NUMARUL
203-204
Odată cu sosirea lunii martie, prin tradiție, chipul femeii, în diferitele sale ipostaze, revine în ...
Excentricul, dar experimentatul fost președinte al Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker, vorbea mai anii trecuți de ...
Viața politică din Republica Moldova dă semne tot mai evidente că a intrat deja în ...
Poveștile din copilărie, auzite de la părinți sau bunici, sunt mereu o carte de istorie ...
Din perspectiva adevărului istoric, domnia principelui român Vlad Țepeș este departe de poveștile personajului de ...
I. De la lampa cu gaz la John D. Rockefeller   Rege printre combustibili, petrolul încă face ...
De-a lungul timpului, exilul s-a perpetuat ca fiind una dintre cele mai aspre sentințe, cu ...

Articole din categoria ‘Puncte de vedere’

Un imperativ necesar: Proiectul de Țară

Reporter: editura April - 17 - 2020 Comments Off on Un imperativ necesar: Proiectul de Țară

Dacă vom căuta în istoria modernă a poporului român care au fost mobilurile marilor salturi înainte, vom vedea că de fiecare dată a existat același imbold – Proiectul de Țară. Cu alte cuvinte, dezvoltarea țării pe termen lung, indiferent de vremuri și regimuri politice, coagulată în jurul unui scop național comun. 


Unirea Principatelor Române (1859)

Unirea principatelor a fost un prim proiect, care s-a și înfăptuit. Modernizarea țării, începută de Cuza Vodă, a fost continuată de Principele Carol I, care a devenit Rege în urma victoriei Armatei Române în teatrul de război din Bulgaria și a diplomației românești la Congresul de la Berlin. Readucerea Dobrogei între fruntariile României, deși însoțită de pierderea județelor din sudul Basarabiei, fapt ce a demonstrat din plin intenția Imperiului Rus de a interfera tot mai mult în afacerile europene, a impus dezvoltării țării un nou ritm și noi obiective, fiind un proiect de țară câștigător. Astăzi înțelegem mai bine ce a însemnat și ce înseamnă Gurile Dunării și ieșirea la Mare pentru un stat modern, care participă la comerțul global, dar și la menținerea echilibrului politic și militar în bazinul Mării Negre. Dacă România există pe hărțile stratetegice ale lumii, aceasta este datorită creșterii importanței litoralului, precum și a căilor de comunicație Rin-Dunăre. Acest proiect de țară, în care România a făcut dovada unui factor civilizator și cultural de nivel superior, a fost unul împlinit cu brio. Marele Proiect de țară al Unirii tuturor românilor,care nu se arăta unul cu șanse mari de realizare, din pricina ciudatului joc al alianțelor politico militare – Transilvania era sub control austro-ungar, iar Basarabia sub control Imperial rusesc, imperiile numite având interese contradictorii – a fost, în cele din urmă, realizat. Prețul a fost uriaș – aproape un milion de români și-au dat viața pentru aceasta. Următorul mare proiect, unul foarte ambițios, a fost consolidarea României Mari. Cu o mulțime de probleme aproape de nerezolvat, cum ar fi marile pierderi de război umane și materiale, pierderea grupului intelectual ori calificat care ar fi putut administra în bune condiții noua țară, administrarea unor teritorii pe care circulau mai multe monede diferite, sisteme de administrare locală diferite, probleme de natură religioasă și lingvistice, gestionarea chestiunilor minorităților naționale care atingeau peste 20% din populație de către o administrație care la origine nu avusese o astfel de problemă, sistemul de proprietate moștenit de la vechile administrații și încă multe altele au fost depășite cu răbdare și eforturi eroice, nu fără erori și conflicte, de multe ori provocate intențonat de nostalgicii vremii. Al Doilea Război Mondial, cu tragediile sale, a blocat țara într-o situație aproape imposibilă – cobeligerantă o perioadă, cu pierderi grele, de partea Aliaților, România s-a găsit pe lista învinșilor. A suferit rigorile unor măsuri aplicate Germaniei sau Italiei, de la plata despăgubirilor de război la aplicarea măsurilor de desfascizare, măsuri de cele mai multe ori folosite de PCR împotriva adversarilor politici. Folosindu-se de aceste măsuri, partidul comunștilor a reușit să facă tabula rasa din clasa politică tradițională, eliminându-i și pe aceia care s-au aflat în opoziție cu regimul antonescian. Mulți ani n-a mai putut fi vorba de un proiect de țară, ci doar de un proiect politic de cucerire a puterii și de scoaterea de pe scenă a tuturor adversarilor politici. Odată realizat acest fapt, s-a trecut la un proiect de țară privind industrializarea și colectivizarea terenurilor agricole. Cu diferite rezultate, în funcție de interese politice imediate, industrializarea a avut rezultate notabile. Colectivizarea a avut un rezultat dezastruos. 

 

 

După înlăturarea sistemului partidului unic, singurul proiect de țară al României a fost aderarea la Uniunea Europeană, deziderat de generații, pe cale de a se înfăptui, cu avantajele și controversele ce au urmat. Un nou proiect de țară trebuie să apară. Fără el vom trăi într-o continuă tânjire după o Românie pe care au ridicat-o bunicii și părinții. România poate să facă o politică externă și comercială care să asigure o cointeresare a vecinilor noștri în păstrarea și consolidarea păcii. România poate, de asemenea, să devină o mare putere tehnologică. Dar singurul domeniu în care totul depinde exclusiv de români este cultura. O mare putere culturală poate câștiga respectul de sine și respectul față de interesele sale. Avem un precedent, pe care îl pomenesc cu plăcere. Pe masa tratativelor de la Trianon, delegația României, ca răspuns la acuzațiile Ungariei că nu poate controla Transilvania, o provincie culturală recunoscută, a adus colecția Convorbirilor literare. A fost un argument care a convins. Era un argument cultural. În lumea cu tendințe de globalizare economică, doar cultura mai poate salva și identitatea, și libertatea unui popor. Pentru noi, cultura națională este vitală. De aceea, un proiect de țară care să afirme cu toată puterea cultura națională, și nu numai, care să folosească din plin resursele inepuizabile de care dispunem, care să răspîndească, să facă cunoscute valorile noastre poate fi fundamentul unui nou moment de reviriment pentru țara noastră. 

Eugen Uricaru

În sfârșit, un nou summit ruso-american. Sau nu?

Reporter: editura July - 12 - 2019 Comments Off on În sfârșit, un nou summit ruso-american. Sau nu?
Triunghiul planetar al momentului: America-China-Rusia 

Relațiile dintre Rusia și Statele Unite, care au monopolizat decenii de-a rândul, după război, capul de afiș al vieții internaționale și, de fapt, au modelat chipul lumii postbelice, dar au și asigurat/periclitat pacea și securitatea mondială, nu mai dau astăzi, doar ele, tonul și direcția mersului evenimentelor pe glob. Până la prăbușirea sistemului suprastatal comunist în Europa și dezmembrarea URSS (iar după unii și încheierea „războiului rece”), Washingtonul și Moscova dominau absolut sinergiile globale, de la definirea (și disputarea) sferelor lor de influență și „echilibrul terorii” bazat pe „distrugerea reciproc asigurată” prin arma nucleară, până la gestionarea problemelor mondiale, regionale, naționale etc. din orice punct de pe glob care prezenta interes. Astăzi, cele două superputeri canonice își mențin preeminența globală în ce privește echilibrul de securitate planetar, prin capacitățile lor racheto-nucleare incomparabil mai redutabile decât ale tuturor celorlalte state posesoare de asemenea arme, dar și prin proiectarea puterii lor politico-diplomatice și prin forța lor de negociere, care nu și-au pierdut (încă?) supremația.

Dar unul dintre paradoxurile, tot mai multe, ale lumii de azi este că, deși devine tot mai interdependentă, globalizată, mondializată, interconectată, lumea prezintă, în același timp, un grad de labilitate, imprevizibilitate și chiar instabilitate, destructurare (pe mari zone ale planetei) fără precedent în istoria modernă. Bipolarismului sovieto-american i-a urmat efemera unipolaritate americană (care avea să fie însă amendată de însuși președintele SUA, Donald Trump, prin sloganul „America First”), pentru ca starea de fapt „la zi” a vieții internaționale să fie calificată astăzi cât mai felurit. Tot mai mult se invocă „triunghiul planetar” SUA-China-Rusia, dar alții vorbesc și de un eventual „trapez” (cu India) sau, poate mai potrivit, de o perioada (prelungită) de căutare a unei noi paradigme planetare a echilibrului de forțe. Și totuși, unde se plasează, în acest tablou mișcător, relația ruso-americană?

Președintele Donald Trump a trecut de jumătatea primului său mandat la Casă Albă, președintele Vladimir Putin a fost reconfirmat, prin vot, pentru a treia oară, lider suprem al Rusiei, dar în ciuda bunăvoinței public exprimată de către fiecare dintre cei doi și a întâlnirii lor de la Helsinki, din vara trecută, a cărei cordialitate i-a siderat pe nostalgicii „războiului rece”, relațiile ruso-americane ajunseseră mai aproape ca oricând de limita înghețului, după marile răsturnări geopolitice din 1989-1991.

În viziune istorică și geopolitică, situația pare mai degrabă, și de data aceasta, paradoxală. Statele Unite n-ar avea de ce „să poarte pică” Rusiei (deși o face „revizionistă”). Prin dezmembrarea URSS, America a devenit (temporar) hegemonul de necontestat al lumii, iar apoi superputerea preeminentă în triunghiul planetar de putere SUA-Rusia-China (îndeosebi prin atuurile sale economice și cibernetice). NATO și UE, instituții-vârf de lance ale Occidentului (condus de SUA) s-au extins spre Est, în fosta sferă de influență și dominație sovietică, ba chiar a încercat, dar fără succes (deocamdată?) să coopteze în instituțiile europene și euroatlantice foste republici unionale sovietice (Georgia, Ucraina, R. Moldova), însă nu a reușit decât cu statele baltice. După președințiile dezastruoase ale lui Gorbaciov și Elțîn, premierul/președintele Putin a stopat prăbușirea noii Rusii, i-a reconfirmat statutul de superputere mondială politico-diplomatică și militară (nu și economică), iar în 2007, la Conferința pentru securitate de la München, a condamnat lumea unipolară și apropierea „forțelor avansate ale NATO” de frontierele Rusiei, a specificat că există o „linie roșie” peste care nu se poate trece și a cerut ca țara sa să fie tratată în mod demn de partenerii externi. Un discurs care a prefigurat, în felul lui, reaprinderea vechiului „război rece” sau izbucnirea altuia, nou, căruia avea să i se zică și „hibrid”. 

În anii care au urmat, confruntarea n-a mai fost însă una precis structurată Occident-Rusia sau Vest-Est, ci una ruso-americană, cu aliați mai degrabă conjuncturali de o parte și de alta. Dar Washingtonul, oficial, în ciuda faptului că proclamă victoria sa în „războiul rece”, ezită sau evită să normalizeze relațiile cu fostul rival Moscova, ba, mai mult, îndeosebi odată cu instalarea la Casa Albă a președintelui Donald Trump, a luat amploare un curent sonor anti-Putin și antirusesc, care a înglobat democrații sprijinitori ai doamnei Clinton, sectoare importante ale media, ONG-uri din rețeaua Sörös etc. S-a instalat astfel un climat deloc prielnic relansării relațiilor ruso-americane, mai ales că ancheta prelungită (dar sterilă) a procurorului Mueller asupra presupuselor relații între echipa electorală a candidatului Trump si „oamenii Kremlinului” a blocat, practic, tentativele de dialog Moscova-Washington. 

Eșecul scenariului „Rusiagate”, dar mai ales marile sfidări cărora trebuie să le facă față nu numai cei doi protagoniști ai scenei mondiale, ci, în general, omenirea de azi, fac din ce în ce mai presantă normalizarea relațiilor lor și reluarea dialogului constructiv, fie el bilateral sau extins. Pe eșichierul mondial, observă politologul rus D. Suslov, se desfășoară o confruntare foarte vie, dar pe termen scurt, între SUA și Rusia, una mai redusă ca intensitate, dar de durată și de natură strategică între SUA și China și, în sfârșit, un parteneriat (nu alianță) de un tip fără precedent între mari puteri, între Rusia și China. Pe termen scurt și mediu, apreciază autorul rus, politica de confruntare cu Rusia și China va rămâne un element central al politicii externe americane. Consensul bipartizan al acestei orientări ar fi că democrații vor „să pedepsească Moscova pentru alegerea lui Trump”, iar republicanii au mizat pe o poziție comună cu Rusia față de China, ceea ce nu le-a reușit. D. Suslov creditează ideea unui nou „război rece” ruso-american și îl definește: „Relații puternic conflictuale în care cele două părți mizează mai degrabă pe victorie decât pe compromis și reconciliere; o confruntare care se va încheia probabil doar când una dintre părți sau amândouă va/vor opera o transformare fundamentală a politicii externe și a rolului propriu în sistemul internațional”. Între timp, însă, cei doi vor evita confruntările militare directe. Mai mult, după 2025, Statele Unite vor căuta să se apropie de Rusia, pentru a „îndigui” împreună China – susține politologul rus. Și Konstantin Remciuhov, redactor șef la „Nezavisimaia Gazeta”, crede că „americanii încep să-și spună că poate nu e atât de înțelept să împingă Rusia în brațele Beijingului”.

Conlucrarea ruso-americană pe teme globale ar fi reciproc utilă, apreciază strategul american Christopher Th. Coonen, care enumeră ca puncte de interes comun Iranul, Siria, Coreea, relațiile cu UE și cu China, dezarmarea, antiterorismul, iar ca puncte divergente (totuși!) Ucraina, retragerea din tratate de dezarmare, Venezuela și altele. Oricum, politica SUA față de Rusia e mult mai greu de definit, nu doar din cauza stilului imprevizibil al președintelui Trump, ci și din simplul fapt că, până acum cel puțin, o asemenea politică nu a prea avut putința să se exprime altfel decât prin sancțiuni și alte măsuri punitive. Se poate însă afirma la sigur că abordarea președintelui Trump va fi una pragmatică, așa cum obișnuiește în general. În ce o privește, Moscova, deși rămâne foarte reticentă la indiciile abia perceptibile de speranță ale Washingtonului, ar fi prompt receptivă la reactivarea relațiilor bilaterale. Oficialii ruși repetă, de altfel, cu fiecare prilej că „mingea e în terenul Washingtonului”. 

În luna mai, după câteva tentative nefinalizate de summit bilateral, Moscova și Washingtonul au fixat un nou jalon pentru un proiectat tête-à-tête Trump-Putin la reuniunea G-20 din luna iunie, de la Osaka. Președinții Trump și Putin au multe să-și vorbească, de altfel au și făcut-o deja, de câteva ori, prin convorbiri telefonice prelungite, după precedenta lor întâlnire de la Helsinki, din vara lui 2018, pe care presa occidentală (și îndeosebi cea americană) au stigmatizat-o ca pe o adevărată „capitulare totală și necondiționată” a Americii în fața Rusiei. Dar concluziile raportului Mueller asupra pretinselor ingerințe ale Kremlinului în influențarea prezidențialelor care l-au instalat pe Donald Trump la Casă Albă au mai temperat furia anti-Trump și rusofobia care tindeau spre paroxism, astfel încât se poate spera, în sfârșit, la o reînnodare a dialogului bilateral ruso-american. „Îl voi întâlni pe președintele Putin”, declara la Washington președintele Trump ziariștilor, iar a doua zi, la Soci, președintele Putin reamintea secretarului de stat american Mike Pompeo disponibilitatea Moscovei de restabilire integrală a relațiilor bilaterale. Președintele Rusiei declara că țara sa și SUA au interese comune în menținerea stabilității strategice, neproliferarea armelor de distrugere în masă, soluționarea crizelor regionale, lupta împotriva criminalității organizate, combaterea problemelor ecologice și a sărăciei, cooperarea în domeniul economic. 
Concluzia ar fi că un summit ruso-american este obligatoriu, dar când, unde și cu ce agendă rămâne încă de văzut.

Corneliu Vlad
 

O surprinzătoare dezbatere despre „independenţă” şi „suveranitate”

Reporter: editura February - 22 - 2018 Comments Off on O surprinzătoare dezbatere despre „independenţă” şi „suveranitate”
„Dezbaterea asupra suveranității se poartă de multă vreme și nu este surprinzător că a revenit”, scria, la 16 iunie 2016 în publicația „Atlantico”, Xavier Timbeau, directorul Observatorului francez pentru conjuncturi economice. Eseistul francez Charles Sannat, considera că, pentru a putea vorbi de suveranitate, „un stat trebuie să dispună de patru puteri, de patru atribute principale: 1. Să poată bate moneda, 2. Să fie capabil să facă legi, 3. Să fie în măsură să facă justiție, 4. Să poată să decidă asupra păcii sau războiului. Or, continua el, în realitate, 1. Europa bate moneda în locul nostru, 2. Europa face legi în locul nostru, deputații francezi având rolul de a „transpune” în dreptul francez deciziile Comisiei Europene, 3. Europa are cea mai înaltă jurisdicție prioritară asupra deciziilor justiției naționale și dispozițiile Curții Europene de Justiție se impun în dreptul țării noastre, în permanentă sancționată, 4. În sfârșit, deși nu Europa este cea care decide în privința războaielor noastre, este chiar și mai rău, întrucât centrul de decizie este mai degrabă la Washington. Așa stând lucrurile, continua el, „Franța nu mai este un stat suveran. Suntem un vag protectorat american și o provincie europeană. Nici mai mult, nici mai puțin”. Iar criza politică în care se zbate țara „este legată intrinsec de această absență a suveranității, susținea autorul francez, întrucât la nivel colectiv, nu mai suntem în măsură să ne alegem un destin și un viitor”. 

Bertrand Badie

Dincolo de inflexiunile excesiv dramatice ale exordiului acestui autor francez, perorația sa atrage atenția asupra unui fenomen care devine tot mai evident, dar și mai preocupant: periferizarea, diluarea, devitalizarea principiului – și realității – suveranității statelor, până la pericolul disoluției chiar, în procesul global al mondializării.


Înțeleasă de obicei (doar) ca autoritatea și capacitatea statului de a guverna propriul teritoriu, suveranitatea a fost considerată o vreme, mai precis după prăbușirea sistemului statal al socialismului și dezmembrarea URSS, ca un reziduu nedorit al trecutului într-o lume tot mai mondializată și interconectată. Dar după criza financiară din 2008, principiul suveranității a început să fie tot mai des invocat, îndeosebi de către forțe numite – justificat sau nu – populiste, fie ele de dreapta sau de stânga. Campania britanicilor pentru Brexit și pentru „recuperarea controlului” s-a concentrat pe recucerirea suveranității de la Uniunea Europeană. În campania sa electorală și în primul an de președinție, Donald Trump a avut ca laitmotiv suveranitatea. El a subliniat repetat că viziunea sa privind integrarea și ideile sale de revizuire de către SUA a unor acorduri internaționale vor garanta „prosperitatea, securitatea și suveranitatea țării”. În Franța, Martine Le Pen pronunță cuvântul „suveranitate” cu orice prilej, observa un ziarist, iar candidatul – și apoi președintele – Emmanuel Macron, oricât de integraţionist ar fi, are grijă să nu contrarieze curentul afirmării naționale și declara: „Adevărata suveranitate trebuie să se construiască în și prin Europa”. În Italia, „Mișcarea Cinci stele” invocă frecvent principiul suveranității și cere renunțarea la euro pentru recucerirea controlului asupra propriei economii. 

Charles Sannat

Acestor exemple din zona dreptei și centrului din vestul continentului li se adaugă altele, din partea stângă a spectrului politic al zonei. În Spania, formația populistă de stânga Prodemos este considerată „soberanista”, iar în Germania recentele alegeri au prilejuit apariția și afirmarea unei Alternative de orientare similară. În estul continentului, Polonia, Ungaria, alte state postcomuniste, dar și alte state, din Austria până în Grecia, își susțin energic interesul național în fața solicitărilor Bruxellesului, exemplu acut fiind acum reacția la problema imigrației extraeuropene. În sfârșit, suveranitatea a devenit cuvânt de ordine și pentru protestatarii americani și europeni din ultimii ani.


Filozoful francez Gaspard Koenig explică de pildă impasul din Uniunea Europeană printr-o „criză a suveranității”. Înzestrată cu o puternică Curte de Justiție, capabilă să penalizeze statele și să treacă peste voința lor, UE reduce câmpul de acțiune al suveranității naționale, subliniază autorul menționat. „Peste jumătate din legislația noastră națională este de origine comunitară” – constată el. Liderii care se prefac că nu observă această problema pusă democrației și care continuă să invoce, în ciuda evidenței, iluzia independenței naționale, condamnă, în timp, Europa la o implozie populistă” – avertizează el.

Marine le Pen

În acest context a apărut, în procesul integrării (instituționalizate) europene și sintagma de „suveranitate împărțită”. Căci, spune politologul francez Xavier Timbau, „Europa s-a născut din următoarea constatare: în globalizare, suveranitatea națională nu mai este posibilă și singurul mijloc de a o regăsi este cel de a o împărți la o scară mai mare (scară europeană)”. Și iată o expresie care „descrie cât se poate de potrivit conținutul proiectului european, dificultățile sale și – pentru unii – ambiguitățile sale”, remarcă același autor. 


Înțelesul suveranității a evoluat de la acela de concept absolut și sacrosanct la o noțiune relativă. Dacă, în anii 1500, Jean Bodin vedea în suveranitate „puterea absolută și perpetuă a unei Republici (stat), iar Louis Le Fur, în secolul al XIX-lea, o definea drept „calitatea statului de a nu fi obligat decât de propria sa voință, în limitele principiilor superioare ale dreptului și conform scopurilor colective pe care este chemată să le realizeze”, astăzi, statul nu mai este singur în scena internațională, are și concurenți, dintre cei mai diverși: individul, ONG-urile, societățile multinaționale, cu care se stabilește o formulă de interdependență. La care se adaugă noile exigențe ale dreptului internațional și branşele sale specializate: drepturile omului, dreptul internațional al mării, al mediului etc.

Xavier Timbeau

După 1980, remarcă politologii, în discursul și practica vieții internaționale, ca și în relațiile dintre state, s-au impus tot mai viguros dreptul la monitorizare/supraveghere (droit du regard) și dreptul la ingerință umanitară, iar din 1987 aceste drepturi au început să fie teoretizate ca îndatoriri. „Dar datoria de ingerință legitimează imixtiunea în afacerile interne ale statelor”, atrage atenția prof. Sadok Belaid. În plus, suveranitatea se exercită nu doar în plan politic, ci și în cel economic, social etc. Iar când statul intră în dependență față de investitorii străini sau alți actori ai scenei internaționale, el își poate pierde capacitatea de a guverna. Mondializarea este „un proiect colorat ideologic și acționat de interesele economice și financiare internaționale a căror putere scapă tot mai mult de sub controlul guvernelor democratic alese”, avertiza politologul francez D. Turguin în 2002.

Suveranitatea se îngemănează în mod obligatoriu cu independența, adică negarea oricărei subordonări față de o voință exterioară statului. Această cerință merge mână în mână cu autonomia – în sensul cel mai larg al cuvântului – pe plan intern, cele două fiind complementare. În procesul evolutiv al creării și consolidării legalității internaționale, suveranitatea și independența au avut în dreptul internațional un reazem și apărător solid, care a creat și transpus în realitate o panoplie de principii garant, precum neintervenția și neamestecul în treburile interne. Dar astăzi, observă universitarul francez Bertrand Badie, acțiunea suverană „de cavalier seul, a statului pe scena națională ajunge să fie respinsă și chiar condamnată”, astfel încât „problemele interne ale statului nu mai înseamnă probleme exclusiv ale sale”. O stare de fapt ce pare paradoxală sau poate chiar absurdă, însă care tinde să câștige teren și să se instaleze gradual în practică internațională.

Corneliu Vlad

Românii din Ucraina la limita răbdării…

Reporter: editura December - 18 - 2017 Comments Off on Românii din Ucraina la limita răbdării…
Relativ recent, Parlamentul de la Kiev a adoptat măsuri legislative, în domeniul învățământului și educației, care privesc mai cu seamă drepturile minorităților naționale din Ucraina la învățământ în limba proprie. Între motivele declarate și nedeclarate care au dus la acest nefericit act legislativ se află și acela al unei îngrijorătoare scăderi a nivelului de cunoaștere a limbii oficiale de către cetățenii ucraineni aparținând minorităților naționale. Adevărul este că de multe decenii, în perioada sovietică și în cea post-sovietică în anumite regiuni ale Ucrainei limba oficială a statului era a doua limbă de comunicare. Acest fenomen nu privește doar Ucraina. Avem în fața ochilor exemplul Republicii Moldova. Nici astăzi, deși Republica Moldova a avut și perioade mai bune, în favoarea recunoașterii oficiale a limbii majorității populației sale ca fiind limba română și nimic altceva, nici astăzi acest fapt evident și obiectiv nu este consemnat în Constituția Republicii Moldova. Mai mult, actualul Președinte al Republicii, domnul Igor Dodon se aventurează în declarații și acțiuni împotriva limbii române, fie ca limbă oficială fie ca limbă a majorității. Această atitudine ostilă, până la dușmănie declarată față de limba română se concretizează prin împărțirea populației românești în diferite grupuri distincte cum ar fi moldoveni ori volohi și cine mai știe ce alte năzbâtii onomastice. Asta nu doar în Republica Moldova ci și în Serbia, Bulgaria ori Ucraina. Ucraina deține recordul fanteziei în acest domeniu – românii din zona Bucovinei de Nord sunt o parte români, o parte moldoveni, cei din Bugeac sunt români, iar cei din Transcarpatia (Maramureșul istoric) sunt fie români, fie volohi. În Bulgaria nu mai trăiesc români în părțile Vidinului, peste 70 de localități, ci vlahi cum în Serbia populația românească este împărțită între românii din nordul Dunării și vlahii din sudul Dunării și Valea Timocului (între 600.000 și 1 milion de suflete). Iar când vine vorba despre aromâni, chestiunea devine carnavalescă, ei ori nu există, ci sunt greci au albanezi care vorbesc un dialect romanic ori sunt neamuri ciudate cu denumiri stranii – fărșeroți, megleniți, cuțovlahi numai români, nu.

Proteste „Salvaţi şcolile românilor”17octombrie 2017

În Ucraina lucrurile stau limpede – la cedarea unei părți a Moldovei către Imperiul Habsburgic din anul 1775, parte care a fost denumită Bucovina ulterior, proporția românilor din acest teritoriu era de 85% . Este cifra stabilită de un recensământ austriac din anul imediat următor 1776. În 1910, un alt recensământ austriac stabilește că procentul românesc al Ducatului Bucovinei era de 34%. Cifrele sunt grăitoare, nu trebuie să fie nici comentate, nici interpretate. Astăzi situația statistică ne spune că românii reprezintă în Bucovina de nord 19%, în Bugeac (regiunea Odessa) 5%, iar în Transcarpatia 2,6%. Singurul oraș, acum ucrainean, care are o populație semnificativă românească este localitatea Reni cu 48 la sută, români. Aceasta este situația statistică. Situația de fapt e mai complicată deoarece, deși au existat măsuri administrative care au dus la diminuarea numerică a populației românești de-a lungul timpului, între care enumerăm deportările sau masacrarea populației, în perioada sovietică, scăderea drastică a procentului românesc are altă cauză principală – colonizarea masivă a altor populații – ucrainene, ruse, germane etc. încă din perioada habsburgică și continuată cu mare eficacitate în perioada sovietică. Așa s-a ajuns la o înlocuire forțată a populației românești cu populații majoritar slave. Este un fapt obiectiv, împotriva căruia nu putem face decât constatări și comentarii. Perioada dintre anul 1918 și anul 1940, an în care pentru prima dată în istoria sa Bucovina a ajuns stăpânită de Rusia prin intermediul Uniunii Sovietice, este o scurtă perioadă în care regiunea a revenit la matca firească blocată în 1775 de un război austro – turc în care turcii își plătesc datoria cu pământul românesc. Nu e singura dată când românii plătesc datoriile altora. Chiar Bucovina, devenită Ducat în cadrul Imperiului Habsburgic este încorporată în U.R.S.S. în urma Ultimatumului sovietic din vara anului 1940, emis în baza Pactului Ribbentrop – Molotov (Hitler – Stalin), cu motivul oficial de compensație pentru înglobarea Basarabiei în Regatul României. Vae victis! 

Românii din Cernăuţi în pelerinaj la stejarul lui Ştefan cel Mare, din Codrii Cosminului.

Astăzi, în Ucraina democratică și independentă (cel puțin așa se pretind a fi conducătorii acestui stat) trăiesc aproximativ 450.000 de români, chiar dacă ei sunt împărțiți de oficialități în trei grupuri distincte – români, moldoveni și volohi. În anul 1991 aveau 91 de școli cu predare în limba română. Astăzi au cel mult 62, am spus cel mult deoarece diminuarea numărului lor este un proces în curs, din ce în ce mai puternic. Măsura legislativă adoptată de Rada de la Kiev garantează nu supraviețuirea minorităților în Ucraina, ci dispariția acestora. Dispariția este de neînlăturat atunci când se restrânge posibilitatea studierii limbii materne, atunci când noile generații nu mai au cum să-și consolideze identitatea prin studierea propriei limbi și a propriei culturi. 


Minoritatea românească din Ucraina s-a văzut supusă unui regim de persecuții diverse – de la încorporarea abuzivă a tinerilor români în Armata Ucrainei și trimiterea lor preferențială în zona de conflict din Estul Ucrainei până la restrângerea posibilităților de exprimare culturală, totul culminând cu suprimarea învățământului în limba română la nivelul claselor superioare. 

Votul Radei de la Kiev nu este doar unul ofensiv împotriva unei minorități, o minoritate care odată cu independența Statului ucrainean a sperat într-o viață liberă și normală în cadrul democratic al acestui Stat, acest vot este anti-democratic, inamical față de un vecin care și-a demonstrat din plin bunăvoința față de Ucraina, România.

Romanii din Ucraina

Acțiunea de îngrădire a drepturilor și libertăților minorităților naționale din Ucraina ridică mari semne de întrebare asupra nivelului democrației din acest stat european. Ucraina cere insistent să se ia în considerare dorința ei de integrare în Uniunea Europeană, dar, simultan, acționează împotriva fundamentelor ideologice ale Uniunii Europene. Puseurile naționalist – șovine din spațiul public ucrainean au rădăcini adânci în istoria proprie. În special, partea vestică a Ucrainei, care cuprinde, din nefericire și regiunea locuită de români, este leagănul mișcării naționaliste, de extremă dreapta. De aici s-a recrutat Divizia Waffen SS Galychina, de un trist renume, de aici s-au recrutat detașamentele de pedepsire ori unitățile de gardieni din lagărele de exterminare. Unitățile de poliție germană, în timpul celui de al doilea război mondial, unități care au incendiat satele poloneze, stetlurile evreiești, au ucis fără cruțare sute de mii de oameni, erau alcătuite din acești extremiști proveniți din partea de vest a Ucrainei. Astăzi, chiar, miliții de sorginte fascistă acționează în Ucraina, purtând insemne de tristă amintire. Conflictul armat din Estul Ucrainei, o zonă rusofonă, contribuie din plin la alimentarea ideologiei naționalist – șovine îndreptată împotriva minorităților, în primul rând împotriva minorității ruse, dar, în egală măsură, împotriva minorităților română, maghiară, poloneză. Acestea din urmă nu s-au manifestat niciodată împotriva statalității și independenței Ucrainei, dimpotrivă, dorindu-și o Ucraină democratică, europeană. Românii din Ucraina au ajuns din nou, a câta oară?, victime colaterale ale unui conflict care nu-i privește. Spun acest lucru deoarece este evident faptul că ținta Legii restrictive este, în primul rând, minoritatea rusă din Donbass. Tot așa de evident este faptul că această minoritate va avea cel mai puțin de suferit, deoarece Rusia, o mare putere, nu va îngădui prea mult o astfel de sfidare. Iar pentru a nu lăsa Legea fără efect, șovinii ucraineni o vor impune celorlalte minorități naționale. Înainte de toate, românilor. De ce lor? Pentru că răspunsul României va fi, ca întotdeauna, timid și ineficient. Nu sunt oare românii poporul cel mai risipit, cel mai împărțit, cel mai asediat popor din zonă? Ungaria deja a luat măsuri de apărare a maghiarilor din Ucraina, măsuri clare și ferme. În România, după o mică tulburare în media, după o declarație provenită de la Ministerul Educației și după anularea vizitei Președintelui Johannis la Kiev subiectul a fost cu totul acoperit de avalanșa subiectelor la modă. Cu toate acestea soarta românilor din Ucraina, din toată Ucraina, este în fapt strâns legată de soarta românilor din România. Anii care vin ascund mari primejdii, mari provocări. Atât de mari încât ne determină să spunem – dacă nu suntem capabili să ne îngrijim de drepturile conaționalilor noștri amenințați să dispară în câteva decenii cum o să fim în stare să ne apărăm drepturile în fața unor amenințări zonale concrete, amenințări care privesc identitatea, țara și Statul român? 

Un nou an 1940 nu este imposibil. După cât se pare este chiar inevitabil, dacă nu vom arăta hotărât și clar că suntem deciși să reacționăm și să ne apărăm ființa, țara și Statul. Primul gest ar fi apărarea drepturilor românilor din țara vecină prin gesturi concrete și eficiente.

Eugen Uricaru
 

După 100 de ani…

Reporter: editura November - 3 - 2017 Comments Off on După 100 de ani…
Despre un anume autism politic

Apropierea aniversării a 100 de ani de la înfăptuirea Marii Uniri, urmată, după doi ani, de împlinirea Centenarului semnării Tratatului de la Trianon, evenimente care au stabilizat Europa de-a lungul unui veac, în ciuda a două războaie mondiale și a unui interludiu tragic reprezentat de cel de al doilea Dictat de la Viena (primul a privit cedarea către Ungaria a unei părți din Slovacia, în contextul destrămării Cehoslovaciei în baza aranjamentului de la Munchen între Neville Chamberlain și Adolf Hitler), această iminentă sărbătorire trezește varii reacții și atitudini. Fenomenul, căci este un fenomen la nivel european, cel puțin după toate aparențele, va ocupa scena politică cât și cea oferită de mass media. Impactul aniversării a o sută de ani de la Tratatul de la Versailles, cel care a stabilit ordinea europeană de azi, va intra în concurență ca dimensiune cu cel mai mare eveniment care a prefigurat noul mileniu – Căderea Zidului Berlinului, simbolul căderii sistemului comunist din Europa. 

Semnarea Dictatului de la Viena, în urma căruia România a pierdut nord-vestul Transilvaniei în anul 1940

Până a se ajunge la acest Tratat, statele, popoarele Europei au dat o jertfă extrem de sângeroasă și de costisitoare. România a străbătut un adevărat drum al Calvarului, trecând de la un început aparent fericit al conflictului, la ocuparea a trei sferturi din teritoriul național și la un Tratat de Pace separat cu Puterile Centrale, așa numita Pace de la Buftea, prin care ceda nu doar suveranitate ci teritorii, de la linia Carpaților la fâșia litoralului, de la bogățiile solului și subsolului la atributele statalității sale. 

România a plătit cu sîngele a 800.000 de militari și civili renașterea sa din catastrofa impusă de Germania și Austro-Ungaria. A renăscut în condițiile dispariției frontului rusesc, în condițiile unui dezastru economic și sanitar, sprijinită fiind de Franța, marele și constantul său aliat încă de la mijlocul secolului al XIX-lea. Misiunea generalului Berthelot a fost catalizatorul care a transformat Armata Română într-o forță militară care a contat cu adevărat în desfășurarea ultimei părți a războiului. Eroismul ostașilor români care au rezistat ofensivei care viza desființarea statului român, jertfa lor de sânge de la Mărăști, Mărășești, Oituz, Cireșoaia și Cașin a făcut ca la momentul debandadei finale a armatelor Puterilor Centrale, România să devină un factor de stabilitate și de păstrare a păcii în regiune. Campania Armatei Române în Ungaria, dusă împotriva trupelor roșii ale lui Bela Kuhn, campania dusă pe teritoriul Basarabiei pentru pacificarea unei zone controlate de o armată rusă aflată în disoluție și cuprinsă de spirit anarhic, sunt două din marile operațiuni militare care au asigurat ieșirea la liman a Europei Centrale și de Est. Ar mai trebui amintită contribuția militarilor români la stabilizarea situației în Praga ori la pacificarea Banatului cuprins de lupte între diferite facțiuni naționaliste rivale. 

Iată, o foarte scurtă trecere în revistă a motivelor pentru care România a reușit să-și spună punctul de vedere la momentul încheierii Tratatelor de Pace care au definit profilul Europei, pentru o sută de ani și, suntem convinși, pentru totdeauna. Nu este o convingere personală, subiectivă ci una care se întemeiază pe proba timpului și a evenimentelor. Tratatele de pace au fost, în anumite circumstanțe, încălcate, iar încălcarea lor a dus la izbucnirea celui de al doilea răboi mondial. Ocuparea zonei demilitarizate a Rinului, Anschluss-ul, ocuparea regiunii sudete, Diktatul de la Viena, Protectoratul Boem – toate aceste încălcări ale Tratatului de la Versailles au dus la declanșarea celei de a doua conflagrații europene devenită apoi, mondială. Dar ar fi reușit Hitler să încalce Tratatele de pace de unul singur? Primii complici au fost conciliatorii europeni care au sperat că oferindu-i lui Hitler câte ceva din bunul altora îl vor potoli. S-au înșelat profund. Iar cei care l-au sprijinit pe față au fost aceia care doreau anularea tratatelor de pace. Aceștia se numeau în epocă – revizioniști. Cine erau revizioniștii care au sprijinit fără ezitare acțiunea agresivă a lui Hitler? În primul rând, fostele Puteri Centrale – Austria și Ungaria la care s-au adăugat alte două state nemulțumite de rezultatul războiului în ceea ce le privea – Rusia (sovietică) și Italia (fascistă).

Acum, la o sută de ani se prefigurează o nouă alianță de interese împotriva echilibrului creat de Tratatele de pace. Nu putem să trecem cu vederea reacția Austriei și a Germaniei față de ideea exprimată de Jean Claude Juncker privind necesitatea urgentării admiterii României în spațiul Schengen, reacție energic negativă și promptă. La acest fapt să adăugăm declarația oficială a Ungariei că nu va sprijini candidatura României la calitatea de membru al O.E.C.D., din cauza unei situații juridice complicate a Liceului Catolic din Târgu Mureș. Nu vom comenta pretextul Budapestei, e o chestiune care privește justiția din România și nu înțelegem cum un stat străin vrea să dicteze cursul unui proces intern. Dar trebuie să comentăm strania, dar și vechea alianță de interese a unor state care, incredibil, acționează în virtutea vechiului revizionism. Nu ne pot lăsa indiferenți nici legăturile speciale ale Ungariei cu Rusia, o performanță diplomatică, trebuie să recunoaștem, între un stat membru al U.E. și Rusia aflată sub embargoul U.E. Atitudinea ostilă, în bloc, față de România, a unor state care cândva alcătuiau o alianță militară care a ajuns la un pas de desființare a statului român, este o bătaie în ușă foarte puternică. În acest context, pe acest fundal, apar și incidentele mai mult sau mai puțin grave, mai mult sau mai puțin ireverențioase, provocate de declarațiile unor lideri politici aparținând unor formațiuni etnico–politice maghiare din România. Declarațiile privind autonomia și independența Transilvaniei, făcute de euro-parlamentarul Laszlo Tokes ori cele privind ziua de doliu a maghiarilor din România care este Ziua Națională a României, ori refuzul unui primar sau altul de a arbora drapelul de stat românesc pe o clădire a statului român, micile incidente de magazin, inscripții, steaguri în afara legii și Constituției etc., nu sunt decât părțile vizibile ale unui iceberg în creștere care amenință liniștea apelor europene. Lucrurile stau mult mai rău decât aceste discursuri sau gesturi provocatoare. Asistăm de câțiva ani la un proces de auto-segregare totală a populației maghiare, un proces care începe cu izolarea lingvistică a copiilor și tinerilor maghiari, continuând cu organizarea acestei segregări la nivelul întregii societăți, terminând cu încercările, de cele mai multe ori reușite, de a transforma instituțiile statului român în instituții etnice (poliție locală, administrație locală s.a.m.d). Crearea unei comunități total auto–izolate în spațiul unui stat este un proiect cu consecințe extrem de nefaste. Ideologii revizionismului modern au intuit că trebuie să creeze stări de fapt incompatibile cu realitatea existentă, justificând așa o secesiune viitoare. Nu poți justifica prezența într-un stat a unei entități care nu are nici o legătură culturală sau administrativă ori comercială cu statul respectiv. Construcția acestei stări de autism este rezultatul unor speculații ale unor caracteristici specifice acestei comunități, dar și a lipsei de autoritate a… autorităților statului. Pe de altă parte, asistăm la o adevărată ofensivă a soluțiilor alternative. Alternative la autoritate, alternative la justiție, la școală, la tradiție, la miturile fondatoare, alternative la valorile culturale și la valorile morale. În același timp e de luat în seamă că alternativele acestea sunt valabile doar pentru români și statul român deoarece în jurul nostru asistăm la o intensificare a naționalismelor, o creștere a intoleranței față de minorități, la afirmarea unor autoritarisme ce păreau a fi definitiv abandonate. Regăsim în retorica liderilor etno-politici maghiari din România motive și clișee propagandistice ale anilor interbelici după cum constatăm apariția unor subiecte pe care istoria le rezolvase sau care păreau a fi rezolvate. Purificarea etnică în cel puțin două județe ale țării continuă prin măsuri administrative locale fără a întâmpina o reacție măcar de bun simț din partea autorităților centrale. Nimeni dintre cei îndrituiți să vegheze la respectarea drepturilor tuturor cetățenilor României nu a reacționat la impunerea unor reguli care discriminează cetățenii acestei țări pe criterii lingvistice, iar victimele discriminării sunt românofonii. Accesul la locuri de muncă ale statului român este blocat pentru români prin măsuri locale. Această situație, semnalată de presă, ne arată că proiectul apartheid-ului auto – impus este dus până la ultima consecință – crearea, cu orice preț, a unei realități etno-lingvistice care va reclama, în cele din urmă, modificarea identității legale. Altfel spus, se urmărește crearea unei situații în care cetățenii români de etnie maghiară nu vor mai avea nici un punct sau motiv de contact cu realitatea socială, economică, politică din statul român. În acel moment, care nu este departe, acești lideri politici ai minorității maghiare vor solicita ajutorul altui stat ori, mai degrabă, al comunității, deoarece se vor simți asediați de realitatea românească, fapt pe deplin adevărat. Spus altfel, dumnealor se închid în propria casă și se auto-incendiază pentru a avea de ce să cheme pompierii! Problema pe care o pun acești politicieni nu este aceea a obținerii unui tratament egal și echitabil din partea majorității, deoarece acest tratament îl au deja ci, dimpotrivă, își doresc o situație în care să poată demonstra opiniei publice internaționale că populația maghiară este persecutată, că suferă un tratament asemănător cu cel pe care , cu decenii în urmă, autoritățile statului ungar l-au aplicat majorității românești din Transilvania, iar pentru a înceta această situație este nevoie de o intervenție internațională. Soluția sugerată sau explicită, după caz, este aceea a unei Transilvanii desprinse de România. Este, se pare, soluția care ar avea cele mai multe șanse de reușită deoarece într-o situație de litigiu, de controverse, ea pare, pentru cei interesați ori cei indiferenți, o soluție de compromis, care nu avantajează nici una dintre părți. Pentru a o atinge, de multă vreme, a început o campanie insidioasă de compromitere a onorabilității și legitimității României. De multă vreme circulă în spațiul public legenda neagră a Românei – țiganii de la București care ne conduc și ne fură banii, noi ardelenii, unguri și români, avem mai multe în comun decât ar avea românii din Transilvania cu românii de dincolo de Munți, ortodoxia e venală și obscurantistă, în Transilvania avem religiile noastre, regățenii sunt vai de mama lor, ardelenii sunt gospodari, românii sunt hoți, corupți și leneși, noi ardelenii suntem superiori, Transilvania are istorie, a participat și la Pacea din Westfalia, ceilalți au zăcut sub turci ( de parcă Buda și Timișoara n-ar fi fost sute de ani pașalâcuri) etc. Măcar de trei ori pe zi veți auzi la televiziunile din România fie că – Asta-i România! (când o mașină dă într-o groapă ori un tren a întârziat), iar zicerea unui ipochimen, care vorovește zilnic despre autismul lui istorico – cultural la un post de T.V. a făcut carieră – M-am săturat de România! Și cum să nu te saturi când, probabil, 80 la sută dintre subiectele abordate în spațiul public sunt legate de corupție sau asimilate acesteia? De aproape 15 ani se luptă contra corupției cu surle și trâmbițe, iar corupția devine tot mai cuprinzătoare. Probabil e foarte rentabil să duci o asfel de luptă, mai ales că ea nu se mai termină, deci nu există pericolul șomajului în domeniu. 

Asistăm, deci, la o ofensivă deschisă, pe cale propagandistică și la șicane politico – administrative interne și internaționale. Ofensiva va continua din ce în ce mai insistentă. Ea are actanți diverși, de la liderii partidelor etnice maghiare din România, de la lobby-ul maghiar din străinătate, de la oficialii din Ungaria, care nu pregetă să vină în Transilvania și să declare tot felul de năzbâtii anti-românești, la inconștiența, poltroneria, neștiința și înapoierea din politica ori mass media românească. Discutăm despre subiecte minore și ni se cumpără ori ni se ia pământul de sub picioare! S-au restituit proprietăți funciare plătite o dată cu lei – aur foștilor proprietari, s-au restituit proprietăți care erau ale Statului Român din vecie pentru vecie, se dau pe sume derizorii păduri, mine, zăcăminte și nu totul e corupție, ci am putea spune că este chiar şi trădare. Un mecanism subtil și infernal a fost pus la punct pentru a exonera pe cei vinovați de vina lor – cum să trădezi ceva care nu mai are legitimitate? Acesta este scopul principal al corupției nepedepsite, al istoriei devalorizate, al obnubilării memoriei unui popor – delegitimarea României. Odată atins acest scop în conștiința publică internă și internațională, se deschide calea către reconfigurarea frontierelor, a tuturor frontierelor României. Sau, poate, nu – dacă mă gândesc la ce s-a întâmplat lângă aceste frontiere, în Iugoslavia de altă-dată. Sau la ce se întâmplă în Ucraina de astăzi, în Georgia, Azerbaidgean ori la ceea ce este posibil să se întâmple, în curând, în Spania, Italia și apoi, mai în toată Europa. Acest autism al însetaților de putere, fără memorie istorică, poate arunca Europa într-un nou Ev Mediu. Nici un stat nu va fi ocolit. Dar nu toată lumea este dispusă să uite, așa cum își închipuie ideologii neo – revizionismului. Nu chiar toată lumea.

Eugen Uricaru
 

Politica externă a României în actualul context internațional

Reporter: editura March - 28 - 2017 Comments Off on Politica externă a României în actualul context internațional

De la momentul integrării euro-atlantice și europene a României s-au scurs mai bine de 10 ani, timp în care contextul regional și internațional în care evoluează politica externă a țării noastre s-a modificat radical. Totodată s-a modificat și contextul intern al proiectării acestei politici. Mi-ar plăcea să spun că modificările interne au reprezentat corecții menite să răspundă unui mediu volatil și nu odată marcat de turbulențe. Din păcate însă, lucrurile sunt departe de a sta așa.  

Bogdan Aurescu, şeful echipei de negociatori în procesul României cu Ucraina

Principalele alterări ale mediului intern au avut drept sorginte tendințele de guvernare autoritară ale unuia dintre principalii actori ai relațiilor internaționale ale României – președintele acesteia – de multe ori în ruptură de comunicare cu guvernul și chiar cu Parlamentul țării. Tendința de a monopoliza controlul asupra întregului spectru al raporturilor internaționale, de la marile decizii strategice la afacerile curente de natură nu doar politică, ci și economică, a devenit foarte vizibilă în perioadele de coabitare: amintesc doar faptul că a fost nevoie de o hotărâre a Curții Constituționale pentru a permite primului ministru în funcție în 2013 un acces – și acela limitat – la lucrările organismelor UE. Aceste disensiuni au fost cu atât mai vizibile cu cât, atunci când guvernul și majoritatea parlamentară aveau aceeași orientare politică cu președintele, acestea se subordonau fără murmur inițiativelor prezidențiale. Or, prelungirea peste măsură a acestei situații a dus la transformarea artificială a instituțiilor competente în simple anexe ale Administrației prezidențiale, lipsite de inițiativă și perpetuu blocate în rutina cotidiană.  

Așa se face că, și după 2014, inițiativele de politică internațională ale României par timide și prea puțin relevante în raport cu un context internațional din ce în ce mai tensionat și mai riscant. Refugiate în sfera îngustă și lipsită de implicații reale în relațiile internaționale a gestionării relațiilor cu românii de dincolo de hotare, aceste inițiative nu răspund niciuneia din marile probleme ale prezentului și viitorului imediat. Acestea sunt atât de numeroase și de complicate, încât simpla lor clasificare pare dificilă, dacă nu imposibilă. Să încercăm totuși să le tratăm pe rând. 

Scutul antirachetă de la Deveselu

România se confruntă cu cel puțin două mari probleme în vecinătatea ei imediată. Începând din 1993, presiunea Rusiei asupra vecinilor ei a scăzut simțitor, de pe urma marilor dificultăți ale tranziției și a urmărilor acesteia în relația dintre Federația Rusă și Occident. Nici măcar în perioadele de conflict armat din Balcanii de vest Rusia nu a putut juca decât un rol onorific. Astfel a apărut o neașteptată fereastră de oportunitate pentru integrarea euro-atlantică și europeană a României. Dacă, pe de altă parte, atât în 2000, cât și în anii imediat următori, țara noastră beneficia încă de o rețea de cordialitate – construită sistematic între 1996 și 2000 – atât spre sud, în Peninsula Balcanică, sau spre vest, în relația cu Ungaria, fie chiar spre est, prin relațiile de bună vecinătate și chiar de cooperare cu Ucraina, și o relație măsurată și calmă cu Rusia lui Elțîn, nu la fel stau lucrurile în prezent. În Balcanii de vest, România a făcut opinie separată prin nerecunoașterea Kosovo, fără ca măcar să obțină vreun dividend al acestei opinii separate în relațiile cu Serbia. În relația cu Bulgaria, președintele României a suferit anul trecut o jignire fără precedent, iar relația noastră cu Ungaria a devenit cât se poate de tensionată în ultimul deceniu.  

Desigur, responsabilitatea principală în această privință revine demagogiei de-a dreptul iredentiste a guvernului Orban, dar faptul că UDMR, care și-a epuizat de mult agenda internă reală, obținând satisfacerea tuturor dezideratelor minorității pe care o reprezintă, se lasă absorbit în sfera de influență a acestui discurs complică și mai mult situația. România s-a dovedit incapabilă să gestioneze singură aceste tensiuni și încă și mai puțin capabilă să mobilizeze partenerii din Uniunea Europeană în sprijinul propriei poziții, deși aceasta se bazează pe tratate, acorduri și documente internaționale unanim recunoscute, de la Pacea de la Versailles la cea de la Paris și de la rezoluțiile Conferinței de la Helsinki la tratatul politic de bază cu Ungaria și la acordurile de aderare la NATO și UE.  

De bună seamă, ar fi cu totul nedrept să invocăm drept cauză a acestei neputințe doar „obsedantul deceniu” nr. 2, cu ciudata lui complicitate între Viktor Orban și Traian Băsescu. De fapt, se împlinește curând un secol de când România a câștigat în războiul pentru Marea Unire, dar nu a încetat să piardă în războiul de imagine cu Ungaria. 

Militari americani la baza din Mihail Kogălniceanu

Dinspre vest, ne amenință vorbe; dinspre est însă, faptele sunt mult mai amenințătoare. E greu să trecem peste anexarea Crimeii, care seamănă tot mai mult cu anexarea Basarabiei și Bucovinei de nord din 1940, dar e la fel de greu să ne bazăm pe sprijinul unei Ucraine umilite și amputate teritorial. O Ucraină pe care, de altfel, vituperările fostului președinte Băsescu la adresa Tratatului politic de bază din 1997 – pe care l-a declarat înjositor, vorbind chiar de trădare națională – a îndemnat-o să revină la obsesia fantasmaticelor revendicări teritoriale ale României. Ca urmare, a venit reacția negativă a opiniei publice ucrainene față de chestiunea platoului maritim și față de procesul câștigat la Haga datorită talentului remarcabil al tânărului diplomat și jurist Aurescu, al mentorilor și al echipei acestuia. Refuzul președintelui Băsescu de a recunoaște că, fără tratatul din 1997 nu ar fi existat nici un arbitraj internațional îl privează pe acesta de orice merit în dobândirea acestui unic succes diplomatic al României din ultimul deceniu. Iar politica zgomotos unionistă promovată de administrația Băsescu în Republica Moldova a turnat, cum se spune, gaz peste foc. Victoria electorală și politică a lui Igor Dodon, de fapt a politicilor anti-europene, este rezultatul direct al acestei necugetate instrumentalizări a relațiilor cu vecinii. 

România a pierdut astfel unul dintre principalele sale atu-uri în plan internațional – acela de furnizor net de securitate în centrul și sud-estul Europei. Or, în condițiile unei afirmări tot mai sonore a pretențiilor hegemonice ale Federației Ruse, această izolare de facto nu este compensată decât parțial de statutul de membru NATO, și mai deloc de cel de membru al UE. Singura pavăză efectivă cu impact internațional rămâne prezența americană la Kogălniceanu și la Deveselu, chiar dacă, măcar aparent, tocmai această prezență a accentuat agresivitatea președintelui rus. Dincolo de orice discurs al noii administrații americane despre statutul aliaților din NATO, mult discutatul scut este esențial pentru ca SUA să se apere contra Iranului, așa că rămâne un element defensiv esențial și pentru zona geostrategică în care e amplasat. Iar foarte recentele decizii de sporire a prezenței americane în Marea Neagră sunt de asemenea importante pentru România, a cărei tradițională cooperare cu Turcia a devenit mult mai discutabilă din pricina recentelor involuții.  

În fine, dar nu în ultimul rând, statutul real al României în UE nu e decât în parte favorabil țării noastre. De zece ani, acest statut – ca și în cazul Bulgariei – este în fapt unul de inferioritate, din cauza faimosului MCV, aplicat exclusiv celor două state, deși situația justiției în altele, recent admise în UE, cum este Croația, este departe de a fi satisfăcătoare, ca să mă exprim delicat. Obsesiva temă a corupției are, și în plan extern, ca și în cel intern, consecințe extrem de negative asupra imaginarului colectiv. Mai grav, ea afectează și gradul de popularitate al UE în opinia publică internă, mult mai scăzut azi decât acum 10 ani. Intervențiile neinspirate ale Comisiei în probleme strict interne, cum a fost referendumul din 2012, au agravat și ele neîncrederea opiniei publice românești în autoritățile de la Bruxelles.  

Câtă vreme regimuri populiste cu nuanțe extremiste s-au instalat în multe dintre fostele state „socialiste” din Europa centrală, altădată premiante ale integrării europene, riscul unor judecăți grăbite și în legătură cu recentele evoluții politice din România este pregnant. Or, Uniunea Europeană în ansamblul ei e confruntată cu cel puțin două mari probleme care riscă să devină dramatice: riscul, dacă nu al disoluției, cel puțin al desolidarizării, masiv agravat de Brexit, și riscul unei noi distanțări de alianțele transatlantice, la care rezultatul alegerilor prezidențiale din SUA au adăugat o dimensiune îngrijorătoare. La recenta reuniune de la Malta, președintele Franței a pus pe tapet două teme greu de înfruntat: direct, cea a unei coordonări europene a relațiilor cu SUA – mai brutal spus, cea a unui control european al eventualelor relații privilegiate cu America – și cea a Europei cu două viteze. Ambele reprezintă elemente de risc important pentru România. 

În acest peisaj destul de sumbru, politica externă a României trebuie să se reinventeze. În ultimă instanță, dacă primii douăzeci de ani d după revoluție au complinit prin integrarea euro-atlantică și europeană sensul interesului național transmis nouă de generațiile succesive ale României moderne, este acum indispensabilă o nouă definire a interesului național, în sensul contemporan al termenului. Cum proiectăm locul și rolul României în lumea de azi, cu provocările ei, de la globalizare la marile direcții strategice ale NATO și UE? Fără o atare definiție clar articulată și convingătoare atât pentru cetățenii României cât și pentru prietenii ei, nu doar politica internațională, ci politica în general nu va putea dobândi coerență, credibilitate și susținere nici în interiorul României, nici dincolo de hotarele acesteia. 

 

Prof. dr. Zoe Petre 

Mereu surprinzătoarea Europa

Reporter: editura February - 10 - 2017 Comments Off on Mereu surprinzătoarea Europa

Europei noastre nu-i e bine, am putea parafraza cu amărăciune spusa unei glume devenită canonică. Povestea de succes a Europei Unite, începută cu pragmatism în urmă cu aproape şapte decenii, după secole de visuri frumoase ori de războaie deşarte, ameninţa să se prefacă într-un Turn Babel asediat din afară şi dinamitat dinăuntru. Unica şi cutezătoarea construcţie imperială în care – fapt rarissim în istorie – lumea s-a grăbit să intre, nu să stea deoparte, este tot mai împovărată de probleme şi ameninţată de riscuri. Dar oare nu întreaga istorie a constructului european e jalonată de riscuri şi probleme, iar apoi de triumf asupra sfidărilor de tot felul? Şi mai este o întrebare, gravă, care s-a pus nu o dată, însă acum sună mai responsabil ca oricând în trecut: va mai supravieţui Uniunea Europeană, cel puţin în forma ei actuală şi cea deja proiectată, provocărilor existenţiale care-i stau astăzi în faţă?  

„Brexit” a cutremurat unitatea europeană în anul 2016

Crizei din 2008 i-au urmat tot mai multele eşecuri multiculturaliste şi atentate teroriste, mişcarea migraţionistă, dar şi frământările interne, cu un Sud tot mai îndatorat şi cronic sub semnul falimentului şi un Est eurosceptic şi pe punctul de a derapa spre autoritarism şi „democraţie iliberală”, cu divergenţele lăuntrice în ce priveşte relaţiile cu Rusia, populismele de dreapta şi de stânga, Brexitul şi, în sfârşit, cât zece Brexituri, cum spunea cineva: un preşedinte american partizan înflăcărat al protecţionismului, dacă nu chiar al izolaţionismului. Brexitul a destabilizat Europa, victoria lui Donald Trump a paralizat-o”, constată, alarmist, un ziarist european.  

Europa va avea, în mod cert, un an critic. Eurozonei i se prevede chiar o criză, dacă se iau în seamă nivelul ridicat al datoriilor, fragilitatea sistemului bancar şi euroscepticismul în creştere. În acest an vor avea loc alegeri în patru din cele sale state iniţiatoare ale proiectului european şi în toate aceste ţări tendinţele populiste sunt în creştere. Chiar dacă nu vor prelua puterea, mişcările populiste îşi vor spori influenţa şi în propriile capitale, şi la nivel european. Iar alegerile din Franţa şi Germania vor testa nu doar un tandem între două puteri continentale, ci însăşi armătura pe care s-a ridicat edificiul european. „Mă aşteptasem că 2017 să aducă multe schimbări în Europa, dar nu sunt convins că până la urmă ele vor veni”, scria, într-un articol de previziuni pentru acest an, analistul economic american John Mauldin şi titra: „2017, optimism sceptic”

Atacurile teroriste din Berlin au generat măsuri extreme de securitate

Va lăsa oare America la voia întâmplării corabia Europei Unite, în turbulenţele din viaţa internaţională? De neconceput, căci orice mişcare înapoi a SUA pe eşicherul mondial înseamnă avansul altora. Preşedintele Woodrow Wilson, cel care în urmă cu exact 100 de ani a adus America în Europa, a lăsat ca moştenire geopolitică şi aforismul „Fie că vor sau nu, americanii sunt participanţi la viaţa lumii”

Va veni oare salvarea Europei şi de această dată (ca în cele două Războaie Mondiale şi în „războiul rece”) tot din America? Oricum, însă, nu printr-un nou Plan Marshall (ba chiar dimpotrivă, am putea zice), ci de la ceea ce autorii americani numesc „trumpismul global”. Universitarul britanic Mark Blyth avansează ideea că victoria lui Donald Trump la prezidenţiale va impulsiona şi populismele, suveranismele, naţionalismele etc. din Lumea veche, căci „trumpiştii europeni” pot prelua de peste ocean formule de tipul pro-bunăstare, antiglobalizare şi, cel mai interesant, pro-stat, dar şi ceea ce se numeşte, pe bună dreptate, dar sotto voce, anti-finanţă”. În orice caz, proclama – dar poate prea categoric – Blyth, „era neoliberalismului s-a dus. A început era naţionalismului”. În America. Dar oare şi în Europa? 

2017 va fi, însă, înainte de orice, un an al aşteptărilor. Aşteptare însemnând, deşi nu neapărat, şi speranţă.  

Corneliu Vlad