NUMARUL
205-206
Președintele formațiunii PLUS, Dacian Cioloș, precum și Renew Europe, au apreciat Rezoluția Parlamentului European cu ...
Datele cele mai recente ale Eurostat pun în evidență faptul că unul din șase adulți ...
În Bosnia-Herțegovina se înregistrează un fenomen cutremurător din perspectiva percepției autorităților vizavi de istoria recentă, ...
Relațiile internaționale par să se fi conformat și ele rigorilor impuse de protocoalele scrise sau ...
PROLOG. Când am întors ultima pagină a volumului ,,ANUL ZERO 1945, O ISTORIE”, eram la ...
Ca urmare a liberalizării politicii românești față de Occident, în anul 1971, împreunpă cu alte ...
Fondată la 4 aprilie 1991, înainte cu câteva luni de proclamarea independenței Republicii Moldova, revista ...
Imaginea savantului Nicolae Iorga în memoria colectivă a poporului român este copleșitoare. Practic, ea întruchipează ...
De-a lungul timpului, personalități publice considerate reprezentative și cu mare anvergură au fost desemnate de ...
II. Căldură, mișcare, interese militare Rege printre combustibili, petrolul încă face să se învârtă roțile economice, ...
Potrivit celebrului „ceas al sfârșitului” - numărătoare simbolică a clipelor care despart omenirea de un ...
Statisticile internaționale referitoare la modul în care guvernele și politicienii au gestionat situațiile de urgență ...
Dincolo de biografiile romanțate și de personajele spioni care umplu volumele și cinematografia există destine ...
Digitalizarea accelerată a politicii are o mulțime de fațete, iar liderii din toată lumea se ...
Motto: „Vox populi, vox Dei”*     Ca și altădată, doi cumetri, profitând de noul regim acordat supraviețuitorilor ...
Datoriile moștenite după destrămarea fostei Iugoslavii de statele balcanice care și-au declarat independența au fost ...

În vizită, delegaţia oraşului Linyi, din China

Reporter: editura June - 18 - 2012 Comments Off on În vizită, delegaţia oraşului Linyi, din China

De numeroşi ani, grupul de firme Niro Investment, preşedintele său, domnul Nicolae Dumitru, desfăşoară relaţii comerciale cu importanţi parteneri de afaceri din Republica Populară Chineză, contribuind la dezvoltarea legăturilor economice şi de prietenie dintre ţările noastre. În acest cadru, în virtutea bunelor relaţiilor existente, la sfârşitul lunii aprilie s-a aflat la Bucureşti, într-o vizită de afaceri, o delegaţie a oraşului Linyi, din China, constituită din 20 de importanţi oameni de afaceri şi oficiali ai primăriei. Cartea de vizită a oraşului Linyi consemnează: capitală a provinciei Shandong, este al treilea mare oraş în ceea ce priveşte piaţa en-gros din China, având un volum anual al vânzărilor de peste 5 miliarde USD. Principalele industrii dezvoltate de exploatarea economică se bazează pe producţia de textile, alimente, electronice, chimice, materiale de construcţii, medicamente, aur, cărbune şi porţelanuri.

La sediul Grupului de Firme Niro Investment, delegaţia s-a întâlnit cu domnul preşedinte Nicolae Dumitru, discuţiile fiind purtate sub semnul colaborării în viitorul apropiat, oaspeţii arătându-se interesaţi de întreaga activitate a grupului românesc de firme. Bunele relaţii româno-chineze cultivate în ultimii 22 de ani de preşedintele Grupului de firme Niro au fost, de asemeni, apreciate de conducerea delegaţiei, dornică să stabilească, în curând, solide relaţii bilaterale în diverse domenii.

Delegaţia a vizitat Complexul Comercial „Dragonul Roşu”, unul dintre cele mai mari centre comerciale din sud-estul Europei, întâlnindu-se direct cu comercianţii chinezi din acest centru. Impresionaţi de comerţul derulat în zonă, aceştia au declarat că doresc să revină împreună cu oameni politici şi de afaceri, pentru stabilirea de relaţii de ordin economic şi investiţional pe termen lung.

În timpul prezenţei la Bucureşti, oaspeţii au vizitat Primăria sectorului 2, unde au fost primiţi de Primarul Nicolae Onţanu, şi la Prefectura Judeţului Ilfov.

Ion Badea

Director de relaţii publice
Niro Investement Group

 

Despre miopia în politică…

Reporter: editura June - 17 - 2012 Comments Off on Despre miopia în politică…

Luaţi de vârtejul evenimentelor politice, şi deopotrivă, economice din jurul nostru, de care depinde în mare măsură şi starea noastră economică şi socială, s-ar părea că o anume miopie ne împiedică să privim mai departe înspre anii şi deceniile ce vor urma. Este drept că apare îngrijorătoare stagnarea din Uniunea Europeană şi în special din zona euro. Ne referim, la Italia, la Spania, la Portugalia, chiar şi Franţa, ca să nu mai amintim de imprevizibila Grecie. Am trecut cu vederea din această enumerare şi alte ţări afectate mai mult sau mai puţin de criză, şi va trebui să recunoaştem că şi în ţara noastră, după două trimestre consecutive de scădere economică, ceea ce ne-a readus la starea din perioada 2008-2010, colţii crizei încă ne mai dau târcoale. Se speră, că prin conjugare de eforturi, împreună cu partenerele din perimetrul european, mai cu seamă prin atingerea unui consens între Germania şi Franţa, motoare ale economiei europene, vor fi depăşite zilele pe care le trăim şi, încet, încet, vom face ca şi economia noastră naţională să ţină seama tot mai profund de legităţile capitalismului productiv care poate asigura un nivel de trai decent pentru tot mai mulţi.

Avem şi “nefericirea” ca în această perioadă să trebuiască să facem faţă şi campaniilor electorale locale şi parlamentare de care vor depinde, mai departe, destinul ţării pe o perioadă, să-i spunem, medie. În acest răstimp asistăm la furii dezlănţuite între partide, care văd negru în faţa ochilor şi nu ştiu decât să-şi mânjească adversarii politici socotiţi în toate cazurile a fi “duşmani” în loc de competitori. Prea puţin se vorbeşte de vreo continuitate a unor proiecte începute cândva, mai de mulţişor sau mai de curând şi terminate acum, de programe naţionale parţial valabile şi acceptate, de impozitarea marilor averi uitată cine ştie unde şi de ce, de proiecte de viitor care trecându-se peste orgolii şi ambiţii ar putea fi susţinute de întreaga lume politică. Noi avem însă treabă cu denigrarea contracandidaţilor, cu aducerea în pagini de ziar a unor nereguli ori a unor infamii” din anii tinereţii, ori mai aproape de zilele noastre, oferite cu o dărnicie de tip bolnăvicios. Chiar nu există obiective naţionale? Chiar nu există un interes major care să ducă la o cooperare a forţelor naţiunii, indiferent că sunt “de stânga “sau ”de dreapta”?

Din noianul de probleme peste care se trece cu uşurinţă în ziua de astăzi, ne propunem să abordăm problema extrem de importantă a exodului de creiere din ţara noastră, a zecilor de mii de specialişti din cele mai diverse domenii, care ne părăsesc ţara şi se duc cu zestea lor intelectuală, dobândită în ani de facultate terminaţi la Bucureşti, Cluj sau Iaşi, în alte ţări, care, cu ajutorul lor, îşi măresc performanţele şi se îndepărtează, zi de zi, de noi. Cum vom putea să ne apropiem şi noi de ţinte performante, onorante pentru o ţară, când România se plasează pe locul 12 pe plan mondial la exodul de creiere? De fapt problema este că nu ştim să ne păstrăm acest tezaur “cenuşiu” pentru care au fost alocaţi degeaba bani pentru şcolarizarea lor, iar în schimb oferim lumii pe gratis, elite în toate domeniile. Fără să dorim a blama pe cineva, amintim că primii ”importatori de creiere” sunt la ora actuală SUA, Marea Britanie, Elveţia, Franţa, Canada etc, etc. Încotro întoarcem privirea aflăm că într-un laborator performant din diferite ţări avansate, printre performeri se află români: fizicieni, chimişti, informaticieni, medici şi şirul acestora este lung. În schimb nu avem decât să ne uităm pe harta învăţământului superior din România şi vom putea vedea punctul de pornire şi formare a acestor performeri. Să luăm, de pildă cercetarea românească: în anul 1993 aveam angrenaţi în activitatea de cercetare şi dezvoltare un număr de 118.329 de angajaţi, iar în anul 2010 numărul acestora ajunsese la 46.136, iar deriva să continue vijelios şi în anii următori.

Poate că nu mai este cazul să ne întrebăm dacă un astfel de flux de ieşiri ale capitalului uman este dăunător economiei României. Însă, va trebui să recunoaştem că orice medic sau inginer care părăseşte ţara, în condiţiile în care nu sunt apreciaţi şi nu au câmp de promovare şi de satisfacere a unui nivel decent de viaţă, dilema rămâne deschisă. O Anchetă Europeană cu privire la Forţa de Muncă (LFS) şi Eurostat, care este un eşantion fundamentat pe interviuri standardizate derulate anual în ţările membre ale UE, atestă relaţia intim existentă între capitalul uman, creşterea economică şi migraţie. Cu alte cuvinte, nu am avea dreptul să ne impacientăm atât timp cât situaţia factorului economic din ţara noastră nu crează condiţii favorabile dezvoltării multilaterale a vieţii economico-sociale din ţara noastră, unica stavilă reală în faţa exodului de ”creiere”.

Există totuşi, şi un alt fenomen manifestat mai cu seamă , în ultima vreme: intelectuali români, după un stadiu în vest, se reîntorc în ţară şi declară că au preferat să revină acasă, să-şi dedice capacităţile şi să încerce pe măsura puterilor lor să asigure progresul ţării în care s-au născut, au studiat şi au devenit oameni valoroşi.

Om fi noi europeni, „dar mai aproape-s dinţii decât părinţii”, glăsuie un vechi proverb, însuşit pilduitor de către aceştia.

Carol Roman

 

„Studenţii vietnamezi formaţi în România joacă un rol important în dezvoltarea Vietnamului”

Reporter: editura June - 17 - 2012 Comments Off on „Studenţii vietnamezi formaţi în România joacă un rol important în dezvoltarea Vietnamului”

– ne declară E.S. domnul Nguyen Quang Chien,

Ambasador al Republicii Socialiste Vietnam în România,

la încheierea misiunii sale în ţara noastră

 

Cum se explică faptul că în plină criză economică mondială, Republica Socialistă Vietnam înregistrează unritm susţinut de creştere, în această regiune a continentului asiatic?

– Înainte de toate, ţin să remarc faptul că progresele realizate de ţara noastră se datorează unor momente istorice importante, pe care le-am parcurs, între care amintesc reunificarea Vietnamului, la data de 30 aprilie 1975. În ciuda efectelor negative ale crizei economice globale, Vietnam a înregistrat performanţe remarcabile economice, inclusiv o rată de creştere anuală medie de 7%, între anii 2006-2010. Am vedea o combinaţie de factori, dintre care cei mai importanţi ar fi: dinamismul unei pieţe de 86 de milioane de consumatori, cu o creştere continuă a cererii interne, forţă de muncă abundentă şi o capacitate de adaptare proprie asiaticilor. Am adăuga puternice creşteri economice realizate prin reforme economice profunde, pe o perioadă de 25 de ani, caracterizate prin înţelepciunea de a alege între proprietatea de stat şi cea particulară. Amintim, apoi, un angajament decisiv de integrare internaţională, şi, bineînţeles, regională şi inter-regională, în cadrul proiectului Comunităţii Economice a ASEAN, APEC, a Summitului din Asia de Est, ASEM. Mai menţionez apoi o politică anti-criză consecventă, care vizează menţinerea stabilităţii macroeconomice.

Există, de asemeni, încă multe piedici, cum ar fi creşterea inflaţiei, deficitul comercial, încetinirea unor activităţi, scăderea cererii externe a volumului de export, (care reprezintă până la 70% din PIB) şi a investiţiilor străine directe.

 

Se poate socoti că la această dezvoltare a contribuit şi implementarea unei economii de stat cu elemente de piaţă în mica industrie şi agricultură, după modelul chinez?

– Vietnam a adoptat un proces propriu de dezvoltare socio-economică. În acelaşi timp, ţinând seama de ritmul globalizării, este necesar să se facă schimb de experienţe cu alte ţări, extrase din realităţile practice. Fiind o economie în tranziţie, Vietnam învaţă, selectează şi aplică la propriile sale condiţii învăţămintele provenite de la ţări dezvoltate sau în curs de dezvoltare.

 

Am dori să aflăm care este stadiul relaţiilor multilaterale dintre Vietnam şi România.

– Între ţările noastre există relaţii tradiţionale de prietenie. Vietnam este recunoscător Guvernului şi poporului român pentru sprijinul nepreţuit pe care le-a oferit în timpul războiului de eliberare şi în epoca de făurire a naţiunii. Astăzi, relaţiile noastre continuă să se dezvolte în diferite domenii, contribuind la dezvoltarea socio-economică a fiecărei ţări. Relaţiile economice şi comerciale au cunoscut o creştere constantă, cu un volum comercial trecut de la 30 de milioane de dolari/an, în medie, ajuns, în perioada 2000-2005, la 78.87 milioane de dolari în 2008, înainte de a atinge un record de 129 milioane de dolari în 2010.

Schimburile noastre culturale, ştiinţifice, educaţionale şi sportive au cunoscut un progres substanţial, ca parte a unui Program de aplicare bianuală a Acordului de cooperare. De asemeni, activităţile culturale se desfăşoară cu regularitate, sub auspiciile ambasadelor noastre din Bucureşti şi din Hanoi: săptămâni ale filmului, expoziţie de fotografii sau de cărţi, conferinţe-dezbateri, spectacole în cadrul Festivalului „Hue”. Turismul este, de asemenea, un potenţial sector de cooperare. Relaţiile tradiţionale de prietenie sunt chemate să se consolideze şi prin promovarea cooperării între comunităţile noastre locale, cum este cazul dintre Da Nang şi Ninh Binh – Timişoara-Hunedoara.

Aş adăuga că între Vietnam, membră a ASEAN şi România, membră a Uniunii Europene, pot exista şi alte oportunităţi de cooperare în cadrul forumului Asia-Europa (ASEM), pe subiecte cum ar fi proiecte în subregiunea Mekong şi Strategia Dunării, de exemplu.

 

– Cum apreciaţi faptul că peste 3.000 de absolvenţi vietnamezi ai învăţământului din România au, în continuare, legături cu mediul academic şi ştiinţific-cultural românesc?

– Domeniile educaţiei, ştiinţei, tehnologiei şi culturii constituie domenii favorite în cooperarea bilaterală. Cei aproximativ 3.000 de studenţi şi stagiari vietnamezi formaţi în România în anii ’60, ’70 şi ’80 ai secolului XX joacă nu doar un rol important în dezvoltarea Vietnamului, dar, de asemenea, se constituie ca o punte indispensabilă pentru promovarea parteneriatului între instituţii şi întreprinderi româneşti şi consolidează legăturile dintre cele două popoare.

Vom continua eforturile şi acţiunile noastre, reînnoind periodic acordurile bilaterale de coperare în domeniul educaţiei, tehnico-ştiinţific şi cultural. Pe realizările create de predecesorii lor, înaintaşi, noua generaţie de studenţi vietnamezi, care urmează cursuri de formare universitare şi post-universitare în România, vor prelua şi vor continua munca lor, împreună cu colegii români, pentru a îmbogăţi relaţia noastră multilaterală, într-o nouă etapă de cooperare.

 

 

Ion Jinga, diplomatul anului din Europa

Reporter: editura June - 17 - 2012 Comments Off on Ion Jinga, diplomatul anului din Europa

Ambasadorul României în Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, Dr. Ion Jinga, a primit titlul de „Diplomatul anului 2012 din Europa”. Acest onorant titlu se acordă câte unui singur ambasador din Europa, Orientul Mijlociu, Asia, Africa şi cele două Americi. Cu acelaşi prilej, ataşatul de presă al Ambasadei României, Dr. Cristina-Narcisa Niţă, care este şi preşedinte în exerciţiu al Asociaţiei ataşaţilor de presă acreditaţi la Londra, a primit premiul pentru „Contribuţia deosebită la activitatea ataşaţilor de presă”.

Iniţiativa decernării unor premii anuale de excelenţă în activitatea diplomatică, ca modalitate de recunoaştere a unor rezultate de excepţie ale diplomaţilor acreditaţi în Regatul Unit aparţine revistei „Diplomat”, care apare la Londra şi se adresează corpului diplomatic acreditat în Marea Britanie, mediilor politice, de afaceri şi think tank-urilor britanice. Desemnarea câştigătorilor a fost făcută de un juriu format din diplomaţi de rang înalt, criteriul de acordare a premiilor constituindu-l performanţa în activitatea profesională din anul precedent. Selecţia s-a realizat pe baza nominalizărilor transmise de către membrii corpului diplomatic acreditat la Londra.

Mulţumind pentru onoarea de a fi desemnat „Diplomatul anului 2012 din Europa”, ambasadorul Ion Jinga a arătat: „Văd în acest premiu o recunoaştere a profesionalismului Serviciului Diplomatic al României în ansamblul său, a calităţii şi dedicaţiei echipei cu care lucrez la Ambasada României din Marea Britanie – dovedită inclusiv prin faptul că ataşatul de presă al Ambasadei a primit astăzi premiul pentru contribuţia deosebită la activitatea ataşaţilor de presă. În egală măsură este, cred, rezultatul activităţii diplomatice pe care o desfăşor cu seriozitate şi pasiune în serviciul României. În plan personal, acest premiu înseamnă satisfacţia lucrului bine făcut şi bucuria de a-ţi vedea familia mândră de tine.” Desemnarea ambasadorului României si, respectiv, a ataşatului de presă al Ambasadei drept câştigători în anul 2012 ai acestor premii onorante, într-un mediu diplomatic atât de competitiv cum este cel de la Londra, reprezintă o confirmare a nivelului de excelenţă în relaţiile bilaterale dintre România şi Marea Britanie, în cadrul Parteneriatului Strategic relansat anul trecut prin vizita Preşedintelui României ca invitat al Guvernului Majestăţii Sale.

Ambasadorul Ion Jinga a fost distins anterior, la Bruxelles, de către revista „Diplomatic News” şi organizaţia „Diplomacy and Global Risks”, cu titlul de „Ambasadorul anului 2007 în Regatul Belgiei”, iar Cristina-Narcisa Niţă a primit „Premiul pentru cel mai bun ataşat de presă al anului 2003 în Belgia”. Ambele ceremonii au avut loc la Palais d’Egmont, sediul Ministerului belgian de Externe, în prezenţa ministrului belgian pentru Afaceri europene.

(După site-ul Ministerului Afacerilor Externe)


9 Mai, o sărbătoare a întregii Europe

Reporter: editura June - 17 - 2012 Comments Off on 9 Mai, o sărbătoare a întregii Europe

Înţelesul noţiunii de Europa, ca realitate geopolitică, adică spaţiu al planetei de mare dinamism şi înnoire sub semnul democraţiei şi prosperităţii, dar şi focar a două războaie mondiale, se regăseşte în semnificaţia festivă atribuită zilei de 9 Mai, mai precis în îmbogăţirea mesajului transmis de sărbătoarea europeană de la această dată. Iniţial a fost instituită, în 1945, ca Zi a Victoriei în cel de-al doilea război mondial împotriva Germaniei naziste. În Federaţia Rusă şi în republicile fostei URSS este sărbatorită, în continuare, drept „Ziua Victoriei în Marele Război pentru Apărarea Patriei”.

În conştiinţa generală, 9 Mai marchează tot mai pregnant constructul Europei Unite, ca Zi a Europei. Şi ea o sărbătoare a victoriei, dar a unei victorii paşnice şi benefice. Căci Europa este astăzi gândită ca un vast areal al conlucrării statelor şi naţiunilor continentului în interes general, ca un imperiu „sui generis” care nu cucereşte şi nu se extinde prin foc şi sabie, ci trebuie el „cucerit”, prin propriile lor performanţe, de statele ce împărtăşesc valorile consacrate europene şi doresc să intre în familia general europeană.

Traseul de la 9 Mai ca Zi a Victoriei, la 9 Mai că Zi a Europei marchează evoluţia conştiinţei europene de la logică antagonismelor şi a confruntării la cea a convieţuirii şi conlucrării între naţiunile continentului. Acest demers îşi găseşte materializarea, de peste şase decenii, în forme instituţionalizate tot mai complexe, de la Comunitatea Economică a Cărbunelui şi Oţelului, trecând prin Piaţa Comună şi Comunitatea Economică Europeană, până la Uniunea Europeană de sub ochii noştri, iar, în viitor, pentru unii, sub forma unor State Unite ale Europei, pentru alţii, cei mai mulţi, o Europă Unită care, indiferent de denumirea pe care o va purta, va fi un areal tot mai coerent şi mai solidar de naţiuni distincte, dar unite prin tot mai multe interese comune.

Uniunea Europeană a parcurs un drum lung şi plin de sfidări pentru a atinge actualul nivel de acţiune şi proiecţie la nivel general european, dar este încă departe de a reprezenta o construcţie ideală. Criza în desfăşurare pune la mari încercări soliditatea şi viabilitatea resorturilor europene şi solicită intens bunăvoinţa şi bunele intenţii ale statelor membre de a înfrunta şi depăşi împreună dificultăţile momentului. Dificultăţi care, în momente critice ale devenirii europene, au generat nu o dată neîncredere, rezervă, stagnare sau recul în relatile intraeuropene, aşa cum este acum decizia Franţei şi Olandei de a ridica obstacole în calea liberei circulaţii a cetăţenilor în Europa comunitară. Uniunea Europeană se confruntă astăzi şi cu sfidări la nivel naţional ale statelor membre, şi la nivel intracomunitar, dar şi în dinamica raporturilor sale cu alte state sau zone ale lumii. Relaţiile Vechiului Continent cu centri de putere dintre cei mai diferiţi, cum sunt Rusia sau Turcia, dar şi China sau Statele Unite, lumea musulmană sau ţările emergente de pe alte continente, îşi aşteaptă încă formularea paradigmelor de funcţionare în acest secol numit, oarecum exclusivist, al Asiei. Un secol, însă, în care Europa nu se poate resemna cu consolarea de a rămâne doar un simplu spectator sau doar o locaţie de superb muzeu al omenirii.

Europa de după războiul rece nu mai este una divizată în blocuri politico-militare şi economice ostile, dar nici o Europă integrală, care să înglobeze toate statele continentului, inclusiv Rusia şi celelalte state postsovietice din Europa, statele din Balcanii de Vest, Turcia. Extinderea pe orizontală, în perspectivă, a construcţiei europene îşi are pandant şi în aprofundarea, pe verticală, a integrării, care trebuie să armonizeze în interes general lucrarea comună a statelor membre.

Prin actuala criză, ce se manifestă, de altfel, la nivel global, dar mai ales după această criză, este de aşteptat şi este necesar ca Europa să încerce un edificator moment al adevărului, care îi va îngădui să abandoneze şi euforiile, şi deziluziile trecutului apropiat, căci numai în acest fel va putea pune în operă o sinergie benefică, de natură să răspundă aşteptărilor tuturor, fie ei euroentuziaşti sau eurorealişti.

Corneliu Vlad

 

Cu ce se ocupă „lobbyştii” la vârful UE

Reporter: editura June - 17 - 2012 Comments Off on Cu ce se ocupă „lobbyştii” la vârful UE

Comisia Europeană defineşte lobby-ul ca „orice activitate care are drept obiectiv influenţarea formulării şi deciziilor asupra unor politici”. Pentru că dreptul comunitar primează asupra celui naţional în cvasitotalitatea cazurilor, reprezentanţii grupurilor de interese au înţeles foarte bine că Bruxelles-ul este „centrul” pentru a face lobby. Se poate, oare, afirma că grupurile de lobby sunt „la putere” în UE, date fiind miile de lobbyişti, sutele de firme de relaţii publice şi cabinete de avocaţi, duzina de think-tanks şi numeroasele „birouri de afaceri europene” ale mai multor sute de întreprinderi care operează în „inima democraţiei europene”? Mulţi afirmă că da.

Istoric. În materie de lobby, UE face obiectul unor considerente speciale. Marea majoritate a profesioniştilor în lobby care lucrează la Bruxelles reprezintă interesele marilor companii multinaţionale. Doar băncile şi alte entităţi financiare – ca să ne referim numai la ele – dispun de 700 de experţi care au rolul de a orienta procesul legislativ în direcţia pe care o doresc. Dar cine sunt aceste structuri atât de bine „înfipte” în forul decizional european?

Potrivit unei definiţii admise, un lobby este o structură organizată pentru reprezentarea şi apărarea intereselor particulare ale unui grup dat. În acest scop, lobby-ul exercită o activitate care constă în intervenţii destinate să influenţeze direct sau indirect procesele de elaborare, aplicare sau interpretare a măsurilor legislative. Definiţia americană a lobbyului este net diferită de cea europeană, având în centru problema financiară. Potrivit Lobbying Disclosure Act, din 1995, un lobbyist este un individ care acordă minimum 20% din timpul de lucru activităţilor de lobby pentru un client identificat, care are multiple contacte cu legiuitorii, membri ai Congresului, factori de decizie în funcţii înalte şi care lucrează pentru un client care îl remunerează. Întreprinderile care angajează lobbyişti trebuie să se înregistreze dacă cheltuielile semestriale depăşesc 20.500 dolari.

Perspectiva oficială a uneia dintre asociaţiile în care sunt grupaţi lobbyiştii europeni face referire la 1215 drept anul de naştere al lobby-ului european, an în care o grupare de baroni feudali l-au forţat pe Regele Ioan fără de Ţară al Angliei să semneze Magna Charta Libertatum, document simbol ce prescrie libertăţile care stau la baza constituţionalismului de tip anglo-saxon. Astfel, „acţiunea unui grup bazată pe petiţionarea puterii guvernatoare şi pe prezentarea revendicărilor proprii” este definiţia lobby-ului, practică ce a evoluat puternic în secolul al XIX-lea, în Statele Unite.

Odată cu creşterea graduală a puterilor instituţiilor europene, din ce în ce mai mulţi reprezentanţi ai diferitelor grupări de interese, care se încadrează în definiţia de mai sus, şi-au deschis birouri la Bruxelles. Se estimează că în 1985 existau 654 de lobbyişti care îşi declarau activităţile. Astăzi, în capitala Belgiei îşi au reşedinţa peste 15.000 de lobbyişti activi, grupaţi în peste 2.500 de asociaţii, firme de consultanţă, cabinete de avocatură, companii de PR/Comunicare sau federaţii ale diferitelor sectoare economico-industriale, sociale, culturale sau religioase. Toate aceste organizaţii au drept obiectiv reprezentarea intereselor a sute de grupuri comerciale, industriale sau corporatiste. O bună parte dintre ele îşi desfăşoară activităţile cu fonduri europene.

La Bruxelles, lobbyiştii se consideră o parte integrată a procesului legislativ, formând un corp extern şi independent. Lobbyiştii invocă deseori ca argument existenţial însăşi viziunea Comisiei, conform căreia „lobby-ul este o activitate legitimă, parte a sistemului democratic, indiferent că este condusă de un cetăţean, companie, organizaţie a societăţii civile sau orice alt grup de interes (profesionişti în afaceri publice, think-tank-uri sau avocaţi) care lucrează pentru o parte terţă”. Breasla profesioniştilor în afaceri publice, cum sunt denumiţi în mod formal, este respectată în cercurile din Bruxelles. Doar că, prin reorganizarea scenei de lobby, cu o influenţă crescândă a grupărilor asociative şi a federaţiilor, în detrimentul firmelor specializate pe consultanţă, imaginea activităţii de lobby s-a mai schimbat.

Per ansamblu, lobbyiştii europeni sunt pe locul doi în lume ca număr şi influenţă, după Washington. Se poate afirma că, prin natura muncii lor, au acces direct la însăşi autoritatea oficialilor europeni, atât timp cât aceştia sunt văzuţi ca parte integrată a procesului de luare a deciziilor. Astfel, pentru mult timp, practicile de lobby au fost analizate ca o serie de fapte oculte, bazate pe o relaţie ascunsă între cei care iau deciziile şi cei care doresc să le influenţeze, nu tot timpul în interesul cetăţenilor. Recentele scandaluri au întărit acest stereotip.

Ţinta. Comisia Europeană, care deţine puterea exclusivă de a propune şi dezvolta noile legislaţii europene, este una dintre ţintele preferate ale lobbyiştilor. Interesul lor pentru Parlamentul European a crescut în ultimii ani, pe măsura creşterii puterii acestuia. Parlamentul poate să aprobe, să blocheze sau să modifice propunerile Comisiei în numeroase domenii, iar deputaţii au devenit adevărate „ţinte” pentru lobbyişti.

UE s-a extins şi intervine în domenii din ce în ce mai tehnice, care necesită o expertiză. În loc să realizeze propria expertiză, Comisia a lăsat câmp liber lobbyiştilor, care au devenit interlocutori naturali ai celor care iau decizii. Au ajuns să dispună de acces privilegiat în instituţiile europene, în absenţa oricărei reglementări pentru controlul activităţilor lor. Departe de a împlini o misiune în serviciul public şi de a apăra interesul general, lobbyiştii servesc interese private şi contribuie la modelarea legislaţiei europene într-un sens favorabil intereselor marilor companii care îi remunerează. Amploarea fenomenului a fost dezvăluită de „Corporate Europe Observatory”. Raportul acestei entităţi, din toamna anului 2009, intitulat „O Comisie captivă, arăta cum Charlie McCreevy, comisarul în funcţie pentru Piaţa Internă şi Servicii la acea vreme, delegase de facto procesul legislativ structurilor corporatiste. Iar cazul nu a avut repercusiuni concrete, notează publicaţia berlineză „Der Tagesspiegel”.

De-a lungul ultimelor decenii de practică, s-a constatat formarea unor culturi distincte de lobby. În esenţă, există companii cu origini naţionale: anglo-saxone, franceze, germane, italiene, dar şi est-europene. Ultima categorie, unde evident se situează şi România, este percepută ca fiind încă într-un stadiu incipient, cu o abordare „timidă”, cu o prezenţă redusă şi neadaptată standardelor existente, în termeni de lobby, la Bruxelles.

Reglementare. Influenţa reprezentanţilor grupurilor de interese care operează din umbră pare să nu îngrijoreze prea mult UE, care nu ia măsuri deosebite pentru limitarea impactului. Bruxelles-ul prosperă pe seama industriei de influenţă, care acţionează deschis sau discret pentru a reuşi să impună voinţa angajatorului. Funcţionari, diplomaţi, lobbyişti sau ziarişti se întâlnesc, iau masa, participă la cocktailuri peste tot, socializează, uniţi în acelaşi club, unde se vorbeşte de o cauză nobilă: Europa.

Dar, deşi societatea civilă şi grupurile ecologiste nu au greutate faţă de amploarea mijloacelor financiare şi organizaţionale desfăşurate de industria de lobby (de exemplu, federaţia europeană a industriei chimice – CEFIC – dispune de mai mulţi lobbyişti decât toate organizaţiile de apărare a mediului luate împreună!), glasul lor a fost auzit şi au existat tentative de reglmentare a scenei de lobby. Cea mai notabilă este iniţiativa europeană pentru transparenţă, demarată de comisarul Siim Kallas, care urmăreşte crearea unui baze voluntare de înregistrare pentru organizaţiile care sunt implicate în influenţarea politicilor europene, publicarea activelor financiare ale acestora, cât şi adoptarea de către lobbyişti a unui cod de conduită şi de etică. La trei ani după lansarea acestui registru, doar 3.584 de organizaţii şi lobbyişti individuali sunt înregistraţi. Tentativele de responsabilizare şi control al scenei de lobby nu au avut, se pare, efectele urmărite, cu tot efortul unor grupuri de activişti care au pus bazele unor organizaţii precum Alter-EU, Corporate Europe Observatory, Lobby Control, Spinwatch, care urmăresc îndeaproape activităţile lobbyiştilor şi semnalează neregulille şi fraudele comise de aceştia. Din contră, numărul organizaţiilor şi al lobbyiştilor a crescut, iar „etica transparenţei şi a deschiderii” a pălit în faţa scandalurilor şi a noilor realităţi instituţionale.

După scandalul „Abramof ”, din 2006, care a relevat tentativa lobbyştilor de a influenţa decisiv decizii ale Congresului, oficialii din Statele Unite au luat măsuri drastice şi urmăresc aproape fiecare mişcare a cercurilor de interese din Washington. La Bruxelles, în schimb, activitatea lobbyiştilor nu este reglementată decât la un nivel minim. Dacă pe de o parte ar fi absurdă condamnarea acestor activităţi, care joacă un rol important în procesul legislativ european, breasla profesioniştilor în afaceri publice având o reputaţie bine stabilită la Bruxelles, pe de altă parte este necesară clarificarea relaţiei dintre oficiali şi lobbyişti, trasarea unor graniţe între ceea ce este premis şi ceea ce nu este îngăduit în interacţiunea dintre cele două părţi, crearea unor mecanisme solide de apărare şi transparenţă, urmărirea păstrării unei balanţe inter-instituţionale puternice şi a îmbunătăţirii cooperării legislative şi pro-transparenţă dintre Parlament, Comisie şi Consiliul UE şi, în final, salvarea credibilităţii Parlamentului, ca singura instituţie responsabilă democratic în faţa a 500 de milioane de cetăţeni.

  • Un lobby este o structură organizată pentru reprezentarea şi apărarea intereselor particulare ale unui grup dat
  • Lobbyiştii europeni sunt pe locul doi în lume ca număr şi influenţă, după cei din Washington
  • Lobbyiştii servesc interese private şi contribuie la modelarea legislaţiei europene într-un sens favorabil intereselor marilor companii care îi remunerează

Scandalul „Adrian Severin

Pe 20 martie 2011, în Parlamentul European izbucnea scandalul europarlamentarilor acuzaţi de publicaţia „The Sunday Times” că „au acceptat plăţi secrete pentru a face modificări unor legi UE în detrimentul a milioane de cetăţeni ai Uniunii”. Unul dintre cei trei vizaţi era social-democratul român Adrian Severin.

Mai exact, un număr de lobby-işti sau membri ai unor grupuri de interese – care, în realitate, erau reporteri de investigaţie ai publicaţiei – au solicitat celor trei europarlamentari să devină membri ai unei companii de consultanţă care le-a cerut să modifice anumite părţi din legislaţia europeană, în schimbul unor sume de ordinul miilor de euro. Amendamentele au fost făcute, acestea apar acum în legislaţia europeană exact aşa cum au fost scrise de către aceştia. Europarlamentarul Adrian Severin a trimis reporterilor un e-mail, spunând: „Vă anunţ că modificarea dorită de către dumneavoastră a fost făcută. Vă trimit deci o factură de 12.000 de euro pentru servicii de consultanţă în ceea ce priveşte modificarea codului din Directiva 94/19/CE, Directiva 2009/14/CE“, dezvăluia atunci cotidianul, adăugând că „această descoperire ar putea să creeze unul dintre cele mai mari scandaluri din istoria Parlamentului European”, întrucât, conform regulilor PE, europarlamentarii trebuie să se abţină de la a accepta orice fel de cadou sau beneficiu care ar afecta felul în care aceştia îşi exercită responsabilităţile.

În urma exploziei scandalului în presă, reacţiile nu au întârziat. Diana Wallis, vicepreşedinte al PE la acel moment, a spus că va porni o investigaţie „imediat”. La rândul său, Adrian Severin a susţinut că nu a primit nici un ban şi că va da în judecată cotidianul britanic, pentru defăimare. Ulterior, s-a retras din grupul socialiştilor europeni, dar nu şi-a dat demisia din Parlamentul European. Ba mai mult, reclamă PE pentru conduita în acest scandal, printr-o plângere aflată pe rolul ombudsmanului european, în care cere, printre altele, acces la birourile sale şi crearea unui organism al PE care să apere eurodeputaţii. Adrian Severin acuză forul european că nu a respectat regulile de securitate, permiţând ca doi jurnalişti să acţioneze sub acoperire în incintă, că nu a formulat o acţiune penală împotriva publicaţiei şi că nu a informat procurorul competent de pătrunderea ilegală a jurnaliştilor; că nu l-a aparat de acuzaţiile la adresa lui şi că nu i-a oferit asistenţă juridică sau că, atunci când i-a sigilat biroul, PE a acţionat fără o bază juridică, nerespectându-i imunitatea şi dreptul la apărare.

Cert este că, din momentul izbucnirii acestui scandal, imaginea activităţii de lobby din Legislativul european a avut serios de suferit, ochii opiniei publice fiind aţintiţi mai mult ca oricând pe acest tip de a exercita influenţă.

 

Conflicte (încă) ascunse…

Reporter: editura June - 17 - 2012 Comments Off on Conflicte (încă) ascunse…

Uciderea a cinci macedoneni pe malul lacului Zhelezarsko, din apropiere de Skopje, în săptămâna dinaintea Paştelui ortodox, a şocat nu numai Macedonia, ci şi regiunea. Brutalitatea actului a readus sentimentul nesiguranţei, cu un potenţial de periclitare al securităţi ţării şi zonei. Moartea tinerilor a stârnit tensiuni între macedoneni şi albanezii din Kosovo şi Macedonia, deoarece, cu două luni înainte, la Gostivar, doi tineri albanezi au fost ucişi în condiţii necunoscute. Unii analişti de securitate din Macedonia apreciază că nu există nici un pericol ca relaţiile interetnice să se înrăutăţească. Totuşi în acest context, forţele paramilitare din Kosovo au avertizat pe primul ministru kosovar, precum şi pe reprezentanţii EULEX şi KFOR, că se vor mobiliza din nou, dacă va fi nevoie, pentru a-i apăra pe albanezii din nordul Kosovo.

Evenimentele din ultima perioadă dezvăluie latenţa unor conflicte etnice care se profilează în Balcani, în contextul crizei economice globale. Cu rădăcini ascunse în istorie, aceste conflicte apar surprinzător, într-o epocă a integrării europene. Contrar aşteptărilor, extinderea NATO şi UE nu a adus stabilitatea continentului. În Bosnia, după ani de conflict, urmaţi de pacificare sub umbrelă NATO, situaţia nu este încă stabilizată: bosniacii par să fi renunţat la pasiuni interentice şi confesionale violente doar ca urmare a miliardelor de euro investiţi de UE şi a petrodolarilor statelor musulmane, revărsaţi asupra coreligionarilor lor. Nici în Kosovo prezenţa KFOR şi EULEX nu schimbă situaţia încordată, dominată de o ură interetnică vie şi puternică. Superioritatea tehnologică a occidentalilor nu s-a fixat în mintea populaţiei suficient de profund pentru a aduce şi aprecierea superiorităţii valorilor şi normelor acestora. Occidentalii şi-au impus prezenţa fizică prin forţa armelor, dar nu şi prin cea spirituală.

Din păcate „dialogul surzilor” încă mai există în regiune, fiecare parte afirmă şi îşi impune, chiar şi prin mijloace violente, punctul de vedere. Recentele evenimente din Macedonia confirmă, fie şi parţial, preocuparea privind conflictele interetnice. 40% dintre macedoneni, 18% din sârbi şi 15% dintre muntenegreni au apreciat, în cadrul unui sondaj, posibilitatea ca în următorii 5 ani să reapară un conflict. Elementul esenţial al conflictelor din Balcani l-a reprezentat faptul că înfruntarea armată a fost dublată, deloc întâmplător, de cea culturală şi spirituală. Peste frământările locale şi instabilităţile create de interese diferite, emanate din creuzetul multiconfesional şi etnic al Balcanilor, a intervenit forţa euroatlantică, „cu autoproclamata sa misiune justiţiară şi pacificatoare, în numele unor valori şi norme adesea străine de cele recunoscute pe plan local”.

Într-un stat, Bosnia Herzegovina, în care s-au investit miliarde de dolari după acordurile de la Dayton, conflictul este prezent şi astăzi. Bosniacii sârbi doresc să se despartă de comunităţile croată şi musulmană, uzând de o gândire cel puţin ciudată, în care realitatea zilelor noastre nu mai are loc şi pentru astfel de experimente statale. Toate astea sub umbrela occidentală, care a construit acordurile de la Dayton pentru „folosinţă temporară”, transformată ulterior în permanenţă.

La peste un an de la alegerile generale din Bosnia şi Herzegovina, cu greutate s-a reuşit să se formeze un guvern central, boicotat de toate părţile care nu sunt interesate decât de a nu pierde fondurile financiare internaţionale. Micile conflicte locale devin vizibile şi îngrijorarea îşi face loc nu în conştiinţa celor care decid, ci mai cu seamă în sufletul celor care au suferit. Bosnia, Serbia, Croaţia şi Macedonia nu sunt state mutual ostile, deşi istoriile lor complicate cântăresc greu asupra relaţiilor dintre ele. Integrarea europeană le va aduce în acelaşi spaţiu. Toate aspiră la statutul de membru al Uniunii Europene.

Conflictele din Balcani sunt într-o stare latentă, vizibilă, fie că vorbim de relaţiile dintre Serbia-Kosovo, Grecia-Macedonia sau cele din Bosnia Herzegovina, fie că acceptăm neputinţa de a le soluţiona. Un fost ministru de Externe al Iugoslaviei şi unul dintre preşedinţii prin rotaţie după moartea lui Tito, Raif Dizdaravic, credea că „seminţele naţionalismului au fost sădite în Constituţia din 1974, care a slăbit structura federală, fără a aduce însă reformele economice necesare”. După moartea lui Tito, liderii republicilor bogate întrebau cu voce tare de ce trebuie să le subvenţioneze pe cele sărace. „Când am decis – spune Dizdaravic – să ne orientăm spre centralizare, nu am lăsat timp economiei, în schimb am lăsat timp republicilor. Este o reflecţie dureroasă, dar reală, pentru că situaţia după Tito a fost puternic încurajată de degringolada economică care, stimulată de reînvierea naţionalismului, a dus Iugoslavia pe un drum fără întoarcere.

Pentru a înţelege esenţa conflictelor, ascunse aparent şi astăzi, trebuie să ne întoarcem la concluziile unui raport al Biroului Naţional de Estimări al CIA, care, la 19 iulie 1971, afirma, sub titlul „Iugoslavia:o estimare informativă”, că atât timp cât va mai trăi Tito, Iugoslavia va rămâne unită, după care problemele naţionale o vor duce la dezintegrare, din cauza celor trei elemente intitulate de autorii de atunci „volatile”: animozitatea tradiţională dintre sârbi şi croaţi, îndârjirea albanezilor împotriva sârbilor şi discrepanţa de interese între regiunile bogate şi cele sărace din spaţiul comun. Dacă vom avea în vedere şi documentul din 1986, elaborat de Academia Sârbă de Ştiinţe, cunoscut sub numele de SANU, (abrevierea sârbă a numelui Academiei) privind situaţia economică şi politică a Iugoslaviei în acea perioadă, putem avea un tablou mult mai amplu a ceea ce înseamnă dispută şi conflict în Balcani. Practic, Memorandumul Academiei sârbe conclude că „situaţia obiectivă a Iugoslaviei sugerează o criză care foarte bine poate să culmineze cu tulburări sociale cu consecinţe impredictibile, ce nu exclud un rezultat catastrofic, cum ar fi disoluţia statului iugoslav, ce va permanetiza conflictele”. Relevant de remarcat: profeticele analize citate mai sus au prefigurat disoluţia şi conflictele, fără să preconizeze, însă, şi soluţii, ci numai cauze şi evaluări. Şi din acest considerent, conflictele balcanice au, din păcate, şi acum actualitate, deşi dorinţa de linişte şi siguranţă este vizibilă şi dorită. În timpul războiului din Bosnia, circula o legendă, care reprezenta starea de spirit a timpului: pe clădirea poştei centrale, ornamentată cu vulturi imperiali, din Sarajevo a apărut, într-o noapte, scris cu graffiti „Aici e Serbia“; a doua zi apărea „Aici este Bosnia“, iar a treia zi „Idioţilor, aici este o poştă”. Comentariile sunt de prisos… cu excepţia propunerii istoricului şi eseistului englez Timothy Garton Ash pentru un nou graffiti, care să aducă realitatea la zi: „Aici e Europa”. Un îndemn către pace, de care are nevoie o regiune atât de zbuciumată.

Dr. Vasile Leca

Analist diplomatic

 

Grigoraş Dinicu, un violonist de excepţie

Reporter: editura June - 17 - 2012 Comments Off on Grigoraş Dinicu, un violonist de excepţie

Vlăstar al unei vechi şi vestite familii de lăutari şi muzicieni care au jucat un important rol în dezvoltarea vieţii muzicale bucureştene la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX, Grigoraş Dinicu s-a născut la Bucureşti, la 3 aprilie 1889. Atmosfera muzicală în care a crescut l-a îndemnat pe Grigoraş să se dedice muzicii. La vârsta de 13 ani, s-a înscris la Conservator, la clasa de vioară. După patru ani, a absolvit cursurile în mod strălucit. La examenul de diplomă, care s-a ţinut în sala Ateneului Român, Grigoraş a prezentat în „bis” „Hora staccato”, creaţie proprie. Încă de pe atunci se conturau căile dezvoltării sale ulterioare.

Violonist de exceptie, cu un sunet generos, frumos, vibrant, catifelat, a ridicat arta lautărească românească la înălţimi neatinse de nici un alt interpret român din prima jumătate a sec. XX. A trecut cu o uşurinţă surprinzătoare de la muzica populară şi lăutărească la marile lucrări concertante din repertoriul clasic şi romantic universal. Tehnica naturală impecabilă, împinsă până la virtuozitate, i-a permis lui Grigoraş Dinicu să abordeze un repertoriu variat, de la cele mai dificile piese lăutăreşti până la cele mai pretenţioase partituri clasice. A cântat şi s-a bucurat de preţuirea celor mai de seamă personalităţi ale epocii (Weingartner, Thibaud, Heifetz, Casals, Kreisler). A întreprins turnee artistice în Franţa, Austria, Polonia, Germania, Anglia, SUA, Olanda, Belgia, Grecia, Rusia.

În ceea ce priveşte creaţia sa muzicală, amintim că „Hora staccato” o fost luată şi introdusă în repertoriul său concertistic de Jascha Heifetz, renumit violonist american, a fost orchestrată de compozitorul bulgar Pancio Vladigherov, iar compozitorul şi dirijorul român Constantin Bobescu a prelucrat-o pentru voce şi orchestră. De asemeni, a compus lucrări de café-concert, improvizaţii, hore, sârbe, valsuri, polci.

De-a lungul carierei sale a fost concert-maestru al Orchestrei simfonice „Pro-Arte” din Bucureşti (1938-1940). A concertat cu formaţii proprii la Green-Park Hotel – Londra (1928), Ambassadeur – Paris (1929), Royal – Palace şi Casino – Osdende (1929), Empire – Monte Carlo (1931). A colaborat cu Filarmonica şi cu Orchestra Radio din Bucureşti, sub bagheta lui George Georgescu, Ionel Perlea, Alfred Alessandrescu, Egizio Massini.

Arta sa a fost apreciată unanim. A fost distins cu Ordinele „Coroana României”, în gradul de ofiţer (1922) şi „Steaua României”, în gradul de cavaler (1926), Medalia „Bene-Merenti” cls. I (1930), cu titlurile „Officier d’Academie Française” (1933) şi „Officier d’Instruction Publique” (1937), cu Ordinul Meritului Cultural (1936).

În anul 1947, o boală necruţătoare l-a silit pe Grigoraş Dinicu, ajuns la apogeul carierei sale artistice, să-şi înceteze orice activitate. La 5 august 1948 a închis ochii acest mare artist român, a cărui valoare a fost recunoscută în întreaga lume.

 

Mareşalul Averescu, importantă personalitate politică

Reporter: editura June - 17 - 2012 Comments Off on Mareşalul Averescu, importantă personalitate politică

Fără nici o umbră de îndoială, Alexandru Averescu, general al Armatei Române, apoi Mareşal onorific, om politic de relevanţă al perioadei interbelice, este o figură emblematică a generaţiei eroice care a înfăptuit Statul naţional unitar, altfel spus, este unul dintre întemeietorii României Mari. Asta nu înseamnă că generalul Averescu ar fi fost un perpetuu erou, înconjurat de nimbul marilor conducători, deşi, la un moment dat, atunci când gloria sa ajunsese la apogeu, era adulat, perceput de cei mai mulţi dintre români ca un Mesia salvator, denumit de sutele de mii de veterani ai Marelui Război „Taica Averescu”; nici nu putea să fie, deoarece ilustrul militar a intrat în politică.

Oamenii obosiseră şi nu doreau decât linişte şi bunăstare. Situaţia în România, fostă „Mică”, devenită „Mare”, se complicase tocmai din cauza împlinirii neaşteptate a unui program naţional major – acela al reîntregirii Patriei. România de după noiembrie 1918 nu mai putea fi România nici din cumplita perioadă a Păcii de la Buftea, al cărei act premergător, Armistiţiul, fusese semnat chiar de eroul de război Averescu, dar nici România de dinaintea intrării sale în conflictul mondial. Era o altă ţară, cu teritoriul mai mult decât dublat, cu minorităţi religioase şi naţionale semnificative, cum nu cunoscuse niciodată. Toate acestea aduceau probleme greu de înţeles, dar şi mai greu de soluţionat. Era nevoie de un om care să întruchipeze în persoana sa spiritul de sacrificiu personal pentru binele colectiv, carisma, autoritatea şi corectitudinea unui adevărat şef militar, dar şi imaginea unui conducător de popor, chiar paternalist fiind. Acesta era generalul Averescu în acel moment. A fondat Liga Poporului în aprilie 1918, la o lună după ce a lăsat locul politicianului Al. Marghiloman, germanofil convins, să semneze umilitoarea Pace de la Buftea. Era semnul nesupunerii în faţa vicisitudinii istoriei. După ce condusese Armata Română în bătăliile de la Oituz şi Mărăşti, Alexandru Averescu întrevedea o soluţie a continuării rezistenţei prin politică. Nu putem şti ce s-ar fi întâmplat dacă nu survenea catastrofa militară a Germaniei, spre sfîrşitul anului 1918. Un lucru este sigur: generalul Averescu a avut o strălucită intuiţie de politician.

În mai 1920, partidul său, Partidul Poporului, obţine o victorie răsunătoare în alegerile care au deschis drumul unei reforme agrare şi a unei Constituţii democratice. Izbânda omului politic Alexandru Averescu se baza pe uriaşul său prestigiu militar. Lumea ţărănească, în primul rând, care furnizase contingentele de front, ştia că Averescu are capacitatea de a rezolva ceea ce părea irezolvabil. Era convingerea unor foşti soldaţi care trăiseră evenimente militare cruciale şi care din catastrofe deveniseră victorii tocmai datorită calmului şi talentului militar al generalului Averescu. Numai că această glorie militară, acest prestigiu câştigat în lupte grele nu puteau să fie omologate în politică. Aşa se face că, în decembrie 1921, prin demisia lui Take Ionescu, ministrul său de Externe, guvernul cade, iar cariera sa politică intră în declin, deşi, atâta vreme cât a stat alături de Ion. I.C. Brătianu, a mai avut prilejul să fie prim–ministru şi să ocupe diferite poziţii de decizie. Despărţirea sa de marele om politic liberal îl scoate cu totul în afara centrului de putere, mai cu seamă după ce, în 1927, pierde alegerile, iar Partidul Poporului iese de pe scena politică. O lecţie aspră, pe care marele patriot o primeşte în tăcere.

Sprijinul său pentru revenirea lui Carol al II-lea pe tron, în 1930, este răsplătit cu acordarea titlului de Mareşal, fiind, alături de Constantin Prezan şi, mai târziu, Ion Antonescu, unul dintre cei trei Mareşali pe care i-a avut România vreodată. Intuiţia politică a militarului, în aproape anarhia sfârşitului de război, l-a făcut să ia măsuri salvatoare pentru ţară – unificarea monedei şi reforma fiscală, reforma agrară şi unificarea administraţiei. Erau exact măsurile ce se cereau de la un om de stat. Numele său este legat, din păcate, şi de reprimarea Răscoalei din 1907, dar şi de soluţionarea crizei regale prin instituirea Regenţei, în 1926, şi sprijinirea lui Mihai I în dreptul acestuia de a fi moştenitorul tronului.

Alexandru Averescu este un personaj simbol în procesul de unificare a ţării după primul război mondial, o figură ilustrativă a procesului politic interbelic, un militar căruia Patria îi este recunoscătoare.

Eugen Uricaru

Intre „nu ne vindem ţara” şi „pământ să cumpere cine vrea să-l muncească”- Un conflict păgubos

Reporter: editura June - 17 - 2012 Comments Off on Intre „nu ne vindem ţara” şi „pământ să cumpere cine vrea să-l muncească”- Un conflict păgubos

Revista noastră propune în dezbatere o problemă ce afectează o mare parte a populației țării

Agricultura românească, încotro?

între „nu ne vindem ţara” şi „pământ să cumpere cine vrea să-l muncească”- Un conflict păgubos

În ultimii 20 de ani, în România au fost înregistrate peste jumătate de million de procese generate de aplicarea legii funciare. Patimi, conflicte, discordie, blesteme peste garduri şi ţarini, toate pentru pământ. Marile exploatări agricole ale CAP-urilor şi IAS-urilor au fost fărâmiţate în milione de parcele, în numele unui drept legitim, dreptul la proprietate. Apoi a venit pasul următor: avem o bucată de pământ, ce facem cu ea? Unii au început să lucreze pământul, alţii l-au lăsat de izbelişte, alţii l-au vândut, fiecare după cum i-a dictat propriul interes şi, mai ales, putinţa. Numai că timpul a adus şi efecte discutabile ale fărâmiţării fondului funciar. Iar conflictul nu s-a stins, ci tinde să se aprindă iar, cu implicaţii mult mai vaste, pentru că în noul cadru a intrat Uniunea Europeană şi politica agricolă a acesteia, etichetată drept discriminatorie pentru ţările din est. Ultima dezbatere este legată de faptul ca de la 1 ianuarie 2014, conform directivei europene, comerţul cu pământ va fi liberalizat, în sensul că străinii vor putea achiziţiona, fără condiţii prealabile, comerciale sau de rezidenţă, pământ în România. E bine? E rău? Părerile sunt împărţite, ca şi soluţiile. Se susţine necesitatea înfiinţării unei bănci funciare care să cumpere parcelele de pământ şi să le comaseze în exploataţii mari, apoi să le concesioneze străinilor. Întrebările curg firesc: cu ce bani va achiziţiona statul pământ? Ce se întâmplă cu terenurile comasate deja de particularii care aşteaptă investitorii?

Întrucât este vorba despre o problemă ce afectează o mare parte a populaţiei ţării, revista noastră a intervievat actuali şi foşti propietari de pământ, cu rugămintea de a-şi exprima părerea cu privire la liberalizarea pieţei funciare începând cu 31 decembrie 2013.

PĂMÂNT NU SE VINDE, SE CUMPĂRĂ”, se aude vocea ţăranilor

Imediat după revoluţie, mi-am dat seama că pământul ajunsese o valoare, cu toate că bătrânii satelor au început să-şi vândă loturile retrocedate pe care aveau numai adeverinţe de proprietate. Eu am învăţat de la tata că pământul nu se vinde, se cumpără, fiind o valoare sub orice regim politic. Aşa am achiziţionat circa 30 de hectare şi m-am dedicat culturilor mari: grâu şi porumb. Am luat în arendă tot pe atâtea hectare şi am trecut la treabă. Următorul pas a însemnat cumpărarea de utilaje. Am apelat la o bancă şi am luat toate maşinile, noi, de la fabrica Ceahlăul Piatra Neamţ, azi doar o amintire”. (Vasile Gherasim – Luduş, jud Mureş).

Noi toţi am muncit prin Franţa şi Spania. Am avut şi nişte pământ, moştenire, cam 10 hectare, apoi am mai cumpărat şi am început să facem ce am văzut pe la alţii. Acum, muncim cam 70 de hectare, toată familia. Primim subvenţie şi de la Guvern şi de la UE, cam 100 euro de hectar pentru grâu şi porumb. Am primit banii în avans, ceea ce a fost bine, am avut de combustibil, seminţe… O să mai cumpărăm cam până la 100 de hectare. Cam atât poate lucra o familie. Deci, noi ne străduim să mai cumpărăm, nu să vindem” (Gheorghe Balint, Slatina).

Investiţia în pământ şi agricultură sunt singurele lucruri care au mai rămas certe pe lumea asta. În rest, nimic nu e sigur. Un serviciu poţi să îl pierzi oricând, pe când pământul, dacă îl munceşti, îţi asigură traiul. Familia mea creşte vaci, acum 6 ani aveam două, acum sunt 70. Am locuit în Timişoara 30 de ani, apoi am rămas şomer şi am decis să vindem tot ce aveam la oraş şi să ne ducem în satul în care m-am născut eu. A fost cea mai bună decizie. N-am vândut pământul, ci am mai cumpărat ceva“ (Nicolae Surdu, Bogheşti, jud. Bacău)

Pe aici, pe la noi, pământul l-a luat un cetaţean arab. Zece ani a tot cumpărat pământ de la ţărani sau l-a luat în arendă. Cei care l-au vândut acum se cam zgârăie pe ochi, ca ăia de l-au dat în arendă primesc în fiecare an bani şi produse. Ăia care l-au vândut au terminat banii şi acum se duc să muncească prin Spania şi Italia, tot la pământ.” (Dorin Stuparu, Izvoarele, Giurgiu)

SĂ VINDEM PĂMÂNT STRĂINILOR, CĂ EI ŞTIU CE SĂ FACĂ CU EL”, afirmă alţii

După ce s-au desfiinţat şi CAP-ul şi IAS-ul, ce să mai facem cu pământul? Cu ce să îl muncim? L-am luat înapoi, că ni l-a dat, dar l-am vândut unui italian. A adunat pământul de la toţi si acum face agricultură adevărată pe sute de hectare. Statul ne-a dat pământul înapoi şi ne-a lasat de izbelişte. Nici bani, nici animale, nici utilaje, nici seminţe. Nici iarba nu mai creştea pe el, că era în drumul vitelor către islazul comunal”. (Alexandru Ciocâlteu, Teleorman)

Pe de-o parte, noi am fost norocoşi, ca l-am putut vinde. Am aşteptat ani şi ani până ce am primit titlurile de proprietate. Şi titlurile nu erau suficiente pentru vânzare. Întabularea, notarul, topograful, toate au costat bani. De ce trebuia să plătim noi? Pământul e al ţării, nu plecăm nicăieri cu el… Cel care l-a cumpărat a platit şi toate formalităţile. Putem spune că am avut noroc. Cine a avut bani să îl lucreze, l-a păstrat, cine nu… l-a vândut. Alţii îl ţin nelucrat şi asta e un mare păcat! Ne bate Dumnezeu, că alţii mor de foame pe lumea asta!” (Ana-Maria Ghiţă, Giurgiu)

Eu nu înţeleg de ce toată tevatura asta cu nu ne vindem ţara! E vorba de exploatarea pământului, că nu pleacă nimeni cu pământul în camioane. Nu suntem în stare să facem agricultură! Mâna de lucru a plecat peste hotare, utilajele sunt scumpe, băncile nu dau credite şi dacă dau, te trezeşti îngropat în datorii. E nevoie de investiţie mare în pământ ca să rodească eficient. Cu ce să faci agricultură? Cu doi moşi şi două babe neputincioase, cu un măgar vai de capul lui?” (Marin Antemir, Izvoarele, jud. Giurgiu)

Nu sunt de acord ca străinii să cumpere pământul, dar e bine să îl concesioneze. Chiar şi pe 50-100 de ani. Statul român să cumpere pământul de la cei care vor să vândă, apoi să facă exploataţii mari şi să îl concesioneze cui are bani să investească şi să îl lucreze. Aşa o să devenim iar grânarul Europei”. (Bogdan Ene, Bucureşti)

Cu ce mă încălzeşte pe mine un câmp plin de buruieni ecologice? Am văzut cum arată terenurile cultivate de străini… şi mi s-a făcut ruşine că suntem neam de ţărani, de-ăia care se laudă că veşnicia s-a născut la sat. Doar vorbe! Suntem contemporani cu ultima generaţie de ţărani. Lumea se schimbă. Jos pălaria în faţa străinilor care au adunat pământul de la ţărani, bucată cu bucată, şi acum fac agricultură ca la carte. Cred că de fapt ne deranjează că străinii au reuşit şi noi am eşuat…” (Adrian Sima, Bucureşti)

Politica agricolă comunitară este discriminatorie

Ţările nou intrate în UE, printre care se numără şi România, beneficiază de o schemă de plăţi diferită faţă de cea aplicată vechilor membri ai Uniunii. Astfel, vechile state UE primesc subvenţii în funcţie de un criteriu istoric (sume anuale fixe), iar noilor state intrate li se aplică un alt criteriu: plata pe suprafaţa agricolă. Dar fermierii din Europa Centrală şi de Est nu mai sunt dispuşi să accepte politici pe care le consideră discriminatorii din partea Uniunii Europene şi cer echitate în alocarea de subvenţii, după cum afirmă Federaţia Naţională a Producătorilor Agricoli din România (FNPAR). „Nu putem concura pe aceeaşi piaţă, în condiţiile în care un fermier francez primeşte o subvenţie de circa 600 de euro, iar în regiunea noastră valoarea medie este de 150 de euro”, consideră preşedintele FNPAR, Viorel Matei, punctând îngrijorarea fermierilor cu privire la modul în care Comisia Europeană, prin propunerile legislative de reformă a Politicii Agricole Comune, promovează redistribuirea plăţilor directe la hectar, păstrându-se „dreptul istoric” (statele occidentale, precum Franţa şi Germania, fiind avantajate, în detrimentul noilor ţări membre – România, Polonia, Ungaria, Slovacia etc). De altfel, reprezentanţii producătorilor agricoli din România, Ungaria, Polonia, Cehia, Slovacia, Croaţia, Lituania, Letonia şi Estonia s-au întâlnit, la Budapesta, pentru a identifica strategiile de sensibilizare a Comisiei Europene privind includerea în Politica Agricolă Comunitară (PAC) 2014-2020 a unor măsuri de reducere a decalajelor actuale şi a procedeelor care defavorizează net noile state membre. „Ultimii cinci ani din regulamentual actualei PAC s-au dovedit a fi o dezamăgire pentru majoritatea ţărilor noastre. Mărimea şi puterea agriculturii noastre, în cele mai multe cazuri, au pierdut teren, în loc să continue să se dezvolte, iar veniturile fermierilor noştri au scăzut”, se arată în declaraţia comună a fermierilor, care adaugă că propusa direcţie a Comisiei nu cuprinde nici o schimbare majoră faţă de sistemul actual.

Exploatări mari sau exploatări mici?

Cel mai mare neajuns al agriculturii est-europene este considerat de mulţi specialişti fragmentarea excesivă. Dar şi aici părerile sunt împărţite. Elinor Ostrom, laureată a Premiului Nobel pentru Economie, consideră că dezmembrarea terenului agricol în loturi mici a fost „o gravă eroare” a multor state foste comuniste din estul Europei. La rândul său, Mihail Dumitru, preşedintele Comisiei Prezidenţiale pentru Agricultură, este de părere că fermierii români vor rezista în economia de piaţă doar prin asociere: „Peste 70% din agricultura rurală nu este integrată în economia de piaţă şi produce tot ca pe vremuri, pentru consumul familiei”. Fostul ministru al Agriculturii, Stelian Fuia, are aceeaşi opinie: „După 20 de ani de fărâmiţare a patrimoniului agricol, trebuie să vedem că Ceauşescu n-a fost tâmpit cu asocierea în cooperativă şi că fără asociere irosim potenţial agricol. Asta este risipa prin fărâmiţare”.

În schimb, comisarul european pentru Agricultură, Dacian Cioloş, crede că reducerea numărului de ferme de semi-subzistenţă nu este nici pe departe o soluţie, ci orientarea lor spre economia de piaţă ar fi mult mai folositoare: „Sunt regiuni întregi în Uniunea Europeană unde fermele mici au un rol crucial, nu numai pe plan economic, ci şi pe plan social şi de mediu”, argumentează oficialul european, pledând pentru acordarea de sprijin pentru acest tip de entităţi, chiar dacă admite că, totuşi, „Comisia Europeană susţine asocierea producătorilor”.

În loc de epilog

O întrebare domină. Statele est-europene, marcate de decalaje, de fărâmiţarea terenurilor, de mentalitatea învechită şi, nu în ultimul rând, de greutăţile crizei, vor cădea din nou la mijloc în „jocurile” celor mari, care urmăresc „partea leului” din subvenţiile agricole comunitare? Pe de altă parte, fără subvenţii, are şanse agricultura estului să prindă din urmă occidentul şi să contribuie la rezistenţa Europei în faţa unei epoci în care foametea este unul dintre cele mai grave spectre?

Violeta Scurtu

 

Mustafa Kemal Atatürk, un reformator vizionar

Reporter: editura June - 17 - 2012 Comments Off on Mustafa Kemal Atatürk, un reformator vizionar

În ziua de 1 noiembrie 1922, Marea Adunarea Naţională a Turciei vota, cu o majoritate zdrobitoare, abolirea sultanatului. După semnarea, la 24 iulie 1923, a Tratatului de la Lausanne, care recunoştea Turciei nu doar teritoriul anatolian actual, ci şi strâmtorile, precum şi sud-estul Traciei, până la fluviul Mariţa, a urmat, la 29 octombrie 1923, proclamarea solemnă a Republicii Turcia, cu capitala la Ankara. Astfel, în decursul a doar un an, un nou stat modern apărea pe ruinele străvechilor imperii ale Orientului Apropiat.

Toată această reaşezare a plăcilor tectonice ale Asiei şi Europei nu are cum fi disociată de numele şi personalitatea fondatorului Turciei moderne, Mustafa Kemal Atatürk (adică, în limba turcă, „Mustafa cel Perfect, tatăl tuturor turcilor”), militar, om politic şi reformator vizionar, întemeietorul şi primul preşedinte, între 1923 şi 1938, al Republicii Turcia. Prin acţiunea lui, Atatürk nu a modificat doar destinul istoric al patriei sale, ci a remodelat întreaga configuraţie a sud-estului Europei, deschizând calea unui îndelungat proces de integrare europeană a spaţiului balcanic, în întreaga-i diversitate etnică, lingvistică, politică, religioasă şi culturală.

După expresia Enciclopediei Britanice, „istoria modernă a Turciei începe în dimineaţa de 19 mai 1919, când Mustafa Kemal debarcă la Samsun, pe coasta anatoliană a Mării Negre”. Renunţând la mandatul încredinţat de Sultan, el se îndreaptă spre Amaseia, patria antică a geografului Strabon, şi, în faţa unei uriaşe adunări populare, anunţă că, de vreme ce Sultanul este ostaticul Aliaţilor care vor dezmembrarea Turciei, el a decis să se opună şi unuia şi celorlalţi, pentru a-şi salva patria. Ignoră ordinul de rechemare, dar demisionează din armată şi continuă, ca lider civil, să înainteze, în fruntea partizanilor lui, către Erzerum, unde era staţionat Corpul al 15-lea de armată, cu 18.000 de ostaşi, sub comanda generalului Kâzim: acesta se pune la dispoziţia lui Mustafa şi convoacă un Congres al tuturor formaţiilor paramilitare care rezistau contra dezmembrării. La 23 iulie 1919, Mustafa Kemal este ales lider al Congresului de la Erzerum, care adoptă un Pact Naţional, proclamă inviolabilitatea frontierelor otomane din momentul armistiţiului de la Mudros şi instituirea unui guvern provizoriu.

Tratatul de la Sèvres, semnat de Sultan în august 1920, reducea dramatic teritoriul turc în beneficiul Greciei şi al unui stat armean independent. Mustafa Kemal refuză să recunoască acest tratat şi, cu ajutorul Rusiei sovietice, rezistă ofensivei greceşti. La 10 ianuarie 1921, generalul Ismet respinge armata elenă pe fluviul İnönü şi primeşte drept răsplată numele acestei ape ca nume de familie în 1934, când toţi turcii sunt obligaţi să poarte şi nume de familie pe lângă prenumele lor. Cu acelaşi prilej, Mustafa Kemal primeşte onoarea de a se numi Atatürk, „părintele turcilor”.

Asumând comanda supremă a războiului contra Greciei, Mustafa suscită o rezistenţă necruţătoare şi brutală şi se confruntă victorios cu trupele aliate care apărau interesele Eladei. Izbuteşte să obţină două victorii decisive, la Sakarya (23 august –13 septembrie 1921) şi la Izmir (26 august – 9 septembrie 1922). Cu ajutorul armatei sovietice, armenii, părăsiţi de armatele franceză şi italiană, fuseseră zdrobiţi încă din noiembrie 1920; curând, Rusia Sovietică devenea primul stat care a recunoscut oficial guvernul naţionalist de la Ankara.

La 1 noiembrie 1922, Marea Adunare Naţională vota abolirea sultanatului şi Mustafa Kemal se putea consacra reformării şi modernizării Turciei, cu sprijinul partidului pe care îl constituia în 1923, cu numele de Partidul Republican al Poporului. Partidul adopta un program al celor şase săgeţi: republicanism, naţionalism, populism, etatism (industrializare prin intermediul proprietăţii de stat), secularism şi revoluţie permanentă, cu sensul unor modificări permanente în civilizaţie şi în comportamentul social. Dintre aceste şase puncte de program, cele mai spectaculoase au fost cele legate de secularism – închiderea tuturor şcolilor religioase, a tribunalelor religioase, interzicerea Frăţiilor musulmane şi, în 1925, interzicerea fesului, turbanului şi vălului pentru femei. Mustafa Kemal a făcut atunci un turneu de conferinţe în zonele cele mai conservatoare ale Anatoliei purtând pălărie, ceea ce a provocat o criză a fetrului la Istanbul, unde toţi bărbaţii s-au precipitat să-şi comande pălării.

Susţinut şi de soţia sa, Latife Hanim, cu care se căsătorise în 1923, Mustafa Kemal iniţiază importante măsuri de emancipare a femeilor, care primesc drepturi civile şi politice complete, inclusiv dreptul de a fi alese în Parlament. Poligamia este abolită, învăţământul se deschide pentru toate fetele, căsătoria devine o instituţie civilă bazată pe contract, divorţul e recunoscut ca act civil. În mai puţin de şase luni, din februarie până în iunie 1926, Turcia a adoptat Codul civil elveţian, Codul penal italian şi Codul comercial german, obligând societatea turcă la un spectaculos salt în modernitate.

O reformă de proporţii este şi cea a scrierii, Atatürk impunând, după şase secole, în noiembrie 1928, înlocuirea scrierii arabe – care avea un caracter esenţialmente sacru, fiind scrierea prin care s-a transmis Coranul – cu alfabetul latin, precum şi înlocuirea calendarului tradiţional musulman al Hegirei cu calendarul gregorian. Din nou, Atatürk porneşte într-un circuit de conferinţe şi, cu creta pe tablă, arată în fiecare sat cu cât e mai simplă scrierea latină faţă de cea arabă.

În relaţiile internaţionale, Turcia renunţă la iredentism, îşi consolidează relaţiile cu Marea Britanie, semnând, în 1926, un tratat prin care renunţa la revendicarea regiunii Mosul, în schimbul a 10% din petrolul produs aici. Chiar şi cu Grecia, Turcia şi-a normalizat raporturile, încurajând schimburile de populaţie, astfel că, la finele anului 1930, cele două ţări semnează primul lor tratat de prietenie. Turcia se aliniază acum politicii europene post-versailleze: în 1932, devine membră a Ligii Naţiunilor, în 1934 semnează cu România, Grecia şi Iugoslavia Pactul Înţelegerii Balcanice sau Antanta Balcanică – alianţă formată la 9 februarie 1934, cu un caracter defensiv, în armonie cu Mica Înţelegere sau Mica Antantă, formată din Iugoslavia, România şi Cehoslovacia. Ideea principală a acestor înţelegeri a fost de a crea o zonă tampon între Rusia si vest.

Garant al tuturor acestor reforme şi al caracterului laic al statului turc a fost armata turcă, ea căpătând o misiune de factor de mediere care asigura buna funcţionare a instituţiilor civile. Armata s-a dovedit esenţială încă din primii ani, reuşind să înăbuşe în sânge atât revoltele islamiste ale kurzilor, cât şi tentativa de lovitură de stat din 1926, când nu mai puţin de 13 lideri ai răsculaţilor au fost spânzuraţi.

Turcia reformată nu era, aşadar, o Turcie prea democratică: în 1930, Atatürk încearcă să susţină crearea unui partid de opoziţie sub conducerea unui apropiat al său, Ali Fethi, dar noua formaţie are un succes atât de fulgerător, încât renunţă repede şi striveşte noua mişcare cu brutalitate. Atatürk însuşi se retrage tot mai departe de contemporanii săi, în fosta reşedinţă a sultanilor de la Istanbul, palatul Dolmabahçe, unde şi sfârşeşte din viaţă, la 10 noiembrie 1938. Un cortegiu în acelaşi timp funebru şi triumfal, ca odinioară cel al lui Alexandru cel Mare, traversează întreaga Turcie, de la Istanbul la Ankara, unde un mausoleu fastuos îl adăposteşte până azi, păstrând în piatră amintirea acestui ctitor care a redefinit istoria şi perspectiva patriei sale.

Pretutindeni în Turcia, Atatürk este prezent şi azi. Chiar şi cei care îi contestă opera – nu puţini în zilele noastre, când şi caracterul secular al statului turc, şi naţionalismul modernizator iniţiat de primul preşedinte al Turciei, şi rolul armatei sunt contestate atât din direcţia islamiţilor conservatori, cât şi din cea a forţelor pro-europene – figura lui rămâne punctul de pornire al oricărui program politic. Efigia lui, prezentă în fiecare cămin, vizibilă pe orice bancnotă, este încă monumentul de referinţă al statului turc.

Prof. dr. Zoe Petre

 

Moldova sub ocupaţie sovietică

Reporter: editura June - 17 - 2012 Comments Off on Moldova sub ocupaţie sovietică

Basarabia după Unire. Odată cu destrămarea Imperiului ţarist şi reunirea Basarabiei cu România, prin decizia Sfatului Ţării, din 27 martie 1918, Tratatul ruso-turc semnat la 16 mai 1812 la Bucureşti intra în desuetudine. După 106 ani, prin revenirea la patria-mamă, Basarabia dobândea un nou statut, care trebuia consfinţit printr-o recunoaştere internaţională.

Prima recunoaştere oficială a unirii Basarabiei cu România a venit din partea Consiliului Suprem al Conferinţei de Pace de la Paris, din 3 martie 1920. Această Hotărâre a fost întărită prin Tratatul semnat la 28 octombrie 1920 de Marea Britanie, Franţa, Italia şi Japonia, pe de o parte, şi România pe de altă parte, act prin care era recunoscută unirea. Au urmat alte acorduri internaţionale (Pactul Briand – Kellogg, din 27 august 1928, sau convenţiile semnate la Londra, la 3 şi 4 iulie 1933), care aveau o semnificaţie specială şi pentru statutul internaţional al Basarabiei, fapt remarcat şi de presa vremii din numeroase state europene. Ziarul Echo de Belgrad, de pildă, scria, la 5 iulie 1933: „Guvernul de la Moscova nu a voit să recunoască de jure realipirea Basarabiei la România, dar recunoaşte de facto frontiera Nistrului şi, de aceea, este un mare succes diplomatic pentru România”. La rândul său, Journale des Nations (Geneva), din 6 iulie 1933, consemna: „Pactul pune capăt singurei dispute certe care mai întuneca orizontul Europei orientale, aceea a Basarabiei”. Noul climat din relaţiile cu URSS a permis României stabilirea de relaţii diplomatice normale cu această ţară (iunie 1934) şi sprijinirea admiterii ei ca membru al Societăţii Naţiunilor, în toamna aceluiaşi an. Prin aderarea la Societatea Naţiunilor, URSS se obliga, potrivit art. 10 al Pactului organizaţiei, să respecte şi să apere integritatea teritorială a celorlalţi membri, împotriva oricărei agresiuni externe. Aceasta constituia o garanţie în plus şi pentru frontiera României pe Nistru, deoarece, aşa cum consemna istoricul Alexandru Boldur, reprezenta o dovadă că Uniunea Sovietică „ţine seama de starea de fapt şi s-a angajat a o respecta şi a se abţine de la orice agresiune împotriva României”… (A. Boldur, Statutul internaţional al Basarabiei, Chişinău, Tipografia „Tiparul Moldovenesc”, 1938, p. 22).

Sub ocupaţie sovietică. În toamna anului 1939, la umbra Pactului (Ribbentrop-Molotov) semnat cu Germania nazistă, URSS îşi încalcă angajamentele internaţionale de a renunţa la folosirea forţei şi începe să se războiască cu vecinii pentru revendicări teritoriale. După Polonia (septembrie 1939) şi Finlanda (martie 1940), în urma notelor ultimative din iunie 1940, România este silită şi ea să se supună dictatului Moscovei, iar nordul Bucovinei, ţinutul Herţa şi Basarabia intră sub ocupaţie sovietică. De fapt, URSS nu s-a împăcat niciodată cu pierderea Basarabiei. În 1924, la şase ani de la unire, după eşuarea încercărilor de înfiinţare a unei „Republici Sovietice Basarabene” (1919), sovieticii proclamă în stânga Nistrului Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească (RASSM), în componenţa Ucrainei. RASSM, având capitala mai întâi la Balta, apoi la Tiraspol, reprezenta o enclavă artificială, cu o suprafaţă de circa 7 500 Km2 şi o populaţie cu puţin peste 500.000 de locuitori. În fapt, această enclavă cu pretenţii de statalitate avea ca scop principal să menţină ideea existenţei unei provincii moldoveneşti aparţinând URSS, succesoarea Imperiului ţarist. De altfel, în Memoriul (strict confidenţial) care a premers înfiinţarea RASSM, se sublinia că noua construcţie statală „ar focaliza atenţia populaţiei basarabene şi ar crea pretexte evidente pentru pretenţiile alipirii Basarabiei la Republica Moldovenească”. În scurt timp, RASSM va deveni un spaţiu de unde sunt puse la cale cele mai virulente acţiuni de diversiune şi de propagandă împotriva Regatului Român. Stalin însuşi afirmase, încă din noiembrie 1924: „Dacă Basarabia va fi sub aspect propagandistic pregătită pentru unire cu RASS, ocuparea acestei provincii de către Armata Roşie va putea fi făcută destul de repede”. Pentru Stalin şi Molotov, momentul „unirii Basarabiei cu RASS” a sosit în urma înţelegerilor cu Hitler. Imediat după ocuparea Basarabiei şi nordului Bucovinei de către trupele sovietice, organele politice şi administrative bolşevice din RASSM îşi extind împuternicirile în teritoriul dintre Nistru şi Prut. La 2 august 1940, Sovietul Suprem al URSS aprobă unirea RASSM cu Basarabia şi constituirea, pe această bază, a Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti (RSSM), în componenţa Uniunii Sovietice. Cu această ocazie, a fost operată o nouă amputare teritorială a Moldovei istorice: judeţele Cetatea Albă, Izmail şi Hotin, inclusiv regiunea Cernăuţi şi o parte a actualului raion Briceni au fost anexate în mod abuziv RSS Ucrainene.

O caracteristică generală a ocupaţiei sovietice în RSSM a constituit-o discriminarea sistematică a populaţiei majoritare româneşti, fenomen început din anii 1940-1941 şi accentuat după război. În iulie 1944, de pildă, dintre cei 1.335 de activişti cu munci politice de răspundere din RSSM, majoritatea (1.116) o formau ruşii şi ucrainenii aduşi din alte regiuni ale URSS. Totodată, din cei 69 de membri ai CC al Partidului Comunist al Moldovei, 50 erau ruşi, şase moldoveni şi restul de alte naţionalităţi. Primul basarabean (Simion Grossu) numit în funcţia de prim-secretar al CC al PCM a venit abia în 1980, după patru decenii de ocupaţie sovietică.

Mai grave s-au dovedit acţiunile de anihilare a identităţii naţionale a românilor basarabeni, ce depăşesc ca virulenţă practicile autorităţilor ţariste. Schimbarea echilibrului demografic prin strămutări de populaţie şi anihilarea rezistenţei antisovietice prin arestări, execuţii şi deportări în „regiunile neospitaliere ale URSS” (după expresia primului şef al poliţiei secrete bolşevice, Felix Dzerjinski) au căpătat, în primele decenii ale ocupării Basarabiei de către autointitulaţii eliberatori sovietici, proporţii monstruoase. În noaptea de 12/13 iunie 1941, cu numai o săptămână înainte de izbucnirea războiului germano-sovietic, peste 32.000 de persoane din teritoriile româneşti anexate în 1940 de URSS au fost deposedate de averi şi deportate în Siberia şi Kazahstanul de Sud. În marea lor majoritate, acestea erau persoane înstărite, membri ai principalelor partide politice din România perioadei interbelice, care se opuneau deschis măsurilor de colectivizare şi rusificare declanşate de Stalin. Un al doilea val de execuţii şi deportări s-a desfăşurat în anii 1944-1946, când peste 46.500 de basarabeni şi bucovineni, precum şi circa 9.000 de români din Transnistria au căzut victime ale răzbunării staliniste. La începutul lunii iulie 1949, în cadrul aşa-numitei operaţiuni Sud, alte peste 48 000 de persoane (inclusiv peste 11.000 copii), au fost deportate pe vecie din RSSM în Kazahstanul de Sud, în ţinutul Altai şi regiunile Kurgan, Tiumeni sau Tomsk, ale RSFS Ruse.

O soartă tragică au avut-o biserica şi slujitorii acesteia, care au suferit o dublă opresiune. Pe de o parte, aceasta se datora intoleranţei ateiste a puterii bolşevice, care a sugrumat şi restrâns permanent sfera activităţilor şi credinţelor religioase de orice fel. Pe de altă parte, în cazul Bisericii ortodoxe basarabene era vorba şi de anihilarea spiritului patriotic, naţionalist (proromânesc) şi a atitudinii antisovietice pe care autorităţile le reproşau clerului şi slujitorilor acestuia. În timpul celui de-al doilea război mondial, în Basarabia funcţionaseră aproape 900 de biserici ortodoxe. În 1946, numărul lor scăzuse la 582, iar în 1961, la 327. Un proces asemănător au cunoscut şi celelalte culte. În privinţa mănăstirilor din spaţiul basarabean, situaţia a evoluat la fel de dramatic: de la 24, câte funcţionau în 1945, în mai puţin de două decenii toate au fost complet închise, iar clădirile au primit alte destinaţii. Din toamna anului 1962, singurul lăcaş monastic care a mai funcţionat în Moldova sovietică în timpul regimului comunist a fost mănăstirea Japca (de femei), dar aceasta îşi pierduse caracterul românesc prin aducerea de călugăriţe din Rusia.

În deceniile şapte-nouă ale secolului XX, o acerbă dispută politico-ideologică s-a derulat în relaţiile româno-sovietice, având ca punct nodal aşa-numita „chestiune basarabeană”, îndeosebi tezele istoriografiei sovietice privind existenţa unui popor şi a unei limbi şi culturi moldoveneşti, diferite de poporul, limba şi cultura română. Numeroase documente declasificate în ultimii ani atestă convingător că, în mod sistematic şi la toate nivelurile, oficialii sovietici acuzau orice referiri apărute în publicaţiile din România la isoricul Basarabiei ca reprezentând pretenţii teritoriale la adresa URSS şi punere în discuţie a frontierei de pe Prut.

Un nou destin

La 27 august 1991, cu patru luni înainte de consacrarea oficială a destrămării URSS, Parlamentul de la Chişinău adoptă Declaraţia de independenţă a Republicii Moldova, deschizând calea unui nou destin pentru populaţia basarabeană.

În serialul de articole consacrate Republicii Moldova în 2011 şi în prima parte a acestui an, publicate de revista „Balcanii şi Europa”, am prezentat pe larg mutaţiile şi semnificaţia evoluţiilor pozitive înregistrate în primele două decenii de independenţă ale tânărului stat moldovean. De la „Podul de flori” şi „regăsirea fraţilor cu fraţii” (aprilie 1990), trecută apoi printr-un violent conflict militar pe Nistru, provocat de separatişti (1992), Republica Moldova a parcurs un drum sinuos şi complicat. Câştigurile acumulate într-un timp relativ scurt sunt, însă, certe şi recunoscute de comunitatea internaţională: libertatea de conştiinţă şi de expresie, afirmarea şi consolidarea drepturilor civice şi democratice, schimbarea înfăţişării localităţilor, opţiunea fermă pentru integrarea europeană sunt astăzi realităţi pe care nimeni nu le mai pune la îndoială. Pentru România, prima ţară care a recunoscut independenţa Republicii Moldova, în 1991, relaţia moldo-română a rămas una de suflet, prioritară. Iar dezideratul rostit de preotul basarabean Vasile Ţepordei în 1931, în pofida scurgerii timpului, rămâne de actualitate: „sădirea sincerităţii între fraţii de acelaşi sânge, fără de care nu este posibilă cimentarea sufletească”.

Ioan C. Popa