NUMARUL
197-198
Se cunoaște că, în ultima perioadă, dezbaterile din țări membre ale Uniunii Europene au abordat ...
Ca în fiecare an, în luna decembrie sunt comemorate victimele Revoluției din 1989: aproape 1.000 ...
După 1989, am avut surpriza ca în România să izbucnească uitatele conflicte inter-etnice. Nu știam ...
- spre Vest sau spre Est? - Au trecut mai bine de șase luni de la ...
Reprezentant al unei biserici străvechi, Preafericitul Părinte Neofit, Patriarhul Bulgariei, figurează printre liderii religioși importanți ...
Republica Populară Chineză, țara cea mai populată din lume, și Federația Rusă, țara de pe ...
Africa a încetat de mai multe decenii să fie „continentul sărăciei”, iar marile puteri ale ...
Schimbarea numelui țării este un proces complicat atât intern, cât și la nivel internațional. De ...
În fiecare an, în toată lumea se înregistrează peste un miliard de călătorii în străinătate. ...
Institutul Cultural Turc „Yunus Emre” a aniversat zece ani de la înființare în România. Cu ...
Limbajul diplomatic al celor aflați la putere suportă tranziții ciudate atunci când este vorba despre ...
Complexul comercial „Dragonul roșu”, din cadrul „NIRO Investment Group”, a lansat o nouă campanie umanitară ...

Articole din categoria ‘Problematica europeană în dezbatere’

Beneficiari ai integrării economice

Reporter: editura September - 13 - 2014 Comments Off on Beneficiari ai integrării economice

La peste două decenii de existenţă, piaţa unică europeană a adus, neîndoielnic, creştere economică cetăţenilor UE. Totuşi, ca în multe alte cazuri, există diferenţe semnificative între statele din interiorul Uniunii, cu mari câştigători şi mai mici beneficiari…

1La 20 de ani de la introducerea pieţei unice, considerată „cel mai avansat proiect de integrare economică din lume”, Europa este mai bogată ca niciodată (în 2010, PIB-ul Uniunii reprezenta peste 30% din cel mondial). Piaţa internă este în centrul integrării europene şi determină creştere economică în toate statele membre”, sintetizează analistul economic german Thiess Petersen. Este, fără îndoială, o observaţie valabilă pentru ţara sa. Astfel, studii recente au demonstrat că piaţa internă europeană a dus la creşterea performanţei economice a Germaniei cu circa 37 de miliarde de euro în medie, ceea ce s-ar traduce într-un surplus de 450 de euro de persoană anual. Un alt mare câştigător este Danemarca, stat care a înregistrat o creştere anuală de circa 500 de euro pe cap de locuitor. Dar piaţa internă are şi o „coadă” a clasamentului: în timp ce ţările din centrul şi nordul Europei se află în partea superioară a listei, efectele pozitive sunt mai puţin semnificative în statele sudice membre ale UE. Creşterea medie anuală în venit a fost de circa 80 de euro pe cap de locuitor în Italia, de 70 de euro în Spania şi Grecia şi de 20 de euro în Portugalia (cu un accent, în acest ultim caz, pe faptul că Portugalia este codaşă şi la percepţia publică asupra pieţei interne).

Naţionalismul ca “factor de risc”…

Reporter: editura July - 19 - 2014 Comments Off on Naţionalismul ca “factor de risc”…

În vremuri grele, naţionalismul radical şi reprezentanţii săi prosperă”: de la dreapta antiimigraţie până la stânga antiliberalism, naţionaliştii extremişti îşi elimină liniile de demarcaţie ideologică”, încearcă să-şi strângă rândurile şi devin tot mai periculoşi pentru stabilitatea şi democraţia din ţările în care activează.

Monument dedicat amiralului fascist ungar Horthy (Budapesta)

Monument dedicat amiralului fascist ungar Horthy (Budapesta)

Chiar dacă pare paradoxal, naţionalismul, reinterpretat şi deturnat de la reperele sale valorice, este invocat deopotrivă de extrema dreaptă şi de stânga radicală în multe locuri din lume. Fragmentaţi până nu demult şi blocaţi în fixaţii ca rasismul, pe de o parte, sau antiglobalizarea, pe de altă parte, naţionaliştii radicali de ambele facturi şi-au dat seama că pot începe să-şi unească forţele. Declinul economic mondial le-a furnizat „muniţia”, iar rezultatul este tot mai evident şi mai alarmant.

Unul dintre momentele care au relevat recrudescenţa mişcărilor naţionaliste cu grad de risc a fost conferinţa de la Tokyo, din 2010, intitulată „Viitorul mişcărilor naţionaliste”, unde s-au stabilit ţinte clare, pe care în anii următori aceste formaţiuni le-au şi atins, în măsură mai mare sau mai mică. Progresele nu au întârziat. Încurajate de evoluţii electorale interne dătătoare de speranţe aceste formaţiuni au ajuns în postura de a face mişcări menite să destabilizeze legislativul de la Bruxelles, de pildă. Iar scorurile obţinute în alegerile europarlamentare din luna mai le oferă şi ocazia – negocierile pentru desemnarea viitoarelor nume de la conducerea UE sunt mult îngreunate de reprezentanţii şi interesele acestor formaţiuni (de exemplu, premierul britanic nu acceptă un promotor al federalismului european în fruntea Comisiei Europene din cauza presiunilor naţionaliştilor de la UKIP). De altfel, colaborarea este extinsă şi pe alte planuri – partidele de acest tip se susţin reciproc la demonstraţii, se reunesc în congrese şi conferinţe, ţin o strânsă legătură în spaţiul virtual. O observaţie se poate desprinde în sprijinul ideii că naţionaliştii şi-au depăşit „divergenţele” şi se coagulează periculos: nu au nici un scrupul în a predica una şi a face alta, mai precis se folosesc de toate facilităţile şi libertăţile globalizării în timp ce declamă lupta cu „internaţionalismul”. Un exemplu: „An de an, Jobbik îşi extinde activităţile internaţionale”, spune Márton Gyöngyösi, reprezentant al unei formaţiuni care combate Europa unită… pe banii Uniunii Europene. Formaţiunile care invocă naţionalismul ca scuză pentru îngrădirea libertăţii de circulaţie sau extinderea economiei de piaţă se folosesc de tot ce societatea contemporană le pune la dispoziţie pentru a-şi răspândi mesajul – se alătură unor cauze interne ca asistenţa medicală sau combaterea şomajului ori sprijină puterea. Şi cu folos, întrucât de multe ori cei de la guvernare le fac jocul. Punctăm aici felul în care conservatorii britanici au căzut în capcana unui discurs radical cu mesaje ca „Plecaţi acasă sau veţi fi arestaţi!”, adresate imigranţilor, sau cum fostul preşedinte francez Nicolas Sarkozy instituia expulzarea romilor ca să atragă voturi de la extrema dreaptă. Naţionaliştii radicali nu pierd ocaziile de a face şi politică externă – de pildă, Nick Griffin, lider al Partidului Naţional Britanic, membru al Parlamentului European, a lăudat Hezbollah pentru sprijunul acordat preşedintelui sirian Bashar al-Assad, în timp ce criza siriană era una dintre cele mai acute şi mai explozive teme ale agendei internaţionale.

Neo-naziştii pe stadioane

Neo-naziştii pe stadioane

Tabloul evoluţiei extremiştilor de toate „doctrinele” include, din păcate, şi episoade violente generate de activităţile acestora. Astfel, neo-naziştii nu au fost departe de manifestările agresive, rasiste, din timpul Campionatului European de fotbal din Polonia şi Ucraina, din 2012, cele mai influente partide naţionaliste sârbe au marcat cu manifestaţii violente conferinţa NATO de la Belgrad, din 2011, iar cel dintâi demnitar italian de culoare, Cécile Kyenge, a primit ameninţări cu moartea înainte de a vizita o regiune în care Liga Nordului este foarte activă.

Spectrul accederii la guvernare

Intimidarea imigranţilor: „Ieşiţi afară din Marea Britanie sau veţi fi arestaţi”!

Intimidarea imigranţilor: „Ieşiţi afară din Marea Britanie sau veţi fi arestaţi”!

Trecând în revistă seria de înfăţişări sub care naţionalismul creşte şi se răspândeşte, nu putem să nu menţionăm că acesta nu este un „monopol” al formaţiunilor radicale, fie ele de stânga sau de dreapta. În unele state, guvernele însele adoptă politici naţionaliste. Prezentăm câteva exemple grăitoare. Noua Constituţie a Ungariei, elaborată de puterea de la Budapesta, a fost considerată la vârful Uniunii Europene ca fiind „un atac la adresa democraţiei”. În Rusia, la începutul acestui an, preşedintele Vladimir Putin a prezidat o şedinţă menită să producă un nou manual de istorie standardizat pentru a fi utilizat în şcoli, considerând că multe dintre manualele actuale sunt „gunoaie ideologice”. În Japonia, premierul Shinzo Abe a sugerat că unele manuale şcolare au o viziune în defavoarea poporului japonez (a folosit termenul „masochistă) şi cere un plus de ton patriotic în manualele şcolare, iar pe de altă parte o susţinere de către profesori a poziţiei Japoniei în problema disputelor teritoriale ale ţării. Această direcţie cu certe riscuri externe a stârnit imediat proteste ale Chinei şi Coreii de Sud, ambele state fiind nemulţumite de faptul că manualele japoneze nu prezintă la adevărata amploare unele evenimente grave provocate de armata japoneză în secolul trecut. La rândul ei, însă, China promovează practici similare – Muzeul Naţional de Istorie dedică mii de metri pătraţi invaziei japoneze din anii ’30, dar şi faptelor grave comise de britanici, francezi şi de alţi „imperialişti străini. Chiar şi Australia anunţă o revizuire a curriculei şcolare în sensul evidenţierii unor izbânzi militare, după cum a anunţat ministrul Educaţiei, Christopher Pyne.

Marş al naţionaliştilor ruşi împotriva imigranţilor musulmani

Marş al naţionaliştilor ruşi împotriva imigranţilor musulmani

Aşadar, naţionalismul „belicos”, deviat de radicali în interesul discursului propriu, se întoarce tot mai organizat şi mai virulent. Iar efectele nu mai pot fi ignorate. Ele sunt interne, în toate planurile, dar pot căpăta şi anvergură internaţională. Ilustrative sunt cazurile evenimentelor din Ucraina vecină (discursul naţionalist al Moscovei a catalogat constant noul guvern de la Kiev drept „fascist”), cel al Ungariei, unde începe să devină un fapt cotidian reabilitarea lui Miklos Horthy, liderul care propovăduia „Ungaria Mare” prin recuperarea teritoriilor pierdute după primul război mondial sau potenţialele efecte ale recentului scrutin legislativ din Belgia, care i-a desemnat câştigători detaşaţi pe naţionaliştii flamanzi (urmarea ar putea fi, prin separarea Flandrei de Valonia, dispariţia statului Belgia de pe harta lumii!).

Istoria ne arată că naţionalismul era, în secolul al XIX-lea, un factor de progres şi evoluţie – ţări ca Germania, Italia sau România îşi datorează existenţa unirii sub imperiul „identităţii naţionale”. Cum a ajuns un factor de risc? Unii arată cu degetul spre globalizare, alţii spre hotarele trasate după cel de-al doilea război mondial, alţii spre criza economică, alţii…