Radioul Public din România

Dragomir Hurmuzescu
Dragomir Hurmuzescu, părintele radiofoniei în România, a fost fizician și inventator, profesor la Universităţile din Iaşi și Bucureşti, membru corespondent al Academiei Române, fondatorul învățământului electrotehnic din România și colaborator al soților Marie și Pierre Curie. Între multiplele sale activităţi ştiinţifice şi obşteşti, radioul şi radiodifuziunea au deţinut întotdeauna un rol aparte. La sfârșitul anului 1924, profesorul Hurmuzescu a înființat Asociația Prietenii Radiofonieiîn cadrul Institutului Electrotehnic (înființat tot de el), iar în 1925 a reunit un grup de radioamatori care au acţionat pentru înființarea unui radio național. În acelaşi an, la 19 noiembrie, a avut loc și prima emisiune în limba română cu un post de tip Levy, de 50 de wați. Peste alţi doi ani, Dragomir Hurmuzescu emitea pe lungimea de undă de 350 de metri, emisiuni pentru 2.000 de abonați, de două ori pe săptămână.
În 1927 se constituie Societatea de Difuziune Radiotelefonică din România, care, din 4 aprilie 1936, devine Societatea Română de Radiodifuziune.
Dragomir M. Hurmuzescu (13 martie1865 – 31 mai1954) provine dintr-o familie obișnuită, fiind fiul cel mare a lui Martin Hurmuzescu, funcționar al Poștei, și al Profirei, casnică. La terminarea Colegiului Sfântul Sava urmează cursurile Facultății de Științe a Universității din București, până în 1887. Prin concurs obține o bursă la Universitatea Sorbona, din Paris, unde devine licențiat în Fizică, după ce încheie studiile ca șef de promoție în laborator alături de Maria Sklodowska-Curie și Pierre Curie. Este ales membru al Societății Franceze de Fizică, al Comitetului Savanților Străini din Franța și al Societății Fizicienilor Germani, iar la 28 aprilie 1896 obţine titlul de Doctor în fizică. Reîntors în ţară în acelaşi an, este numit conferențiar de Matematici generale la Facultatea de Științe a Universității din Iași și profesor de Fizică, apoi director, la Liceul Internat. În paralel, îşi continuă activitatea ştiinţifică de cercetare şi aplicaţii. În 1894 inventează un izolator alcătuit pe baza unui amestec de sulf și parafină, folosit în construcția electroscoapelor, numit dielectrină, și electroscopul numit electroscopul Hurmuzescu. În 1901 realizează experimentele de comunicație prin radio ale lui Guglielmo Marconi şi Alexandr Popov. Între 1904-1907 este secretar general al Ministerului Instrucțiunii Publice, unde proiectează o reorganizare a învățământului științific liceal. În 1910 inițiază înființarea unei școli de electricitate, demers care stă la baza fondării, în 1913, a Institutului Electrotehnic din Iași.

În 1926, Dragomir Hurmuzescu a creat la Bucureşti prima staţie de radiodifuziune din ţară. În aceeaşi perioadă, el a făcut şi primele încercări de transmisie prin telegrafie fără fir. La 1 noiembrie 1928 a fost realizată cea dintâi transmisiune radiofonică a postului Radio Bucureşti, la ora 17:00.
Biografia sa sbuciumată consemnează că la 16 martie 1937, la vârsta de 72 de ani, Hurmuzescu părăsea viaţa politică, în toamna lui 1937 se pensiona, iar în 1948, regimul decidea eliminarea sa din rândul membrilor Academiei. Aproape uitat şi desconsiderat de autorităţile vremii, s-a stins din viaţă la masa de lucru, în timp ce îşi redacta memoriile, la 31 mai 1954, la Bucureşti. Ca reparaţie postumă, în 1965, la împlinirea a 100 de ani de la naştere, UNESCO l-a omagiat pe marele savant român printr-o sesiune ştiinţifică mondială, iar în 1990 a fost reprimit, post-mortem, în rândul membrilor Academiei Române. Pentru a-i onora memoria, unul din premiile Academiei Române – cel în domeniul ştiinţelor fizice – îi poartă astăzi numele.