NUMARUL
205-206
Președintele formațiunii PLUS, Dacian Cioloș, precum și Renew Europe, au apreciat Rezoluția Parlamentului European cu ...
Datele cele mai recente ale Eurostat pun în evidență faptul că unul din șase adulți ...
În Bosnia-Herțegovina se înregistrează un fenomen cutremurător din perspectiva percepției autorităților vizavi de istoria recentă, ...
Relațiile internaționale par să se fi conformat și ele rigorilor impuse de protocoalele scrise sau ...
PROLOG. Când am întors ultima pagină a volumului ,,ANUL ZERO 1945, O ISTORIE”, eram la ...
Ca urmare a liberalizării politicii românești față de Occident, în anul 1971, împreunpă cu alte ...
Fondată la 4 aprilie 1991, înainte cu câteva luni de proclamarea independenței Republicii Moldova, revista ...
Imaginea savantului Nicolae Iorga în memoria colectivă a poporului român este copleșitoare. Practic, ea întruchipează ...
De-a lungul timpului, personalități publice considerate reprezentative și cu mare anvergură au fost desemnate de ...
II. Căldură, mișcare, interese militare Rege printre combustibili, petrolul încă face să se învârtă roțile economice, ...
Potrivit celebrului „ceas al sfârșitului” - numărătoare simbolică a clipelor care despart omenirea de un ...
Statisticile internaționale referitoare la modul în care guvernele și politicienii au gestionat situațiile de urgență ...
Dincolo de biografiile romanțate și de personajele spioni care umplu volumele și cinematografia există destine ...
Digitalizarea accelerată a politicii are o mulțime de fațete, iar liderii din toată lumea se ...
Motto: „Vox populi, vox Dei”*     Ca și altădată, doi cumetri, profitând de noul regim acordat supraviețuitorilor ...
Datoriile moștenite după destrămarea fostei Iugoslavii de statele balcanice care și-au declarat independența au fost ...

„Plec din România cu amintiri minunate”

Reporter: editura July - 25 - 2012 Comments Off on „Plec din România cu amintiri minunate”
  • ne declară E.S. domnul Ljupco Arsovski, Ambasador al Republicii Macedonia în România

Au trecut patru ani de la sosirea mea în România – ţară prietenă pe care o cunoşteam încă de dinainte. Am venit la începutul anului 2008 şi-mi pare că a fost ieri. Cu adevărat, timpul zboară. Marea şi minunata dumnevoastră ţară îmi era cunoscută din îndepărtatul an 1964 când, împreună cu părinţii mei, am fost în concediu, în Bucureşti la Hotelul “Lido “de pe bulevardul Magheru, am vizitat superba Constanţă şi am cunoscut semeţii munţi ai Sinaiei. Treizeci de ani mai târziu, în calitate de ministru adjunct am condus negocierile pentru Convenţia consulară dintre Republica Macedonia şi România, iar după aceea, împreună cu ministrul Afacerilor Externe, am fost în vizită oficială în România.

După patru ani, bilanţul răspunsurilor date chiar întrebărilor mele : unde am venit? ce oameni am cunoscut?, ce prieteni mi-am făcut?, ce am făcut pentru Macedonia în vederea îmbunătăţirii cooperării şi relatiilor cu România? – este în totalitate pozitiv. Permiteţi-mi să vă prezint pe scurt câteva dintre consemnările mele.

Republica Macedonia şi România au stabilit relaţii diplomatice în ianuarie 1995. Ambasadele, care timp de 17 ani au funcţionat în capitalele Skopje şi Bucureşti, şi-au intensificat, cu fiecare zi, activitatea în special în plan economic iar comunicarea, care funcţionează excelent între ambasadori şi ceilalţi funcţionari diplomatici, evident şi cu Ministerul Afacerilor Externe dar şi cu alte instituţii guvernamentale şi neguvernamentale confirmă că este vorba despre ţări prietene care au planuri de viitor identice sau asemănătoare şi multe momente comune în dezvoltarea lor istorică.

România este o ţară cu multe caracteristici comune, nu doar cu Macedonia ci şi cu alte state din vecinătatea sa. Oamenii sunt prietenoşi, obiceiurile creştine comune, multe denumiri ale localităţilor sunt identice cu cele din Macedonia, bucătăria este asemănătoare .Acestea au fost câteva dintre motivele principale pentru care integrarea mea în viaţa românească a fost rapidă şi uşoară. Serviciul meu diplomatic a avut coordonate cunoscute. Priorităţile mele au fost: să consolidez excelentele relaţii bilaterale, în special prin schimbul de vizite la toate nivelurile, inclusiv la cel mai înalt, să promovez oferta economică macedoneană şi să continui cooperarea culturală. Un loc special l-a ocupat menţinerea contactelor cu macedonenii care, ca minoritate acceptată, lucrează şi trăieşte în România participând activ la acţiunile Asociaţiei Macedonenilor din România care are filiale în întreaga Românie, fiind reprezentaţi de un deputat în Parlamentul României.

M-au aşteptat îndatoriri pe care le-am îndeplinit cu mare bucurie. În aceşti patru ani, schimburile economice s-au dublat dar criză economică mondială a influenţat doar puţin cooperarea noastră. Au fost mai puternice relaţiile şi dorinţa ca prin muncă să se dezvolte afacerile şi, înainte de toate, comerţul. Au fost realizate câteva Forumuri de afaceri între cele două ţări făcând loc succesului economic şi progresului. Noi ca ambasadă am încurajat oamenii de afaceri şi am susţinut cu putere cooperarea între cele două state prin susţinerea activităţilor Camerelor de Comerţ. Acum patru ani, Guvernul Macedoniei, cu acordul şi aprobarea Guvernului român l-au numit pe Preşedintele Camerei de Comerţ Prahova, ca primul consul onorific al Republicii Macedonia, cu sediul în Ploieşti. De atunci, ambasada dar şi eu personal am avut cu Camera de Comerţ Prahova o cooperare deosebită, iar la toate întâlnirile am continuat contactele de afaceri încheiate prin contracte. De curând, a fost numit şi un consul onorific la Timişoara.

Vizita preşedintelui Traian Băsescu în Macedonia, în anul 2010 şi vizita de răspuns a preşedintelui macedonean, Gjorge Ivanov, în România, în anul 2011 au confirmat colaborarea pozitivă dintre cele două ţări, apropierea dintre cele două popoare. Cadrul juridic a fost consolidat cu două noi acorduri interstatale, iar cele două ministere ale afacerilor externe au realizat noi acorduri de cooperare. Ministrul macedonean al afacerilor externe a fost anul trecut în vizită oficială în România şi aşteptăm ca şi omologul său român să ne viziteze ţara în acest an.

Aş mai aminti cu plăcere despre cooperarea parlamentară. O delegaţie de senatori şi deputaţi condusă de senatorul Titus Corlăţean s-a aflat în anul 2010 în Republica Macedonia. Din păcate, în anul 2011, am pierdut, un drag prieten personal, deputata minorităţii macedonene în parlamentul românesc, dra. Liana Dumitrescu, a cărei activitate a contribuit la consolidarea relaţiilor dintre poporul român şi macedonean.

Menţionez relaţiile noastre culturate. În ambele ţări au apărut cărţi, filme macedonene au fost prezentate la festivaluri atât în Bucureşti, cât şi toate oraşele. La Radio România Cultural a fost prezentată piesa radiofonică a dramaturgului Goran Stefanovski, scriitor şi academician, a cărui Antologie de texte a fost, în toamna anului trecut, tradusă în limba română.Consemnez că în anul 2008 cultura macedoneană a fost prezentă la Bucureşti prin „Zilele Goce Delcev”, prilej de dezbateri privitoare la istoria recentă a culturii, a muzicii religioase şi a meşteşugurilor populare.

Plec din România cu amintiri minunate şi având convingerea că buna cooperare se va consolida permanent, mai departe.

Păguboasa zarvă

Reporter: editura July - 25 - 2012 Comments Off on Păguboasa zarvă

În această vară insuportabil de fierbinte, furați de zarva schimbărilor prezidențiale și guvernamentale, de Referendum, s-ar părea că națiunea română nu mai există la televiziune, radio și în publicații decât prin elita politică, aflată în febră și tensiuni. Evident că e important cine anume va conduce mai departe luntrea șubrezită a țării, ce vigoare vor căpăta economia, cultura și învățământul. Dar bătălia care se dă pe toate “fronturile” posibile și chiar imposibile determină constatarea că în țara noastră politicienii sunt dușmani înverșunați între ei și că nici o cale de a atenua gâlceava națională nu pare a fi posibilă. Interesul național este lepădat și este evocat chiar și cu lacrimi în ochi, mai cu seamă la mitinguri. Zăzania dintre cei mari, adică dintre politicieni ce au în spate câte o echipă financiară susținătoare ne-a făcut de râs și peste hotare unde a fost trasă cortina peste întreaga mizerie a scenei dâmbovițene, deși unii vor să transforme un viciu într-o virtute. Consecințele ce vor apărea pentru români nu au mai contat…

Nu ne propunem să judecăm sau să susținem pe cineva ci doar afirmăm că mai toți corespondenții noștri din jurul țării, români ce trăiesc în Serbia, în Republica Moldova, în Ucraina, Bulgaria, chiar și din Turcia ne scriu că sunt tulburați de lipsa de clarviziune a clasei noastre politice care nu găsește drumul înspre înțelegere și competiție morală, cinstită. Pentru mulți dintre aceștia tot ce se întâmplă pe scena noastră politică constituie o turbată alergare după funcții, după influențe. Numai că marele perdant al acestor zile este omul simplu, cel întâlnit pe toate meleagurile țării, la oraș sau la sat, primul dintre sacrificați, dacă nu cumva chiar numai el. Din păcate, titlurile imense din multe ziare, posturi de radio și televiziune se referă cu precădere nu la soarta tristă a salariaților bugetari ori a pensionarilor aflați în groapa fără de sfârșit a mizeriei și suferinței, amplificată de criza economic și financiară ce macină Uniunea Europeană ca și de ravagiile climei, ci la dificultățile și pierderile unor bănci europene devenite adevărate sperietori pentru populație, în loc ca imaginea acestora să fie una robustă, dătătoare de speranțe pentru noua ordine socială în care trăim.

Ce s-ar mai putea face pentru a se îmbunătăți, cât de cât, această situație? În multe țări europene soluția tăierilor de salarii și de pensii s-a dovedit a fi ineficientă, urmată de mișcări sociale destabilizatoare. De aceea U. E., la ora actuală se îndreaptă, prin întemeierea unor noi mecanisme financiare, înspre stimularea dezvoltării economice, a creării de locuri de muncă și de diminuare a șomajului. Bunăoară, guvernul francez a anunțat că intenționează să strângă 7,2 miliarde de euro în 2012 prin majorarea taxelor pentru companii și gospodăriile înstărite. Principala măsură inclusă o reprezintă o suprataxă “excepțională” de 2,3 miliarde de euro ce va fi plătită de gospodăriile ce câștigă mai mult de 1,3 milarde euro pe an și va fi introdusă o taxă specială pentru marile bănci și companii energetice care ar urma să aducă alte 1,1 miliarde de euro. Și un reputat Institut de studii economice din Germania propune introducerea unei taxe substanțiale asupra marilor averi deoarece “și cei avuți ar trebui să suporte efectele negative ale crizei”. Numai că nu toți gândesc la fel. O amintim în acest context pe E.S. doamna cancelar Merkel care propăvăduia, până mai ieri, în mod excesiv, ieșirea din criză prin indexarea salariilor și a pensiilor, prin tăieri masive din bugetele naționale, evident ca măsuri bune doar pentru alții… Și la noi a existat o încercare de a se introduce o taxă pentru averile mari, numai că această inițiativă a fost uitată pe drum. De ce oare, ne-am putea întreba? Bătălia deșănțată pentru putere nu poate aduce nimic bun pentru masa populației, sătulă de vorbe goale și de proiecte eșuate chiar din pornire. Zarva ce o însoțește este păguboasă, la urma urmei, pentru toți.

Oare va putea deveni Referendumul, indiferent de opțiuni, o bornă care să indice o viață mai bună pentru cei mulți?

Carol Roman

“Oaspeţii” hanului lui Manuc

Reporter: editura July - 25 - 2012 Comments Off on “Oaspeţii” hanului lui Manuc

De-a lungul deceniilor, s-au scris multe cu privire la pacea ruso-turcă din 1812, care consacra un act lipsit de fundament juridic, dar încărcat de consecinţe pe plan istoric, şi anume încorporarea ţinutului dintre Prut şi Nistru în Imperiul Rus. Prin articolele 4 şi 5 ale Păcii de la Bucureşti, Imperiul Otoman ceda Imperiului Rus – în ciuda faptului că nu avea nici un drept să o facă – un teritoriu de 45.630 km², cu 482.630 de locuitori, 5 cetăţi, 17 oraşe şi 695 de sate, ţinuturile Hotin, Soroca, Orhei, Lăpuşna, Greceni, Hotărniceni, Codru, Tighina, Cârligătura, Fălciu. Se deschidea astfel calea Rusiei către inima Imperiului Otoman, într-o vreme în care visul elitelor ruseşti de a stăpâni Constantinopolul părea mai posibil ca oricând, în pofida complicatelor intrigi care făceau din Franţa lui Napoleon apărătoarea sultanilor.

Cum toată lumea ştie, tratativele de pace s-au purtat din toamna anului 1811 până în primăvara lui 1812 la Bucureşti, în clădirea Hanului lui Manuc. Acesta era departe de a fi un han oarecare, nu atât prin proporţii, care nu erau nici ele de neglijat, cât prin personalitatea proprietarului său, Manuc Bei (Manuc Mârzaian). Născut în 1769 la Rusciuc, Manuc devenise dragoman al Porţii, iar în 1808 era numit Bei al Moldovei. Între timp însă, semne tot mai clare ale duplicităţii acestuia, tot mai apropiat de interesele Rusiei, îi fac pe contemporani să-l califice fără ezitare drept agent rus. Aşadar, e greu să credem că alegerea hanului pe care Manuc-Bei îl construise la Bucureşti, în apropierea Curţii Domneşti, drept loc de desfăşurare a tratativelor a fost întâmplătoare.

Tratatul din 1812 face publice numele demnitarilor ruşi şi, respectiv, turci, mandataţi să negocieze condiţiile de pace. Aceştia sunt: de partea rusă, Domnia Sa Andrei Italinski, consilier intim al Curţii Rusiei, şambelan al Maiestăţii Sale ; Domnia Sa <Ivan> Sabaneiev, maior general al Armatei Maiestăţii Sale imperiale, comandant al unui regiment al Marii Armate a Dunării, şi, în fine, Domnia Sa Joseph Fonton, consilier la curtea Maiestăţii Sale Imperiale. De partea otomană, negociază Excelenţele lor Seid_Mehmet- Galip-Effendi, Chihaia –bei al Sublimei Porţi Otomane, Mastar-Zade-Ibrahim-Ali-Effendi, Kazarkir şi judecător superior al armatelor Otomane în Orient, şi Abdul-Halip-Effendi, cancelar al ienicerilor. Aceste şase personaje sunt cele care, după o lungă iarnă petrecută în serbări strălucite prevestind întrucâtva Congresul care va valsa la Viena peste câţiva ani doar – vor cădea de acord asupra textului Păcii de la Bucureşti.

De bună seamă, în preajma lor se aflau şi alţii, agenţi ai unuia sau celuilalt dintre imperii –sau chiar ai ambelor, cum pare să fi fost chiar Manuc-bei; tot aşa cum, de-asupra lor, acţionau alţii, mai puternici – cancelarul Metternich, hiper-duplicitarul Talleyrand, contele Rumianţev, prinţul Goliţân-Kutuzov, generalul Ciciagov, sau alţi ambasadori, miniştri de externe, şi chiar împăraţi: Napoleon al Franţei, Mahmud al II-lea, sultanul Imperiului Otoman, Alexandru I, ţar al Tuturor Rusiilor; să nu-l uităm nici pe împăratul Austriei.

Andrei Iacovlevici Italinski este fără îndoială cel mai interesant personaj al acestei drame. Născut în 1743 în Polonia, a fost educat mai întâi la şcoala iezuiţilor de la Kiev, apoi la Sankt Petersburg şi Leyda, a devenit PhD – doctor în filosofie – al Universităţii din Edimburgh, manifestându-se, în anii din preajma Revoluţiei franceze, în cercurile filosofilor luminişti de la Paris. Aici el îl întâlneşte pe Le Comte du Nord, nimeni altul decât Marele Duce Pavel, viitorul ţar Pavel I, care călătorea incognito în Occident sub acest nume. Devenit împărat, Pavel îşi aminteşte de tânărul nobil polono-rus, remarcabil prin vasta lui cultură, deopotrivă ştiinţifică şi clasică, şi îl desemnează ca reprezentant diplomatic al Rusiei la Napoli, pe lângă Regele celor Două Sicilii. De aici, Italinski este transferat la Constantinopol, unde suscită admiraţia unanimă a elitei otomane prin excelenta cunoaştere a literaturii şi culturii turceşti şi arabe. Foarte activ diplomat, aprig susţinător al intereselor suveranilor ruşi Pavel şi apoi Alexandru I, el e nevoit să părăsească Istanbulul când izbucneşte războiul ruso-turc, dar, după încheiera păcii de la Bucureşti, se întoarce ca ambasador, fiind apoi transferat în 1817 la Roma, unde rămâne până la sfârşitul vieţii, în 1827.

Italinski e citat în corespondenţa diplomatică a preşedintelui SUA, James Madisonşi în actele Royal Society de la Londra1, care îl menţionează ca fellow din 16/06/1814 pe The Chevalier Italinsky, Ambassador of His Majesty the Emperor of all the Russias at the Sublime Ottoman Porte, …Ambassador to Rome (1817), excelent cunoscător al multor domenii ale filosofiei, distins prin cunoaşterea literaturilor greacă şi orientală, care merită cu prisosinţă onoarea de a deveni membru al Royal Society.

În colecţiile Smithsonian Institution de la Washington2 figurează o publicaţie dintre cele mai preţioase de la finele sec. XVIII, Colecţia de gravuri după vase mai cu seamă greceşti, descoperite în morminte din Regatul celor două Sicilii, din colecţia Sir W. Hamilton, publicate cu observaţiile acestuia la fiecare vas, de către Hamilton, William Sir 1730-1803; Tischbein, Johann Heinrich Wilhelm 1751-1829; Italinski, Andre Jarowiewitch (sic!) 1743-1827. Ambasadorul Marii Britanii la Napoli, eruditul colecţionar de antichităţi greceşti, Sir William Hamilton, soţul nefericit al frumoasei Emma Lady Hamilton, iubita amiralului Nelson, a colaborat aşadar cu colegul său plenipotenţiar al Imperiului Rus Italinski. Generalul Ivan Vasilievici Sabaneev era şi el un model, cel al militarului rus de carieră. De origine mult mai modestă, născut în gubernia Iaroslav, el începe prin a sluji, în 1787, în regimentul de gardă Preobrajensk. Avansează distingându-se în războaiele contra lui Napoleon din Italia, unde e remarcat de Suvorov, care îl recomandă pentru Marele Ordin Sf. Ana cu briliante. Prizonier de război în Franţa, Sabaneev participă la campania din Cuban în 1803, în 1807 îl regăsim la comanda avangardei generalului Bagration, la Guttstadt, Heilsberg şi Friedland, apoi, sub comanda lui Barclay de Tolly, în Finlanda. Comandă regimentul 7 al Armatei ruse din Moldova, la Razgrad. Pentru fapte de vitejie e din nou decorat după bătăliile de la Şumla, Batin, Târnovo şi Ruse.

După succesul tratativelor de pace de la Bucureşti, Sabaneev este înaintat şef al Statului Major sub comanda amiralului Ciceagov, comandantul Armatei din Moldova. Luptă vitejeşte la Berezina la 25 – 26 noiembrie 1812, în 1813, devine şef al Statului Major al lui Barclay de Tolly. Continuă să fie militar activ, comandând trupele staţionate la Novorossisk din1816 până în 1823, când devine general şi primeşte o moşie în Basarabia.

Al treilea membru al delegaţiei ruse este şi el un personaj interesant. Joseph Fonton era francez de origine, nepotul omonimului dragoman al Ambasadei franceze de la Constantinopol. Devine consul al Rusiei la Smyrna, şi apoi, în 1802, la Ragusa. Cum ţarul Pavel era furios pe ragusani, el este cât se poate de mulţumit de consulul său, care vădeşte o brutalitate cu totul nediplomatică. În virtutea stipulaţiilor păcii de la Kucuik-Kainargi, ţarul putea interveni oriunde pentru a apăra interesele şi persoana ortodocşilor, şi Fonton abuzează fără scrupule de acest drept, aşa cum o va face şi mai târziu, când revine la Constantinopol şi îl ameninţă în stradă chiar pe sultan. Fonton rămâne reprezentant al Rusiei la Constantinopol până în 1832.

Reprezentanţii sultanului la tratativele de pace nu ne sunt nici pe departe la fel de cunoscuţi. Ghalib Efendi bin Musa’ed fusese guvernatorul regiunii Hijaz – “bariera”, în vestul Arabiei Saudite de azi, mai cunoscută prin faptul că era teritoriul sacru cupprinzând Mecca şi Medina – între 1788–1803; în timpul răscoalei saudite e silit să-şi părăsească postul, participă la negocierile de la Bucureşti, iar apoi, după bătălia de la Jedda, revine ca guvernator între 1813 şi 1827. Între timp, împreună cu Fonton, Ghalib ar fi fost plătit de englezi pentru a preda Marelui Vizir o scrisoare presupus fictivă – cel puţin aşa aveau să susţină francezii – a lui Napoleon către Alexandru I, care conţinea planul de dezmembrare a Turciei în folosul celor două imperii. Falsă sau nu, scrisoarea a provocat panică la Poartă şi a precipitat semnarea şi ratificarea Păcii de la Bucureşti, favorabilă Rusiei.

Tocmai de aceea, o corespondenţă de la Constantinopol datată 30 noiembrie 1812 şi publicată de “Journal de Lyon” din Franţa la 5 ianuarie 1813, relatează că Ghalib Effendi, primul dragoman al Porţii, prinţul Dumitraşcu Moruzi şi Mastar-Zade-Ibrahim-Ali-Effendi, Kazarkir – mare judecător al Armatei Otomane, semnatar al păcii <de la Bucureşti>, sunt foarte neliniştiţi pentru soarta lor. Cu excepţia lui Ghalib, aveau motive bine întemeiate, şi-şi vor pierde curând capul, împreună cu Panaiot Moruzi, plătind astfel o cedare pe care nici românii nu au încetat să o plătească.

Prof. dr. Zoe Petre

1http://royalsociety.org/DServe/dserve.exe?dsqIni=Dserve.ini&dsqApp=Archive&dsqCmd=Show.tcl&dsqSearch=RefNo==%27EC%2F1814%2F10%27&dsqDb=Catalog, accesat la i iunie 2012

2 http://collections.si.edu/search/results.htm?q=record_ID:siris_sil_717367

 

Politică secretă, trădare, jaf şi crimă la Hanul lui Manuk”

Istoria Hanului Manuk este bogată, întortocheată, fascinantă, mai ales la începuturile ei, când seamănă cu o ţesătură savantă de politică secretă, trădare, jaf şi crimă! Manuk, armean din Rusciuk, pe numele său Emanoil (Manuk) Mirzaian, a venit în Bucureşti odată cu izbucnirea Războiului ruso-turo în 1806, anul ctitoririi hanului ce-i va purta numele. Înzestrat cu inteligenţă superioară, cultură aleasă, simţ practic şi abilitate în afaceri, a reuşit să îşi creeze din mers un nume princiar şi o avere considerabilă.

Agent dublu turco-rus, a servit precumpănitor interesele Rusiei, deşi turcul îl ridicase la demnitatea de dragoman şi-i conferise în anul 1808, înşelat de aparenţe, rangul de bey de Moldova: “Ca răsplată pentru devotamentul său îi hărăzesc titlul de prinţ al Moldovei şi doresc ca pe viitor să adâncească strădania lui în slujba mea“. Dacă n-ar fi fost însăşi opinia celor înşelaţi, sultanul Mahmud II şi marele vizir Mustafa Bairaktar, textul ar fi un exemplu unic de cinism!

După încheierea păcii, la 16 mai 1812 – când Principatele Române au fost lipsite de domnitori -, ţarul Alexandru I l-a înnobilat cu titlul de cavaler al „Ordinului Sf. Vladimir” şi l-a numit consilier de stat. După un periplu prin Ardeal, Manuk s-a retras în noua gubernie Basarabia, ocupând conacul familiei Arbore din noua capitală Chişinău. S-a stabilit la Hânceşti, unde a construit un castel cu arhitectură bizară. S-a bucurat mai puţin de un an de frumuseţea castelului, un spion otoman reuşind să-l otrăvească. În ziua aceea, de 20 iunie 1817, se împlineau exact cinci ani de când Mahmud al II-lea îl condamnase la moarte pentru înaltă trădare.

Câtă vreme a trăit Manuk, hanul a prosperat în mod aproape miraculos. După moartea acestuia, situaţia s-a schimbat, încetul cu încetul, hanul avea “mai mulţi stăpâni, semn rău prevestitor de pagubă grea“. Călătorii de vază, precum contele ruso-italian Anatol Demidov, deşi nu-l ocolesc, au puţine cuvinte de laudă pentru confortul şi aspectul său. Cutremurul din 1838 îl loveşte cumplit.

Odată cu trecerea vremii, hanurile de modă veche, pentru a rezista concurenţei, dar şi epidemiei de demolare care a bântuit în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, trebuiau primenite şi rebotezate. În 186l Hanul Manuk este scos la mezat de autorităţi şi cumpărat de Lambru Vasilescu, care se grăbeşte să-1 boteze Hotel Dacia, considerând că denumirea de han devenise caducă. După un deceniu, folosit pentru diverse transformări şi modernizări, jurnalele bucureştene anunţă inaugurarea Marelui Hotel Dacia. Dispunea de 20 de odăi la parter şi 107 odăi la etaj, 23 prăvălii şi 15 pivniţe. Marele hotel dispunea şi de două “saloane” spaţioase, într-unul producându-se trupa lui I.D. Ionescu. “După fiecare danţ, se juca câte o chansonetă, iar la miezul nopţii avea loc marele cancan. Hărmălaia – spune Papazoglu – se auzea până în Dobroteasa, stricând somnul cocoşilor, care cântau la ore nepotrivite”. Câţiva ani, acolo s-au ţinut baluri mascate frenetice, gustate de public”

La început de secol XX şi în următoarele trei decenii, “salonul”, devenit Sala Dacia, a însemnat un punct de atracţie exclusiv pentru amatorii de politică. Discursurile unor mari oameni politici şi mari oratori, precum Tache Ionescu, Barbu Delavrancea şi Octavian Goga, au rămas exemplare prin frumuseţea şi logica lor impecabilă, prin patriotismul lor constructiv, verificat şi verificabil în actele guvernării. Nu doar o dată, soluţiile de întărire a României Mari au fost găsite la aceste întruniri, ţinute în locul unde Ţarul obţinuse în mod samavolnic jumătate din Moldova.

După documentarul cu acelaşi nume

de Emanuel Bădescu

 

 

Vânturi ce se abat asupra Europei

Reporter: editura July - 25 - 2012 Comments Off on Vânturi ce se abat asupra Europei

-De la ideal la târguială profitabilă-

Există tot mai multe zone în Europa care vorbesc pe faţă despre independenţa lor. Dacă mişcările naţionaliste şi separatiste din Europa găsesc numeroase surse de inspiraţie în Evul Mediu, nu se poate spune, pe de altă parte, că promotorii lor din aceste zile nu se folosesc şi de o argumentare pro-europeană: în Europa de astăzi, noţiunile de „descentralizare”, „apărarea limbilor locale”, „protecţia produselor locale” sau „cooperarea regională” fac parte din limbajul curent şi au devenit capete de pod pentru ceea ce Europa se doreşte în lume – un etalon al libertăţilor democratice. Sunt aceste viziuni o capcană pentru Europa, prin invocarea, de către naţionalişti şi separatişti a acestor aserţiuni? Există o dezbatere reală „separaţie” versus „european”? Sunt întrebări la care dorita coeziune europeană va trebui să răspundă, mai devreme sau mai târziu.

Bruxelles-ul întâmpină greutăţi în a denunţa tezele separatiste, fiindcă ar trebui să atace idei pe care UE le-a propovăduit mult timp. Astfel, Scoţia, Catalonia sau auto-proclamata Padania vorbesc făţiş de independenţa lor, iar idealul european devine, în discursul susţinătorilor separării, un argument politic. Iar recunoaşterea independenţei Kosovo şi agitaţia din rândurile formaţiunilor etnicilor maghiari din Transilvania vin, la rândul lor să completeze acest tablou. Asistăm la combaterea coeziunii europene chiar cu unele „arme” ale Uniunii, concomitent cu agravarea tendinţelor naţionaliste şi separatiste din pricina unei crize economice interminabile. Iar faptul că statele europene au în fundamentele lor un naţionalism puternic nu ajută deloc pentru planurile de viitor ale UE, ba mai mult, îngreunează un proces pe care anii de prosperitate economică doar l-au uşurat, nu l-au şi rezolvat. Analiştii continentului remarcă, nu fără temei, că valul naţionalist şi separatist, calat pe dificultăţile financiare ale statelor, va da serios de furcă unităţii construcţiei europene.

Privind înapoi…

Mişcările separatiste din Europa găsesc numeroase surse de inspiraţie în Evul Mediu. Liga Nordului, din Italia, se inspiră din comunele învinse de împăratul german Frederick Barbarossa, în 1176 şi fiecare elev scoţian ştie despre păianjenul a cărui hotărâre de a ţese o pânză a sădit vitejia în inima lui Robert the Bruce înainte de victoria din 1314 împotriva englezilor, la Bannockburn, arată „Financial Times”.

Entuziasmul medievalist al regionalismelor europene moderne provine încă din Evul Mediu, ultima epocă în care Aragon, Burgundia sau Ţara Galilor s-au bucurat de independenţă sau de un statut aproape de aceasta. Alex Salmond, liderul Partidului Naţional Scoţian, spre exemplu, doreşte un referendum cu privire la viitorul Scoţiei, în toamna lui 2014, imediat după aniversarea a 700 de ani de la… victoria de la Bannockburn! Atunci când guvernul britanic a acordat regimul de auto-guvernare Scoţiei, în 1998, a ataşat un sistem de vot conceput să asigure că nici un partid politic – mai ales unul dedicat independenţei scoţiene – nu poate câştiga direct o majoritate legislativă la Edinburgh. Partidul lui Salmond a stricat aceste planuri, sprijinul faţă de el fiind estimat la un remarcabil 51%.

Tendinţe similare sunt vizibile şi în alte ţări din Europa de Vest. În alegerile din Belgia, din 2010, marele câştigător a fost Noua Alianţă Flamandă, care îmbrăţişează cauza independenţei pentru Flandra. A fost nevoie de un record mondial de 18 luni pentru ca politicienii divizaţi lingvistic din Belgia să formeze un guvern de coaliţie, dar preţul a fost transferul de puteri sporite regiunilor. În Spania, autonomia regională vibrantă a fost un principiu de bază al democraţiei, de la moartea, în 1975, a lui Franco. Dar centralizarea, mai mare sau mai mică, rămâne în „ADN-ul” dreptului modern spaniol. Asta nu înseamnă că regiunea Catalonia, cea mai bogată a Spaniei, nu se opune unui control central sporit asupra bugetului său.

Este nostalgia o platformă pentru independenţă în timpurile moderne? Criza datoriei suverane şi a sistemului bancar din ultimii doi ani demonstrează că nu există înlocuitor pentru autorităţile centrale înarmate cu uneltele necesare prevenirii colapsului financiar. Până la urmă, „acordul fiscal”, care va forma un pilon al viitoarei guvernanţe economice, este un pact între state-naţiuni, notează publicaţia britanică.

Nici din perspectiva greutăţii politice nu se pot lua în considerare viitoare state ca Scoţia, Catalonia sau Padania. Este evident că nu şi-ar putea apăra niciodată interesele la fel de bine cum o fac statele-mamă – Spania şi Italia. Conştienţi de aceste realităţi, până la alte evoluţii interne şi internaţionale, separatiştii aleg frecvent târguiala profitabilă. Liga Nordului, atunci când era în guvernul de coaliţie al lui Silvio Berlusconi, a reuşit să schimbe regulile de finanţare a regiunilor, în detrimentul celor mai sărace. Catalanii din Convergenţă şi Uniune, cu ai lor 16 deputaţi în Parlamentul spaniol, au obţinut, la rândul lor, concesii în favoarea Cataloniei, în schimbul sprijinului lor pentru reformele lui Mariano Rajoy.

Susţinătorii auto-determinării îşi desfăşoară armele mai degrabă în atmosfera cabinetelor ministeriale şi a instituţiilor europene, precum şi prin evenimente culturale sau promovarea limbilor regionale. Este o strategie bine calculată: în ajunul alegerilor, sau pentru a menţine o majoritate parlamentară, guvernele se supun cererilor separatiştilor, în schimbul sprijinului acestora.

Naţionalismul, tot mai prezent

În toate statele bogate din Vest, naţionalismul, alături de separatism, câştigă teren şi devine tot mai vocal: în Franţa, în Olanda, în Belgia, în Finlanda, mai nou şi în Elveţia.

Campania electorală din Franţa a fost dominată de mesaje protecţioniste, de la dreapta la strânga politicienilor aflaţi în cursa electorală. Multe dintre ele au deviat în naţionalism, de la intregrarea străinilor la apărarea pieţei muncii, a graniţelor, până la distanţarea de regulile europene. Olanda a instituit prigoana asupra muncitorilor din est şi refuzarea dreptului la libera circulaţie. După ce au ameninţat că vor număra imigranţii din Europa de est pentru că din cauza lor ar fi crescut criminalitatea în Ţările de Jos, politicienii de la Haga au fost nemulţumiţi că au fost nevoiţi să accepte deschiderea pieţei muncii pentru cetăţenii statelor care au aderat la UE în 2004. Când să vină momentul acceptării românilor şi bulgarilor mai devreme decât perioada completă de tranziţie (sfârşitul lui 2013), olandezii s-au opus categoric. Blocajul aderării României şi Bulgariei la Schengen este o altă dovadă, în timp ce demonstraţia supremă a venit când liderul de extremă dreapta Geert Wilders a lansat site-ul de reclamaţii unde i-a chemat pe olandezi să se plângă dacă şi-au pierdut joburile din cauza muncitorilor care au venit din est… Criticat de toate diplomaţiile est-europene şi pus la zid de Bruxelles, premierul Mark Rutte, captiv guvernului care se bazează pe sprijinul naţionaliştilor, a tăcut.
Belgia nu deschide piaţa muncii pentru ultimii intraţi în UE, în 2007, aceiaşi români şi bulgari, după ce i-a încadrat la… „fraudă socială”. Partidul de extremă dreapta flamand, inspirat de olandezi, a lansat un site web în care cere „razii periodice ale poliţiei în raioanele cunoscute pentru numărul mare de imigranţi”, „închiderea acestora în centre”, „sancţiuni pentru cei care dau de lucru sau închiriază case la cei care nu locuiesc legal în Belgia”. Democratica şi toleranta Elveţie a anunţat reintroducreea aşa-numitelor „cote” pentru muncitorii care vin din opt state membre UE: Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Polonia, Slovacia, Slovenia şi Republica Cehă. În cazul unui alt stat model democratic şi de nivel de trai, Finlanda, naţionalismul prinde rădăcini tot mai profunde, chiar mascat de argumente cum ar fi siguranţa cetăţenilor proprii. Reprezentanţi ai partidului naţionalist relevant intitulat „Adevăraţii finlandezi” au lansat ideea introducerii unor însemne speciale, de culori diferite, pe care toţi străinii din această ţară să le poarte. „În acest fel, va fi mai uşoară munca poliţiştilor, care nu vor mai trebui să ceară documentele de identitate”, scria portalul naţionalist „Uusi Suomi. „Modelul” aparţine naziştilor care obligau diferite categorii ale populaţiei, care nu erau „de rasa pură”, îndeosebi pe evrei, să poarte astfel de „elemente” de recunoaştere pe braţ…

Se poate spune că actuala criză, care se manifestă pe toate palierele în UE, angrenează veleităţi separatiste şi reacţii ale unui naţionalism furibund. Reacţiile naţionaliste exacerbate şi naţionaliste extreme de pe continent vădesc distanţa, în timp, între UE ca eşafodaj politico-financiar şi cei care încă nu s-au deprins cu conceptul de a fi european.

Români peste hotare – Supliment al revistei “Balcanii şi Europa

Reporter: editura July - 24 - 2012 Comments Off on Români peste hotare – Supliment al revistei “Balcanii şi Europa

Românii care muncesc în străinătate fac cinste ţării din care provin, în majoritatea cazurilor, în ciuda presiunilor la care sunt deseori supuşi, a nedreptăţilor şi etichetărilor pe care sunt nevoiţi să le îndure, în ciuda tratamentului uneori discriminatoriu; toate acestea dublate de dorul de casă şi inevitabila situaţie de „imigrant”. Şi, deşi rareori cer ajutor, fiind obişnuiţi să-şi rezolve singuri problemele, statul român are şi obligaţia şi, adesea, pârghiile necesare pentru a interveni în procesul dobândirii unui statut demn de cetăţeni ai Uniunii Europene pentru românii de peste graniţe. Şi nu doar statul, ci şi societatea civilă, cea care de atâtea ori se situează mai aproape de nevoile cetăţenilor unei societăţi.

Din aceste considerente, revista „Balcanii şi Europa” din cadrul Niro Investment Group, a iniţiat şi susţine, din îndemnul preşedintelui său domnul Nicolae Dumitru , un ciclu de publicaţii-supliment dedicate compatrioţilor noştri aflaţi la muncă în străinătate. Astfel, ne facem o datorie din a aborda printr-o publicaţie specială –Români peste hotare -Supliment al revistei “Balcanii şi Europa”, problematica celor peste două milioane de români care lucrează peste graniţe.

Primul supliment al revistei noastre a fost trimis în Spania. După primirea publicaţiei noastre, la redacţie au sosit numeroase mesaje din partea unor asociaţii şi organizaţii ale românilor din Spania, în care ne mulţumesc pentru iniţiativa noastră, pentru gândul frumos adresat lor şi socotesc că publicaţia – Români peste hotare -Supliment al revistei “Balcanii şi Europa, le este foarte utilă şi le tonifică încrederea că ceea ce fac, îi duce la reuşită şi le întăresc speranţele în mai bine.

Publicăm alăturat câteva din mesajele primite de la Asociaţii de români din Spania, ce conţin aprecieri, sugestii şi diverse impresii.

Asociaţia Suflet Românesc din Valencia

Bună seara şi felicitări pentru ceea ce întreprindeţi.

Suntem o asociaţie culturală în Valencia şi încercăm să menţinem cultura şi tradiţia română vie în sufletele oamenilor de aici,aşadar vă trimit datele ce mi-aţi cerut.

Daniel Iacob, sunt secretarul acestei asociaţii şi vă ataşez fotografii cu câţiva dintre noi.Sper să ne auzim cu bine şi succes în tot.

c/Ciudad Real nº 1 pta. 14 46980 Paterna ,Valencia

 

FEDROM-Federaţia Asociaţiilor de Români în Spania

Stimaţi editori,

Vă mulţumesc, în numele conducerii FEDROM, pentru oferta dumneavoastră. Vă menţionez, de asemenea, că de două săptămâni la sediul FEDROM s-a deschis Biblioteca Lucian Blaga, şi în acest sens v-am solicita, dacă vă este posibil, numere în plus… Exemplarele pe care ni le trimiteţi ne sunt de mare folos şi le difuzăm Asociaţiilor din componenţa FEDROM.

Cu urări de împliniri în activitatea dumneavoastră şi la multe numere de succes,

Crina Chiriuc (Relaţii instituţionale)

Adresa noastră este: FEDROM-Federaţia Asociaţiilor de Români în Spania C/ Wad-Ras, 19, Bajo 28039, Madrid, Spania

Asociación Cultural de Ayuda e Integración al Pueblo Rumano

Mulţumim pentru amabilitatea dumneavoastră, aşteptăm revista, cu mult interes. Ne este de mare folos

Cu salutări,

Preşedinte – Gheorghe Gainar.

C/ Camino Viejo de Esgaravita 12, 1b , Alcalá de Henares, Madrid , España.

. Parohia”Sf.Mare Mucenic Mina”

Doamne-ajută,

Preot –Paroh Alexandru Cotoraci.

c/Tordesillas no.89;13.700 Tomelloso; Prov.Ciudad Real, Spania.

Sergiu Celibidache – Un dirijor celebru

Reporter: editura July - 24 - 2012 Comments Off on Sergiu Celibidache – Un dirijor celebru

La 28 iunie 1912, în Roman, judeţul Neamţ, vede lumina zilei Sergiu Celibidache, primul fiu al lui Demostene Celibidache şi al Măriei (născută Brăteanu). La şase luni de la naşterea sa, în 1913, familia Celibidache se mută la Iaşi, oraş de care Sergiu se va ataşa în mod deosebit, şi căruia îi va duce dorul nespus în perioada nesfârşitelor sale turnee în lume!

Studiază matematica, filozofia şi muzica în Iaşi, iar după despărţirea de familia sa îşi continuă studiile la Bucureşti, câştigându-şi existenţa în calitate de pianist corepetitor la o şcoală de dans. La vârsta de 24 de ani se mută în Germania, unde reuşeşte să intre primul la Universitatea din Berlin.

La 29 august 1945, Sergiu susţine primul concert cu Orchestra Filarmonică din Berlin, fiind începutul unei activităţi intense în fruntea acestei orchestre după care este ales Dirijor principal al Filarmonicii, până la revenirea lui Wilhelm Furtwangler din exilul petrecut în Elveţia. Urmează debutul fulminant la Londra în 1948, care va marca începutul unor turnee extinse, cu deosebite ecouri în străinătate. Îşi urmează drumul ascendent: recunoaştere mondială printr-un val de călătorii internaţionale, care în final duc la stabilirea domiciliului în Italia. Ba mai mult, în 1960 devine director artistic al Orchestrei Regale din Copenhaga (până în 1963), iar în 1963 director artistic al Orchestrei Simfonice a Radiodifuziunii Suedeze din Stockholm (până în 1971). Între 1972 şi 1977, Celibidache conduce Orchestra Simfonică Radio a Radiodifuziunii Germaniei de Sud din Stuttgart, iar în 1979 are loc primul concert cu Filarmonica din München (14 februarie). Ulterior, el va deveni Dirijor principal al Orchestrei şi Director General muzical al oraşului München. Este aceeaşi filarmonică alături de care va concerta în România, după căderea regimului comunist. Orchestra Filarmonicii din München devine renumită şi căutată atât în Germania cât şi pe plan internaţional. Astfel Celibidache reuşeşte ce şi-a propus, ce a anunţat de la bun început, să formeze o orchestră de renume mondial. De asemenea, ca rezultat al activităţii intense de repetiţii şi concerte a lui Celibidache, în vremurile de vârf, el va susţine în München şi în cadrul turneelor până la 80 de concerte pe stagiune. Celibidache era de altfel cunoscut pentru exigenţa sa şi repetiţiile sale numeroase şi intense.

La împlinirea vârstei de 75 de ani primeşte Moneda de Aur de Onoare a oraşului München, apoj Nettuno d’Oro în Bologna şi Acul de Aur de Onoare al oraşului Milano. În 1992 are loc revenirea la pupitrul Orchestrei Filarmonice din Berlin. Tot în 1992 revine pentru scurt timp în ţară unde este numit membru de onoare al Academiei Române, iar în 1994 este numit cetăţean de onoare şi Doctor Honoris Causa al Academiei de Artă din Iaşi. Printre alte distincţii importante, în 1993 primeşte Marele Ordin German de Artă „Maximilian”, iar în 1995 este numit Comandor al Artelor şi Literelor de către Guvernul Francez. Veşnic neobosit, Sergiu Celibidache întreprinde turnee în Japonia, Germania şi America de Sud, în 1995 fiind ultimul turneu în afară, iar anul următor ultimul său concert, dirijat la München. (După Programul de concerte realizat cu prilejul „Festivalului Sergiu Celibidache” organizat la Bucureşti)

Drumul sinuos al Ungariei

Reporter: editura July - 24 - 2012 Comments Off on Drumul sinuos al Ungariei

Ungaria a fost considerată până nu demult cea mai promiţătoare democraţie din fostul bloc estic european şi „elev model” al economiei de piaţă. De ce se află astăzi sub tirul mass media occidentale şi stârneşte îngrijorare, ba chiar îşi atrage sancţiuni din partea UE? Răspunsul este complex şi depăşeşte aspectele punctuale numite „criză economică” şi politica dură de dreapta iniţiată de Guvernul Orban. În ecuaţie intră şi eforturile neinspirate (prin apelul la mesaje extremiste şi naţionaliste) de a ieşi dintr-un declin geopolitic evident, care şi-a pus amprenta asupra parcursului actual al statului ungar.

În ultima vreme, Ungaria a păşit strâmb – după unii politicieni europeni, iar extinderea NATO şi UE au făcut că Ungaria să-şi piardă din importanţa geopolitică, notează „The Budapest Times”. „Cărţile” geopolitice pe care le joacă în prezent Ungaria sunt cea de bază în războiul împotriva terorismului şi cea energetică, prin legătura cu rezervele de petrol şi gaze din Asia Centrală.

Actualul premier Viktor Orban, întors la putere după opt ani, a eşuat în încercările sale de a îmbunătăţi situaţia strategică a Ungariei – s-a străduit să „anime” Grupul de la Vişegrad (Polonia, Republica Cehă, Slovacia, Ungaria), îşi promovează planurile privind regiunea Dunării, dar conceptul ungar de a crea o axă verticală Vişegrad şi o axă orizontală Dunărea este perceput ca perturbator. Nici politica de alianţe regionale, altfel corect concepută pentru a ameliora relaţiile cu ţările vecine, nu evidenţiază Ungaria, iar geopoliticienii ruşi şi chinezi nu se mai ocupă de această ţară ca pilon geopolitic major (Moscova nu-i iartă lui Orban anticomunismul radical, iar speranţele iniţiale de asistenţă din partea Chinei s-au materializat prea puţin), notează publicaţia budapestană. Singura forţă politică din Europa care este favorabil înclinată spre guvernul Fidesz este „Uniunea Paneuropeană” şi asta întrucât ideea sa de întărire a coeziunii europene prin promovarea regionalismului este pe linie cu apelurile la autonomie ale lui Orban pentru minorităţile etnice maghiare din ţările vecine Ungariei.

Blocaj în trecut

„Moştenitoare” a Imperiului habsburgic, Ungaria pare blocată în anii ’30. Cel puţin aşa este percepută în mediile academice vestice. Subordonaţi Habsburgilor, ungurii au primit cândva dreptul de a supune croaţi, slovaci, români şi alţi vasali, pe care i-au „maghiarizat” cu forţa şi au primit deci, prin Tratatul de la Trianon, din 1920, nota de plată pentru abuzurile lor. Ei încă nu s-au dumirit. Dovadă stă faptul că, într-unul din birourile ministrului ungar de Externe János Martonyi, vizitatorul era uimit, la începutul anului 2010, să găsească o hartă a Ungariei Mari, în frontierele sale de dinainte de 1920, notează „Le Monde”, care mai sesizează că premierului Orban îi place să apară în faţa unui gard viu de steaguri maghiare, jură pe Sfânta Coroană şi a comparat autoritatea de la Bruxelles cu „o nouă Moscova”. La rândul său, revista germană „Der Spiegel” a consacrat un amplu material renaşterii spiritului nazist în Ungaria şi felului în care puterea de la Budapesta rămâne ancorată în trecut, precizând că extremiştii de dreapta apar din ce în ce mai des în spaţiul public maghiar, prin ceremonii, plăci şi statui închinate fostului lider antisemit Miklos Horthy. După ce aminteşte de incidentul din România – încercarea de reînhumare a poetului Nyiro Joszef şi declaraţiile controversate făcute de preşedintele Parlamentului maghiar, care a acuzat România de atitudine barbară şi paranoică – publicaţia germană notează că „noua Constituţie a Ungariei celebrează, într-o manieră de tip Ungaria-uber-alles, spiritul unor vremuri de mult trecute: statul maghiar de o mie de ani reprezentat de coroană sfântă a lui Ştefan, unitatea spirituală şi sufletească a unei naţiuni rupte în bucăţi, dar şi datoria de păstrare a limbii maghiare, a maghiarimii şi a culturii naţionale ungare. Este o întoarcere în timp la perioada interbelică, atunci când Miklos Horthy introducea un regim autoritar, naţionalist, ultraconservator şi revizionist” şi adaugă că printre susţinătorii acestui nou cult nazist se numără inclusiv prieteni şi colegi de partid ai premierului maghiar. Mai mult, noul Plan de Învăţământ Naţional prevede, printre lecturile obligatorii, operele lui Jozsef, dar şi ale poetului Albert Wass, condamnat în România pentru crime de război. Aşadar, o încercare de a prelungi spre generaţia următoare tentaculele unor vremuri care au însângerat întreaga Europă. Iar unul dintre cele mai scandaloase episoade, relatate cu lux de amănunte de presă franceză, este cel în care un politician de extremă dreapta din Ungaria şi-a comandat teste genetice prin care să-şi demonstreze „puritatea” etnică. Deşi numele acestuia a rămas secret, „Le Monde” notează că el este membru important al partidului extremist Jobbik, al treilea partid ca importanţă din Ungaria, „celebru pentru platforma să politică antisemită şi rasistă”, după cum arată şi „Foreign Policy”. Imediat a venit şi reacţia preşedintelui Congresului European al Evreilor, Moshe Kantor, care atrage atenţia că „în partidul Jobbik începe să se dezvolte o ideologie rasială şi genetică; pare să fie la un pas de modul în care naziştii vedeau lumea”.

Ungaria este percepută şi ca susţinând un discurs de victimă: răul ar veni întotdeauna de la alţii – otomani, habsburgi, evrei, liberali, germani, ruşi, ţigani, sau, mai recent, Comisia Europeană şi Parlamentul de la Strasbourg. „Ungaria este naţiunea cea mai suferindă din Europa”, sintetizează ironic fostul vicecancelar austriac Erhard Busek.

Vremea derapajelor

În spatele tuturor acestor calcule şi evoluţii, guvernul Orban pare să fi intrat într-o zonă a derapajelor de la democraţie şi de la regulile europene, cu atât mai îngrijorătoare cu cât ele sunt argumentate public şi susţinute faptic. Într-o alocuţiune pe care analiştii au caracterizat-o drept „un model de discurs naţionalist într-o Europă modernă”, Viktor Orban a „dat cărţile pe faţă”, sub umbrela „temerilor” în legătură cu pierderea suveranităţii în faţa Europei: „Programul politic şi intelectual din 1848 a fost următorul: NU vom fi o colonie! Programul şi dorinţa ungurilor în 2012 sună cam aşa: NU vom fi o colonie. Suntem mai mult decât familiarizaţi cu caracterul asistenţei tovărăşeşti nesolicitate, chiar dacă ea vine îmbrăcată într-un costum elegant şi nu într-o uniformă cu epoleţi. Nu vom sta cu mâinile încrucişate şi nu vom urmări impasibili cum orice trend politic sau intelectual încearcă să forţeze o alianţă nesfântă în Europa. Dacă nu vom acţiona din timp, întreaga Europă ar putea deveni o colonie a unui sistem financiar modern. Declaraţii cel puţin surprinzătoare din partea liderului unui stat care tocmai s-a aflat la preşedinţia rotativă a Uniunii Europene.

Uniunea Europeană a reacţionat imediat. Comisarul european pentru Justiţie, Drepturi Fundamentale şi Cetăţenie, Viviane Reding, a admis, pentru „Kolner Stadt Anzeiger”, că UE face tot posibilul să stopeze politica naţionalistă a premierului ungar şi a ameninţat Budapesta cu măsuri dure: „Comisia Europeană a trimis, încă din decembrie 2011, o avertizare în scris pentru Guvernul de la Budapesta. În ciuda apelului nostru, Parlamentul a aprobat şi a pus în aplicare câteva proiecte legislative care contravin normelor europene. Evident că ecourile eurosceptice din Ungaria, care privesc reacţiile noastre ca pe o dictatură a Bruxelles-ului, sunt deosebit de periculoase, mai ales că se bazează pe sentimente naţionaliste. Eu sper, în interesul Ungariei şi al Europei, că vom elimina aceste probleme şi Ungaria îşi va schimba legile conform normelor europene în vigoare”. UE are şi argumente majore în a amenda fără întârziere orice derapaje – Tratatul de aderare, semnat de bunăvoie de Ungaria, şi criza economică majoră, care determină această ţară să aibă nevoie de asistenţă din partea instituţiilor financiare internaţionale. „Dacă vor bani, să respecte regulile! Ajutorul financiar dat de UE este în strânsă legătură cu o serie de reguli. Practic, putem să suspendăm votul Ungariei în UE. Suntem cu ochii pe toate aceste manifestări”, a conchis oficialul european.

Ungaria a intrat în colimatorul Bruxelles-ului pentru Constituţia care permite printre altele ingerinţa în afacerile statelor vecine, şi conţine un preambul revanşard, susţine reducerea reprezentării minorităţilor în Parlament, instituirea Autorităţii Naţionale care poate impune amenzi sinonime cu falimentul pentru televiziunile care nu respectă principiul menit să închidă gura criticilor guvernului, pentru legile care reduc jurisidicţia Curţii Constituţionale şi introduc în componenţa Curţii judecători apropiaţi regimului.

Toate aceste acte ale guvernului de la Budapesta au fost criticate iniţial la un nivel declarativ, apoi sancţiunile europene au lovit Ungaria după ce puterea de la Budapesta a încercat să reducă independenţa Băncii Centrale să mărească taxele pentru marile corporaţii şi să naţionalizeze fondurile de pensii private. Forintul s-a devalorizat atât de repede, încât fondurile naţionalizate de Budapesta (11 miliarde de euro) au devenit insuficiente peste noapte. Nevoia disperată de un împrumut de 20 de miliarde de euro de la FMI a fost condiţionată, astfel, de UE-FMI-Banca Centrală Europeană de renunţarea la veleităţile de suveranitate economică ale Ungariei. „Europa nu poate tolera că instrumentele monetare să cadă în mâinile lui Viktor Orban”, notează „Liberation”. Ulterior, Comisia Europeană a decis blocarea unor fonduri de coeziune de jumătate de miliard de dolari, care ar fi revenit Budapestei în 2013, pentru depăşirea deficitului bugetar de 3% din PIB (situaţie în care, de altfel, se află 23 din cele 27 de state membre ale UE).

Este puţin probabil, în aceste condiţii, ca toate aceste date şi fapte să contribuie la repunerea Ungariei pe coordonatele poziţiei geopolitice de vârf pe care şi-o doreşte; dimpotrivă, frecventele „ciocniri” cu Uniunea Europeană ar putea avea, în final, efectul contrar, de izolare, care a început deja să-şi arate colţii în cazul Ungariei.

Cum mai trăiesc foştii preşedinţi de stat…

Reporter: editura July - 24 - 2012 Comments Off on Cum mai trăiesc foştii preşedinţi de stat…

Foştii preşedinţi de state, în marea majoritate a cazurilor, continuă să rămână conectaţi, într-un fel sau altul, la viaţa publică. Feriţi de griji materiale, beneficiază de pensii, locuinţe şi pază, nerămânându-le altceva de făcut decât, după caz, să-şi scrie memoriile (efort din care, de regulă, câştigă bine), ţin conferinţe pentru care percep sume substanţiale, predau în universităţi, fac investiţii sau pur şi simplu se întorc în slujba statelor lor. Pentru foarte mulţi dintre ei, viaţa după preşedinţie implica ocupaţii dintre cele mai plăcute.

Statele Unite au prevăzut beneficii pentru foştii preşedinţi abia din 1958. În acel moment s-a stabilit suma de 25.000 de dolari pe an, dreptul de a avea un birou şi un staff aferent. În 2012, un fost preşedinte american are 196.700 de dolari pensie anuală, plus fonduri pentru a menţine un birou şi angajaţi timp de 4,5 ani de la părăsirea funcţiei. În plus, ultimii patru preşedinţi în viaţă – Jimmy Carter, George Bush, Bill Clinton şi George W. Bush – au la dispoziţie un club privat, ce le este destinat exclusiv.

Mulţi dintre foştii preşedinţi americani la modă astăzi au devenit „speaker”, adică de vorbitor la diferite evenimente. De când nu mai este preşedinte, George W. Bush a ţinut aproximativ 140 de discursuri private, în SUA şi în străinătate, de pe urma cărora a câştigat în jur de 15 milioane de dolari, cu o medie de 200.000 de euro pe discurs. De altfel, practica nu este nouă. Tatăl lui Bush şi predecesorul său, Ronald Reagan, au ţinut şi ei discursuri plătite.

În Mexic, foştii preşedinţi ai ţării continuă să poarte titulatura de „preşedinte”, beneficiază de protectie şi pensie pe durata întregii vieţi şi unii mai deţin birouri în afara ţării, cum este cazul fostului preşedinte Ernesto Zedillo, care menţine un astfel de birou la Naţiunile Unite. Iar fostul preşedinte Carlos Salinas a scris o carte despre neo-liberalismul mexican, are o funcţie în compania americană „Dow Jones” şi predă la mai multe universităţi prestigioase din SUA.

În Europa, fostul preşedinte german Christian Wulff primeşte o pensie de 199.000 de euro pe an pentru tot restul vieţii, în ciuda faptului că a fost nevoit să demisioneze în urma scandalului de corupţie în care a fost implicat. Presa germană a scris că, după ce şi-a dat demisia, fostul preşedinte s-a retras… la o mănăstire, pentru a-şi reveni. Dar până una alta se descurcă cu pensioara primită.

Foştii preşedinţi ai Franţei au dreptul să primească salarii şi „atenţii” de la stat pe durata vieţii. Nicolas Sarkozy a avut succes cu investiţiile sale şi şi-a majorat averea personală cu 30% (de la 2,1 la 2,7 milioane de euro) în cei cinci ani petrecuţi la Élysée. În 2007, Sarkozy şi-a majorat salariul cu 170%: de la 7.000 de euro pe lună, cât câştiga predecesorul lui, Jacques Chirac, la 18.700 de euro. Măsura a suscitat o aprigă polemică. Revista „Challenges” scrie că Sarkozy va încasa o pensie pe viaţă de 6.000 de euro brut pe lună, pe care statul o acordă foştilor locatari ai Palatului Élysée. Are un loc în Consiliul Constituţional, în calitate de fost preşedinte, şi primeşte încă un salariu de 11.500 de euro net pe lună, tot pe viaţă. Între alte „atenţii”, acordate din 1985, statul oferă fostului preşedinte francez un apartament de reprezentare, „mobilat şi utilat”, doi agenţi de pază, o maşină oficială cu doi şoferi şi o echipă de şapte colaboratori.

Privind mai la nord, spre Letonia, observăm că acest stat baltic nu-şi permite să fie atât de generos. Potrivit legislaţiei în vigoare, un ex-preşedinte leton primeşte lunar 50% din salariul preşedintelui în exerciţiu. În 2008, de pildă, salariul preşedintelui Valdis Zatlers a fost redus cu 15%, ajungând la 6.120 de dolari. Situaţia dificilă prin care trece ţara sa l-a determinat pe un alt fost preşedinte al Letoniei, Guntis Ulmanis, să solicite în scris cancelariei prezidenţiale de la Riga să i se reducă pensia…

Un fost preşedinte foarte activ în spaţiul internaţional este Mihail Gorbaciov. Acesta face parte din mai multe „think-tank”-uri, a achiziţionat un ziar şi a fondat un nou partid politic în Rusia. Nu în ultimul rând, fostul lider al Uniunii Sovietice, laureat al premiului Nobel, primeşte, în medie, peste 100.000 de euro pentru a ţine un discurs o conferinţă internaţională.

Trecând spre Asia, notăm că Azerbaijanul a adoptat o măsură de majorare a pensiei pentru foştii preşedinţi. Astfel, aceasta va ajunge la circa 10.000 de dolari (7.500-8.000 manat), mai exact 50% din salariul curent al preşedintelui în exerciţiu. Foştii preşedinţi vor beneficia de fonduri de protocol, maşină şi şofer personal, trei bodyguarzi În plus, beneficiază de imunitate completă, neputând fi acuzaţi, reţinuţi sau încarceraţi pentru acţiuni anterioare mandatului sau din timpul exercitării acestuia, lucru valabil şi pentru soţiile lor.

La polul opus se află cazul fostului conducător comunist din Belarus, Stanislav Şuşkevici, care a adresat o scrisoare deschisă preşedintelui Aleksandr Lukaşenko, în care denunţă umilinţa la care este supus, indicând că are o pensie în valoare de exact un dolar (3.200 de ruble belaruse), scrie publicaţia „Narodnaia Volea”.

În India, foştii preşedinţi au dreptul de a-şi petrece timpul rămas după mandat în locuinţe puse la dispoziţie de guvern în capitala New Delhi sau în districtele din zonele din care provin, beneficiază de pensie pe viaţă, au la dispoziţie telefon, maşină, precum şi un staff personal.

Cât priveşte statele africane, dezbaterea asupra menţinerii sau nu a foştilor preşedinţi în centrul vieţii publice a lăsat aspectul financiar pe plan secund. În orice caz, Tanzania, Uganda sau Kenya au pus oarecum punct subiectului, hotărându-se retragerea deplină din politică a acestor „veterani”.

Cu luciditate, despre opoziţie

Reporter: editura July - 24 - 2012 Comments Off on Cu luciditate, despre opoziţie

Mai mulţi cititori,ne-au rugat să descifrăm pentru aceştia, ce rol joacă opoziţia într-un stat democrat. Numai să spună „NU” activităţii guvernelor aflate la putere? Le satisfacem dorinţa, publicând acest articol.

Cea mai importantă şi eficientă contragreutate la puterea statală a fost dintotdeauna opoziţia parlamentară. Date fiind efectele nocive, uneori devastatoare şi destabilizatoare pentru pacea lumii, pe care le poate avea o putere absolută, se poate afirma că democraţia este o sumă a încercărilor de a preveni aceste pericole, prin controlul sistematic al puterii. Adică prin opoziţie.

Ideea opoziţiei parlamentare constituie suma eforturilor de depăşire a carenţelor naturale ale omului ajuns… politic – în primul rând ispita corupţiei şi a excesului de putere – şi de a permite societăţii să înfăptuiască şi să critice, să acţioneze şi să cumpănească în acelaşi timp. Instituţionalizarea limitelor impuse puterii politice în cadrul regimului parlamentar, prin crearea unei opoziţii, a fost considerată de către politologul şi juristul Otto Kirchheimer „una dintre cele mai fericite invenţii în inventarul destul de sărac al instituţiilor politice”.

Se poate spune, pe bună dreptate că opoziţia este, după guvern, cea de-a doua forţă politică. Prezenţa opoziţiei împiedică partidul de guvernământ să se identifice cu statul, să devină partid de stat şi să-şi ridice propria interpretare a binelui comunitar la rangul de adevăr absolut şi singur valabil. Opoziţia parlamentară exercită o influenţă directă asupra procesului legislativ (modificările aduse Constituţiei, de pildă, au nevoie, de regulă, de aprobarea ei). Dar şi în ceea ce priveşte legile obişnuite ea poate modifica deseori, împreună cu partidul de guvernământ, proiectele guvernului. Opoziţia are astfel rolul de a veghea la respectarea intereselor neluate suficient în considerare de guvern. Poate face acest lucru în două feluri – din poziţia de opoziţie competitivă (criticând permanent activităţile guvernamentale şi contrazicând constant deciziile luate de guvern, ba chiar înfiinţând guverne „din umbră, cu „premier” şi „ministere”, cum este cazul în Marea Britanie, dar şi în alte ţări care au preluat trendul) şi din cea de opoziţie cooperantă, care este interesată în primul rând să-şi promoveze propriile proiecte, şi nu doar ca alternative la deciziile guvernului.

În oricare variantă, este limpede că, pentru a putea funcţiona eficient, opoziţia trebuie să aibă anumite drepturi parlamentare şi suficient spaţiu „de manevră”.

Opoziţia” la democraţiile vestice

Cel mai „celebru” model de opoziţie a rămas până astăzi cel britanic, centrat pe forţa aceluia dintre cele două partide care nu a câştigat alegerile. De notat că formaţiunile minoritare nu au drept de veto sau pârghii pentru a participa la procesul parlamentar. Exact pe dos stau lucrurile în cazul opoziţiei din Germania, în cadrul căreia partidele minoritare au puterea de a-şi exercita dreptul de veto, chiar de a „co-guverna”. Se poate spune că în cadrul acestui al doilea model major de opoziţie, instrumentele democratice de tip „sub-naţional” sunt mult mai puternice. Un alt model important pentru ideea de opoziţie politică este cel francez, care are particularitatea existenţei unor puteri sporite pentru preşedinte. Astfel, principiul responsabilităţii guvernului se combină, în acest caz, cu reprezentativitatea preşedintelui ales direct şi, chiar dacă, în principiu, şeful statului poate fi un opozant puternic în cazul în care are opinii divergente faţă de guvern, ultimele republici franceze au arătat mai degrabă că preşedintele poate fi în mare măsură şi prim-ministru.

Modelul american poate fi considerat, la rândul său, ca având o particularitate semnificativă: preşedintele acţionează de multe ori că factorul major şi „natural” de veto în interiorul sistemului separaţiei puterilor, care funcţionează în această ţară. Specialiştii consideră că relaţia congres-preşedinte este foarte aproape de jocul putere-opoziţie, în accepţiunea sa cea mai largă. Nu putem încheia enumerarea modelelor de opoziţie fără să amintim cazul special al Elveţiei, stat în care nu se poate vorbi despre opoziţie clasică, din simplul motiv că pârghiile democraţiei se află direct în mâna cetăţenilor, care, prin referendum, pot împiedica orice iniţiativă legislativă să devină lege. Acest model de democraţie directă a făcut ca tot ceea ce în alte state se poate transforma în focar de nemulţumire populară (alimentând astfel arsenalul politic al opoziţiei) să poată deveni „opoziţie constructivă”. Din această perspectivă, Elveţia poate fi considerată un etalon democratic. La fel de adevărat este că fiecare dintre modelele prezentate are şi puncte forte şi slăbiciuni.

Opoziţiapre-parlamentară

Nu mai poate fi ignorată de palierul politic, în zilele noastre, aşa-numita „opoziţie pre-parlamentară”, mai exact cumulul de mişcări sociale şi iniţiative civile care au dat o efervescenţă sporită activităţii opoziţionale din democraţiile vestice. Sunt de notorietate mişcările feministe care au obligat politicul să aducă modificări considerabile programului şi politicii de personal sau iniţiativele civile regionale şi locale, care îşi desfăşoară activităţile de multe ori sub semnul opoziţiei faţă de îndeplinirea unor planuri supra-regionale (vezi infrastructură, aeroporturi, gropi de gunoi) şi care izbutesc să declanşeze uneori conflicte de proporţii, care implică toate fronturile politice. Toate aceste date noi ale ultimelor decenii arată apariţia unui nou element opoziţional, dificil de integrat la nivelul partidelor politice, dar care nu poate fi trecut cu vederea. Această opoziţie „pre-parlamentară”, exercitată de iniţiativele locale, obligă, pe de o parte, autorităţile locale şi regionale să-şi plece urechea la revendicările lor, dar în acelaşi timp, noile mişcări sociale articulează şi năzuinţa democratică fundamentală spre o implicare mai crescută şi mai eficientă a cetăţenilor în viaţa politică.

În România, indiferent cine se află în opoziție, guvernul este considerat a fi un potențial dușman care ar trebui demolat cu orice sacrificiu incluzând soluții și metode uneori mai puțin ortodoxe. Sensul articolului publicat de redacție este acela de a demonstra că “opoziția” și “guvernul” entități naționale formează împreună un ansamblu democratic ce trebuie să asigure libertatea și drepturile cetățenești.

Crima organizată împânzeşte Balcanii

Reporter: editura July - 24 - 2012 Comments Off on Crima organizată împânzeşte Balcanii

Crima organizată a ajuns la niveluri fără precedent, iar amestecul ei în decizii politice alarmează opinia publică. Rulând sume imense şi influenţând în multe cazuri evoluţia statelor, reţelele de traficanţi sufocă Balcanii şi fac Occidentul să privească cu maximă suspiciune rezultatele eforturilor – altfel reale – ale acestor state de a se securiza. Criza financiară actuală, precum şi corupţia larg răspândită în Balcani vor asigura din plin „capital uman” disponibil pentru „a investi” în traficul cu narcotice. Acesta este legat de imigraţia ilegală, prostituţie şi traficul cu arme. O analiză a publicaţiei „World Press Review”, cu sediul la New York, a plecat de la cercetarea Interpol privind traficul cu heroină, în care sunt utilizate două rute principale – ruta balcanică, ce trece prin Europa de Sud-Est şi „Drumul mătăsii”, care trece prin Asia Centrală – pentru a ilustra magnitudinea, implicaţiile şi efectele fenomenului.

REŢELELE DE CRIMĂ organizată nu doar aduc profituri uriaşe, ci au ajuns să deţină o asemenea putere încât îngrijorează întreaga lume prin posibilitatea de a se amesteca în decizii majore – economice, politice, sociale, financiare – ale ţărilor. Statele balcanice rămân, din această perspectivă, extrem de vulnerabile.

Industria imigraţiei ilegale din regiunea balcanică se bazează în principal pe o reţea extinsă de relaţii interpersonale între cei implicaţi în transport, logistică şi domeniul imobiliar, împreună cu traficanţi proeminenţi de stupefiante şi de arme, care sunt de asemenea implicaţi în imigraţia în masă a unor străini fără documente. Ruta balcanică este împărţită în trei sub-rute: ruta sudică, ce trece prin Turcia, Grecia, Albania şi Italia, ruta centrală, prin Turcia, Bulgaria, Macedonia, Serbia, Muntenegru, Bosnia şi Herţegovina, Croaţia, Slovenia, iar apoi fie spre Italia, fie spre Austria şi ruta nordică, ce trece prin Turcia, Bulgaria şi România, spre Austria, Ungaria, Cehia, Polonia sau Germania. Punctul de ancorare pentru ruta balcanică este Turcia, care rămâne o zonă temporară majoră şi un traseu de transport pentru heroina destinată pieţelor europene, în principal din raţiuni geografice.

Ruta balcanică este principala legătură terestră dintre Asia şi Europa. În fiecare an, pe această rută trec circa două milioane de camioane, 300.000 de microbuze şi 6 milioane de automobile. Având în vedere amploarea schimburilor comerciale legale pe ruta balcanică şi faptul că este nevoie de câteva ore până la o zi pentru a controla un camion, este practic imposibil să fie contracarate aceste activităţi prin metodele vamale obişnuite şi ale poliţiei. Se estimează că doar unul din 50 de camioane este de fapt verificat la frontiera majorităţii ţărilor din Europa de Sud-Est.

Punctul vamal Gurbulak este principala trecere folosită de traficanţi, având în vedere că se află pe autostrada care leagă Extremul Orient de Turcia, iar apoi de cea care merge din Turcia spre Bulgaria şi în Europa. Potrivit cercetătorilor de la „FLARE Network”, asociaţie europeană a societaţii civile care luptă împotriva crimei organizate, punctul Gurbulak este traversat zilnic de mii de vehicule, printre care circa 20.000 de camioane. În plus, triburile semi-autonome kurde din regiunea tri-frontalieră Turcia-Iran-Irak cer taxe pentru toate traficurile ilicite – narcotice, combustibil sau persoane – facilitând transporturile de acest fel. Efectele acestei „caracatiţe” sunt agravate de faptul că oficiali locali corupţi sunt implicaţi în sistem în schimbul unor comisioane, asigurând un flux constant de droguri. Odată intrate pe teritoriul turc, transporturile mari, majoritatea provenind din Afganistan, via Iran, se îndreaptă spre regiunea metropolitană a oraşului Istanbul, o extindere urbană cu peste 15 de milioane de locuitori, produsul ilegal fiind descărcat în depozite şi direcţionat spre Europa. Se estimează că 37% din întreaga cantitate de heroină afgană – 140 de tone metrice (mt) – pleacă din Afganistan de-a lungul rutei balcanice. Cea mai mare parte din heroina interzisă în lume este confiscată de-a lungul acestei rute.

Persoanele responsabile pentru ruta de la frontierele iraniene până în Balcani sunt turci cunoscuţi local subt numele de „Babas” (tată), care au acces la un număr mare de subordonaţi care lucrează non-stop pentru ei (şoferi, furnizori de logistică, proprietari de depozit, facilitatori de spălare de bani). Relatări din presă au estimat că aproximativ 25.000 de persoane lucrează full-time în acest comerţ ilicit în ţară şi au o reţea care ajunge la sute de oraşe şi sate de-a lungul „rutei heroinei”.

Traficul cu stupefiante are serioase implicaţii internaţionale. Acest lucru a devenit vizibil public atunci când directorul executiv al Biroului ONU pentru Droguri şi Criminalitate (UNODC), Antonio Maria Costa, a susţinut o declaraţie care a făcut înconjurul lumii: banii proveniţi din droguri ilegale au salvat de la colaps sectorul bancar! Costa a spus că a văzut dovezi că veniturile crimei organizate au fost „singurul capital de investiţii lichide” disponibil unor bănci aflate la un pas de colaps. Astfel, ruta balcanică a heroinei, în afară de a fi traseul unui comerţ ilicit multimiliardar în dolari, este de asemenea generatoare de profit indirect pentru corporaţii prospere pe piaţa… legală, cum ar fi băncile, ceea ce face din întreaga problemă a combaterii traficului de droguri una extrem de complicată, ce nu poate fi abordată prin măsuri convenţionale.

LEGĂTURI PRIMEJDIOASE”. Este important de menţionat faptul că inelele prostituţiei ilegale organizate din Balcani sunt direct legate de narcotice. Traficul de persoane spre Europa, via Turcia, se bazează pe o linie de asamblare „de tip Ford”, spune specialistul în securitate turc şi profesor universitar Ahmet Icduygu, şi implică grupuri de traficanţi – aşa-numiţii „kacakcilar” – care asigură, fiecare, trecerea imigranţilor de la o frontieră la alta, dintr-un oraş în altul. Poliţia şi Directoratul de analiză privind criminalitatea organizată din Grecia, spre exemplu, au analizat multitudinea de reţele de trafic cu fiinţe umane care operează în ţară şi la nivel regional şi au concluzionat că toate sunt interconectate prin mai multe persoane sau grupuri care operează ca noduri de informare şi facilitare a traficului. La rândul lor, aceste persoane sunt legate de figuri proeminente din mai multe ţări şi astfel sunt capabile să influenţeze sfere politice sau economice şi în multe cazuri se sustrag legii. Un moment răsunător şi relevant pentru amplitudinea fenomenului a fost apariţia în presa greacă, în 2011, a unor scurgeri ale unui raport secret al serviciului de informaţii din această ţară, care a identificat o reţea de persoane legate de industria imigraţiei ilegale ce au finanţat ONG-uri pro-imigraţie pentru a manipula opinia publică să accepte introducerea masivă de imigranţi ilegali în ţară. Documentul a menţionat o reţea de tranzacţii monetare ilicite menite să controleze anumite sectoare ale economiei locale şi să pătrundă în straturi ale societăţii pentru a câştiga o influenţă politică clară. De altfel, din 2008, Grecia a fost punctul de intrare principal pentru imigranţii ilegali spre UE. Între 400.000-500.000 de imigranţi ilegali din state asiatice şi africane se află în prezent în Grecia, majoritatea ţintind Europa de Nord.

Toate aceste date relevă o dată mai mult că reţelele de crimă organizată „se reinventează”, rulează sume impresionante, beneficiază de resurse şi sisteme sofisticate de operare şi, folosind flagelul corupţiei, fac încercări de a se infliltra în „legalitate”, reuşind, cu destul succes uneori, să acţioneze la vârfuri decizionale greu de… atins cu legea. Problema a devenit, astfel, una majoră pentru întreaga zonă a Balcanilor.

Cine înarmează lumea…

Reporter: editura July - 24 - 2012 Comments Off on Cine înarmează lumea…

Comerţul cu arme rămâne una dintre cele mai profitabile îndeletniciri. Profiturile sunt atât de mari, iar statele care înarmează lumea atât de puternice, încât reglementarea domeniului (de interzicere nu poate fi vorba) face paşi timizi, mai mult prin intermediul conferinţelor internaţionale şi al înfierării la nivel declarativ. În tot acest timp, marii producători de armament prosperă

Per total, începând cu 2002, comerţul cu arme a cunoscut adevărat un boom, înregistrând o creştere de 147%. Doar în în 2010, după doi ani de criză mondială, pe piaţa de armament au fost făcute tranzacţii în valoare de 305,6 miliarde de euro, notează şi „EUObserver”, exemplificând cu americanii de la „Lockheed Martin”, care au avut încasări de 26 de miliarde de euro din vânzarea de avioane, echipament electronic militar, rachete şi sisteme satelit de apărare, în 2010, în creştere faţă 2009. Acelaşi „Stockholm International Peace Research Institute” situează în fruntea exporturilor de arme SUA, cu 30% din nivelul mondial (export anual în valoare de 60 miliarde dolari), Rusia, cu 24%, Germania, cu 9% şi Franţa, cu 8%.

Interesant este şi topul cumpărătorilor, în care apar ţările emergente asiatice – India, Coreea de Sud, China, Vietnam – cu 44%, apoi ţările europene, cu 17% şi cele două Americi, cu 11%. Detaliind, observam că printre clienţii Statelor Unite sunt ţări ca Africa de Sud, Coreea de Sud, Kenya, Sudan, Tanzania, Ghana, Nigeria, Zambia, Costa Rica, Mexic, Uruguay, dar şi Australia, Noua Zeelandă, Bangladesh, Austria, Danemarca, Olanda şi Norvegia. Cealaltă mare putere, Rusia, cu o cifră de afaceri cu armament de 13,5 miliarde dolari în 2012, are clienţii ei, printre care se numără Siria (regimul al-Assad şi-a procurat de la Moscova mai bine de trei sferturi din întreaga tehnică militară achiziţionată în ultimii cinci ani, restul venind din Belarus şi Iran), Venezuela sau China.

La rândul său, Germania, un alt producător de top, exportă către parteneri europeni, dar şi în state din Asia şi bazinul Oceanului Pacific, notează „Deutsche Welle” (Algeria, spre exemplu, achiziţionează tehnologie germană, iar posibilul transfer spre Arabia Saudită a peste 200 de tancuri Leopard-2, semnat în secret de autorităţile de la Berlin anul trecut, odată dezvăluit, a încins spiritele în spaţiul public federal). Tot Arabia Saudită a semnat cu producători din SUA cel mai mare contract din ultimii ani: 84 de avioane de luptă noi şi 70 modernizate, pentru care şeicii plătesc 29 de miliarde de dolari. Am mai putea adăuga India, cu mega-contractul pentru avioanele franţuzeşti „Rafale”, estimat între 11 şi 20 de miliarde de euro. Şi exemplele pot continua. De altfel, pe piaţa mondială a armamentului, ţările asiatice încep să devină jucători din ce în ce mai importanţi. India figurează în prezent drept cel mai mare importator mondial de arme convenţionale majore (aproximativ 10% din totalul mondial al importurilor), vecina sa, Pakistan, cu care are o relaţie dificilă, ocupă şi ea un loc fruntaş, iar China, fost mare importator, a devenit cel de-al şaselea exportator ca mărime din lume, înregistrând o creştere de 95 de procente în ultimii 10 ani.

Aşadar, între 2007 şi 2011, cifra de afaceri în lumea comercianţilor de arme a crescut cu 24 de procente, arată rapoartele internaţionale. Un simplu exemplu: 12 miliarde de gloanţe sunt fabricate în fiecare an, aproape două pentru fiecare pământean. Sub aceste auspicii, cifrele strălucesc în contabilitatea firmelor care se ocupă cu producţia şi plasarea armamentului…

Unde dai şi unde… explodează

Dacă pe de o parte cifra de afaceri a acestei îndeletniciri la nivel global este greu de evaluat, pe de altă parte se apreciază că numărul victimelor produse în fiecare an de arme se ridică la 700.000, din care 500.000 civili. Conferinţa ONU asupra încheierii unui tratat privind comerţul cu arme, care a avut loc în luna iulie, a reliefat că doar o mică parte a armelor existente în lume sunt folosite în scopuri strict militare, cele mai multe servind conflictelor civile, destabilizării unor regiuni, operaţiunilor teroriste sau reţelelor infracţionale, scrie „Pravda”.

Toată lumea este de acord că, pe plan mondial, comerţul cu armament a scăpat de sub control, dar reglementarea lui se izbeşte de interese financiare atât de importante, încât este greu de crezut că profitabila îndeletnicire va avea vreodată îngrădiri clare. De altfel, încercarea ONU de a încheia un tratat care să reglementeze acest comerţ (că de interzicere nu se poate vorbi) s-a poticnit chiar de la început, când a fost vorba să se definească ce fel de arme trebuie să facă obiectul tratatului. Iniţiatorii au elaborat un document intitulat „Chairman’s Draft Paper”, care este privit cu suspiciune de unii participanţi, fiecare în funcţie de armele pe care le produce, le cumpără sau… le „tranzitează”. Documentul prevede întocmirea de rapoarte anuale privind vânzările de arme, iar intenţia este de a interzice acest tip de comerţ în zonele „fierbinţi” ale planetei. Bineînţeles, ţări importante, cum ar fi Rusia, de pildă şi altele, care livrează armament în zonele de conflict ale globului, nu agreează tratatul, sub pretextul prejudicierii intereselor economice, iar de cealaltă parte, statele care achiziţionează armament invocă „dreptul legitim la apărare“ (Pakistan, Japonia etc).

Nu este prima tentativă de a regulariza transferurile de arme la nivel global. În 1925, Liga Naţiunilor emitea un proiect legat de o „Convenţie a Comerţului cu Arme”, document care nu a fost niciodată adoptat. Mai târziu, în 2001, un grup format din laureaţi ai premiului Nobel pentru pace a emis o schiţă a unui cadru legal în care să funcţioneze o Convenţie pentru transferurile internaţionale de armament, apoi, în 2006, Adunarea Generală a ONU a adoptat rezoluţia 61/89, intitulată „Spre un tratat privind schimbul de armament: stabilind standarde internaţionale comune pentru importul, exportul şi transferul de arme convenţionale“. Aceasta s-a lovit de manevre birocratice până în 2008, când a fost adoptată o nouă rezoluţie, 63/240, aceeaşi Adunare hotărând… formarea unui grup de lucru compus din experţi care să analizeze această problemă. În 2009, Adunarea Generală a ONU a adoptat încă o rezoluţie, 64/48, care decidea organizarea Conferinţei pentru Tratatul Comerţului cu Armament, cu sesiuni întinse pe durata mai multor ani…

Ca şi în alte dăţi, părţile se declară de acord şi încearcă reglementarea domeniului de aproape un secol. Franţa, Marea Britanie, Germania şi Suedia au făcut apel la adoptarea unui tratat internaţional „solid, eficace şi constrângător din punct de vedere juridic“ pe tema comerţului cu arme convenţionale. Din păcate, nu se semnează nimic. Lecţiile rămân neînvăţate, iar armele livrate unor guverne cândva partenere se pot oricând întoarce împotriva civililor din respectivele ţări (Egiptul primeşte pe mai departe tehnică militară – 125 de tancuri americane M-1A1 se află pe lista de cumpărături a regimului de la Cairo – asta după ce, printre tancurile scoase în Piaţa Tahrir în primăvara trecută, s-au aflat şi maşini de război fabricate în Germania).

Iar şirul victimelor curge neîntrerupt…

Roxana Istudor

 

Clipa care durează

Reporter: editura July - 24 - 2012 Comments Off on Clipa care durează

Motto: O carte de preumblări în trecut” ce aminteşte că suntem o virgulă dintr-o frază fără de sfârşit…

Domnul Carol Roman nu se dezminte, fiind unul dintre acei puțini ziariști care cunosc cu adevărat dimensiunile clipei, și ne dăruiește, din nou, una dintre cărțile document ale unei epoci și ale unei vieți trăite cu intensitate și dăruire față de un crez moral și profesional. Crezul acesta, cu siguranță, se întemeiază pe cel puțin două principii – respect pentru adevăr și onestitate în comunicare. Nu e un lucru la îndemâna oricui, mai cu seamă atunci când oamenii sunt sub vremi, vorba cronicarului, ori când oamenilor li se pare că vremurile încep cu ei, vorba celor născuți ieri. Autorul strânge între coperțile volumului -Ziaristul și fascinația clipei– publicată de curând la Editura –„ Balcanii și Europa” – o serie de fapte jurnalistice care, deși îndatorate clipei; refac frânturi de istorie. Interviuri și portrete, fragmente de viață, care au văzut lumina în publicații mai mult sau mai puțin efemere, aduc în prim plan figuri impresionante ale lumii culturale românești și internaționale.

Carol Roman nu este doar un ziarist care consemnează, este un participant activ și energic la dialog, la alegere și la punerea în context. Din jocul de oglinzi al memoriei profesionale, autorul selectează momente și personalități incontestabile, care au marcat epoca și au strălucit ori mai strălucesc în lumea valorilor impalpabile. Volumul debutează cu un memorabil interviu cu F. Brunea – Fox, unul din magnificii reporteri ai ziaristicii românești și nu doar, o figură comparabilă cu Oriana Falacci sau Curzio Malaparte, cu tot respectul pentru notorietate și context, continuând cu o evocare splendidă a Divinului Critic, altfel cunoscut sub numele de G. Călinescu. Pentru că toate lucrurile bune sunt trei, Zaharia Stancu, un mare ziarist și un întemeietor de școală în domeniu, este chemat în lumină cu o excepțională aducere aminte și un interviu complex realizat de domnul Roman. Dar festinul intelectual, prilejuit de lectura acestei cărți are surprizele sale. Urmează Tudor Arghezi și Geo Bogza, inegalabila Zoe Dumitrescu – Bușulenga, Sașa Pană și Stephan Roll, Alexandru Graur și Alexandru Phillipide, Ion Pas,Victor Eftimiu.

Dar linia de forță continuă, aducând prezențele cultural până foarte aproape de zilele de azi, pentru că până mai ieri eram contemporani cu Fănuș Neagu ori alți de neuitat cavaleri ai boemei ca ,Ion Băieșu. Dar sunt atâtea nume de prim rang ale culturii noastre încât o undă de neliniște te cuprinde atunci când îți dai seama câte valori extraordinare , câți oameni extraordinari au devenit subiect de evocare, în jurul nostru, astăzi, pădurea făcând loc rariștei. Carol Roman a fost un norocos care a știut ce să facă cu norocul său. A știut să-i întâlnească și să-i întrebe pe Art Buchwald, pe cosmonautul Richard Gordon Jr., pe părintele sondajelor George Gallup ori pe scriitorul turc, care mie îmi place foarte mult, Aziz Nesin. Fără îndoială, nu poți epuiza un sumar cât o viață într-o pagină de gazetă, numele sunt multe și dacă ții cont de greutățile inerente ale unei astfel de întreprinderi intelectuale, domnul Carol Roman a trăit și trăiește într-un spațiu și mai cu seamă într-un timp dat, poți înțelege că avem în față proba unei devoțiuni. Oricât de norocos ar fi fost, oricât de inteligent și de curios ar fi fost, fără această dăruire totală față de nevoia și datoria de a depune mărturie, lumea lui și a noastră ar fi arătat mai urât și ar fi fost mai săracă. Clipele acestea astrale, clipele în care adevăratul ziarist se apropie de certitudini ale valorii, sunt singurele clipe de viață ale istoriei. Toate celelalte secunde sunt trecute cu vederea, uitate. După ce parcurgi această carte poți înțelege mai bine că în viața noastră se petrec lucruri extraordinare, dar aceste lucruri trebuie observate. Iar un astfel de ziarist le observă, le consemnează și ni le dăruiește. Așa putem spune, uneori, că timpul nu a trecut în zadar. Domnul Carol Roman face un act de restituire culturală și un act de mărturie față de profesiunea sa, pe care a onorat-o și o onorează în continuare, care contribuie la reconstruirea unei lumi dar mai cu seamă la identificarea unei continuități a valorii în cultura româneascâ. Este un fapt de mare importanță, mai cu seamă într-o perioadă în care tentațiile unei revoluții culturale sunt puternice și promițătoare dar nu în lumea valorilor estetice, ci în aceea a valorilor palpabile. Şi, mai cu seamă ,în aceea a puterii. Fără a fi un Don Quijote, domnul Carol Roman are încredere în bun simț și în valoarea afirmată pe calea talentului, a originalității și a continuității, iar prin această carte, o carte – document, el luminează pentru oricine drumul regal al culturii noastre. Interviurile cu personalitățile din lumea largă adaugă un plus de perspectivă asupra acestui drum.

Nu putem decât să observăm că din ipostaza sa de observator al clipei, fie ea și istorică, autorul contribuie, într-un chip demn de laudă, la consolidarea încrederii că există o cale maestră a culturii noastre ce trebuie urmată. Trebuie urmată pentru că altă cale nu există. O astfel de constatare, în urma demersului unui jurnalist serios, ajunge pentru a-l face pe jurnalist să iasă de sub fascinația clipei și să se înscrie în rândul celor care construiesc pentru a dura.

Eugen Uricaru

În Republica Moldova domneşte o stare de spirit incertă

Reporter: editura July - 24 - 2012 Comments Off on În Republica Moldova domneşte o stare de spirit incertă

Corespondenţă specială

Ecourile manifestărilor comemorative (după alţii, aniversare!), organizate în mai 2012 cu prilejul împlinirii a 200 de ani de la raptul Basarabiei şi alipirea acesteia la imperiul ţarist, s-au stins parcă mai repede decât se anticipa. Din fericire, disputele şi controversele, inevitabile în astfel de momente, s-au manifestat preponderent în spaţiul universitar, academic (o amplă conferinţă internaţională s-a derulat, la Chişinău şi Iaşi, sub auspiciile Academiei de Ştiinţe a Moldovei şi ale Academiei Române), cu implicarea directă şi în număr mare a specialiştilor, în timp ce politicienii au preferat să apară mai rar la rampă. Relativa discreţie privind organizarea manifestărilor şi exprimarea în spaţiul ştiinţific a opiniilor despre actul funest de acum două secole nu au putut să ascundă însă un element fundamental: divizarea în tabere opuse a abordărilor acelor evenimente şi a consecinţelor acestora. De o parte, am reţinut poziţia categorică a specialiştilor din Republica Moldova, România, Finlanda, republicile baltice sau Italia în taxarea raptului din 1812 ca un act contrar dreptului internaţional, circumscris unei politici expansioniste promovată de ţarism şi continuată de regimul sovietic. De cealaltă parte, o tabără extrem de vocală de istorici ruşi sau rusofoni care, nu s-au abătut nici-un moment de la teza istoriografiei ruse şi apoi sovietice privind rolul eliberator al Rusiei pentru popoarele aflate anterior sub stăpânire otomană.

Chestiunea identităţii moldovenilor, mereu actuală. Două acţiuni recente ale preşedintelui Nicolae Timofti au reţinut atenţia opiniei publice moldoveneşti: vizita efectuată de noul şef al statului moldovean la Bucureşti (3 mai 2012) şi participarea sa la şedinţa de încheiere a anului de studii de către cursanţii care învaţă limba română la Casa Limbii Române „Nichita Stănescu” din Chişinău (12 iunie), prima prezenţă oficială la acest nivel în cei 14 ani de la înfiinţarea instituţiei menţionate (1998). Pe timpul vizitei în România s-a vorbit pe larg despre Parteneriatul strategic, dar şi despre relaţiile de fraternitate dintre cele două state. La Casa Limbii Române, Nicolae Timofti a criticat dezbaterile sterile şi speculative legate de limba oficială, desfăşurate în ultimii 20 de ani, apreciind că s-a făcut totuşi prea puţin ca aceasta să fie însuşită şi respectată. Şeful statului moldovean s-a pronunţat pentru îmbunătăţirea şi actualizarea legislaţiei cu privire la limba oficială, la timpul cuvenit.

Discuţiile de la Bucureşti şi opţiunile evidente ale noului preşedinte al Republicii Moldova în relaţiile cu România au provocat un şir de reacţii în lanţ în mass-media, dar şi în rândul unor politicieni din spaţiile ex-sovietice de la graniţa de est. Într-un amplu comentariu din 8 mai 2012, ziarul rusesc Pravda.Ru l-a acuzat pe Nicolae Timofti că nu şi-ar apăra suveranitatea Republicii Moldova şi chiar că ar fi negat existenţa „naţiunii moldoveneşti”. De fapt, comentatorul rus era îngrijorat de faptul că autorităţile române au decis majorarea de la 5 000 la 10 000 a numărului de burse pentru studenţii moldoveni în universităţile româneşti, precum şi de o donaţie de un milion de cărţi în limba română.

Într-o formă sau alta revine cu obstinaţie întrebarea, cu totul inutilă, privind chestiunea identitară: sunt moldovenii o naţiune separată sau sunt români? Politicienii moldoveni trebuie să se decidă – sunt moldoveni sau români, a declarat tranşant vicepremierul rus Dmitri Rogozin, desemnat de noul preşedinte Vladimir Putin ca reprezentant al său pentru regiunea transnistreană. Înaltul reprezentant rus nu s-a mulţumit doar cu această întrebare, nu s-a putut abţine şi a formulat şi o ameninţare: Dacă (moldovenii, n.n.) se consideră români, apoi graniţele vor fi altele! O ameninţare fără perdea, cu totul inacceptabilă, chiar dacă oficialul moscovit o încearcă, ulterior să-şi nuanţeze poziţia, într-un interviu acordat publicaţiei ruse Kommersant: în cazul în care pe teritoriul României va spori infrastructura militară, iar Republica Moldova se va cununa civil cu România, situaţia se va schimba şi va avea consecinţele sale. Mai diplomatic, dar nu mai puţin tranşant, Vladimir Putin, a cerut MAE rus, într-unul din primele decrete semnate în calitate de şef al statului, să continue eforturile pentru soluţionarea diferendului transnistrean, pe baza respectării suveranităţii, integrităţii şi asigurării statutului de neutralitate a Republicii Moldova, cu acordarea unui statut special pentru Transnistria. Deci, în continuare, aceeaşi placă…

Declaraţiile, condiţionările şi avertismentele emise periodic de la Moscova au reverberaţiile lor succesive în zona geopolitică a Nistrului. De pildă, fostul premier ucrainean Anatol Kinah, originar din Moldova, în prezent deputat în Rada Supremă de la Kiev şi conducător al grupului pentru relaţii interparlamentare cu Chişinăul, vorbea nu demult despre o aşa-zisă românizare artificială a Moldovei, care, în opinia sa, prezintă riscul unei destabilizări serioase a situaţiei din republică şi chiar al pierderii Transnistriei. Comentând favorabil declaraţiile lui Kinah, ziarul Moldova Suverană din 21 mai a.c., cândva o publicaţie care îşi onora titulatura dar transformată făţiş într-o foaie publicitară pentru comuniştii rusofoni din Republica Moldova, încerca să le explice moldovenilor de ce nu ar fi ei români şi sunt,de fapt, cetăţeni moldoveni de naţionalitate sovietică moldovenească. O monstruozitate conceptuală şi lingvistică, pe care -să recunoaştem-, nici sovieticii nu au utilizat-o, deoarece sovietismul nu genera şi naţionalitate, iar URSS s-a considerat întotdeauna un stat multinaţional.

Opţiunea proeuropeană, obstrucţionată de Transnistria, ca şi de divizarea internă. Fireşte, disputele mai sus amintite şi-au găsit ecoul lor şi la Tiraspol. Tânărul Evgheni Şevciuk, succesorul lui Igor Smirnov la conducerea administraţiei transnistrene, a cerut organelor din subordine să elaboreze un nou concept al politicii externe a enclavei separatiste care să consfinţească independenţa „Republicii Moldoveneşti Nistrene” şi integrarea sa în Uniunea Vamală Euro-Asiatică. În opinia sa, renaşterea Transnistriei nu este posibilă decât în cadrul structurilor euro-asiatice, iar o eventuală unificare economică între regiunea separatistă şi Republica Moldova ar putea fi avută în vedere doar în cadrul unor astfel de structuri şi pe baza unor forme noi de participare. Evident, că asemenea planuri sunt atât fanteziste cât şi iresponsabile în faţa istoriei.

Să mai notăm că, în paralel cu noile directive ce pun sub semnul întrebării dialogul moldo-transnistrean privind reintegrarea într-un stat comun, autorităţile separatiste desfăşoară o intensă campanie pentru racolarea cetăţenilor din cele câteva localităţi moldoveneşti din stânga Nistrului, aflate sub jurisdicţia Chişinăului, şi trecerea lor sub jurisdicţie transnistreană. Se foloseşte drept pretext acordarea drepturilor de pensie acestor locuitori doar în condiţiile în care solicită paşaport transnistrean cu scoaterea din evidenţa Republicii Moldova.

Dincolo de o serie de condiţionări şi presiuni externe, opţiunea proeuropeană a Republicii Moldova este afectată în mod evident şi de unele evoluţii în plan intern. Din păcate – îmi spunea cu amărăciune un vechi prieten de la Chişinău – lipsa de unitate a principalelor forţe politice aflate la conducerea statului, existenţa concomitentă a mai multor grupuri sau centre de putere şi interese induc o stare de confuzie, de incertitudine în rândul populaţiei, slăbesc forţa de reacţie şi coeziune din partea autorităţilor. Într-adevăr, chiar şi în cazul statelor mari, dar cu atât mai mult în cazul ţărilor mici, divizarea şi dihonia internă pot avea consecinţe grave. O idee afirmată cu mult înainte de un mare om politic şi lider militar, mareşalul Gustav Mannerheim, fost preşedinte al Finlandei în mai multe perioade critice ale existenţei sale: discordia dă lovituri mai puternice decât sabia inamicului…, disensiunile interne deschid calea agresiunilor externe. Sfatul său către tânăra generaţie: Un popor unit, chiar dacă este mic, este capabil să dea dovezile unei combativităţi de nebănuit şi prin aceasta să deturneze cele mai grele încercări pe care i le rezervă soarta. Un sfat înţelept, valabil şi pentru toţi românii, oriunde s-ar afla.

Ioan CPopa