NUMARUL
197-198
Se cunoaște că, în ultima perioadă, dezbaterile din țări membre ale Uniunii Europene au abordat ...
Ca în fiecare an, în luna decembrie sunt comemorate victimele Revoluției din 1989: aproape 1.000 ...
După 1989, am avut surpriza ca în România să izbucnească uitatele conflicte inter-etnice. Nu știam ...
- spre Vest sau spre Est? - Au trecut mai bine de șase luni de la ...
Reprezentant al unei biserici străvechi, Preafericitul Părinte Neofit, Patriarhul Bulgariei, figurează printre liderii religioși importanți ...
Republica Populară Chineză, țara cea mai populată din lume, și Federația Rusă, țara de pe ...
Africa a încetat de mai multe decenii să fie „continentul sărăciei”, iar marile puteri ale ...
Schimbarea numelui țării este un proces complicat atât intern, cât și la nivel internațional. De ...
În fiecare an, în toată lumea se înregistrează peste un miliard de călătorii în străinătate. ...
Institutul Cultural Turc „Yunus Emre” a aniversat zece ani de la înființare în România. Cu ...
Limbajul diplomatic al celor aflați la putere suportă tranziții ciudate atunci când este vorba despre ...
Complexul comercial „Dragonul roșu”, din cadrul „NIRO Investment Group”, a lansat o nouă campanie umanitară ...

Articole din categoria ‘Sfârşit de an 2011/Început de an 2012’

Balcanii aşteaptă integrarea

Reporter: editura December - 12 - 2013 Comments Off on Balcanii aşteaptă integrarea

La aproape un secol de la izbucnirea primului război mondial şi la aproape un sfert de secol de la încheierea războiului rece (dacă acesta se va fi încheiat, în realitate), zona Balcanilor cunoaşte, în sfârşit o vreme de pace. O perioadă tot nesigură, mai ales că după cel de-al doilea război mondial au lăsat urme adânci războaiele din spaţiul ex-iugoslav. Alături de Irlanda de Nord şi de Cipru, Balcanii aspiră să se instaleze şi ei într-o geopolitică a continentului, care, după ce şi-a regăsit pacea, îşi caută stabilitatea prin NATO şi prosperitatea prin Uniunea Europeană.

Un proces prudent şi lent

Extinderea UE în Balcani a continuat în 2013 cu Croaţia

Extinderea UE în Balcani a continuat în 2013 cu Croaţia

La început, (încă) de secol XXI, Balcanii se singularizează nu atât ca zonă geopolitică distinctă – pentru că, dacă ar fi să enumerăm trăsături comune arealului, acestea ar fi mai degrabă căutările, instabilitatea, labilitatea şi impredictibilitatea – ci prin dorinţa tuturor statelor din zonă de a face parte din Uniunea Europeană şi, în general, din lumea democraţiei şi a economiei de piaţă. Procesul de integrare europeană a înaintat aici cu prudenţă şi au trebuit depăşite destule dificultăţi şi obstacole. Greciei, primul stat din zonă care a intrat în instituţiile integratoare europene, i s-au alăturat, în timp, România şi Bulgaria, apoi state noi apărute în spaţiul ex-iugoslav (unele dintre ele fiind încă pe lista de aşteptare), în timp ce Turcia, eternul candidat, îşi exprimă tot mai des şi mai pe faţă dezamăgirea că şansele sale de aderare la UE nu se împlinesc, drept care este tot mai tentată să aşeze în plan subaltern opţiunea europeană, pentru a se exprima ca putere regională şi ca unul din statele emergente de mare viitor ale lumii.

Uniunea Europeană este astăzi prezenţa internaţională cea mai activă şi mai creativă care acţionează în spaţiul balcanic, mai mult decât oricare alt organism cu vocaţie internaţională sau regională sau decât marile puteri cu interese în zonă. În aprilie 2013, UE a înscris la activ o performanţă diplomatică numită, însă, de unii analişti (de la „Le Monde”, de pildă) „un succes moderat”: acordul – pe anumite probleme – între Belgrad şi Priştina, ceea ce nu înseamnă că problema Kosovo a devenit istorie asumată de toată lumea, ci doar că Belgradul şi Kosovo, care-şi urmăresc fiecare propria integrare europeană, au făcut un gest de bunăvoinţă Bruxelles-ului.

Un succes într-adevăr cert a obţinut, în 2013, Uniunea Europeană în Balcani prin aderarea Croaţiei, al doilea stat post-iugoslav care face acest pas, după Slovenia, în 2004. Următoarele candidate cu şanse reale sunt, după opinia observatorilor, Macedonia, Muntenegru şi Serbia. În partea inferioară a listei aspiranţilor la UE – Albania şi Bosnia-Herţegovina, „state cu societăţi divizate şi cu instituţii dicfuncţionale” („Le Monde diplomatique”). Albania a făcut cerere de aderare în 2009. Bosnia-Herţegovina încă nu, după cum nici Kosovo nu şi-a propus deocamdată candidatura.

Marile puteri, mereu prezente în zonă

Discuţii pentru normalizarea relaţiilor dintre Serbia şi Kosovo

Discuţii pentru normalizarea relaţiilor dintre Serbia şi Kosovo

Mai mult decât în alte părţi ale lumii, evoluţiile din zona Balcanilor nu pot fi înţelese fără raportare la interesele şi acţiunile în zonă ale marilor puteri. Iar pentru că relaţiile dintre acestea s-au mai relaxat întrucâtva după anii 1990, dar mai ales după războaiele din Iugoslavia, şi peisajul balcanic, cândva sumbru şi incert, începe să se clarifice şi să se însenineze treptat, cu toate că – nu trebuie ignorat – competiţia est-vest, convertită acum într-una angajată între UE şi Uniunea eurasiatică lansată de Rusia, acţionează în mod evident, cu motivaţii reale şi serioase, şi nu doar ca replică întârziată a războiului rece. Duelul energetic Rusia-UE este în plină desfăşurare şi Moscova a câştigat o victorie certă prin lansarea magistralei South Stream, care a îngropat proiectul Nabucco (de care îşi legase speranţele şi România). Tradiţionala rivalitate/pactizare Moscova-Berlin îşi află în spaţiul Balcanilor o zonă vulnerabilă la competiţie şi coliziuni, aşa cum s-a întâmplat adesea în istoria mai recentă. În sfârşit, Statele Unite, care îşi anunţă fără echivoc dezangajarea masivă din Europa, îşi menţin totuşi în Kosovo, cea mai mare – şi mai discretă – bază militară de pe continent, care, împreună cu bazele militare mai vechi din Grecia şi Turcia, la care s-au adăugat şi cele din România şi Bulgaria, perpetuează o prezentţă militară convingătoare a Americii în această parte a lumii. În sfârşit, tabloul ar fi incomplet dacă nu am aminti, fie şi doar enunţiativ, de prezenţa tot mai marcantă a Chinei în peisajul economic şi de afaceri al zonei balcanice, prezenţă mai accentuată şi mai eficientă în state tradiţional orientate spre instituţiile occidentale (Grecia, Cipru, Turcia) decât în (paradoxal şi nu prea…) state cândva cu regimuri comuniste.

Percepţie greşită, situaţie preocupantă…

În mentalul colectiv (care poate fi atât de uşor de manipulat!), zona Balcanilor rămâne cantonată cu obstinaţie într-un brand pronunţat negativ. România şi Bulgaria (dacă includem în zonă şi România, aflată la nord de Dunăre, care este considerată în general drept frontiera nordică a regiunii Balcanilor), aşadar România şi Bulgaria ar fi «elevii-problema ai clasei europene» ; Grecia şi Cipru – parteneri mai puţin înclinaţi către muncă şi sinceritate în afaceri, care au agravat criza europeană; Turcia – partenerul veşnic intratabil; spaţiul post-iugoslav – unul mereu imprevizibil şi cu probleme; Albania – ţinut mai puţin cunoscut, deci potenţial cu riscuri. O asemenea percepţie, chiar dacă pare mai degrabă caricaturala, nu e prea departe de adevăr şi tributara unor mai vechi, aproape legendare poncife, cu adânci rădăcini istorice, culturale, religioase etc. Dar e drept şi faptul că, în statisticile economice şi sociale ale continentului, statele din regiune se regăsesc, de cele mai multe ori, în partea de jos a clasamentelor „pozitive” (la dezvoltare, performante economice, nivel de trai etc.) şi pe locuri nedorit de „fruntaşe” la indicatori negativi (şomaj, îndatorare externă, corupţie, subdezvoltare, speranţa de viaţă, deficit de democraţie etc).

Preocupările europene vizează mai nou regiunea „decupată” din ansambul Balcanilor – a Balcanilor de Vest, care include statele post-iugoslave şi Albania, entitate sui generis marcată de instabilitate politică şi precaritate economică, dar care tinde, prin toate statele sale, către integrare europeană. „Balcanii occidentali au cunoscut, din anii 2000, o creştere superioară celei din Vechea Europa – rezuma situaţia de ansamblu politologul francez Catherine Samary. Dar în spatele cifrelor, risipa birocratică şi corupţia care au dominat în vechiul regim, nu s-au redus, ci au sporit odată cu liberalizarea pieţii şi privatizările; în plus, s-au instalat inegalităţile şi şomajul de masă. Dezbaterea europeană a zilei, privitoare la criză, se concentrează pe statele „Europei de Sud, dar problemele Europei de Sud-Est nu sunt deloc mai puţin preocupante.

Indignatul – omul momentului”

Manifestaţii antiguvernamentale la Sofia

Manifestaţii antiguvernamentale la Sofia

Dacă alungarea spectrului războaielor locale în regiune este bun câştigat, atmosfera la nivel naţional nu e întru totul liniştită şi lipsită de tensiuni. Ca pretutindeni în lume, din Brazilia în Turcia şi Grecia, din centura „primăverii arabe” pe Wall Street şi la Moscova, străzile şi pieţele sud-estului european sunt, de luni de zile, animate de mişcări populare, de proteste şi revolte. În Slovenia, Croaţia, Bosnia-Herţegovina şi Macedonia, în Grecia şi Bulgaria, în Turcia, Indignatul pare să fi devenit „omul anului”, aşa cum l-a ales de altfel, ca atare, cu un an înainte, la nivel mondial, o celebră publicaţie americană. „Este pentru prima oară în 20 de ani când oamenii îşi exprimă temerile şi nemulţumirile” – remarca un manifestant din Bosnia unui ziarist olandez de la Trouw. Motivele pentru care oamenii ies în stradă sunt de obicei locale – scrie aceeaşi publicaţie, care explică şi mecanismul fenomenului: „Cauzele iniţiale pot fi scandaluri sau oameni politici, dar foarte rapid mişcarea de contestare se extinde. Revolta se dezlănţuie şi cetăţenii se aşteaptă la mai mult”. Legitimitatea clasei politice stabilite este pusă sub semnul întrebării. Scandalurile de corupţie şi cinismul politic subminează încrederea alegătorilor. Promisiunile electorale sunt luate drept glume. Şi în fiecare ţară sunt politicieni care, fie ei oricât de întinaţi, se agaţă încă de putere. Protestatarii cer mai multă transparenţă şi un comportament responsabil din partea politicienilor. Manifestanţii vor rezultate concrete în schimbul impozitelor pe care le plătesc, şi mai ales respect.

Este adevărat că, în toate aceste mişcări, rareori există vreun program concret. Manifestanţii sunt uniţi prin refuzul general al practicilor politice dominante. Sunt respinşi, deopotrivă şi oamenii politici ai puterii, şi cei ai opoziţiei, care ar încerca să-şi ridice soclu în mijlocul demonstantilor. Partidele politice care încearcă să se alăture manifestanţilor sunt alungate cu huiduieli. Dar fără obiective explicite şi clar formulate, este greu de ştiut care poate fi finalitatea acestor mişcări, chiar dacă ele au reuşit răsturnarea câtorva guverne (în Bulgaria, Slovenia) şi câştig de cauză la unele revendicări. Oricum, apreciază Srdja Popovic, fondatorul Centrului de acţiune nonviolenta CANVAS, de la Belgrad, „cetăţenii învaţă să reamintească politicienilor responsabilităţile lor”.

Un spaţiu balcanic integrat?

Este greu de spus dacă Balcanii vor (re)deveni în viitorul previzibil o entitate geoplitică menită a însemna mai mult decât suma statelor ce o alcătuiesc. Zona este prea diversă (ceea ce nu este, în sine, deloc rău), istoria locurilor prea încărcată şi agenda situaţiilor ce-şi aşteaptă dezlegarea considerabil de lungă. Universitarul britanic Tom Gallagher avansa, timid, într-o carte de la începutul anilor 2000, supoziţia că „se configurează încet un nou spaţiu balcanic comun, politic şi economic, după două experimente – perioada statelor naţionale şi cea a guvernării marxist-leniniste”. Spaţiu comun oricum sunt Balcanii, geograficeşte, dar că, politic şi economic s-ar putea integra cumva doar la nivel regional şi nu general european, nu e deloc plauzibil. Ar fi poate posibil dacă s-ar urmări crearea unei Europe cu mai multe viteze. Dar de aşa ceva, nici Balcanii, nici Europa n-ar avea nevoie.

Corneliu Vlad

Guvernări în Balcani

Reporter: editura December - 20 - 2011 Comments Off on Guvernări în Balcani

Primul impuls pe care l-am încercat scriind titlul acestui articol a fost să exclam că Balcanii sunt, zilele astea, palizi-verzui de spaima falimentului Greciei, dar adevărul este că Grecia însăşi pare mai vioaie decât marii ei parteneri din zona euro : o amică mi-a trimis recent un filmuleţ de pe You Tube, cu o piaţă plină de greci de toate vârstele şi profesiile, care, în faţa ameninţătoarei crize, ajung să danseze cu miile un sirtaki îndrăcit pe muzica din filmul „Zorba. Ca şi când ar spune cu toţii creditorilor lor, severii protestanţi ai Nordului Europei, „am rezistat noi atâtor invazii, cataclisme, imperii în ascensiune sau în declin, o să rezistăm şi acuma”.

Eforturile de austeritate pe care le-a făcut guvernul condus de G. Papandreou au apărut în ochii Germaniei şi ai altor state aflate în postura de creditori ai Greciei drept tardive şi insuficiente, astfel încât noul acord, obţinut cu enorme dificultăţi de Franţa, a devenit încă şi mai şubred de când guvernul elen a anunţat o variantă politică a sirtaki-ului, dansată cu mare talent de primul ministru Giorgios Papandreou, constând în ameninţarea cu referendumul cu privire la rămânerea Greciei în zona euro. Proiectul a provocat stupefacţia indignată a partenerilor europeni şi reacţia nervoasă a băncilor. Acestea au fost însă confruntate spre seară cu o voltă încă şi mai surprinzătoare, prin care liderul socialist anunţa că, dacă are un suport bipartizan pentru planul de salvare propus de europeni, guvernul său renunţă la ideea de referendum. A trebuit să fie de acord cu un guvern din care să facă parte şi opoziţia, spre mulţumirea Bruxelles-ului. Bursele au dreptate să se înfioare, dar şi grecii au dreptul să stabilească limitele sacrificiilor care li se impun.
Oricât ar bombăni „calviniştii” Europei occidentale, grecii de rând sunt departe de a fi doar ei responsabili pentru deficienţele structurale ale economiei ţării lor. Guvernanţii – indiferent de culoare – sunt în mare parte responsabili, dar o responsabilitate importantă aparţine şi statelor bogate ale UE, care au împins Grecia să adere la zona euro într-un moment în care economia Greciei era foarte departe de performanţele aşteptate. Ca şi România, Grecia a fost multă veme o economie în care forţa de muncă era foarte ieftină, dar, odată inclusă în zona euro, situaţia s-a modificat şi în economia privată, şi în domeniul funcţiei publice, care risca altfel să rămână fără resurse umane – ca spitalele din România, de exemplu.
Impresia generală este că în faţa acestui val ameninţător de constrângeri şi în ciuda protestelor populare tot mai tensionate, discursul populist pierde teren în faţa raţionalităţii reci a politicilor de centru-dreapta. Excepţia este Turcia, nu doar sub aspectul opţiunilor politice, ci şi sub acela al rezistenţei în faţa crizei globale. Dincolo de discursul public, e foarte probabil că elitele politice turceşti au înţeles de mult că ezitările vest-europene în faţa aderării imensului spaţiu turc la UE se dovedesc a fi fost „a blessing in disguise”, o binecuvântare deghizată în obstacol. Turcia prosperă, se bucură de ritmuri înalte de creştere economică, ceea ce consolidează forţele anti-occidentale care controlează în mare măsură scena politică şi chiar culturală – dacă nu „de pe malurile Bosforului”, cum se vorbeşte elegant în media, cel puţin din inima podişului anatolian.
În ultima vreme însă, s-au semnalat din nou ciocniri dintre armata turcă şi militanţii PKK, soldate cu moartea a 26 de soldaţi turci şi 49 de partea cealaltă, la care se adaugă catastrofa seismică din provincia Van, unde au murit aproape 600 de persoane în cutremurul de la 23 octombrie. Dezbaterile constituţionale la care au participat toate partidele parlamentare nu sunt dintre cele mai încurajatoare. Iar raportul Comisiei Europene, publicat la 12 octombrie, critică Turcia pentru regresul în privinţa libertăţii presei.
În Bulgaria, un candidat care se situează la dreapta eşichierului politic, Rosen Plevneliev, a câştigat în ultima duminică a lunii octombrie alegerile prezidenţiale în al doilea tur, cu 52.56%, contra socialistului Ivailo Kalfin, care a obţinut 47.44 % din sufragii. Astfel, partidul GERB – „Grazhdani za evropeysko razvitie na Balgariya”(„Cetăţenii pentru dezvoltarea europeană a Bulgariei”), format în jurul lui Boiko Borisov, fostul bodyguard al lui Teodor Jivkov şi apoi al lui Simeon de Saxa Coburg, care a câştigat alegerile legislative din 2009, deţine întregul control asupra puterii. În mod destul de ciudat, presa internaţională a salutat această victorie ca pe o şansă ca Bulgaria să se apropie de performanţa europeană pe care o aşteaptă din partea ei UE. Ca şi în România, cred că mai ales iluzia unei orientări efective de dreapta justifică această speranţă din partea unei Europe masiv orientate ea însăşi spre o dreaptă populară nu foarte exigentă doctrinar.
În Albania, de asemeni, se menţine la putere guvernul Berisha, de obedienţă popular-europeană, dar asta nu pare să contribuie la soluţionarea efectivă a problemelor pe care tentaţiile unei expansiuni naţionaliste în Balcani, fie că e vorba de Kosovo sau de Macedonia, le suscită. În Kosovo mai ales, culoarea politică rezultată din recentele alegeri nu pare să fi avut vreun ecou favorabil minorităţii sârbeşti, care continuă să se înfrunte cu forţele KFOR de menţinere a păcii, blocând majoritatea căilor de acces din nordul provinciei, ca protest faţă de instituirea vămilor la graniţa cu Serbia. Raportul Comisiei Europene menţionează „progrese limitate” în combaterea crimei organizate, traficului de droguri şi corupţiei. În acelaşi raport, în schimb, Comisia apreciază favorabil progresele Serbiei şi recomandă acordarea statutului de stat candidat la UE, sub condiţia reluării dialogului constructiv cu Kosovo, urmând ca o decizie referitoare la aderarea la UE să fie adoptată în decembrie. În condiţiile în care preşedintele Tadjici declară că nu poate pune în discuţie integritatea teritorială a ţării sale, ne putem întreba de unde ar putea veni concesiile.
Fiindcă, întorcându-ne o clipă la titlul acestei contribuţii, culorile Balcanilor nu par, zilele astea, prea aproape de albastrul înstelat al Uniunii Europene.

Zoe Petre

Cât de departe este Nobelul…

Reporter: editura December - 19 - 2011 Comments Off on Cât de departe este Nobelul…

CULTURĂ

Fiecare toamnă literară ne aduce întotdeauna o surpriză şi o dezamăgire – Premiul Nobel pentru Literatură, oferit de Comitetul Nobel pentru Literatură al Academiei Regale Suedeze. O surpriză, pentru că numele anunţat este întotdeauna cel la care nu ne-am gândit şi o dezamăgire pentru că numele anunţat nu este atât de recunoscut pe cât voiam noi să fie. Iar în cazul românesc, că nu este un român. Că am făcut cu toţii, sau aproape cu toţii, un fel de obsesie (un caz particular al sindromului de persecuţie, ceea ce derivă din naturala teorie a conspiraţiei) privind atribuirea sau neatribuirea Premiului Nobel unui conaţional, este evident. Dovada cea mai bună, care ajunge pentru a susţine existenţa acestei obsesii, este reacţia, cel puţin ciudată, măcar pentru mine, a mai multor canale de televiziune şi a altor mijloace de comunicare la aflarea ştirii ca Herta Muller a fost distinsă cu mult râvnitul Premiu. Se părea că România şi-a rezolvat problema. E doamna Muller originară din zona Timişoarei, e Timişoara şi zona ei o parte a României? Atunci înseamnă că prin intermediul doamnei Herta Muller, România se numără printre fericitele ţări care deţin Nobelul pentru Literatură. Desigur, e o copilărie şi mai cu seamă ceva specific unor publicaţii să pui în circulaţie astfel de aiureli. În mod cert, Herta Muller este un scriitor german pe de-a întregul. Uneori are subiecte româneşti. Asta e tot. Iar Premiul Nobel l-a luat ea, Herta Muller, nu Germania şi nici România.

Premiul Nobel pentru Literatură este o instituţie a culturii contemporane, chiar şi prin erorile sale. Aceste erori consolidează reputaţia marilor scriitori nerpremiaţi. Lista celor care n-au fost distinşi cu acest onorant Premiu este mai impunătoare decât lista celor care au fost premiaţi. Regretatul critic Laurenţiu Ulici a scos o monumentală „Antologie a Premiului Nobel”, dar şi a Premiului Nobel care nu s-a dat. Nu e doar distractive, ci şi instructiv să constaţi că nu Lev Tolstoi, ci Sully Proudhomme a fost preferat de juriu. Premiul Nobel are meritul incitării competiţiei valorilor, al verificării gusturilor şi al lămuririi opţiunilor. Probabil anul acesta au candidat şi Amos Oz şi Antonio Lobo Antunes, dar a fost preferat Tomas Transtromer, un poet suedez, deja tălmăcit în limba română cu două cărţi, publicate la Polirom – „Ţara cea mare”, în 2005 şi „Pagini din cartea nopţii”, în 2008, ambele traduse de Dan Safran, ultima cu o prefaţă de Marin Sorescu. Iată o întâlnire peste timp între un poet care probabil ar fi meritat Premiul Nobel, Marin Sorescu, şi unul care a obţinut râvnita distincţie. Dar Marin Sorescu nu mai e printre noi, iar Premiul Nobel se oferă doar celor contemporani cu membrii Comitetului. Am scris mai sus numele unui mare scriitor care ar fi meritat din plin Premiul, un scriitor pe deplin român, balcanic, european şi mondial tocmai prin felul său atât de personal de a privi şi înţelege lumea şi în această lume, omul. Dar nu e singurul din vecinătatea apropiată – mă gîndesc la alţi nobeliabili ai zonei care ar fi stat bine în galeria premiaţilor alături de Ivo Andric, Seferis, Elytis, Pamuk, scriitori nu mai puţin talentaţi, nu mai puţin în stare să vadă frumuseţea şi să exprime idealurile acestei lumi, după cum îşi dorea Alfred Nobel. Mă gândesc la macedoneanul Blaje Koneski, la croata Vesna Parun, la bulgăroaica Elisaveta Bagreana, la uluitorul sârbo-român Vasko Popa şi la Danilo Kiss sau Milorad Pavic, ori la Nichita Stănescu, pentru a mă întoarce acasă. Din păcate, ei nu mai sunt contemporani cu membrii Comitetului, ci cu îngerii veşnici. Cât au fost contemporani cu cei care făceau alegerea, nu s-a văzut bine, nu s-a înţeles tot despre scrisul lor, nu doar acolo, la Stockholm, ci mai cu seamă aici, în Peninsula şi în ţările noastre şi nici nu se putea altfel, deoarece nu era imposibil să te fi întâlnit cu fiecare dintre ei pe stradă sau chiar la cafenea, dacă nu în librărie. Şi cum să te întâlneşti pe stradă cu un Premiu Nobel, cum să bei cafea sau cum să-l baţi pe umăr prieteneşte sau cumva superior?

Am avut odată fericita ocazie să stau de vorbă cu un membru al Comitetului (apoi am avut normala ocazie să stau de vorbă cu Preşedintele Comitetului, dar mult mai târziu), iar academicianul, la întrebarea mea barbară şi de aşteptat – „Din ce cauză România este nedreptăţită şi nu a primit nici un Premiu Nobel pentru Literatură? – mi-a răspuns zâmbind uşor – Dragul meu, Premiul Nobel îl dăm cui hotărâm noi că treebuie dat. Dar am o sugestie: înfiinţaţi în România un Premiu cu o valoare mai mare cu un dolar decât premiul nostru şi aveţi grijă ce Comitet se desemnează şi veţi putea da voi cum doriţi acest premiu. Vă asigur că va fi mai prestigios decât al nostru, pentru că va fi al vostru”. Bineînţeles că m-am dezumflat pe loc, şi în privinţa idealurilor şi în privinţa şanselor României. Domnul academician nu ne cunoştea deloc. Nu ştia de ce suntem în stare! Dar cu vremea am înţeles câtă dreptate avea bătrînul academician, discutînd cu mine în vreme ce traversam încet Parcul din faţa Palatului Regal din Stockholm, parc pe care îl văzusem întâi cu ochii minţii, citindu-l pe Malaparte. Avea perfectă dreptate. Nu ajunge să fii bogat, după cum nu ajunge să fii corect. Trebuie să fii bogat, corect şi constant. Atunci poţi concura cu Nobelul. Astăzi, citind despre Tomas Transtromer şi citindu-i cărţile traduse în româneşte, îmi dau seama că la fel de bine puteau să fie premiaţi contemporanii Comitetului Tomaz Salamun din Slovenia, Ismail Kadare din Albania, Peter Nadas din Ungaria, Cenghiz Bektas din Turcia ori unul din cei doi mari prozatori pe care i-am pomenit din România. Ah, dar domniile lor n-ar folosi prea mult pe ciudata piaţă literară românească. Dar cum nu avem nici bani, nici nu jucăm prea corect când e vorba de imaginea externă şi cum constanţa nu e o virtute, nu vom ajunge să ne dăm singuri nici măcar Premiul Nobilescu. Iar Premiul Nobel îl dă Comitetul de la Stockholm cui vrea el.

Eugen Uricaru

20 de paşi în istorie

Reporter: editura December - 19 - 2011 Comments Off on 20 de paşi în istorie

R. MOLDOVA

În 2011, Republica Moldova a împlinit 20 de ani de la proclamarea independenţei. Aşadar, 20 de ani de când această fostă provincie istorică românească, devenită fostă republică sovietică, a păşit pe un drum nou, de edificare a unei identităţi proprii în noua lume rezultată după destrămarea URSS şi încetarea confruntării Est-Vest. Altfel spus, 20 de paşi în istorie. A fost greu, a fost uşor, ce obstacole au apărut şi a trebuit să fie depăşite, ce dificultăţi persistă, sunt oare ele insurmontabile, ce viitor îi rezervă destinul acestui teritoriu mărginit de două fluvii – Prutul şi Nistrul – iar cândva şi de Marea Neagră? Iată doar câteva întrebări pe care şi le pun cetăţenii tânărului stat independent Republica Moldova, dar şi cetăţenii şi politicienii din alte ţări, situate în vecinătatea geografică mai mult sau mai puţin apropiată.

Podul de flori – o epocă a entuziasmului şi speranţei. Mişcările de renaştere şi redeşteptare naţională în diverse republici sovietice, inclusiv în RSS Moldovenească, au înregistrat cote înalte în 1988-1989, cu mai bine de doi ani înaintea destrămării URSS. La 27 august 1989, în Piaţa Centrală din Chişinău, în faţa Casei Guvernului, o imensă masă de oameni (circa 750 000 persoane), într-o unitate de voinţă pe care numai marile momente ale istoriei pot să o inspire, solicită într-un glas: „Dreptate! Limba de stat şi grafia latină!”. Patru zile mai târziu, după dezbateri furtunoase, sesiunea a XIII-a a Sovietului Suprem al Republicii, sub puternică presiune populară, aprobă pachetul de legi care consfinţesc declararea limbii moldoveneşti ca limbă de stat şi revenirea acesteia la grafie latină. Se punea astfel capăt bilingvismului armonios, de fapt al monolingvismului puterii dominante, ce dăduse naştere, după cum afirma o deputată de la Soroca, unei generaţii „care nu cunoaşte limba părinţilor şi a strămoşilor, generaţie ruptă de rădăcinile naţionale, indiferentă şi străină faţă de tradiţiile, cultura şi obiceiurile neamului său”. Un rol important în câştigarea acestei prime bătălii pentru redobândirea identităţii naţionale au avut-o scriitorii şi intelectualii basarabeni în general, precum şi o serie de deputaţi care proveneau din zona satelor.

Evoluţiile din Basarabia intrau pe un curs ce avea să devină ireversibil. Parada sovietică din Chişinău, programată la 7 noiembrie 1989, pentru aniversarea Revoluţiei bolşevice este obstrucţionată şi, caz singular în URSS, desfăşurarea tehnicii militare împiedicată de militanţi ai Frontului Popular, aflat în fruntea mişcării de renaştere naţională. Evenimentele de la Bucureşti, de la finele lunii decembrie 1989, sunt trăite cu intensitate de basarabeni. Pancarte uriaşe purtate de un lanţ viu la Chişinău scrise în limba română, revenită la grafia latină, anunţau tuturor: „Dictatorul a căzut! Unire, români!”. Câteva luni mai târziu avea loc primul act cu o puternică încărcătură emoţională şi simbolică, numit „Podul de flori”. Acţiunea a fost concepută ca o lansare sincronizată de flori de pe ambele maluri ale Prutului, pentru a crea „un pod de revenire la adevăr, demnitate şi fraternitate. Fără nici un discurs, fără lozinci, apeluri sau gesturi necugetate”, după cum va menţiona mai târziu, în „Memoriile” sale, Mircea Snegur, primul preşedinte al Republicii Moldova.

Să mai notăm câteva date memorabile care s-au succedat în perioada aceea de mari speranţe şi dor de libertate: în ziua de 27 aprilie 1990, pe sediul Parlamentului este arborat Tricolorul, identificat de comisia de specialitate a legislativului cu „suveranitatea şi independenţa naţională a statului moldovenesc”; 23 iunie 1990 – Parlamentul de la Chişinău adoptă, în prima sesiune, Declaraţia cu privire la suveranitatea RSS Moldova. Cu acelaşi prilej, este aprobată o hotărâre privind nulitatea Pactului Ribbentrop-Molotov şi a consecinţelor sale pentru Basarabia şi Bucovina de Nord; 27 august 1991 – pe fondul evoluţiilor survenite la Moscova, în contextul puciului împotriva lui Gorbaciov, întrunit în şedinţă extraordinară, Parlamentul de la Chişinău adoptă Declaraţia de independenţă a Republicii Moldova, prin care se proclamă dreptul acesteia de a-şi hotărî „în mod liber prezentul şi viitorul, fără nici un amestec din afară”. România a fost prima ţară care a recunoscut Republica Moldova în calitate de stat suveran şi independent.

Războiul de pe Nistru. Din păcate, noul curs al Republicii Moldova avea mulţi adversari, atât în interior, cât mai ales în afara frontierelor sale. Încă din 1989 se declanşase aşa-numitul fenomen separatist, prin înfiinţarea autonomiilor găgăuză (Comrat, 12 noiembrie 1989) şi transnistreană (Tiraspol, 2 septembrie 1990). La 2 martie 1992, în Transnistria izbucnea un conflict violent de proporţii, generat de separatişti. Deloc întâmplător, războiul de pe Nistru era declanşat chiar în ziua în care la sediul ONU din New York se desfăşurau solemnităţile de admitere a Republicii Moldova şi Armeniei în organizaţia mondială.

Timp de câteva luni, conflictul din Transnistria a fost internaţionalizat, iar paşnica populaţie de pe cele două maluri ale Nistrului a fost victima unor aprige confruntări armate, soldate cu un mare număr de victime şi cu circa 17.000 de refugiaţi (din care 13.000 copii), care şi-au părăsit casele din zona transnistreană şi s-au stabilit în partea dreaptă a Nistrului. Un mecanism cvadripartit de negocieri, perfectat sub egida OSCE de Federaţia Rusă, România, Ucraina şi Republica Moldova, a depus o activitate laborioasă pentru încetarea ostilităţilor. În cele din urmă, pacea a fost restabilită, dar în pofida eforturilor internaţionale duse de aproape două decenii, conflictul a rămas îngheţat, fiind folosit ca pârghie mai ales pentru influenţarea opţiunilor politice ale Chişinăului.

Astăzi, după aproape cinci ani de la întreruperea dialogului dintre Chişinău şi Tiraspol privind căile de reintegrare a regiunii transnistrene în Republica Moldova, se prefigurează noi oportunităţi de reluare a acestui proces. Un rol important în ajungerea la rezultate concrete privind normalizarea situaţiei în raporturile moldo-transnistrene îi revine, fireşte, Federaţiei Ruse, care şi-a asumat, de altfel, statutul de putere garantă încă de la începutul conflictului. De fapt, după cum îmi spunea cu câtva timp în urmă un diplomat de la Ambasada Federaţiei Ruse în Republica Moldova, „conflictul transnistrean este cel mai uşor de soluţionat dintre toate cele câte există în spaţiul post-sovietic. Este doar o chestiune de voinţă politică din partea mai multor actori. Iar o rezolvare a acestui conflict ar transmite un semnal şi pentru reglementarea celorlalte diferende care afectează stabilitatea şi securitatea în zona euro-asiatică”.

O serie de observatori şi analişti semnalează anumite tendinţe de reevaluare a politicii Federaţiei Ruse în spaţiul moldo-nistrean. Astfel, susţin aceştia, Moscova ar înclina să renunţe la încurajarea moldovenismului, ideologie românofobă, care a adus prejudicii în timpul regimului Voronin, nu doar relaţiilor Chişinăului cu România, dar şi celor cu Federaţia Rusă, stimulând sentimente antiruseşti în rândul unei importante părţi a populaţiei. Un indiciu în acest sens, afirmă aceiaşi observatori, îl constituie campania presei ruse din ultimul timp pentru a împiedica realegerea liderului separatist Igor Smirnov în fruntea administraţiei de la Tiraspol. Evoluţiile viitoare vor arăta în ce măsură aceste previziuni sunt întemeiate. Un lucru este, însă, cert: interesul sporit faţă de finalizarea procesului de negocieri în jurul Transnistriei manifestat de Germania, a cărei colaborare cu Moscova ar putea să determine evoluţii geopolitice noi, într-un ritm mai rapid şi poate nu lipsit de surprize pentru alţi actori din regiune, printre ei aflându-se şi România.

Integrarea europeană – un obiectiv de interes general. Dincolo de evoluţiile sinuoase, specifice, de altfel, tuturor statelor în tranziţie desprinse din sistemul totalitar comunist, societatea moldovenească a înregistrat o serie de progrese certe. În primul rând, este vorba despre câştigul de necontestat în ce priveşte libertatea de conştiinţă şi de expresie, afirmarea şi consolidarea drepturilor democratice, în pofida unor derapaje temporare marcate în perioada guvernării comuniste. Însăşi imaginea Chişinăului, a celorlalte oraşe şi localităţi, a cunoscut înnoiri vizibile de la an la an. Cu toate acestea, aşteptările populaţiei sunt mult mai mari, dorinţa de schimbări favorabile şi mai rapide a generat şi deziluzii. Din păcate, procesul de migrare în străinătate pentru căutarea unor locuri de muncă (în Federaţia Rusă ori în ţările vestice) continuă să fie masiv.

De mai bine de doi ani, asistăm la orientarea mai pregnantă a Republicii Moldova spre integrarea în Uniunea Europeană. Alianţa democratică aflată la guvernare şi-a propus ca obiectiv programatic tocmai accelerarea integrării europene a Moldovei. Un proces salutat şi încurajat de ţările UE şi SUA, căruia nu i se opune, cel puţin declarativ, nici Federaţia Rusă. Administraţia Obama a ţinut să fie prima care să transmită, cu ocazia vizitei vicepreşedintelui Joe Biden la Chişinău (martie 2011), un mesaj de susţinere solidă a orientării proeuropene a Republicii Moldova, afirmând că drumul parcurs până acum este „un exemplu bun de tranziţie la democraţie”. Întâlnirile periodice, bi şi multilaterale ale Chişinăului, la nivel de premier sau preşedinte, cu SUA, Uniunea Europeană sau Federaţia Rusă au devenit frecvente, atestând în mod clar un interes internaţional special pentru Republica Moldova şi zona geostrategică adiacentă.

România a rămas permanent fidelă orientării sale programatice, afirmată imediat după căderea comunismului şi chiar înainte de proclamarea independenţei Republicii Moldova, pentru valorizarea spaţiului cultural şi spiritual comun, pentru susţinerea eforturilor de integrare şi regăsire împreună în spaţiul generos al valorilor europene.

Uneori, o serie de divergenţe şi orgolii se resimt destul de acut şi în interiorul Alianţei pentru Integrare Europeană din Republica Moldova. „După două decenii de construire a statului de drept, problema concilierii civice persistă în societatea moldovenească”, afirmă Sergiu Musteaţă, un tânăr şi reputat istoric de la Chişinău. Iată de ce povaţa sacră şi testamentară (cum o numea patriotul basarabean Gheorghe Ghimpu) rostită de poetul naţional Mihai Eminescu rămâne mereu actuală: „Popor românesc! Dacă fiii tăi ar fi fost uniţi totdeauna, atunci şi pământul tău strămoşesc rămânea unul şi nedespărţit”. O povaţă nu doar pentru românii basarabeni, ci pentru toţi românii, oriunde s-ar afla.

 

Ioan C. Popa