NUMARUL
197-198
Se cunoaște că, în ultima perioadă, dezbaterile din țări membre ale Uniunii Europene au abordat ...
Ca în fiecare an, în luna decembrie sunt comemorate victimele Revoluției din 1989: aproape 1.000 ...
După 1989, am avut surpriza ca în România să izbucnească uitatele conflicte inter-etnice. Nu știam ...
- spre Vest sau spre Est? - Au trecut mai bine de șase luni de la ...
Reprezentant al unei biserici străvechi, Preafericitul Părinte Neofit, Patriarhul Bulgariei, figurează printre liderii religioși importanți ...
Republica Populară Chineză, țara cea mai populată din lume, și Federația Rusă, țara de pe ...
Africa a încetat de mai multe decenii să fie „continentul sărăciei”, iar marile puteri ale ...
Schimbarea numelui țării este un proces complicat atât intern, cât și la nivel internațional. De ...
În fiecare an, în toată lumea se înregistrează peste un miliard de călătorii în străinătate. ...
Institutul Cultural Turc „Yunus Emre” a aniversat zece ani de la înființare în România. Cu ...
Limbajul diplomatic al celor aflați la putere suportă tranziții ciudate atunci când este vorba despre ...
Complexul comercial „Dragonul roșu”, din cadrul „NIRO Investment Group”, a lansat o nouă campanie umanitară ...

Articole din categoria ‘Serialul nostru’

Spaţiul iberico-italic

Reporter: editura October - 26 - 2015 Comments Off on Spaţiul iberico-italic

Numeroşi ani, în paginile revistei noastre am publicat în mai multe numere magistrala lucrare a prof. univ. dr. Gheorghe Zbuchea, intitulată „Comunităţi româneşti în lume” (publicată cu ani în urmă)

Sunt prezentate dovezi excepţionale despre români care au dus în colţuri îndepărtate ale Terrei harul unui popor din mijlocul căruia s-au ivit minţi inteligente, titrate, pline de har şi înţelepciune.

Dată fiind actualitatea celor prezentate în cadrul rubricii noastre mai sus amintite, aflaţi într-o epocă în care globalizarea îşi face simţită prezenţa, prin reluarea acestui studiu reconfirmăm potenţialul valoric românesc răspândit în lume încă din urmă cu mulţi ani.

Nicolae Iorga

Nicolae Iorga

În spaţiul mediteranean, mai ales în Peninsula Italică, legăturile şi deci prezenţa românilor acolo au o istorie foarte veche. De fapt, ea se confundă cu însăşi naşterea poporului român. Într-un anume fel este o legătură a acelor zone cu spaţiul carpatic de aproape doua milenii. Născut în Spania şi devenit împărat la Roma, Traian, în fruntea legiunilor sale, a cucerit o bună parte a spaţiului de la Carpaţi şi Dunăre, punând bazele trainice ale unei romanizări din care s-a născut, peste veacuri, neamul românesc, cu limba sa distinctă. Tot atunci, mulţi dintre autohtonii din stânga Dunării au fost purtaţi în capitala Imperiului şi în alte zone ale Italiei şi nu numai.

Primele ştiri sigure de prezenţe româneşti în spaţiul italic datează din secolul al XV-lea. Atunci, oamenii lui Ştefan Vodă cel Mare şi Sfânt au peregrinat de la Veneţia la Roma în încercarea de a se aduna creştinătatea pentru a riposta asaltului islamic asupra Europei.

Dinicu Golescu

Dinicu Golescu

În veacurile următoare s-au aflat în spaţiul italian o serie de personalităţi intim legate de evoluţia istorică a românilor. Nu ştim foarte exact cât au stat unii dintre ei în spaţiul italian. Oricum, spre exemplificare, putem aminti pe Petru Cercel, voievod al Ţării Româneşti, frate vitreg al lui Mihai Viteazul, cel care a alcătuit în limba italiană versuri deosebite, din care ni s-a păstrat doar un imn rugăciune.

Secolul al XVIII-lea marchează existenţa masivă în instituţiile de învăţământ superior ale spaţiului italian a numeroşi români, unii dintre ei originari din spaţiul balcanic, care au devenit apoi componenţi ai elitei intelectuale şi chiar politice a Principatelor. Ei fuseseră precedaţi, de altfel, de alte remarcabile figuri ale istoriei româneşti, precum stolnicul Constantin Cantacuzino, ce a făcut studii la Universitatea din Padova, şi chiar de tânărul, devenit mai târziu domn, martir şi sfânt, Constantin Brâncoveanu, ce a petrecut şi el o vreme dincolo de Marea Adriatică.

Secolul al XVIII-lea inaugura şi o altă prezenţă românească pe malurile Tibrului ce strabate Roma, şi nu numai acolo. Ca urmare a unirii unei părţi dintre creştinii ardeleni cu Roma, odată cu naşterea aşa-numitei biserici unite, sau greco-catolice, un număr tot mai mare de tineri dornici de învăţătură au luat drumul spre „cetatea eternă”, unde unii au rămas mulţi ani, iar alţii pentru totdeauna. Acolo s-au aflat, astfel, la începuturi, pentru ani de studiu, corifeii Şcolii Ardelene. Le-au urmat, până în zilele noastre, generaţii şi generaţii de clerici ai bisericii greco-catolice, inclusiv toţi ierarhii acesteia de odinioară şi de astăzi.

Nicolae Filimon

Nicolae Filimon

În secolul al XIX-lea s-au aflat prin spaţiul italian, unii pentru studenţie, doctorate etc., alţii pentru a-şi completa cultura şi mai ales a viziona neasemuitele comori de artă, destui români din toate provinciile istorice.

Amintim, restrictiv, nume precum Dinicu Golescu, Ion Codru Drăguşanu, Nicolae Filimon, Simion Bărnuţiu, A. Papiu Ilarian etc., la care nu poate fi uitat şi numele marelui român Nicolae Bălcescu, mort în sudul Italiei, la Palermo, în anul 1852.

În perioada modernizării României, foarte mulţi tineri români au luat drumul Italiei spre a-şi face studii universitare sau spre a-şi desăvârşi pregătirea profesională. S-a aflat la studii, ani de zile, la Torino, Alexandru Averescu, viitor mareşal şi premier. După studii, acolo a petrecut alţi ani, în calitate de diplomat, Duiliu Zamfirescu. Zeci de mii de români s-au aflat în anii primului război mondial în spaţiul italic. Acolo s-a format o legiune română, compusă din ardeleni şi bucovineni ce aveau drept ţel înfăptuirea României Mari.

În Italia interbelică s-au deschis două instituţii academice ce au dobândit rapid un prestigiu european, respectiv Academia Română de la Roma şi Casa Romena de la Veneţia. Întemeietorii acestor aşezaminte culturale de excepţie au fost Vasile Pârvan şi Nicolae Iorga. În aceste aşezăminte, ani de zile şi-au făcut pregătirea şi şi-au dobândit consacrarea ştiinţifică unele dintre cele mai de seamă personalităţi ale culturii româneşti, precum G. Călinescu, E. Panaitescu, D. Adameşteanu, A. Busuiceanu, M. Berza, V. Papahagi, S. Pascu, V. Vătăşeanu, I. Barnea etc.

Au fost scoase atunci la Roma şi publicaţii ştiinţifice deosebite, precum: „Ephefemeris daco romanae” şi „Diplomatarium” (seria fiind reluată în alte condiţii după 1990). Îi mai amintim pe Alexandru Balaci şi Zoe Dumitrescu-Buşulenga.

Simion Barnutiu

Simion Barnutiu

După al doilea război mondial şi-au găsit adapostul în Italia numeroşi români, urmăriţi de regimul comunist şi care au avut acolo, uneori timp de decenii, adăpost, ocrotire şi chiar posibilităţi de afirmare. Numim astfel două personalităţi aparţinând oarecum unui spectru politic diferit. Mai multe decenii a trăit, la Florenţa Nicolae Petrescu Comnen, emul al lui Nicolae Titulescu, fost o vreme ministru al Afacerilor Străine al României, autor al unor lucrări deosebite, prea puţin cunoscute, despre politica externă a României. La poalele Alpilor, pe malurile lacului Salo, a trăit unul dintre cei mai remarcabili intelectuali provenind din românitatea balcanică, Constantin Papanace. În condiţiile complexe de după marea conflagraţie mondială, în Italia şi-au găsit adăpost şi au creat, timp de multe decenii, recunoscuţi învăţaţi români. Amintim aleatoriu pe D. Adameşteanu, Bianca Iorga Cavalioti, C. Isopescu, P. Iroaie, Iosif Constantin Drăgan.

Prezenţa românească, astăzi, în Italia, este semnificativă. Cifra exactă a românilor e greu de stabilit. În urmă cu un deceniu şi jumătate se considera că în Italia erau cel puţin 50.000 de persoane. Astăzi se crede că numărul lor variază între 500.000 şi 800.000 de persoane, unele având statut legal de rezidenţă, altele doar aşa-numită viză turistică, iar restul aflându-se în stare de ilegalitate din punctul de vedere al legislaţiei italiene.

În ultimii ani s-au constituit comunităţi româneşti în foarte multe locuri, îndeosebi în zonele oraşelor Roma, Milano, Torino, Florenţa, Bari, Verona etc. Aceste comunităţi au de regulă, în centrul lor, bisericile româneşti, ortodoxe sau unite.

Vasile Parvan

Vasile Parvan

În statul italian, românii au reuşit să-şi creeze o serie de asociaţii culturale, centre de studii, fundaţii cu caracter românesc, dintre care nu puţine editează publicaţii în limba română, limba italiană sau limbi de circulaţie. E de menţionat, din acest punct de vedere, „Istituto romeno di cultura e ricerca umanistica” de la Veneţia, care editează două publicaţii ştiinţifice ce s-au impus deja: „Anuario…” şi „Quaderni della Casa Romena di Venezia”.

Etnia românească în spaţiul iberic a fost mult mai „palidă” în raport cu cea din spatiul italian. Ţările latine situate oarecum la extremităţile Europei, respectiv Spania şi Portugalia, pe de o parte, România pe de altă parte, au intrat practic în contacte directe, inclusiv prin prezenţe reciproce, abia în secolul al XIX-lea. Atunci s-au aflat temporar în Spania şi Portugalia unii români a căror prezenţă acolo nu a avut nimic deosebit.

În perioada interbelică înregistrăm prezenţe româneşti în Spania şi Portugalia. Astfel, o situaţie aparte a reprezentat-o dramatica luptă intestină a spaniolilor între anii 1936-1939. Atunci, acolo, s-au confruntat forţe de stânga, controlate de comunişti, cu binecuvântarea Moscovei, cu altele de dreapta, de orientare mai mult sau mai puţin fascistă. În acest război civil au fost antrenaţi, în ambele tabere, şi străini dintre care nu au lipsit români.

După sfârşitul marii conflagraţii mondiale în spatiul spaniol s-au stabilit şi au acţionat o serie de figuri reprezentative ale culturii româneşti în exil, precum Vintilă Horia, George Uscătescu, A. Busuiceanu sau, mai nou, V. Lazarov. La Madrid a fost înfiinţată Fundaţia Culturală Română, iar la Barcelona Comunitatea Românilor din Spania. În acelaşi timp, la Lisabona a funcţionat Comunitatea Românilor din Portugalia. În urmă cu peste un deceniu, se aprecia că în Spania trăiau doar câteva mii de români, stabiliţi acolo statornic şi legal, în principal la Madrid, Barcelona, Bilbao, Salamanca etc. Astăzi prezenţa lor a căpătat dimensiuni cantitative cu totul deosebite, de ordinul, necontrolabil practic, al mai multor sute de mii de cetăţeni ai statului român, unii deja naturalizaţi dincolo de Pirinei şi care practică ocupaţii din cele mai diverse, de la „căpşunari” până la înalţi specialişti în instituţii universitare sau de altă natură.

Oricum, din Italia la Atlantic, pe malurile Mării Mediterane, sutele şi sutele de mii de români stabiliţi acolo, vremelnic s-au definitiv, constituie o realitate a tuturor statelor implicate şi, în fond, a Europei în curs de integrare definitivă şi ireversibilă.

 

 

În „El Dorado” latino-american

Reporter: editura September - 11 - 2015 Comments Off on În „El Dorado” latino-american

Numeroşi ani, în paginile revistei noastre am publicat în mai multe numere magistrala lucrare a prof. univ. dr. Gheorghe Zbuchea, intitulată „Comunităţi româneşti în lume” (publicată cu ani în urmă)

Sunt prezentate dovezi excepţionale despre români care au dus în colţuri îndepărtate ale Terrei harul unui popor din mijlocul căruia s-au ivit minţi inteligente, titrate, pline de har şi înţelepciune.

Dată fiind actualitatea celor prezentate în cadrul rubricii noastre mai sus amintite, aflaţi într-o epocă în care globalizarea îşi face simţită prezenţa, prin reluarea acestui studiu reconfirmăm potenţialul valoric românesc răspândit în lume încă din urmă cu mulţi ani.

Iuliu Popper

Iuliu Popper

După unele aprecieri, numărul celor proveniţi din România sau a descendenţilor lor care de-a lungul anilor s-au stabilit în spaţiul de la sud de Rio Grande până în Ţara de Foc ar fi astăzi circa un sfert de milion, fiind răspândiţi mai cu seamă în Brazilia, Venezuela, Argentina, Mexic, Columbia, Peru, Chile etc.

Până la primul război mondial, din Europa, inclusiv din spaţiul românesc, emigranţii s-au îndreptat în principal spre SUA şi Canada şi mai puţin în părţile sudice ale continentului american. Situaţia avea să se schimbe în mod substanţial după primul război mondial, atunci când în nordul Americii au apărut o serie de restricţii pentru imigranţii provenind din Europa, inclusiv din România.

În spaţiul latino-american, primii români s-au stabilit încă în secolul al XIX-lea. Astfel, de exemplu, inginerul Ioan Ţeţu, originar din zona Făgăraşului şi participant la Revoluţia de la 1848, s-a stabilit în 1860 în Argentina, unde a şi murit (1904), după ce se remarcase ca inginer cartograf, director al reţelei de căi ferate şi publicist. Contemporan cu el, un alt ardelean, originar din zona Sibiului, doctorul Ilarie Mitrea, a trăit o vreme în Mexic. Inginerul român Iuliu Popper a trăit mai mulţi ani în Argentina, cartografiind, între altele, sudul ţării, inclusiv Ţara de Foc, unde a dat numeroase denumiri geografice ce evocă locuri şi personalităţti din ţara de origine. Prin Argentina a trecut, de asemenea, şi savantul Emil Racoviţă, viitor preşedinte al Academiei Române.

Din cauza unor crize specifice de ordin socio-economic, dar mai cu seamă naţional, o serie de români ardeleni s-au îndreptat spre Argentina, fiind atraşi şi de propaganda făcută în acest sens de unele publicaţii din Ardeal. Până în anul 1914, în această ţară s-au stabilit cca 2.100 de imigranţi români. După al doilea război mondial, numărul acestora a crescut. În perioada anilor 1925-1939 au plecat în Argentina aproape 10.000 de emigranţi din spaţiul românesc. Este de semnalat faptul că în perioada interbelică, majoritatea covârşitoare a celor plecaţi din România Mare dincolo de Atlantic o alcătuiau diverşii alogeni (peste 2.200 de germani, cam tot atâţia evrei, circa 1.100 de maghiari etc.).

Gheorghe Marinescu

Gheorghe Marinescu

În anii primului război mondial, în Argentina au apărut şi primele societăţi româneşti din America de Sud, precum „Ajutorul”, în 1916, cercul „Unirea Română”, în 1918, societatea „Uniunea română”, care a publicat şi un periodic cu acelaşi nume, în limbile română şi spaniolă. Au mai apărut acolo şi alte publicaţii şi societăţi. În 1930 s-a creat, după model nord-american, „Alianţa română”, organizaţie natională unică a foştilor emigranţi români din Argentina. Românii de acolo au contribuit la susţinerea unor publicaţii proprii, precum „Românul”, „Tribuna Română”, „Vocea românilor” etc., ce au avut un rol important şi în stabilirea relaţiilor diplomatice între Bucureşti şi Buenos Aires. Au publicat numeroase materiale despre spaţiul românesc şi au organizat diverse manifestări politico-culturale cu ocazia zilelor semnificative legate de istoria românilor.

La sfârşitul secolului al XIX-lea s-au înregistrat şi primele prezenţe româneşti în spaţiul brazilian. Astfel, în toamna anului 1880 a apărut în capitala braziliană o misiune românească, condusă de colonelul Sergiu Voinescu. Acesta a fost primit într-o audienţă specială de împaratul Pedro al II-lea, căruia i-a înmânat şi un mesaj personal din partea domnitorului Carol I. Această misiune se constitue şi ca un punct de plecare în evoluţia pozitivă a relaţiilor dintre cele două ţări. După primul război mondial, relaţiile româno-braziliene au cunoscut un avânt continuu şi datorită plecării peste ocean a unor originari din România.

În perioada interbelică au apărut şi în Brazilia imigranţi provenind din spaţiul românesc. Numai între anii 1923-1926 au plecat în Brazilia 40.142 de emigranţi din România. În anul 1926, către Brazilia au plecat 12.680 de persoane din Basarabia, aparţinând mai cu seamă diverselor minorităţi naţionale. Majoritatea au plecat din raţiuni economice. Câteva mii au revenit în anii următori în ţară, alţii creându-şi acolo o viaţă nouă.

Începând din 1921 s-au înfiinţat în spaţiul brazilian o serie de consulate ale României, în paralel cu apariţia unor oficii similare ale brazilienilor în România. În 1921, în capitala Braziliei a fost vernisată prima expoziţie de produse româneşti în America de Sud, în care expuneau, alături de românii din ţară, şi alţii ce se stabiliseră în Brazilia.

Din iniţiativa ministrului de Externe Nicolae Titulescu, şi pentru a veni în sprijinul conaţionalilor stabiliţi în America Latină, în 1928 s-a înfiinţat în capitala braziliană prima Reprezentanţă diplomatică a României pe continentul sud-american. În anii 1928 şi 1930, la invitaţia forurilor de specialitate din Argentina şi Brazilia, a avut loc o călătorie a marelui savant neurolog român Gheorghe Marinescu. Mesagerul ştiinţei medicale româneşti a ţinut o serie de conferinţe şi a avut întâlniri cu comunităţi ale originarilor din România, atât în spaţiul brazilian cât şi în cel argentinian, informând ulterior în ţară şi despre românii plecaţi la mii de kilometri de locurile lor de origine.

Dumitru Gazdaru

Dumitru Gazdaru

Înca din anul 1931, în Argentina s-a constituit prima organizaţie a românilor recunoscută de autorităţile statale şi având în frunte pe dr. Ungureanu, un renumit profesionist în ţara sa adoptivă.

În timpul celui de-al doilea război mondial, ca o consecinţă a persecuţiilor naziste, în statele latino-americane s-au stabilit numeroşi europeni, între care şi unii proveniţi din România. Odată cu instaurarea regimurilor comuniste, numărul celor ce au trecut oceanul a crescut continuu. Evenimentele de la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, respectiv instaurarea regimului comunist, au determinat un exod din ce în ce mai pronunţat şi prelungit al românilor şi în spaţiul latino-american. Astfel, unui val mai vechi de emigranţi sosiţi acolo mai ales din motive economice i s-a alăturat altul, mai nou, justificat în primul rând de raţiuni politice. Astfel, în spaţiul latino-american şi-au găsit adăpost o serie de militanţi ai mişcării legionare, dar şi politicieni proveniti din diverse partide, intelectuali, diplomaţi etc. De exemplu, în Argentina se aflau în deceniile postbelice mai multe mii de cetăţeni provenind din România. Între aceştia pot fi pomeniţi Dimitrie Găzdaru (1897 – 1991) sau Vintilă Horia (1915 – 1992). Primul, lingvist şi istoric literar, după o carieră universitară la Iaşi şi la Roma, s-a stabilit în 1949 în Argentina, la Buenos Aires, unde a trăit până la sfârşitul vieţii sale. S-a implicat în întreaga activitate a exilului românesc, fiind o vreme şi membru în Biroul central executiv al Consiliului Naţional Român. În spaţiul argentinian a contribuit activ la editarea a două interesante reviste româneşti, respectiv „Cuget românesc” şi „Pământul strămoşesc”. Alături de el a trăit o vreme în acelaşi spaţiu poetul, prozatorul şi eseistul Vintilă Horia, autor, între altele, al celebrului roman „Dumnezeu s-a născut în exil”. Li s-a adăugat prelatul papal, profesorul universitar monseniorul Ioan Dan, fost multă vreme şeful Misiunii catolice române din Argentina. Lui i se datorează, între altele, o importantă contribuţie ştiinţifică: „O teorie fabricată şi o pseudoproblemă din istoria Transilvaniei”, consacrată originilor şi continuităţii neamului românesc.

În Argentina trăiesc astăzi mai multe zeci de mii de persoane de origine sau de provenienţă din România. Cei mai mulţi sunt concentraţi în Buenos Aires, iar alţii locuiesc, în grupuri mai mici, în La Plata, Cordoba, Mendoza etc. Nu puţini dintre ei ocupă poziţii semnificative în viaţa economică, politică şi intelectuală din Argentina, în calitate de ingineri, comercianţi, profesori, istorici etc. Multă vreme, activitatea comunităţii româneşti de acolo s-a desfăşurat în cadrul Asociaţiei „Mihai Eminescu”, care edita şi revista cu acelaşi titlu. După 1990 s-a constituit Comunitatea românilor din Argentina.

Alături de cei din Argentina se află originarii din România stabiliţi în Brazilia. Se consideră că doar în principalul centru industrial al acestei ţări, Sao Paolo, trăiesc cel puţin 30.000 de originari din spaţiul carpato-danubian. De-a lungul timpurilor, în spaţiul brazilian s-au ilustrat mai mulţi români, precum soprana Florica Cristoforeanu sau inginerul Teodor Oniga, fost profesor universitar, dar şi om politic, diplomat.

Câteva zeci de mii de români s-au stabilit şi în Venezuela. O vreme, de exemplu, s-a aflat acolo cunoscutul sociolog şi analist politic Vladimir Tismăneanu. S-a remarcat în mod deosebit parohul bisericii ortodoxe române „Sfinţii Constantin şi Elena”, din Caracas, părintele Costică Popa. Prin eforturile acestuia, cu sprijinul societăţii române, a fost ridicată prima biserică ortodoxă, în stil arhitectonic maramureşan, care a devenit apoi şi un obiectiv turistic. Sfinţirea acestei biserici, în noiembrie 1999, a fost făcută de către Preafericitul părinte patriarh al României, cu care ocazie şi-a început activitatea şi „Casa Română” din Caracas.

În Mexic îşi desfăşoară activitatea Asociaţia Enciclopedică Română şi se editează revista „Drum”. Multă vreme s-a ilustrat prin activitatea sa în Peru filosoful Radu Enescu.

Emigranţii din România stabiliţi în lumea multiculturală latino-americană s-au integrat/se integrează în societăţile noilor patrii în care s-au stabilit, pe de o parte, iar pe de altă parte îşi păstrează tradiţiile, limba, obiceiurile şi legăturile cu ţara de origine. Românii au acolo ziare şi ore de emisie la posturile de radio şi televiziune, asociaţii de tot felul, inclusiv echipe sportive. Sunt oameni antrenaţi în activităţi din cele mai diverse, precum proprietari de firme, profesori universitari, liberi profesionişti, oameni de afaceri etc. O parte a diasporei româneşti, nu foarte numeroasă, dar deosebit de activă şi în continuă creştere.

Comunităţi româneşti în SUA şi Canada

Reporter: editura July - 12 - 2015 Comments Off on Comunităţi româneşti în SUA şi Canada

Numeroşi ani, în paginile revistei noastre am publicat în mai multe numere magistrala lucrare a prof. univ. dr. Gheorghe Zbuchea, intitulată „Comunităţi româneşti în lume” (publicată cu ani în urmă)

George Emil Palade

George Emil Palade

Sunt prezentate dovezi excepţionale despre români care au dus în colţuri îndepărtate ale Terrei harul unui popor din mijlocul căruia s-au ivit minţi inteligente, titrate, pline de har şi înţelepciune.

Dată fiind actualitatea celor prezentate în cadrul rubricii noastre mai sus amintite, aflaţi într-o epocă în care globalizarea îşi face simţită prezenţa, prin reluarea acestui studiu reconfirmăm potenţialul valoric românesc răspândit în lume încă din urmă cu mulţi ani.

În decurs de circa un veac, un adevărat gigantic fluviu omenesc de 32.000.000 oameni s-a revărsat din Europa în Lumea Nouă. Între aceştia s-au aflat şi românii, mai exact oameni provenind din spaţiul românesc, căci în statisticile americane se consemna, de regulă, nu naţionalitatea, ci locul de origine. Astfel, în cele mai multe cazuri, în statisticile privind ţinuturile româneşti de plecare, alături de etnia majoritară românească sunt cuprinşi evrei, germani, ucraineni, armeni etc. Până la primul război mondial, sursa geografică principală a emigraţiei româneşti în SUA a fost Transilvania, urmată apoi de departe de Bucovina şi prea puţin reprezentată de Regatul României condus de regele Carol I. Emigrările din Transilvania cu intensitate variabilă, au fost un fenomen permanent în secolele XIII-XIX. La început, din Transilvania, destui au plecat vremelnic în zone mai apropiate, precum România transcarpatică, Dobrogea, Peninsula Balcanică, Crimeea, Caucaz etc. În acest context se înscriu, înaintea primului război mondial, şi emigrările unor români peste ocean. Au fost apoi emigrările definitive. Acestea au devenit frecvente în epoca modernă. Aceste emigrări definitive s-au datorat unor cauze complexe, ce au acţionat simultan. Unele au fost de natură economică, altele de natură politică şi naţională.

Anghel Rugina

Anghel Rugina

În anul 1910, recensământul nord-american consemna 87.724 persoane originare prin naştere sau părinţi, din România. Dintre aceştia, 20.707 erau persoane născute în America cu ambii părinţi născuţi în România, 1.093 persoane aveau doar unul dintre părinţi născut în România, iar 65.923 persoane erau imigranţi născuţi în România antebelică. După primul război mondial, în SUA au continuat să trăiască o serie de români. Recensământul din anul 1920 consemna 102.823 persoane născute în spaţiul românesc. Dintre acestea 93.456 trăiau în mediul urban, iar 42.225 dobândiseră deja cetăţenia americană. În anul 1930, în SUA se aflau 146.393 foşti imigranţi români, dintre care 26.102 veniseră în SUA după 1920.

Masa principală a grupului românesc continua să trăiască în principal în oraşe în statele New York, New Jersey şi Pennsylvania. A doua regiune de concentrare a românilor era în zona centrală în statele Ohio, Indiana, Illinois. Alţii erau împrăştiaţi până în California şi Oceanul Pacific.

În ajunul celui de-al doilea război mondial, episcopia misionară ortodoxă avea în subordine patru protopopiate în SUA – la Cleveland, Detroit, Chicago şi Philadelphia. Au continuat să existe o serie de societăţi de asistenţă socială şi de cultură. În cursul veacului XX, mai devreme sau mai târziu, peste ocean românii din SUA şi Canada au creat peste 150 de aşezăminte româneşti. Treptat, s-a manifestat şi o tendinţă a unificării acestora. Astfel s-a ajuns la creearea în anul 1928 a unei organizaţii centralizate unice a românilor americani: „Uniunea şi Liga Societăţilor Româneşti din America”.

Ciprian Foias

Ciprian Foias

Românii americani au fost vizitaţi în coloniile lor de o serie de personalităţi remarcabile din ţară. În anul 1923, apoi din nou în 1925, 1926, 1929, 1930, 1932, 1933 şi 1937, George Enescu a întreprins repetate turnee muzicale peste Ocean, susţinând concerte speciale şi având întâlniri cu grupul etnic român. În anul 1925 a vizitat coloniile româno-americane Nicolae Titulescu. La 27 ianuarie 1930 a ajuns pe continentul american marele istoric naţional Nicolae Iorga. El a fost primit la Casa Albă de preşedintele Hoover. A ţinut o serie de conferinţe şi a vizitat multe dintre centrele româneşti străbătând SUA de la Atlantic la Pacific. La întoarcerea în ţară a publicat o foarte interesantă lucrare: „America şi românii din America”.

În cursul deceniului IV s-au intensificat acţiunile antirevizioniste ca şi cele de prezentare a realităţilor româneşti ce au precedat implicarea activă a românilor din SUA şi Canada în acţiunea antifascistă şi pentru democraţie din timpul celui de- al doilea război mondial. Alături de toţi rezidenţii din America de Nord, şi românii de acolo s-au situat clar împotriva fascismului, pentru victoria Aliaţilor.

Petru Popescu

Petru Popescu

După intrarea României în război, în iunie 1941, în America s-a format un „Comitet Naţional al Românilor Americani”. Acesta a adresat o chemare pentru convocarea unei conferinţe naţionale a emigraţiei româneşti, în vederea susţinerii luptei pentru cauza românească. La 26 octombrie 1941, într-o conferinţă naţionala la Cleveland a americanilor de origine română, s-a votat în unanimitate crearea „Alianţei pentru democraţie a românilor americani”, care îşi propunea ajutorarea României în numele ideilor de democraţie şi libertate. A fost adoptată o declaraţie de principii şi a fost trimisă o telegramă preşedintelui Statelor Unite: „Jurăm cel mai deplin sprijin pentru poziţia dumneavoastră fermă contra hitlerismului. Ne angajăm din nou să apăram democraţia americană şi eliberarea ţării noastre de origine. Reprezentând peste două sute de organizaţii din întreaga Americă, ne propunem să raliem sprijinul tuturor americanilor de origine română la lupta comună împotriva spiritului de agresiune”.

Liviu Ciulei

Liviu Ciulei

Aproximativ opt mii de români americani, tineri şi tinere, au fost încadraţi în forţele americane terestre, aeriene şi navale. Au avut grade din cele mai diverse, de la soldat la maior. Au constituit şi un corp auxiliar feminin. Li s-au adaugat aproape două sute de români provenind din Canada. Aceşti militari s-au ilustrat în timpul războiului pe teatre de operaţiuni împrăştiate peste tot, dând între altele şi o serie de victime. Unii au luptat în nordul Africii, alţii au căzut în Italia sau deasupra Germaniei, precum şi cu ocazia debarcării din Normandia sau în alte părţi ale Europei. Nu puţini au fost cei care au luptat în insulele Pacificului (Hawai, Filipine, Okinawa). De exemplu, pilotul Alexandru Vraciu, provenind din Indiana. A doborât 41 de avioane japoneze, devenind cunoscut sub numele de „Şoimul Carpaţilor şi vulturul Pacificului”. S-au mai ilustrat în diverse feluri români americani precum John Florea, Marin Burcă, Augustin Anghel etc. Inginerul chimist Steve Bogolea a fost implicat direct în crearea primei bombe atomice.

Ionel Perlea

Ionel Perlea

Aşa cum s-a apreciat, lupta şi sacrificiile americanilor de origine română pentru libertate şi democraţie în anii celui de-al doilea război mondial se constituie într-o pagină pozitivă şi meritorie a istoriei românilor de pretutindeni.

După al doilea război mondial, spre continentul nord-american s-au îndreptat destui reprezentanţi de seamă ai exilului românesc. Ca şi mulţi alţi români care au vrut să îşi creeze o nouă viaţă, departe de „paradisul” comunist. Mulţi s-au ilustrat acolo ca personalităţi care au facut/fac deopotrivă onoare atât ţării de origine, din care au plecat, cât şi celor de adopţie.

Între personalităţile de seamă de dicolo de ocean, cca. 40% s-au afirmat în domeniul ştiinţelor, 30% în domeniul literelor, peste 20% în domeniul artelor şi mai puţin de 10% s-au consacrat unor activităţi politice, religioase etc.

Între oamenii de ştiinţă s-au remarcat, între alţii, medicul şi biologul George Palade, savantul şi literatul Mircea Eliade, economistul Anghel Rugină, demograful Sabin Mănuilă, matematicianul Ciprian Foiaş. Între oamenii din litere pot fi amintiți Petru Popescu, Aurel Sergiu Marinescu, Aristide Buhoiu, Petre Popescu, Zahi Pană etc. Printre artişti s-au ilustrat regizorii Liviu Ciulei, Andrei Şerban, Jean Negulescu, dirijorul Ionel Perlea, interpreţii Şerban Lupu, Iolanda Mărculescu etc. În domeniul spiritualităţii pot fi amintiţi episcopul Valerian Trifu, monseniorul Octavian Perlea, Maica Alexandra, preotul Gheorghe Calciu Dumitrasa. Multă vreme s-au aflat în America, în calitate de membri ai Comitetului naţional român, adevarat guvern în exil, sau ca membri ai Ligii românilor liberi, importante personalităţi, precum generalul Nicolae Rădescu, Grigore Gafencu, Constantin Vişoianu, Alexandru Creţianu ș.a. Alături de aceştia, ilustraţi mai cu seama în SUA, s-au aflat şi alţii, în Canada, care s-au manifestat mai cu seamă prin „câmpul românesc” din Hamilton – Ontario, adevărat simbol al românismului, organizator, între altele, şi al Romfest-urilor, „forumuri de spiritualitate şi de cultură pan-românească”.

Comunități românești în Europa – in Nordul Continentului

Reporter: editura June - 15 - 2015 Comments Off on Comunități românești în Europa – in Nordul Continentului

Numeroşi ani, în paginile revistei noastre am publicat în mai multe numere magistrala lucrare a prof. univ. dr. Gheorghe Zbuchea, intitulată „Comunităţi româneşti în lume” (publicată cu ani în urmă)

Sunt prezentate dovezi excepţionale despre români care au dus în colţuri îndepărtate ale Terrei harul unui popor din mijlocul căruia s-au ivit minţi inteligente, titrate, pline de har şi înţelepciune.

Dată fiind actualitatea celor prezentate în cadrul rubricii noastre mai sus amintite, aflaţi într-o epocă în care globalizarea îşi face simţită prezenţa, prin reluarea acestui studiu reconfirmăm potenţialul valoric românesc răspândit în lume încă din urmă cu mulţi ani.

Ne propunem să reluăm în paginile revistei anului 2015 acea rubrică susţinută, care în urmă cu ani era urmărită şi deosebit de apreciată de cititorii publicaţiei noastre.


Ion Ghica

Ion Ghica

Dincolo de Canalul Mânecii, în nordul Europei, din Irlanda şi Marea Britanie şi până în locurile exotice de peste Cercul Polar ale Scandinaviei s-au stabilit, puţini în vremuri mai vechi, din ce în ce mai mulţi în vremurile noastre, români sau originari din România, ce au alcătuit astfel comunităţi cu o prezenţă din ce în ce mai marcantă în diversele ţări din zonă (Finlanda, Suedia, Norvegia, Danemarca, Olanda, în afară de cele două ţări anglo-saxone pomenite mai înainte).

Incontestabil că prezenţa cea mai numeroasă actuală a românilor în perimetrul nordic este cea din spaţiul anglo-saxon şi în primul rând din Marea Britanie (nu există date statistice, însă se consideră că acolo s-au stabilit cel puţin 25.000 de persoane originare din România, după unele surse chiar un număr dublu de conaţionali, dintre care destui au o situaţie legală, în regulă şi bine definită).

Relaţiile românilor cu lumea engleză au o vechime multiseculară, respectiv cele mai vechi ştiri sigure sunt din anul 1527. Mai multe secole s-au aflat frecvent în spaţiul românesc călători englezi de tot felul, înfiinţându-se chiar un Consulat englez la Bucureşti în anul 1802, în timp ce o legaţie românească în capitala britanică de pe Tamisa a apărut abia după 1878. Vremelnic, în spaţiul britanic, în cursul secolului al XIX-lea au trăit o serie de români. Astfel, în deceniile III şi IV s-au aflat, între alţii, acolo profesorul şi învăţatul Petrache Poenaru sau boierul revoluţionar Ion Câmpineanu, despre care ştim că a străbătut spaţiul european după 1839 cu un paşaport englez. Oază a liberalismului, Anglia a constituit un adăpost şi un loc de acţiune pentru o serie de reprezentanţi ai generaţiei paşoptiste precum Al. G. Golescu, N. Bălcescu, V. Alecsandri şi mai cu seamă Dimitrie Brătianu, care, în reprize succesive, s-a aflat mulţi ani pe teritoriul britanic. Ceva mai târziu, timp de un deceniu, îl vom găsi la Londra, în calitate de ministru al statului român, pe Ion Ghica, vizitat adeseori acolo şi de bunul său prieten Vasile Alecsandri, ce era reprezentantul diplomatic al ţării la Paris. La începutul secolului XX, în instituţiile celebre de învăţământ superior din spaţiul englez au învăţat o serie de tineri români, dintre care mulţi au continuat să trăiască acolo decenii în şir, remarcându-se în mod deosebit, ca, de exemplu, savantul H. Coandă. Tot atunci a început să fie o prezenţă obişnuită la Londra unul dintre remarcabilii politicieni români din urmă cu un secol – Take Ionescu, căsătorit, de altfel, cu o englezoaică.

Dumitru C. Bratianu

Dumitru C. Bratianu

Desăvârşirea unităţii naţionale a prilejuit alte prezenţe româneşti. După ce mulţi elevi piloţi au fost instruiţi în Anglia în cursul anului 1917, în 1918 s-a format „Asociaţia anglo-română”, ce a militat pentru cauza naţională românească. Ardeleanul G. Moroianu a fost o vreme unul dintre funcţionarii apreciaţi de la Foreign Office. Între cele două războaie mondiale au stat în capitala britanică Alexandru Vaida Voevod, fost şi premier al României, N. Titulescu, ambasador între anii 1921-1928, colonelul I. Antonescu, ataşat militar peste trei ani etc. Li s-au adăugat, spre sfârşitul perioadei, M. Beza, V. V. Tilea, I. Raţiu, o vreme ca ataşat de presă, Mircea Eliade etc.

Odată cu instaurarea succesivă a unor regimuri totalitare în România, respectiv cel al lui Carol al II-lea, I. Antonescu şi apoi cel comunist, dincolo de Canalul Mânecii s-a constituit, în diverse forme, o acţiune de rezistenţă a românilor stabiliţi acolo. Astfel, de exemplu, în noiembrie 1940 s-a înfiinţat Comitetul Naţional Român „Free Romania”, ce a încercat, fără succes, să obţină recunoaşterea sa de guvern provizoriu în exil şi să unifice diferitele grupări ale emigraţiei. După ultima conflagraţie mondială, istoria comunităţii româneşti din spaţiul britanic a fost complexă. În deceniul VI, Ion Raţiu şi Horia Georgescu au constituit „Acarda” (Asociaţia Culturală a Românilor din Anglia). Tot acolo, începând din 1984, şi-a avut sediul principal Uniunea Mondială a Românilor Liberi, prezidată multă vreme de Ion Raţiu şi având filiale în nu mai puţin de 24 de state.

În 1964, pe baza unui acord special dintre Patriarhia Română şi Biserica Anglicană, a început să funcţioneze Biserica Ortodoxă Română din Londra, unde serviciul divin era – şi este – în limba română. În anul 1979 s-a înfiinţat „Fundaţia Raţiu”, propunându-şi să sprijine atât pregătirea educaţională, cât şi cercetări în ceea ce priveşte cultura şi istoria României şi a poporului român. În anul 1994, un grup de români stabiliţi la Londra a înfiinţat Centrul Cultural Român, organizaţie culturală nepolitică, neguvernamentală a românilor şi anglo-românilor din Marea Britanie. Câţiva ani mai târziu, în 1998, s-a înfiinţat Fundaţia anglo-română „Dacia”, interesată mai cu seamă de proiecte în planul artistic şi muzical. În ianuarie 2002 s-a creat asociaţia „Românul britanic”, ce şi-a propus, între altele, promovarea limbii române, a istoriei şi civilizaţiei româneşti în Marea Britanie, păstrarea identităţii lingvistice, culturale şi spirituale a românilor din acest spaţiu, propagarea unei corecte imagini a românităţii etc.

Mircea Eliade

Mircea Eliade

De-a lungul secolelor, o serie de oameni de ştiinţă şi cultură ce au trăit în spaţiul englez s-au implicat direct în problemele naţionale, precum Constantin Silvestri, Grigore Nandriş, Vlad Georgescu, I. Raţiu, Barbu Călinescu, Şerban Cantacuzino etc. Între multele şi variatele publicaţii editate acolo menţionăm „Adam” (apare încă din 1939), „Orizonturi româneşti”, „Convergenţe româneşti”, „Imagini româneşti” etc.

Oarecum la concurenţă cu cei din spaţiul anglo-saxon se află românii stabiliţi în Suedia, al căror număr (ce nu poate fi stabilit cu precizie) se apropie de cel din Marea Britanie şi Irlanda. Primul român celebru ce a petrecut o vreme în capitala Suediei, spre jumatatea secolului al XVII-lea, a fost Nicolae Milescu, care a şi alcătuit acolo primul opuscul original românesc de filosofie. Câteva decenii mai târziu, unul dintre cei mai cunoscuţi monarhi suedezi, regele Carol al XII-lea, a petrecut mai mulţi ani în spaţiul frumoasei Moldove. După 1880 s-au înfiinţat oficii diplomatice româneşti la Stockholm şi la Cristiania (ce şi-a schimbat denumirea în Oslo, după ce, în anul 1905, Norvegia s-a separat paşnic de Suedia). Relaţii diplomatice normale au fost stabilite în anii 1916 şi 1917, iar în 1918, în Suedia şi-au găsit refugiu şi siguranţă o serie de români fugiţi din Rusia bolşevică, inclusiv membrii Misiunii diplomatice româneşti conduse de ministrul Constantin Diamandi.

În perioada interbelică, prezenţe româneşti în spaţiul suedez au fost sporadice. Astfel, de exemplu, s-a aflat acolo, în mai multe rânduri, pentru cercetări sau participări la reuniuni internaţionale marele istoric Nicolae Iorga. Odată cu instalarea în ţară a regimului comunist, numărul românilor ce au ajuns şi s-au stabilit în Suedia a crescut continuu, fenomen ce s-a amplificat sensibil după 1990. Numărul relativ important al românilor din Suedia a făcut ca în 1974, în timpul unei vizite acolo a Patriarhului Iustinian, însoţit de fostul Patriarh Teoctist, să se creeze o organizare specială în plan bisericesc pentru români, care există până astăzi şi la începuturile căreia un rol important l-a avut profesorul preot Al. Ciurea. Astfel, există trei centre principale ale ortodoxiei româneşti, respectiv la Stockholm, cu filiale în Suedia şi Finlanda, la Göteborg, cu filiale în Suedia şi Norvegia (Oslo) şi la Balmo, cu filiale în Suedia şi Danemarca, toate însumând circa 40 de parohii, care se îngrijesc şi de editarea mai multor publicaţii ortodoxe, precum „Candela” sau „Credinţa şi viaţa”.

Ion Ratiu

Ion Ratiu

Centrele ortodoxe menţionate mai înainte sunt, de altfel, şi cele în care locuiesc cei mai mulţi dintre românii ce şi-au început o nouă viaţă în această ţară din nord. Ca şi în alte părţi peste hotare, în rândurile românilor este o lipsă de coeziune, determinată nu o dată de ambiţii de tot felul, dar şi de divergenţe politice, astfel că acolo fiinţează mai multe organizaţii, precum: „Asociaţia culturală a românilor din Stockholm”, „Românii pentru democraţie”, „Prietenii României”, „Clubul românesc din Balmo”, Asociaţia „Fraţia”, „Asociaţia de prietenie România-Suedia”, Asociaţia românilor „Carpaţi” etc. Începând din 1980, apare revista „Curierul românesc”, careia i s-au adaugat şi altele, ca de pildă „Arhipelag”. Local, se transmit pe unde radio şi emisiuni în limba română. Între oamenii de ştiinţă şi cultură din spaţiul suedez menţionăm pe istoricul Sava I. Gârleanu, poetul Ion Miloş, pictoriţa E. Podoleanu, scriitoarea Gabriela Melinescu etc.

În strânsă legatură cu cei din Suedia sunt vecinii lor din Finlanda, cel puţin o mie de români stabiliţi în ultima vreme, mai ales în oraşele Helsinki, Turku, Tampere. Mulţi dintre ei s-au remarcat în mod deosebit în domeniul electronicii (la celebrul concern Nokia), dar şi în învăţământ, sport, artă etc. Şi ei îşi au propria organizare culturală şi religioasă, precum şi o serie de publicaţii proprii.

Constantin Silvestri

Constantin Silvestri

Legăturile românilor cu spaţiul Danemarcei au şi ele o veche tradiţie. Pe acolo a trecut, de exemplu, în secolul al XVI-lea, Despot Vodă, viitor domn al Moldovei. În jurul anului 1900 au studiat sau au făcut cercetări unii români, precum Nicolae Iorga. Legături mai strânse debutează după stabilirea reală a relaţiilor diplomatice, începând cu 1934, şi mai cu seamă în condiţiile de după al doilea război mondial, când emigraţia românească, în continuă creştere, nu a ocolit Copenhaga şi alte spaţii daneze. La fel ca şi în Norvegia vecină, în Danemarca locuiesc peste 2.000 de români ce au, între altele, propriile lor organizaţii, precum şi o parohie subordonată Patriarhiei Române, respectiv Mitropolia pentru Europa Centrală şi Nordică.

La Aalborg apare publicaţia „Dorul” (director editor Dan Romaşcanu), unde, de-a lungul timpului, au fost publicate diverse contribuţii ale oamenilor de cultură români de pretutindeni. Există şi o casă editorială cu acelaşi nume, în care au fost publicate peste 30 de titluri ale unor autori de acasă şi din diaspora, precum L. Blaga, E. Lozovan, B. Muntean, P. Chihaia etc. Între românii stabiliţi acolo menţionăm pe istoricul şi lingvistul Eugen Lozovan, timp de 40 de ani profesor şi şef de catedră la Universitatea din Copenhaga, ziaristul, scriitorul şi editorul Victor Frunză, regizorul Lucian Giurchescu etc.

Henri Coanda

Henri Coanda

De asemeni, sunt prezente publicaţii speciale, precum revista „Roemenie Bulletin” sau „Românii în lume”. Profesorul Sorin Alexandrescu, titular la Universitatea din Amsterdam încă din anul 1969, editează, de aproape trei decenii, „International Journal of Romanian Studies”, fiind totodata întemeietor al „Asociaţiei internaţionale de studii privind România”, ce a organizat de-a lungul timpului la Amsterdam mai multe congrese în care s-au implicat şi alţi numeroşi universitari de origine română ce trăiesc în ţara lalelelor.

Zecile şi zecile de mii de români împrăştiaţi în părţile septentrionale ale continentului, păstrându-şi limba, identitatea, dar în acelaşi timp făcând eforturi meritorii şi încununate cel mai adesea de succes de a se integra deplin în noile locuri în care i-a dus viaţa sunt, neîndoielnic, o parte a românităţii cu destin european.