de stat, de la administraţie la şcoală şi presă. A fost elaborate prima hartă de mari proporţii a Ţării Româneşti şi s-au deschis importante şantiere arheologice. Au fost înfiinţate universităţi representative, la Iaşi şi la Bucureşti. A fost unificată legislaţia şi s-a direcţionat un proces de compatibilizare a realităţilor din cele două Principate de până atunci, până la elemente de detaliu ale vieţii cotidiene, şi au fost dejucate viclene uneltiri separatiste. Şi toată această întinsă şi profundă lucrare naţională, remarcă istoricul Constantin C. Giurescu, „o trăsătură caracteristică a lui Cuza a fost dezinteresata lipsa de voinţă de a strânge avere (…). Nu se cunoaşte nici o împrejurare în care el să fi utilizat situaţia sa de cârmuitor al statului spre a-şi rotunji averea, dimpotrivă, a luat măsuri să se curme abuzurile şi traficul de influenţă, atât în administraţie, cât şi în justiţie” (din nefericire, corupţia a fost, până la urmă, mai „întrepriză” decât domnia, ceea ce a precipitat şi actul detronării lui Cuza).

În politica sa externă, domnitorul Cuza a fost călăuzit de preocuparea permanentă de a apăra autonomia şi demnitatea ţării, într-un moment când tânărul stat român era supus feluritelor ingerinţe din partea imperiilor otoman, habsburgic şi ţarist. Reacţia lui Cuza în asemenea situaţii a fost de fiecare dată intransigentă şi curajoasă, ceea ce i-a asigurat câştig de cauză şi a sporit faima noului stat european. S-a confruntat cu episoade critice în relaţiile cu marile puteri vecine, cu situaţii de încordare pe teme punctuale, dar a trecut cu grijă şi reuşită în ocrotirea şi afirmarea intereselor ţării şi neştirbirea demnităţii statului.

Prim conducător al unui stat românesc naţional unitar modern, dar în stare încă născândă, Cuza a dus politică externă cu bătaie lungă, dar prudentă, de perspectivă istorică, dar atentă la conjuncturea momentului, imaginativă, dar înţeleaptă, flexibilă, dar neînduplecată în urmărirea ţelurilor. Ceea ce-l făcea pe Eminescu să scrie, în 1880, în primul său articol că redactor şef la „Timpul”: „Toate atributele neatârnării reale s-au câştigat de către Vodă Cuza exceptând firma acestei realităţi”.

Despre Cuza se poate parafraza, cu toată îndreptăţirea, o metaforă inspirată a lui Ion Barbu despre Nicolae Bălcescu: „Cuza, început de calendare”.

Cuza n-a fost scriitor sau istoric, ca mai toţi ceilalţi luptători pentru progres din pleiada strălucită de la 1848-1859-1877, dar semnături de aur ale scrisului în limba română – Eminescu, Caragiale, Creangă – la care se adăugă folclorul nostru, ne-au lăsat evocări luminoase despre bărbatul de stat cu care începe istoria României moderne.

Corneliu Vlad


Toate atributele neatârnării reale s-au câştigat de către Vodă Cuza exceptând firma acestei realităţi”.(Mihai Eminescu)

Taxarea bogaţilor – misiune dificilă

Reporter: editura March - 10 - 2014 Comments Off on Taxarea bogaţilor – misiune dificilă
Majoritatea americanilor susţine taxarea miliardarilor

Majoritatea americanilor susţine taxarea miliardarilor

De fiecare dată când intervine o criză şi cetăţenii obişnuiţi sunt „puşi la plată”, iar miliardarii intră doar în vizorul opiniei publice. Politicienii se grăbesc să promită, îndeosebi în campaniile electorale, că şi bogaţii vor plăti preţul – vor fi taxaţi mai vârtos ca un aport la efortul general de redresare şi, de asemeni, nu se vor mai putea ascunde uşor în paradisuri fiscale. Apoi alegerile trec, guvernele uită, şi lucrurile rămân neschimbate.

Distribuţia inechitabilă a bogăţiei mondiale este relevantă prin câteva date recente: primii 85 de miliardari ai globului sunt mai bogaţi decât jumătate din populaţia lumii la un loc. În cifre, 1% dintre miliardarii lumii deţin în jur de 1 trilion de lire sterline (1.21 trilioane de euro), mai exact 46% din averea de pe glob. Este uimitor cum în secolul XXI, jumătate din populaţia globului, adică 3.5 miliarde de oameni, deţine cât o mică elită, care ar încăpea într-un autobuz, arată Winnie Byanyima, reprezentant al organizaţiei „Oxfam”, ce a realizat un studiu în domeniu. Cum stătea Europa la nivelul anului 2013? Numărul milionarilor în dolari din Austria este de aproximativ 205.000, dintre care cinci miliardari. Franţa înregistrează 17 miliardari, Germania 46, Marea Britanie 28. Italia şi Spania figurează cu 400.000 de milionari. Documentul „Global Wealth Report 2013”, dat publicităţii de institutul de cercetare al „Credit Suisse”, mai arată, în dreptul Europei, că Cehia are aproximativ 28.400 de milionari şi trei miliardari în dolari, Polonia 44.600 de milionari şi tot trei miliardari, iar în România, aproximativ 10.600 de locuitori au averi mai mari de 1 milion de dolari, un român fiind miliardar. În ultima vreme a apărut şi o generaţie de multimilionari chinezi. Miliardarii fac parte din noua „generaţie de zahăr”, noii îmbogăţiţi, care reprezintă în prezent 13% dintre milionari, pentru ca în următorii cinci ani să ajungă la 30%.

Cifrele prezentate mai sus sunt relevante pentru distribuţia bogăţiei la nivel mondial. Departe de a fi interzisă sau îngrădită, bogăţia este un semn de evoluţie a societăţii. Ea stă, de foarte multe ori, la baza progresului general. Rău este atunci când unii se constituie în oligarhii dominante şi sunt ocrotiţi de politici şi politicieni, ori îşi pun averile la adăpost de taxarea care nu-i iartă pe oamenii obişnuiţi. An după an, decidenţii politici îşi propun acţiuni pentru a reglementa evaziunea fiscală de proporţii practicată de unii dintre aceştia.

Din păcate, toate încercările de a-i urmări pe cei care evită plata impozitelor s-au soldat cu „jumătăţi” de victorii: acolo unde s-a reuşit implementarea standardelor globale privind transparenţa operaţiunilor bancare, protecţia identităţii investitorilor a rămas în vigoare… Deşi ideea unei armonizări fiscale în sânul UE reapare ciclic printre priorităţi, la fel de repede şi dispare. Pentru că „în sânul UE, acordurile fiscale necesită unanimitate. Cei care profită de iadul fiscal şi toţi prietenii lor au un drept de veto. Şi se servesc de el”, explică „El Pais”. Statele din zona euro au creat, ce-i drept, o uniune monetară, dar n-au elaborat şi o politică comună de taxare.

O chestiune de voinţă?

Reformă fiscală în Mexic: „Cei care câştigă mai mult vor plăti mai mult”

Reformă fiscală în Mexic: „Cei care câştigă mai mult vor plăti mai mult”

Nu doar guvernele, ci şi unele instituţii internaţionale repun periodic problema marilor averi ce scapă netaxate. Şi asta nu pentru că s-ar urmări naţionalizări sau confiscări, evident că inegale, ci pentru a creşte aportul marilor averi la eforturile de redresare economică în timpuri dure pe care le parcurge toată lumea. Este de notorietate faptul că voci din majoritatea mediilor şi din foarte multe ţări au cerut schimbarea situaţiei actuale. O trecere în revisă a evoluţiilor ultimilor doi ani ne arată, de pildă, că în Germania, mereu preocupată de faptul că a trebuit să-i salveze pe alţii, Banca Centrală propune ca statele aflate aproape de faliment să fie sprijinite prin averea propriilor cetăţeni bogaţi pentru a evita colapsul:O taxă pe capital corespunde principiului responsabilităţii naţionale, potrivit căruia contribuabilii sunt responsabili de obligaţiile guvernelor lor înainte de a fi necesară solidaritatea altor state”, argumentează Bundesbank. Nu însă şi pentru Germania însăşi. „În fiecare an, preşedintele Partidului Social Democrat, Sigmar Gabriel, cere, împreună cu sindicatele, taxe mai mari pentru bogaţi, din «patriotism social». Prompt, Uniunea Creştin Democrată şi liberalii se aşează protector în faţa celor care câştigă mai bine”, descrie cotidianul „Der Tagesspiegel” o dezbatere politică internă care nu s-a soldat cu vreo taxare a germanilor bogaţi.

Multe valuri pe această temă a făcut şi un raport al FMI, din toamna anului trecut, care iese din tiparele Fondului: în loc să recomande tăierea unor cheltuieli ca unică soluţie pentru dificultăţile financiare, FMI consideră că a venit „vremea taxării” celor bogaţi, „pentru ca austeritatea şi lupta împotriva inechităţilor veniturilor să aibă legitimitate. Fondul avansează şi cifre: dacă miliardarii şi multinaţionalele ar fi taxaţi măcar la nivelul anilor `80 ai secolului trecut, s-ar obţine sume la buget între 0,25% şi 1,5 procente din PIB în cazul statelor dezvoltate. „Rareori propunerile FMI au fost atât de surprinzătoare”, arată Nicolas Mombrial, şeful filialei „Oxfam” din Washington. Din păcate, acelaşi FMI sintetizează că „şansa de a revizui arhitectura fiscală internaţională se iveşte cam o dată la o sută de ani”.

La rândul ei, Conferinţa Naţiunilor Unite pentru comerţ şi dezvoltare (UNCTAD) propunea, în 2012, impozitarea miliardarilor lumii pentru a face rost de zeci de miliarde de dolari care pot fi folosiţi în favoarea ţărilor în curs de dezvoltare. Documentul mai precizează, însă, că ideea nu este „realistă” în momentul de faţă.

Cât despre eforturile interne ale statelor, acestea nu pot ţine pasul cu îmbogăţirea celor vizaţi şi nici nu se pot împotrivi libertăţii de circulaţie a persoanelor şi capitalurilor. Măsurile din plan intern sunt de regulă declaraţii politice de intenţie, urmate doar uneori de acţiuni. Astfel, în 2012, preşedintele american Barack Obama vorbea, înaintea alegerilor pentru al doilea mandat, despre taxe mai mari pentru bogaţi. A urmat legea privind compromisul bugetar, care sporeşte nivelul de impozitare asupra gospodăriilor cu venituri mai mari de 450.000 de dolari pe an. La fel de adevărat este, însă, că o „portiţă” legislativă a permis bogaţilor Americii să evite plata unor impozite de peste 100 miliarde de dolari, nota agenţia „Bloomberg” în decembrie 2013. Se cunoaşte şi ce s-a ales de planul preşedintelui francez François Hollande de a impune o suprataxă de 75% pentru persoanele cu venituri anuale de peste 1 milion de euro. Bogaţii s-au relocat (mişcările lor având maximă vizibilitate media), pentru ca, în final, proiectul să fie declarat neconstituţional.

Iluzoria supraimpozitare

Suprataxarea celor avuţi a fost o practică la care au apelat guverne în trecutul apropiat, în alte state măsuri de acest tip existând şi în prezent. Metoda a fost testată în 2011 în Italia, unde fostul premier Silvio Berlusconi a introdus o „taxă de solidaritate” de 3% pentru italienii care câştigă mai mult de 500.000 de euro anual. De asemenea, în 2011, fostul premier spaniol Jose Luis Zapatero a reintrodus taxa pe bogăţie, eliminată chiar de el înainte de recesiune, pentru spaniolii cu proprietăţi imobiliare, acţiuni şi depozite bancare cu o valoare cumulată de peste 700.000 de euro. În 2012, guvernul slovac a decis majorarea de la 19% la 25% a taxei pentru bogaţi, politicieni şi companii, începând cu 2013. Cehii cu un câştig lunar de peste 100.000 de coroane (5.200 dolari) plătesc o taxă suplimentară de 7%. Şi în România, o formaţiune politică de stânga a introdus printre temele ultimei campanii electorale şi pe cea a taxării marilor averi. Ulterior a propus, printr-un proiect de lege din anul 2012 (care până astăzi nu a trecut de palierul politic decizional), instituirea unei „taxe de solidaritate” rezultată din impozitarea averilor de peste 450.000 de euro, cu 0,5% timp de trei ani.


Şi totuşi …

Există în toată lumea miliardari care consideră oportun să dea înapoi ceva din bogăţia lor societăţii care le-a favorizat ascensiunea. O fac de regulă prin fundaţii şi societăţi caritabile. Bill Gates, fondator al „Microsoft” a donat 28 miliarde de dolari fundaţiei care-i poartă numele şi care se ocupă de sănătate, dezvoltare şi educaţie la nivel mondial. Dintre miliardarii americani îi amintim: Warren Buffett, care a distribuit fundaţiilor caritabile ale celor trei copii ai săi 3,9 miliarde de dolari, Mark Zuckerberg, cu o contribuţie de 498 milioane de dolari la „Silicon Valley Community Foundation” (educaţie şi sănătate), Fred Fields, care a donat 150 milioane de dolari unei fundaţii care sprijină arta sau Phil Knight, care figurează cu o donaţie de 125 milioane de dolari pentru un institut cardiovascular.

În Europa se remarcă creatorul imperiului Ikea, suedezul Ingvar Kamprad, care a cedat cea mai mare parte a acţiunilor sale Fundaţiei „INGKA”, pentru „susţinerea inovaţiei în arhitectură şi design interior”. Şi miliardarii ruşi fac acte caritabile. Roman Abramovici a donat cauzelor filantropice 310 milioane de dolari în doar doi ani, Alisher Usmanov, care figurează cu 247 milioane de dolari acordaţi scopurilor caritabile, în aceeaşi perioadă. Să notăm că mogulul mexican Carlos Slim, cel mai bogat om al planetei în 2013, a donat patru miliarde de dolari fundaţiei sale care care se ocupă de proiecte în domeniile educaţiei, dezvoltării, sănătăţii. De asemeni, Azim Premji din India, a donat miliarde de dolari pentru îmbunătăţirea sistemului educaţional din ţara sa, şi a renunţat la 25 la sută din averea personală (estimată la peste 17 miliarde de dolari) pentru eradicarea sărăciei în lume.

Problema romă în actualitate

Reporter: editura March - 10 - 2014 Comments Off on Problema romă în actualitate

Cele mai numeroase minorităţi etnice din România sunt maghiarii şi romii. Din totalul populaţiei stabile a României la 20 octombrie 2011 – 20.121.641 persoane – populaţia de etnie maghiară este de 1.227.600 de persoane, reprezentând 6,5% din populaţie, iar numărul celor care s-au declarat romi este de 621.600 (3,3%). Pare cumva un arc reunind două situaţii extreme, două grupuri radical deosebite, unul care se revendică, pe drept sau nu, de la statutul său de stăpân ocazional din trecut, celălalt care descinde din robii vremurilor istorice. Unul priveşte la tradiţii şi mai ales la statul vecin, Ungaria, unde e majoritar; celălalt nu are nici măcar iluzia unei alcătuiri statale care să-i conforteze identitatea. Imaginea de sine a celor două grupuri minoritare este radical deosebită, cum radical deosebită este şi imaginea pe care ceilalţi, din interiorul şi din afara hotarelor României, o întreţin şi o vehiculează în legătură cu fiecare dintre aceste minorităţi.

Problema integrării populaţiei de origine romă s-a pus cu tot mai mare acuitate pe măsură ce prăbuşirea sistemului totalitar în sud-estul Europei a adus cu sine libertatea de circulaţie a bunurilor şi persoanelor. Din întreaga arie, începând încă din anii ’90, grupuri mai restrânse sau mai numeroase de romi s-au întreptat către ţările Occidentului european, cu mult mai bogate decât regiunile lor de baştină. Mă grăbesc să adaug că nu doar romi: o cercetare deosebit de interesantă a mai tinerei noastre colege de la Paris, Dana Daminescu, s-a ocupat de prezenţa în Franţa a unui grup important de ţărani din Oaş, veniţi acolo cum veneau înainte în Dobrogea la culesul sezonier al viilor. Cum spunea o bună prietenă a României şi a românilor, D-na Rose Marie Lagrave, profesor de sociologie la Şcoala de Înalte Studii în Ştiinţe Sociale de la Paris, înaintea oficialităţilor, identitatea comună europeană a început să se construiască şi de jos în sus, nu doar de sus în jos.

Dacă nu toţi migranţii originari din România sunt de origine romă, e la fel de adevărat că nici toţi migranţii romi nu sunt originari din România: războaiele din fosta Iugoslavie, mai ales, au provocat deplasarea spre vest a multor romi originari din Bosnia, Croaţia, Kosovo ş.a.m.d. Dar percepţia pe care cetăţenii statelor occidentale o au în legătură cu aceşti oaspeţi nedoriţi e departe de a favoriza precizia şi nuanţele. Două tipuri de prejudecăţi s-au cumulat în ultimii ani pentru a transforma această migraţie într-o dramă europeană: pe de-o parte, vechile stereotipuri şi frici în faţa alterităţii, care dăinuie în orice societate dincolo de suprafaţa de multiculturalism şi corectitudine politică (political correctness) pe care o minoritate educată o propune; pe de altă parte, reacţia faţă de criză, care provoacă aproape inevitabil mişcări de un egoism greu de bănuit în vremuri mai bune.

În Anglia, parlamentarii conservatori care aşteptau la 1 ianuarie al acestui an valurile de emigranţi români la aeroport – într-o acţiune puternic mediatizată – au fost foarte dezamăgiţi: au venit doar două persoane, şi ambele aveau deja un loc de muncă asigurat în Marea Britanie: unul era medic la un spital din Essex, celălalt lucra la o spălătorie auto. Deci…

Deşi istoria se referă la trecut, problema romilor este însă foarte prezentă. Chiar dacă statele europene care s-au confruntat cu această problem, au o atitudine mai degrabă contradictorie, pe de-o parte făcând eforturi de integrare a grupurilor de romi din preajma sau din interiorul oraşelor lor, pe de alta – mai ales în perioadele din proximitatea alegerilor – cedând demonilor discriminării. Trebuie spus că Uniunea Europeană ca atare a înţeles că România nu se poate confrunta singură cu aceste probleme şi a pus la dispoziţie fonduri importante pentru incluziunea minorităţii romilor. Doar un singur exemplu: Agenţia Naţională pentru Romi de pe lângă Guvernul României este partener în cadrul proiectului „Programe eficiente pentru integrarea/incluziunea activă a romilor în Europa de Sud-Est – PAIRS”, finanţat din Programul de Cooperare Transnaţională pentru Europa de Sud – Est, al cărui lider de parteneriat este Serviciul de Caritate Maltez din Ungaria. Obiectivul principal al proiectului îl constituie reducerea excluziunii romilor în Europa de Sud – Est prin explorarea şi fructificarea practicilor de succes ale organizaţiilor societăţii civile şi autorităţilor locale şi transpunerea concluziilor în viitoarele politici şi programe la nivel naţional şi regional. Obiectivul prioritar al proiectului este elaborarea unui inventar al metodelor şi bunelor practici în asigurarea integrării pe termen lung a populaţiei de etnie romă. Rezultatul final al proiectului constă în fundamentarea recomandărilor privind îmbunătăţirea incluziunii sociale a romilor pentru următoarea perioadă de programare 2014-2020 şi prezentarea acestor recomandări Comisiei Europene.

anr_02
Această abordare nuanţată, care permite elaborarea de proiecte locale diversificate, singurele în măsură să rezolve probleme concrete de incluziune, reprezintă un progres major la nivelul comunităţilor de romi. O abordare diferită, dar tot eficace, este şi cea pe care a facilitat-o Programul Operaţional Sectorial de Dezvoltare a Resurselor Umane 2007 – 2013 (POSDRU), în cadrul căruia au fost elaborate şi finanţate 15 proiecte în domeniul educaţiei, 10 proiecte în domeniul ocupării forţei de muncă şi nu mai puţin de 77 de proiecte în domeniul incluziunii sociale. Acestora li se adaugă elementele de incluziune prezente în majoritatea proiectelor POSDRU care nu se referă nemijlocit la problemele romilor, dar care pot acţiona în atenuarea decalajelor şi în favorizarea incluziunii minorităţilor defavorizate.

Un exemplu de proiect menit să reducă stereotipurile negative referitoare la romi este cel al Muzeului mesteşugarilor romi, un proiect finanţat de Comisia Europeană; iniţial o colecţie itinerantă, care a circulat de la Iaşi la Cluj şi Constanţa, Muzeul s-a „sedentarizat” acum în Bucureşti. „Avem si o Cameră a Fricilor, de exemplu. Frica de înmulţirea ţiganilor, frica de numele ţigan, de numele rrom, că aduce cu numele român, frica de ţigan în general…”, declară antropologul Ciprian Necula, iniţiatorul acestui proiect. Poate că expoziţia ar merita să fie itinerată şi în Occident, acolo unde rezerva ori frica sunt mai acute şi mai agresive decât în România.

Nu că la noi ar fi dispărut: elemente de discriminare dăinuie în societatea românească cu destulă forţă distructivă, începând cu observaţiile adesea intolerabile ale unor comentatori anonimi ai articolelor din presa electronică şi culminând cu puncte de vedere, din păcate exprimate uneori la cel mai înalt nivel, ale oficialităţilor statului român.

Există, de bună seamă, o problemă de infracţionalitate şi în rândul minorităţii de origine romă, ca şi în rândul populaţiei majoritare ori al altor minorităţi; proporţiile sunt greu de stabilit, deşi un indiciu îl dă gradul diferit de calificare şi sursa mijloacelor de existenţă. Reţele transnaţionale de trafic de persoane şi de substanţe nocive există însă în toate ţările şi nu au neapărat caracter etnic ereditar, cum par să insinueze unii. Limitarea acestor fenomene e dificilă, dar trebuie tratată cu perseverenţă şi seriozitate.

În concluzie, e clar că, deşi nu există o soluţie unică pentru rezolvarea ca prin farmec a unei probleme care s-a acumulat în aproape opt veacuri de istorie, există totuşi o multitudine de soluţii diversificate, pe măsura particularităţilor şi specificului fiecărei micro-comunităţi. E nevoie însă de un angajament ferm şi perseverent al tuturor actorilor sociali pentru a reda compatrioţilor noştri atât de încercaţi de trecut întreaga demnitate care le asigură incluziunea armonioasă în societatea europeană.

Prof. Dr. Zoe Petre

Pământul şi apa – mize globale

Reporter: editura March - 10 - 2014 Comments Off on Pământul şi apa – mize globale

Se observă tot mai des că unele dintre statele lumii îşi vând „comori” care le pot asigura supravieţuirea şi bunăstarea: pământul fertil şi apa potabilă. Ne propunem să constatăm cât de departe au mers lucrurile şi care sunt resorturile unui proces care nu va întârzia să-şi arate efectele devastatoare.

„Opriţi acapararea pământului!” O lozincă întâlnită tot mai des, în numeroase ţări.

„Opriţi acapararea pământului!” O lozincă întâlnită tot mai des, în numeroase ţări.

O altă formă de neo-colonialism”?Achiziţia de teren arabil în ţări subdezvoltate nu este un fenomen nou, dar avântul pe care l-a luat în ultimii ani această practică demonstrează limpede că procesul este unul de amploare mondială: concentrarea resurselor vitale – solul fertil, deci hrana, şi apa – în mâinile câtorva state şi ale unor corporaţii multinaţionale, comercianţi-gigant sau bănci şi fonduri de investiţii. „Magnitudinea şi natura speculativă a unora dintre aceste tranzacţii pot fi îngrijorătoare”, se arată într-un raport al Băncii Mondiale. Iar statisticile sunt mai mult decât grăitoare. Se estimează că în ultimii cinci ani, în lume s-au vândut între 15 şi 20 de milioane de hectare de teren arabil. „În 2011, erau anunţate tranzacţii internaţionale pentru 45 de milioane hectare, în timp ce, înainte de 2008, aveau loc tranzacţii pentru patru milioane de hectare pe an”, scrie cotidianul britanic „Financial Times”. Aşadar, o creştere de peste zece ori în doar trei ani! Aceste suprafeţe sunt echivalente cu întreaga suprafaţă agricolă a Franţei sau suprafaţa totală a statului Uruguay (!), notează şi „The Guardian”.

Cine cumpără? Economiile emergente care dispun de lichidităţi serioase, de regulă ţări suprapopulate care îşi văd periclitată securitatea alimentară. Lor li se adaugă unele multinaţionale, precum şi mari comercianţi sau bănci şi fonduri de investiţii. Iată câteva exemple. India şi China deţin în străinătate, fiecare, peste 5.000.000 de hectare, SUA 4.136.973 hectare, Malaezia şi Marea Britanie câte aproximativ 3.000.000 de hectare, cu peste 2.000.000 hectare figurează Coreea de Sud, Israel, Emiratele Arabe Unite şi Arabia Saudită. La rândul lor, sute de fonduri de investiţii sau de pensii, corporaţii multinaţionale din sectorul agricol şi chiar bănci de investiţii de pe Wall Street derulează astfel de achiziţii, arată organizaţia non-guvernamentală internaţională„Oxfam”.

Cine vinde? Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare notează că circa 50 de ţări, în special din emisfera sudică, sunt ţinta investiţională funciară pentru mai mult de 1.000 de multinaţionale. O trecere în revistă a datelor existente arată că gigantul „Hyundai” a arendat 10.000 hectare de teren în Rusia, 690.000 hectare de teren agricol deţine „NRG Chemicals” în Filipine, compania indiană „Tata Power” are 2.000.000 hectare de teren agricol în Indonezia, chinezii de la „Phou Mady Investment Group” deţin 10.000 hectare în Cambodgia, în Liberia companiile cu acţionariat străin controlează 67% din terenul agricol, în Siera Leone 15 procente, iar în Paraguay un sfert din terenurile agricole sunt înstrăinate. Şi exemplele pot continua. „Ar putea fi o altă formă de neo-colonialism, ce poate duce la consecinţe grave“, consideră David Hallam, director adjunct la Organizaţia pentru Alimente şi Agricultură din cadrul ONU.

Membri ai „La Via Campesina” (mişcare global ţărănească din 70 de ţări), protestând faţă de afacerile speculative cu apă

Membri ai „La Via Campesina” (mişcare global ţărănească din 70 de ţări), protestând faţă de afacerile speculative cu apă

Europa, o ţintă. Investitorii în căutare de pământ fertil (de preferinţă aflat şi în apropierea resurselor de apă, cu facilităţi de export şi exploatare a mâinii de lucru ieftine) nu au ocolit nici Europa, îndreptându-se către Ucraina, Bulgaria, Lituania, România sau Moldova. De altfel, la nivelul continentului european, aceste „acaparări” se văd cel mai bine în statele foste comuniste: companiile chineze sunt omniprezente în Bulgaria, cele din Orientul mijlociu au „invadat” România, iar în Ucraina, zece corporaţii cu profil alimentar deţin 2,8 milioane hectare de teren agricol. În ce priveşte ţara noastră, aceasta se află pe primul loc între statele din Europa în funcţie de procentul de teren agricol controlat de companiile cu capital străin – circa 8% (aproximativ 800.000 de hectare), în valoare de cel puţin 1,5 miliarde de euro, arată mass-media.

Cum a fost posibil acest lucru până acum, în condiţiile în care abia din acest an, potrivit Tratatului de aderare a României la UE, a fost liberalizată achiziţia terenurilor? Simplu: prin interpuşi locali. Iar motivaţia profitului stă în cifre relevante: cotaţia medie a unui hectar de teren agricol în ţara noastră se cifrează la 5.000 de euro, în timp ce aceeaşi suprafaţă costă dublu în Slovacia, Cehia sau Polonia. Diferenţe şi mai mari sunt înregistrate în comparaţie cu statele din occident: în Germania, un hectar de teren agricol se tranzacţionează la 33.000 de euro, în Belgia costă 29.000 de euro, iar în Franţa, preţul este de 24.800 de euro. Singura ţară cu preţuri la terenul agricol apropiate de cele din România este Bulgaria, unde un hectar se tranzacţionează pentru 6.000 de euro. „Terenul agricol din România şi Bulgaria este mult subevaluat în comparaţie cu restul Europei. Având în vedere că terenurile de aici sunt cele mai fertile din întreg continentul, este logic de făcut previziunea că preţul terenurilor agricole are potenţialul de a creşte mai mult de 200% pe măsură ce se va realiza o convergenţă cu preţurile din Europa centrală“, explică Jeffrey Notaro, reprezentant al companiei americane de brokeraj „Global Quest”. Aşadar, străinii îşi pot face calcule optimiste şi în cazul în care cultivă terenurile pe care le cumpără aici, dar şi dacă şi-ar dori, în timp, să le vândă.

Un angajat filipinez lucrează în Sudan, pe pământul care aparţine unor investitori arabi

Un angajat filipinez lucrează în Sudan, pe pământul care aparţine unor investitori arabi

Demnă de a fi menţionată în acest proces este şi componenta concentrării excesive a terenurilor agricole, care ajung să fie controlate de doar câteva persoane sau firme în fiecare ţară. Un studiu al Institutului Transnaţional „La Via Campesina” arată că aproximativ jumătate din terenul arabil al Uniunii Europene aparţine câtorva exploatări mari: în Germania, terenul deţinut de ferme mai mici de două hectare a scăzut dramatic, de zece ori în intervalul 1990-2007; în Spania, mai exact în Andaluzia, 2% dintre proprietarii de teren deţineau jumătate din întreaga suprafaţă în 2010, iar Marea Britanie bate recordul european, cu 70% din terenurile arabile aflate în proprietatea a mai puţin de 1% din populaţie. România nu face excepţie: cei mai mari proprietari (români şi străini) deţin 11% din suprafaţa totală a terenului destinat agriculturii. „Este o dinamică fără precedent a concentrării de pământ în câteva mâini. A agravat situaţia existentă, mulţi tineri care vor să facă agricultură neavând acces la terenuri”, afirmă profesorul Jan Douwe van der Ploeg, de la Universitatea Wageningen, unul dintre autorii cercetării. Din păcate, acelaşi studiu relevă că modul de acordare a fondurilor europene a facilitat procesul. De pildă, în Spania, trei sferturi din subsidii au mers către doar 16% dintre fermieri, iar în Ungaria, în 2009, peste 70% din alocări au fost atrase de un procent redus, de 8.6% dintre ferme.

Intervenţiile „apărării”. Am expus mai sus felul în care statele care deţin teren arabil sunt supuse unor manevre externe de acaparare a pământurilor arabile. Guvernele au început să conştientizeze ce înseamnă să nu mai ai acces, ca naţiune, la cel mai important element al securităţii alimentare, pământul. Ca urmare, unul câte unul, reacţionează. Autorităţile din Ungaria, de pildă, au legiferat în 2013 ca investitorii străini să nu mai poată achiziţiona terenuri arabile. Mai mult, s-au luat măsuri de protejare a terenurilor de speculanţi şi bancheri, dându-se prioritate fermierilor mici în faţa marilor concentraţii agricole, în acest sens fiind luată decizia de a se crea o bancă agricolă publică. Pe lângă aceste măsuri interne, statul ungar are în plan cumpărarea de terenuri agricole în exterior, mai precis în zona Ardealului, din România vecină, anunţă Szabo Jozsef, ataşatul pe probleme de agricultură al Ambasadei Ungariei la Bucureşti, într-un interviu pentru postul de radio Erdely FM, preluat de site-ul de limba maghiară transindex.ro. Şi Bulgaria a luat măsuri interne restrictive, chiar dacă riscă să încalce astfel obligaţiile internaţionale şi sancţiuni din partea Comisiei Europene. Mai exact, Parlamentul bulgar a extins până în 2020 interdicţia pentru străinii care vor să achiziţioneze terenuri fertile. „Trebuie să prevenim jefuirea celei mai valoroase resurse a Bulgariei”, consideră Volen Siderov, liderul partidului Ataka, citat de EurActiv”. În Polonia este nevoie de acordul Guvernului pentru a cumpăra teren arabil. În plus, trebuie făcută dovada rezidenţei timp de 12 ani. Guvernul din Estonia a făcut notificare către UE, pregătind şi o lege care prevede că nu se poate cumpăra teren decât de către cei care sunt cetăţeni estonieni. România, la rândul ei, prevede, prin noua lege funciară, ca românii să aibă drept de întâietate la achiziţa terenurilor. Cât priveşte Europa occidentală, ţările din această parte a continentului s-au pus de mult „la adăpost” de intrarea pământului pe mâna străinilor – în Germania nu se poate cumpăra teren decât dacă persoana care achiziţionează face dovada că plăteşte taxe către statul german, în Italia, pentru a vinde teren agricol, trebuie anunţaţi toţi vecinii, care au drept de preemţiune asupra proprietăţii, iar în Franţa, cinci ministere trebuie să-şi dea acordul pentru încheierea unei tranzacţii funciare. Legea obligă orice cumpărător să lucreze pământul în scopuri agricole timp de 15 ani, perioadă în care vânzarea și închirierea proprietății este nu doar blocată, ci şi ilegală, arată o analiză a „agrostandard.ro”.

Muncă grea la o plantaţie din Etiopia deţinută de o companie indiană

Muncă grea la o plantaţie din Etiopia deţinută de o companie indiană

Goana după apă. Mână în mână cu marile tranzacţii care privesc pământul arabil merg afacerile cu apa potabilă, care este, la rândul ei, ţinta celor ce vor s-o exploateze speculativ. Există şi „calcule” în acest sens, generate de realitatea că există deja multe ţări în care deficitul de apă afectează vieţile oamenilor. Strâns legat de hrană, întrucât agricultura este cel mai mare consumator de apă la nivel mondial, deficitul de apă poate deveni o ameninţare la adresa aprovizionării cu alimente. Regula este valabilă, totodată, şi pentru multe procese industriale care se bazează pe disponibilitatea apei.

În sensul cel mai simplu, deficitul de apă înseamnă că oferta nu face faţă cererii. Cererea de apă dulce va creşte în cele mai multe regiuni ale lumii, datorită creşterii populaţiei. Pe cale de consecinţă, ca şi în cazul terenurilor, au apărut entităţile interesate de speculaţiile cu apă. Acapararea acestei resurse vitale a ajuns să însumeze la nivel mondial 454 miliarde de metri cubi pe an (5% din consumul de apă al lumii), întreaga cantitate fiind în proprietatea câtorva multinaţionale – printre alţii, americanii de la „Nile Trading & Development”, australienii de la „BHP Billiton”, gigantul taiwanez „Unitech” sau chiar magnatul media Ted Turner. Ţinta sunt ţările sărace sau în curs de dezvoltare, pentru care „cantitatea de apă exploatată de străini ar fi suficientă pentru a eradica foametea”, susţine profesorul Paolo D’Odorico, de la Universitatea din Virginia. Per ansamblu, investitori din şapte ţări – SUA, Emiratele Arabe Unite, India, Marea Britanie, Egipt, China şi Israel – care se regăsesc şi pe lista marilor cumpărători de pământ – controlează circa 60% din afacerile cu apă potabilă.

Toate aceste „mişcări” pe harta resurselor vitale demonstrează că marele capital acţionează continuu, asigurându-se că o parte cât mai mare din producţia alimentară de care are nevoie omenirea – producţie care ar trebui să se dubleze până în 2050, avertizează cercetătorii – şi din necesarul de apă va fi acaparat.

Prin Tratatul de aderare la UE, străinii vor putea cumpăra pământ (…) Avem obligaţia – Preşedinţie, Guvern, Parlament – să găsim soluţia de a-i credita pe agricultorii români în condiţii avantajoase, pentru a putea fi ei cei care cumpără pământul. El ne garantează şi bunăstarea, nu numai hrana“ (Traian Băsescu, preşedinte al României)


Reglementări restrictive

  • „În Germania nu se poate cumpăra teren decât dacă persoana care achiziţionează face dovada că plăteşte taxe către statul german, în Italia, pentru a vinde teren agricol, trebuie anunţaţi toţi vecinii, care au drept de preemţiune asupra proprietăţii.
  • În Franţa, cinci ministere trebuie să-şi dea acordul pentru încheierea unei tranzacţii funciare. Legea obligă orice cumpărător să lucreze pământul în scopuri agricole timp de 15 ani, perioadă în care vânzarea și închirierea proprietății este nu doar blocată, ci şi ilegală”

(agrostandard.ro”)

Finanţele Vaticanului

Reporter: editura March - 10 - 2014 Comments Off on Finanţele Vaticanului
Papa Francisc

Papa Francisc

În istoria tumultoasă a Vaticanului, marcată de multe şi substanţiale scandaluri financiare, iniţiativele economice reformiste ale Papei Francisc sunt o provocare de o incontestabilă originalitate. Au trebuit să treacă 20 de ani pentru ca Banca Vaticanului, instituţie creată în 1942 de Papa Pius al XII-lea pentru a administra conturile cardinalilor şi celorlalţi clerici catolici, să fie „curăţată” de toate relele, după ce statul papal a fost zguduit violent de nereguli săvârşite de decidenţii bancari.

Să ne amintim de scandalul din 1982, când „Bancherul lui Dumnezeu” – astfel a fost botezat Roberto Calvi, preşedintele de atunci al Băncii Ambrosiano, care avea legături strânse cu mafia italiană (Calvi a fost găsit mai târziu spânzurat de un pod, în Londra) – s-a asociat, neaşteptat, cu Sfântul Scaun cu scopul de a derula tranzacţii financiare, dovedite ulterior a fi în afara legii. Apoi de cazul de spălare de bani din anul 2010, când procurorii au sancţionat această instituţie a Bisericii prin blocarea sumei de 23 de milioane de euro, pe care „Institutul pentru Opere Religioase” o ţinea într-o bancă italiană. În fine, poate fi amintit scandalul „Vatileaks”, din urmă cu doi ani, în care presa a informat că statul papal ar fi plătit sume impresionante Bisericii Catolice Americane pentru litigiile privind abuzurile sexuale ale preoţilor catolici. Toate au reprezentat o sursă de imagine negativă pentru Vatican, de pe urma căreia a avut numai de pierdut.

Suveranul Pontif, cuprins de o nemulţumire acută, nu s-a putut împăca deloc cu un asemenea tip de funcţionare managerială (risipă, corupţie, lăcomie, birocraţie, lipsă de transparenţă şi scandaluri în lanţ), situaţie care a provocat frustare şi neîncredere în lumea credincioşilor. Papa Francisc cunoştea bine situaţia. Avea la îndemână, printre alte dovezi, datele din raportul secret lăsat de predecesorul, Benedict, înainte de anunţarea demisiei, raport exploatat intens de presa italiană, care cuprinde toate scandalurile din cadrul Bisericii, inclusiv documente despre acte de corupţie şi conflicte în managementul de bază. Nu era timp pentru amânări. Resimţea, de asemenea, apăsarea verdictului autorităţilor europene pentru spălarea banilor. Acestea au descoperit că banca Bisericii nu a respectat standardele împotriva infracţiunilor financiare. Ca atare, Papa Francisc a dorit mult să clarifice situaţia financiară a Vaticanului prin lucruri considerate surprinzătoare, după părerea unor oficiali de la Roma. Credinţa că poate transforma instituţia într-un model de onestitate printr-o „restructurare serioasă” şi „reforme semnificative”, măsuri care puteau culmina chiar cu închiderea Băncii la un moment dat, a căpătat dimensiuni strategice pentru Papă şi apropiaţii lui. Reţineţi, primul Papă care a încercat să deschidă „Cutia Pandorei” de la Banca Vaticanului, respectiv să încerce „lichidarea” Băncii, a rămas în funcţie doar 33 de zile! Moartea subită a papei Paul Ioan I a generat multe discuţii contradictorii, concluzia finală nefiind publicată nici până astăzi.

Un asemenea proiect de curăţire cu o structură fermă, singular în istoria Vaticanului, a fost primit cu multă aprobare de credincioşi. Însă nu toţi capii religioşi au fost de acord cu reforma. Dar Suveranul Pontif nu a dat înapoi. Şi-a urmat planul, fapt ce l-a făcut să devină rapid o personalitate de la care un miliard de romano-catolici aşteaptă în continuare măsuri care să consolideze politica de onestitate, transparenţă şi austeritate totală la Vatican.

2

Papa face epurări în boardul de conducere al Băncii Vaticanului

Drept urmare, schimbările nu au întârziat să apară. Birocraţia a avut de suferit cel mai mult. Deciziile Papei au vizat înlocuirea din funcţii a mai multor oficiali, care au fost forţaţi să demisioneze în urma unor acuzaţii de abatere de la reguli şi norme. Reputaţia Băncii Vaticanului nu putea fi refăcută, după opţiunea Papei Francisc, decât prin îndepărtarea majorităţii cardinalilor din boardul de conducere. Au fost înlocuiţi patru cardinali dintre cei cinci însărcinaţi cu reformarea instituţiei. Acest board reprezintă legătura între Papă şi Consiliul Superintendenţei. A fost păstrat, totuşi, Ernst von Freyberg în funcţia de preşedinte al Băncii. Monseniorul Battista Ricca, un prieten apropiat, a fost numit pe postul de supervizor şi a format o comisie independentă pentru examinarea activităţilor derulate. Toate restructurările nu au vizat altceva decât transparenţa financiară a „celei mai secretoase banci din lume”, pentru îndeplinirea obiectivului fiind angajaţi în premieră şi consultanţi din afara Bisericii.

Una dintre măsurile prin care se susţine transparenţa este publicarea raporturilor anuale de activitate pe un site special conceput pentru sporirea încrederii că banii sunt gestionaţi corect şi, în acelaşi timp, pentru suprimarea reputaţiei privind tranzacţiile financiare ilegale. Evenimentul inedit a avut loc în luna octombrie 2013, când a fost facut public raportul anual, cel dintâi în istoria de 125 de ani a Băncii Vaticanului. Ce dezvăluie documentul? În principal, adevărul despre situaţia financiară a băncii: 4,98 miliarde de euro în proprietăţi şi 769 de milioane de euro capital rulant. Este prima dovadă că Suveranul Pontif a ales soluţiile cele mai bune pentru îndeplinirea obiectivului numit transparenţă. Efectul reformei s-a văzut însă şi în planul încrederii. În doar zece luni, papa Francisc a reuşit să atragă peste şase milioane de credincioşi la Vatican, aproape de trei ori mai mulţi decât predecesorul Benedict al XVI-lea în 365 de zile.

* Un nou scandal a rezultat în urma acuzaţiilor recente emise de ONU împotriva Vaticanului, care a tăinuit abuzurile preoţilor asupra a mii de copii. Organizaţia Mondială a cerut Sfântului Scaun să îi înlocuiască imediat pe clericii despre care se ştie că au abuzat minori. Este una dintre acuzaţiile grave aduse Vaticanului, alături de atitudinea Sfântului Scaun faţă de homosexualitate, contracepţie şi avort.

Eliade Bălan


Banca Sfântul Scaun deserveşte mii de organizaţii catolice de caritate, ordine religioase şi dioceze de pe tot globul. Instituţia administează 33.400 de conturi şi deţine active de peste cinci miliarde de euro. Conform unor surse, anul fiscal 2012 s-a încheiat cu un profit de trei milioane de dolari. Banca are circa 2.800 de angajaţi. Instituţia este condusă de un director general, subordonat unui complet de cinci cardinali. Directorul general răspunde în faţa Papei. Banca nu acordă credite.

Cultura mitei, spunea recent într-un mesaj Suveranul Pontif, a devenit un fapt obişnuit. Se începe cu un plic mic, dar devine un fel de drog. Dumnezeu ne îndeamnă să ne câştigăm pâinea cinstit, să nu le oferim copiilor pâine murdară”.

Zvârcoliri în jurul limbii române

Reporter: editura March - 10 - 2014 Comments Off on Zvârcoliri în jurul limbii române

1O ştire de presă ne-a anunţat deunăzi că la Tiraspol se lucrează cu entuziasm şi bună finanţare la un tratat academic privind limba moldovenească. Fantoma academicianului de tristă amintire Lazarev bântuie în continuare minţile unor ciudaţi oameni de ştiinţă, obsedaţi de persistenţa unei prezenţe romanice într-un spaţiu pe care l-ar vrea purificat etnic, conform unor modele de îngrozitoare amintire, naziste sau bolşevice. Dacă în Germania lui Hitler unii oameni de ştiinţă convinseseră generalii că Pământul e concav, noi locuim pe curbura interioară, iar în urma acestui fapt, pentru a lovi Londra e îndeajuns să tragi în cer din Danemarca, nu e nici o glumă, în lumea de astăzi factori de decizie din preajma României sunt dispuşi să plătească generos lucrări cu aparenţă ştiinţifică, alcătuite de impostori în domeniu, dacă ele susţin că limba română vorbită în zonele lor de interes nu e limba română, ci orice altceva. După ofensiva diplomatică Ribbentrop – Molotov, încheiată cu semnarea Pactului cu acelaşi nume, Basarabia a fost alipită Transnistriei cu toate consecinţele de rigoare, adică, în plan naţional şi lingvistic, cu transformarea populaţiei româneşti în moldoveni şi cu redenumirea limbii vorbite de ei în limbă moldovenească. Aşa cum drepturile şi libertăţile lor au fost şterse, înlocuite fiind de drepturile şi libertăţile inexistente ale cetăţeanului sovietic, tot aşa, printr-o dispoziţie, au fost şterse identitatea naţională şi limba strămoşească, înlocuite fiind de ficţiunea unei limbi şi a unei identităţi moldoveneşti. Nu putem să nu amintim, în acest sens, de humoristicul dicţionar româno – moldovenesc creat şi tipărit la Chişinău în vremea stăpânirii nu sovietice, ci democratice a domnului Voronin. Această calomnie continuă acum, chiar când limba română şi-a intrat cât de cât în drepturi la Chişinău.

Modelul sovietic de anulare prin decret a realităţii şi de inventare a ficţiunii cu ajutorul fasificatorilor ştiinţei a fost preluat cu grăbire de alţi administratori ai unor zone locuite de români din jurul României. În zona de nord a Bucovinei, politica antiromânească a împărţit populaţia românească în două, moldoveni şi români. Măcar s-a găsit cineva care să recunoască fapul că acolo există şi români, care vorbesc româneşte. Dar această împărţire duce la ştergerea dintr-un condei a prezenţei semnificative a românilor în această parte a Bucovinei, o provincie istorică ruptă din corpul Moldovei istorice în secolul al XVIII-lea, de către imperiul Habsburgic, restituită firesc României, prin voinţa locuitorilor săi, în 1918 şi încorporată Uniunii Sovietice în 1940, prin consecinţele pactului Ribbentrop – Molotov. A apărut cultivarea administrativ-politică a ideii că o parte din românii din nordul Bucovinei nu vorbesc limba română, ci limba moldovenească, o limbă născocită de academicianul sovietic Lazarev, deci sunt … moldoveni, un alt popor, un popor sărman ce trebuie ocrotit de protectori obişnuiţi sau îndreptăţiţi să protejeze pe toţi cei care nu-şi doresc să fie ocrotiţi! Dacă autorităţile ucrainene susţin că românii sunt una şi moldovenii alta, ar trebui să respecte măcar deciziile autorităţilor de la Chişinău, care afirmă în mod legal că în Republica Moldova se vorbeşte româneşte.

Situaţia românilor din Ungaria diferă foarte mult de cea de la Tiraspol. În Ungaria, limba română este denumită corect, limba română, deşi vorbitorii ei, câţi mai sunt (câteva zeci de mii), sunt sprijiniţi să susţină că ei sunt vorbitorii unui dialect cu totul deosebit de limba română standard. Acest dialect este pe cale să se generalizeze, el fiind rezultatul unei lipse de instrucţie şcolară adecvată în limba română. Afirmarea acestui aşa-zis dialect se face în Gyula, unde s-ar spune că ar funcţiona un liceu românesc. Adevărul este că limba română este studiată două sau trei ore pe săptămână, ca o limbă străină, în rest, cursurile se desfăşoară în limba ţării, limba maghiară. Dar ce să ne mai mirăm, limba română are acelaşi tratament şi în zone din România unde este studiată ca… limbă străină. Rezultatul acestui mod de a privi lucrurile este unul singur – în Ungaria trăiau, la sfârşitul primului război mondial (zona Debreţin), peste 300.000 de români. Astăzi…

În Serbia, ciudăţeniile continuă să se manifeste, cu o mare expunere mediatică. Populaţia românească de la nordul Dunării (Panciova – Novi – Sad) este recunoscută ca atare, bucurându-se de toate drepturile acordate minorităţilor naţionale în această ţară. De aceste drepturi se bucură doar mai puţin de zece la sută din populaţia românească a Serbiei. Restul românilor, cei care trăiesc pe Valea Timocului, se bucură de alt tratament. Ei nu ar fi români, ci… vlahi! Ei îşi spun români, vorbesc româneşte, dar sunt denumiţi de autorităţi vlahi, o populaţie de origine incertă, fără cultură, şcoli, biserică şi orice altceva ce le-ar asigura conservarea identităţii româneşti. Ultimul deceniu a adus o oarecare animare a acestei comunităţi româneşti din Serbia, în sensul întemeierii unor asociaţii cultural – identitare, a unei mişcări de afirmare a românităţii lor în viaţa religioasă, a unei afluenţe culturale către România, inclusiv a interesului pentru studii în şcolile şi universităţile româneşti. Există mari probleme pentru tinerii care doresc să studieze în limba română, deoarece ei vorbesc limba română, dar … nu ştiu să scrie în limba română, întrucât până şi alfabetul cu caractere latine este o necunoscută. Concurenţa, explicabilă până la un punct, întru reprezentativitate dintre asociaţiile naţionale ale românilor ori vlahilor, cum vor să-şi spună, devine profitabilă pentru cei care îşi doresc ştergerea identităţii româneşti a acestei populaţii, ca şi pentru cei cărora le priesc fondurile de sprijin cultural, fie că vin de la Belgrad, fie că vin de la Bucureşti. Rentabilitatea unei false identităţi, întotdeauna îndreptată împotriva celei româneşti, declanşează reacţii bizare chiar şi în România. Curentul iscat de domnul Vasile Barba din Freiburg, care are drept scop declararea aromânilor ca fiind ne-români, are motivaţii extravagante, dar rentabile. O asemenea poziţionare a comunităţii aromâneşti ar avea drept rezultat declararea ei ca minoritate europeană şi minoritate naţională în România, cu toate consecinţele, de la reprezentare în Parlament la fonduri importante naţionale şi europene pentru prezervarea culturii specifice.

Mergând pe cursul Dunării, întâlnim situaţia românilor din Bulgaria, cei masaţi în zona Vidinului îndeosebi, dar şi a rămăşiţelor populaţiilor românofone din Balcani, care din nou sunt trataţi ca vlahi, altceva decât români. Aceştia nu se bucură de nici un fel de drepturi culturale sau identitare, aflându-se sub o aprigă presiune administrativă, culturală şi politică. În ţările Peninsulei Balcanice, situaţia românilor şi a limbii române diferă în funcţie de interesele puterii centrale şi de circumstanţele istorice. Ar trebui amintită, în acest context, decizia regelui Carol I de a sprijini prezenţa românească în Balcani, care a venit ca o soluţie politică în urma semnării Tratatului vamal cu Imperiul Austro-ungar, prima recunoaştere internaţională a României. Sprijinul s-a concretizat prin finanţarea de şcoli şi misiuni culturale în toate zonele locuite de aromâni, prin burse de studii în România pentru elevii şi studenţii acestor populaţii, în sprijinirea bisericii naţionale pentru acţiunea sa misionară. Această politică a fost una fermă, energică, concretizată în fapte. Probabil climaxul a fost atins în momentul colonizării aromânilor în Dobrogea, atunci când aceştia au cerut sprijinul României în faţa unor campanii xenofobe, uneori de-a dreptul teroriste, la care erau supuşi. Astăzi asistăm la o reglementare democratică a situaţiei aromânilor în Albania şi Macedonia. Este, evident, o acţiune în cadrul democratizării societăţii din respectivele state. Despre Grecia nu mai este cazul să discutăm din momentul în care doctrina împământenită este aceea că aromânii sunt greci latinizaţi din cauza ocupaţiei romane şi că ei nu au nici o legătură cu poporul român. Cât priveşte Bulgaria, pentru aromânii de acolo soluţia ar putea veni, dar este prea târziu, mult prea târziu pentru ei.

La ce concluzie firească se ajunge atunci când constatăm că împotriva limbii române, ca esenţial element identitar al românilor, se folosesc atâtea arme necinstite – de la false argumente lingvistico – istorice la folosirea forţei administrative pentru interzicerea identităţii naţionale? Nu se poate ajunge decât la una singură – statul român are obligaţia de a sprijini pe toţi aceia care doresc, liber şi din proprie voinţă, să fie români, să vorbească limba română, să facă parte din comunitatea culturală şi spirituală a românilor. Acesta este unul dintre rosturile sale fundamentale.

Eugen Uricaru 

Memoria lui Snegur

Reporter: editura March - 10 - 2014 Comments Off on Memoria lui Snegur

– cum s-au pus bazele independenţei şi „regăsirii fraţilor”-

IMG_0001La Chişinău au apărut de curând ultimele patru volume, dintr-o serie de şase, ale Memoriilor primului preşedinte al Republicii Moldova, Mircea Snegur, sub titlul generic „Labirintul Destinului.”. Începută în urmă cu peste zece ani, în 2003, această carte a vieţii, cum o numeşte autorul, şi-a propus să realizeze „o îmbinare a amintirilor cu faptele reale” despre istoria recentă a Moldovei, privită „prin prisma unor analize şi viziuni proprii” (vol. 1, p. 10). Este vorba cu deosebire de primii ani din devenirea şi afirmarea ca stat independent a Republicii Moldova, mai precis perioada 1990-1996, când Mircea Snegur a deţinut funcţia supremă la Chişinău.

Consecvent crezului său iniţial, autorul realizează, într-adevăr, în ordine cronologică, o relatare sinceră, neretuşată, a evoluţiei sale începând cu anii copilăriei, ai tinereţii ca agronom, preşedinte de colhoz, activist al Partidului Comunist şi membru al Sovietului Suprem al URSS, pentru a ajunge apoi la prezentarea pe larg a marilor provocări din anii maturităţii, ca preşedinte al tânărului stat moldovean. Concomitent, pe un plan paralel, autorul prezintă cititorului evoluţiile care au marcat renaşterea naţională în străvechea provincie basarabeană în preajma destrămării fostului imperiu sovietic, desprinderea treptată de metropolă şi afirmarea propriei identităţi în primii ani ai ultimului deceniu al secolului trecut.

O întrebare firească răsună ca un ecou în paginile „Memoriilor”: ce rol a avut România în aceşti ani de răscruce pentru fraţii din stânga Prutului, înstrăinaţi atâta amar de vreme de poporul român? Răspunsul primului preşedinte Mircea Snegur este, în această privinţă, tranşant: România a reprezentat un reper şi un suport necondiţionat al renaşterii naţionale şi afirmării Republicii Moldova în viaţa internaţională. Mai mult, România a început să joace acest rol încă din 1990, când RSS Moldovenească era încă o republică în componenţa URSS. Acest adevăr este afirmat cu tărie de Mircea Snegur ori de câte ori are ocazia pe parcursul celor şase volume, dar mai ales într-un amplu capitol special din volumul 4, intitulat sugestiv „România: Regăsirea Fraţilor” (p. 39-173): „Pentru românii de pe ambele maluri ale Prutului, după îndelungata înstrăinare în baza Pactului Ribbentrop-Molotov, anul 1990 a însemnat începutul deschiderii sufleteşti între fraţi. Imboldul descătuşării l-a dat primul Pod de flori… Acţiunile de apropiere au devenit mai ample după adoptarea de către Parlamentul Republicii Moldova a Declaraţiei de Suveranitate” (23 iunie 1990, n.n.).

De fapt, începând cu anii 1988-1989, evoluţiile care au marcat renaşterea naţională din Basarabia s-au desfăşurat într-un ritm alert şi continuu, surprinzând adesea opinia publică din România prin amploare, profunzime şi curaj: revenirea la grafia latină, adoptarea semnelor identitare (imn, stemă), apariţia Tricolorului şi arborarea sa pe sediul Parlamentului de la Chişinău, la 27 aprilie 1990, acţiune apreciată la vremea respectivă ca identificându-se cu „suveranitatea şi independenţa statului moldovenesc” (vol. 1, p. 746).

Pagini memorabile sunt dedicate de Mircea Snegur primei sale vizite în România (11-16 februarie 1991), în calitate de preşedinte ales al RSS Moldoveneşti, întâlnirilor cu liderii politici români de atunci, de la Preşedinţie, Parlament (unde Mircea Snegur a rostit fraza „Să ne ţinem de neamuri!”, îndelung aplaudată de asistenţă), Guvern, MAE, dar şi unor convorbiri şi vizite de suflet la Patriarhia Română şi mănăstirile din Moldova, în primul rând la mormântul lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, de la Putna. La finele lunii martie 1991, cu ocazia vizitei ministrului de Externe român la Chişinău, a fost lansată, de comun acord, ideea existenţei a două state româneşti (România şi Republica Moldova), precum şi proiectul integrării lor treptate în plan spiritual, cultural, economic şi de altă natură, pentru făurirea unui viitor comun. Câteva zile mai târziu, la 27 martie 1991, la Chişinău era organizată, în prezenţa preşedintelui Mircea Snegur, o şedinţă consacrată împlinirii a 73 de ani de la unirea Basarabiei cu patria-mamă România, „eveniment marcat pentru prima dată după mai bine de jumătate de veac de uitare” (vol. 4, p. 48).

În sfârşit, la 27 august 1991, Parlamentul de la Chişinău a adoptat Declaraţia de independenţă a Republicii Moldova, act recunoscut în acceaşi zi de preşedinţia României, de Guvernul de la Bucureşti şi salutat câteva zile mai târziu printr-o Declaraţie a Birourilor permanente ale celor două camere ale Parlamentului român. Poziţie agreată şi de fostul suveran al României, regele Mihai I, care a adresat un mesaj membrilor unui Consiliu mixt al Unirii, întrunit la 24 ianuarie 1992, la Iaşi.

Perioada anilor 1990 – finele anului 1993, probabil cea mai zbuciumată din scurta istorie a tânărului stat desprins din fostul imperiu sovietic, prezentată pe larg în volumul 2 al „Memoriilor“, este ilustrativă pentru modul în care Republica Moldova, alături de alte republici ex-sovietice, a trecut printr-un proces extrem de complex, care a dus la destrămarea URSS, dar a provocat şi numeroase convulsii şi evenimente tragice, marcate de conflicte violente soldate cu victime umane, refugiaţi şi destine sfărâmate. La scurt timp de la proclamarea independenţei, Republica Moldova s-a confruntat cu un violent război pe Nistru, provocat de cei care doreau să salveze sistemul totalitar ce dominase aproape o jumătate de secol o mare parte a Europei. Dovezi de netăgăduit atestă implicarea directă în conflict a Armatei a 14-a ruse de partea separatiştilor. În faţa gravităţii evenimentelor, Mircea Snegur nu a ezitat să spună lucrurilor pe nume, respectiv că Republica Moldova s-a văzut în faţa unui război deschis şi inegal cu Rusia: „1. Transnistria este zonă ocupată de Armata a 14-a a Rusiei. 2. Rusia a declanşat un război nedeclarat împotriva Moldovei”(vol. 2, p. 633). Pacea a fost restabilită cu greu, dar ea a rezistat în timp.

Dincolo de documente, cele şase volume de „Memorii” aduc în prim- plan mărturii directe, păstrând adesea tonul emoţional, dar şi stângăciile, inevitabile în acea epocă.

Desigur, Mircea Snegur are mulţi simpatizanţi şi prieteni, dar şi critici şi adversari politici. El aparţine, însă, istoriei Moldovei, după cum scrie unul din biografii săi, Andrei Vartic: „Snegur a adunat, prin cariera sa politică, toate bucuriile şi necazurile tranziţiei şi meritul lui este că nu s-a ferit de greutăţi, că şi-a recunoscut greşelile, care, posibil, au fost destul de multe. Dar mult mai multe au fost lucrurile bune ale acestui om”.

Ioan C. Popa

Cui i-a folosit divizarea Cehoslovaciei…

Reporter: editura March - 10 - 2014 Comments Off on Cui i-a folosit divizarea Cehoslovaciei…
Cehoslovacia în anii comunismului.

Cehoslovacia în anii comunismului.

La sfârşitul anului trecut s-au împlinit două decenii de la „divorţul de catifea” care a fost transformarea fostei Cehoslovacii în două state separate: Cehia şi Slovacia. Era acea ruptură inevitabilă? Modul paşnic în care s-a produs ar putea arăta că da. A întrunit sufragiile tuturor? Faptul că decizia a fost luată fără un referendum sugerează că nu…

Cehoslovacia, un stat federal multietnic născut la sfârşitul primului război mondial, a supravieţuit dezmembrării de către nazişti şi deceniilor de comunism doar pentru a se rupe după trei ani de democraţie. „Împotriva dorinţei multora dintre cei 15 milioane de cetăţeni, Cehoslovacia s-a divizat azi în două state: Cehia şi Slovacia”, anunţa „The New York Times” în 1993. Nu era tocmai o veste bună pentru o parte a continentului şi aşa zguduită de tensiuni etnice; în timp ce în cazul Cehiei populaţia era alcătuită în majoritate din cehi, populaţia Slovaciei includea sute de mii de etnici maghiari care au manifestat destulă nelinişte faţă de noile condiţii politice (de altfel, într-un număr anterior al revistei noastre, am punctat dificultăţile generate de această minoritate procesului de regionalizare din această ţară).

O întrebare persistă şi azi: a fost disoluţia Cehoslovaciei urmarea de neevitat a unor diferenţe (şi diferende)? Mulţi analişti politici argumentează răspunsul cu câteva motive principale, printre care natura asimetrică a statului federal (cu preponderenţa Cehiei), naţionalismul de ambele părţi, lipsa exerciţiului democratic care să „ţină laolaltă” formaţiunile rezultate în urma alegerilor din 1992. Existau destule „antagonisme”: pe partea slovacă era acuzată „obtuzitatea” cehă în acordarea unui mai mare grad de autonomie, denumită chiar „pragocentrism”. La rândul lor, cehii păstrau resentimente slovacilor pentru ceea ce numeau „trădarea” din 1939, când Slovacia formase un stat independent sub protecţia naziştilor. Mai mult, cehii care nu văzuseră cu ochi buni crearea Cehoslovaciei după cel de-al doilea război mondial continuau să susţină că Cehia plătea prea mult pentru dezvoltarea Slovaciei.

Asimetria (cu o Slovacie la jumătate faţă de Cehia) a fost şi ea un motiv de dispute care au erodat constructul federal. An după an, între 1968 şi 1993, s-au agravat disfuncţionalităţile între sistemul centralizat şi rezultatele efective ale acestuia în cele două entităţi: pe de o parte, Adunarea Federală bloca reforme necesare, pe de alta pierdea „teren” şi influenţă în cele două guverne naţionale. Nici preşedintele nu mai avea un cuvânt greu de spus (ne amintim că Vaclav Havel a demisionat, în semn de protest faţă de decizia scindării). În final, lipsa de consens politic a întregit tabloul, astfel încât, după doar trei ani de la căderea blocului comunist, liderii politici „discutau şi consumau scindarea ţării în spatele cetăţenilor”, punctează ziarul „ABC”.

Un… succes?

Disidentul Václav Havel (ulterior preşedinte al ţării) participând la „Revoluţia de catifea” 

Disidentul Václav Havel (ulterior preşedinte al ţării) participând la „Revoluţia de catifea”

Dacă ne raportăm la termenii, mecanismele şi procedurile folosite pentru disoluţia fostei Cehoslovacii, se poate considera că acest proces a reuşit – a fost, până la urmă, negociat şi finalizat în termeni paşnici, fără conflicte de genul celor care au însângerat fosta Iugoslavie sau fosta Uniune Sovietică.

Şi totuşi, pe ce se bazau politicienii care intraseră în Parlament pentru a întări statul federal şi ieşiseră cu declaraţii de independenţă şi două state separate? Pe un istoric de prosperitate. Între 1918 şi începutul celui de-al doilea război mondial, Cehoslovacia a fost una dintre primele zece cele mai dezvoltate ţări din lume, băncile germane având o prezenţă consistentă în industria şi agricultură acestei ţări. Aşa se face că între 1913 şi 1929, PIB-ul Cehoslovaciei a crescut cu 52%, iar producţia industrială cu peste 40 de procente. Economia planificată din cele peste patru decenii de comunism nu a mai adus ţării asemenea cifre spectaculoase, dar „salturile” din anii `70 şi mijlocul anilor `80 au dus Cehoslovacia din nou în topul continentului în sectoare ca industria electronică, chimică sau farmaceutică.

În aceste condiţii, ce a produs divizarea? La început, un recul şi un impact negativ în domeniul cooperării regionale. „Grupul de la Vişegrad a fost retrogradat, alunecarea Slovaciei către un regim semi-autoritar a erodat încrederea şi au fost slăbite poziţiile celor două entităţi în special în relaţiile cu Germania şi Austria”, consideră analistul ceh Jiří Pehe. Ulterior, admiterea în organizaţiile euro-atlantice (UE şi NATO), precum şi aderarea la Spaţiul Schengen şi adoptarea monedei unice (doar în cazul Slovaciei) au schimbat radical statura internaţională şi reperele de dezvoltare ale celor două state. Concret, în dreptul Cehiei, punctăm că, de pildă, în anul 2006, aceasta a devenit primul stat din fostul bloc comunist care a primit din partea Băncii Mondiale statutul de economie dezvoltată. Ascensiunea se datorează în special creşterii constante a exporturilor şi investiţiilor masive (din nou se reliefează prezenţa germană). Aceste aspecte pozitive macro-economice se reflectă direct în calitatea vieţii, cehii înregistrând venituri pe cap de locuitor care ating circa 80% din media europeană, la capitolul dezvoltare umană Cehia situându-se între primele 30 de ţări din lume şi cea dintâi în Europa Centrală şi de Est. Este, totodată, un exemplu de guvernare democratică şi unul dintre cele mai pacifiste state de pe continent.

La rândul ei, Slovacia a ţinut pasul. Economie avansată, este, alături de Slovenia, ţara din această parte a continentului care face parte simultan din UE, Eurozonă, Spaţiul Schengen şi NATO. Efectele nu au întârziat. Denumită înainte de izbucnirea crizei economice „tigrul din Tatra”, Slovacia era, la nivelul anului 2007, ţara cu cea mai rapidă creştere economică din întregul bloc comunitar. Ritmul a mai scăzut, dar totuşi ţara a rămas pe plus, anul 2011 găsind-o cu a doua cea mai mare creştere din Zona Euro. Alături de înfloritoarea industrie auto, tehnologia informaţiei situează Slovacia în prim-planul mondial. De remarcat că, începând cu anul 2009, Slovacia a renunţat să fie un beneficiar de fonduri de la Banca Mondială, devenind în schimb un furnizor internaţional de ajutoare.

Îndoieli…

S-ar putea crede că parcursul favorabil al statelor rezultate în urma divizării fostei Cehoslovacii este de natură să-i facă pe cehi şi slovaci să privească tot mai puţin spre trecut şi tot mai mult spre viitor. De fapt, după două decenii, Republica Cehă a sărbătorit fără mult fast ca zi naţională crearea Cehoslovaciei de la 1918. În schimb, în Slovacia, aniversarea a trecut aproape neobservată. Aşadar, numai nostalgicii par să mai privească înapoi şi să se întrebe de ce, totuşi, opinia publică nu a fost întrebată dacă dorea separarea în 1993 sau ce să rezulte în urma ei. Ce s-ar fi întâmplat dacă s-ar fi supus divizarea unui referendum? Sondajele acelui moment arată că 70% din populaţie ar fi respins la vot ruperea statului federal. Aceste date erau, fireşte, cunoscute de liderii politici şi, chiar dacă Legea fundamentală pretindea un referendum în cazul secesiunii, în acea vreme nu exista o lege concretă care să o impună. Ca urmare, partidele majoritare au „profitat” de această lacună pentru a-şi impune decizia.

Neîndoielnic, astăzi este greu să ne mai imaginăm un asemenea proces decis şi finalizat fără o masivă consultare a populaţiei. Istoria pare să se rescrie din mers, iar divizarea din urmă cu două decenii a încetat să mai fie o temă de discuţie între cehi şi slovaci…

Viaţa împreună în interiorul unui singur stat s-a încheiat. Viaţa împreună în două state continuă” (Vladimir Meciar, fost prim-ministru al Slovaciei)

Ricşa, salvarea noastră

Reporter: editura March - 10 - 2014 Comments Off on Ricşa, salvarea noastră

ricsaToată lumea caută surse noi de venituri. Începând cu amărâtul de contribuabil, continuând cu investitorul lovit de criză şi, mai cu seamă, dragele noastre autorităţi. Nu ne vom văicări de noi impozite, nu, pentru că ne e bine şi asta e!

Unii vor să fie constructivi şi, de aceea, propun ceva, adică o soluţie. Astfel, în zbuciumul supravieţuirii, cineva s-a văitat în gura mare că nu mai poate folosi automobilul, deoarece preţul benzinei, al uleiului, al întreţinerii sunt insuportabile. Şi a trebuit să renunţe. În schimb, a avut o idee care la început a apărut a fi năstruşnică, dar, la o analiză mai atentă, chiar că ar putea fi pusă în practică: ricşa! Cu o investiţie minimă, trăsurica elementară amplasată pe două roţi vechi de bicicletă sau pe trei, având mânere la ambele capete – de tras şi de împins – nu cere nici revizie tehnică anuală şi nici nu e impozitată (încă!).

De altfel, o plimbare cu ricşa este tot mai binevenită în epoca noastră atomică. Lucrurile trebuie însă, tratate matur, cu responsabilitate. Această nouă îndeletnicire se poate transforma într-o vână prosperă a economiei naţionale. Susţinută de „privaţi”, cu sprijin de la stat şi eventual de la UE, construcţia de ricşe, evident că solicitată tot mai mult, va cere ateliere şi chiar întreprinderi specializate în roţi de bicicletă, în mânere, în pedale, în lanţuri ce ar putea fi fabricate pe locul vestitei fabrici de rulmenţi de la Roman, care în trecut aducea atâta valută ţării!

Şi am putea îmbina utilul cu frumosul. De pildă, o atenţie specială va putea fi acordată decorării ricşelor. Mai clar spus, s-ar naşte o artă cu totul aparte, de picturi şi reclame. În Dhaka, ricşele ce circulă pe străzi au devenit o veritabilă galerie ambulantă de pictură. Artişti şomeri avem şi noi, slavă Domnului, ce ar avea o întrebuinţare asigurată. Şi mai adăugăm că pe modelele viu colorate ce îmbodobesc ricşele am putea adăuga elemente ale tradiţiei noastre populare, ciucuri, paiete, mărgele sclipitoare atârnate de ambele părţi ale ricşei, dar şi pe acoperişul ei pliant.

Şi apoi, un conducător de ricşă nu are o viaţă uşoară: ricşa transportă femei casnice, şcolari, oameni de afaceri sau persoane care vin încărcate de la cumpărături. De aceea, nu oricine poate conduce o ricşă! Atunci apar ministere ce ne feresc, cu grija cunoscută, vieţile, pe străzi ca şi pe trotuare şi deci ai nevoie de o ţidulă, după ce ţi-ai verificat picioarele la un doctor specializat şi apoi treci la o şcoală care să te atesteze: „conducător autorizat de ricşe”. După o minimă calificare în unităţi speciale, cu posibilitatea de a deveni absolvent, licenţiat sau doctor, va putea fi stopat orice exces. Adică nu vor putea fi văzuţi înghesuiţi doi-trei sau mai mulţi oameni de-valma cu saci de cartofi, de ceapă, ori de bostani.

Imediat, vor apare şi Istoricii. Ce, nu interesează publicul românesc, avid de senzaţii tari, cine sunt strămoşii ricşei? Încet, încet, ricşa va intra în tradiţie. De aceea, programul educativ al copiilor va trebui să prevadă şi vizitarea unor muzee special amenajate, din care vom afla că scaunul mobil, străbunic al ricşei, funcţiona încă de pe vremea lui Ludovic al XIV- lea, rege la Franţei (1638-1715). Şi vor mai afla un lucru de necrezut: în India, mai precis în Dhaka, unde funcţionează 80.000 de ricşe, conducătorul acestui vechicul proletar este numit „wallah”, ceea ce ne pune pe gânduri, apropo de origine.

Ce să mai vorbim! Ricşa poate îmbogăţi viaţa noastră cea de toate zilele, a fiecărui cetăţean, dar în mod special statul, a cărui economie poate lua un avânt ce ar putea strârni chiar şi invidia mai-marilor din Uniunea Europeană. Ce avem noi, nu vor avea ei! Prilej de a ne mândri!

Carol Roman