NUMARUL
197-198
Se cunoaște că, în ultima perioadă, dezbaterile din țări membre ale Uniunii Europene au abordat ...
Ca în fiecare an, în luna decembrie sunt comemorate victimele Revoluției din 1989: aproape 1.000 ...
După 1989, am avut surpriza ca în România să izbucnească uitatele conflicte inter-etnice. Nu știam ...
- spre Vest sau spre Est? - Au trecut mai bine de șase luni de la ...
Reprezentant al unei biserici străvechi, Preafericitul Părinte Neofit, Patriarhul Bulgariei, figurează printre liderii religioși importanți ...
Republica Populară Chineză, țara cea mai populată din lume, și Federația Rusă, țara de pe ...
Africa a încetat de mai multe decenii să fie „continentul sărăciei”, iar marile puteri ale ...
Schimbarea numelui țării este un proces complicat atât intern, cât și la nivel internațional. De ...
În fiecare an, în toată lumea se înregistrează peste un miliard de călătorii în străinătate. ...
Institutul Cultural Turc „Yunus Emre” a aniversat zece ani de la înființare în România. Cu ...
Limbajul diplomatic al celor aflați la putere suportă tranziții ciudate atunci când este vorba despre ...
Complexul comercial „Dragonul roșu”, din cadrul „NIRO Investment Group”, a lansat o nouă campanie umanitară ...

Articole din categoria ‘Panoramă internațională’

Relaţiile UE – Africa şi controversele migraţiei

Reporter: editura February - 6 - 2016 Comments Off on Relaţiile UE – Africa şi controversele migraţiei

Valurile de migranţi care bat neîncetat la porţile Europei şi care au înfierbântat spiritele în opinia publică mai ales din din Germania, dar nu numai, dau la iveală două viziuni total opuse de rezolvare a problemei, din partea Uniunii Europene şi statelor africane.

Summitul UE-Africa (Valetta, Malta, 2015)

Summitul UE-Africa (Valetta, Malta, 2015)

După o primă reacţie de panică şi o serie de măsuri pripite, Uniunea Europeană a decis să abordeze cu totul diferit problema refugiaţilor africani care se îndreaptă încontinuu spre „bătrânul continent”: pe de o parte, să-i trimită înapoi dacă nu sunt victime ale unor conflicte care le pun viaţa în pericol, iar pe de alta să „descurajeze” din start venirea lor. Pentru cea de-a doua opţiune, liderii de la Bruxelles au în vedere alocarea de sume suplimentare de bani pentru dezvoltarea statelor africane de origine. În acest context, promisiunile de la Bruxelles curg. Preşedintele Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker, a anunţat lansarea Fondul fiduciar de urgenţă al UE în vederea combaterii cauzelor profunde ale migraţiei ilegale din Africa. Fondul este constituit din 1,8 miliarde de euro, sumă provenită atât din bugetul Uniunii Europene, cât şi din contribuţii ale statelor membre şi ale altor donatori. Deja 25 de state membre UE şi doi donatori externi (Norvegia şi Elveţia) au anunţat o contribuţie totală de aproximativ 81 milioane de euro: „Graţie cooperării sale de lungă durată pentru dezvoltare, UE a contribuit de-a lungul anilor în mod substanţial la combaterea cauzelor profunde ale sărăciei şi migraţiei. Astăzi intrăm într-o nouă etapă. Acest Fond fiduciar de urgenţă pentru Africa, instituit într-un timp record, demonstrează încă o dată angajamentul UE de a răspunde cu promptitudine marilor provocări cu care ne confruntăm în regiune”, sintetizează şeful CE. România este, la rându-i, unul din statele membre UE ce contribuie la acest Fond. Este sugestiv de menţionat faptul că Africa beneficiază de asistenţă oficială pentru dezvoltare din partea UE în valoare de peste 20 miliarde de euro annual, aşadar se poate spune că UE şi statele sale membre au investit permanent în vederea combaterii cauzelor profunde ale migraţiei. Cu toate acestea, criza actuală a refugiaţilor a arătat aceste eforturi nu sunt suficiente.

Migraţia africană spre Europa

Migraţia africană spre Europa

Pe ce se bazează europenii când propun o astfel de soluţie? Pe faptul că este o modalitate testată anterior. O formulă similară a funcţionat în cazul Spaniei, cu câţiva ani în urmă, când această ţară era ţinta predilectă a celor care voiau să ajungă în Europa clandestin din nordul Africii. Acordurile bilaterale încheiate de această ţară cu Marocul şi Mauritania au redus semnificativ forţările hotarelor UE. Dar organizaţiile non-guvernametale internaţionale au condamnat această manieră de a face din anumite state africane „paznicii Europei”, amintind de drepturile fundamentale ale omului şi acuzând înţelegeri netransparente. În condiţiile în care UE procedează în aceeaşi manieră ca întreg, opinia publică pune sub semnul întrebării felul în care blocul comunitar aplică principiile pe care le promovează. Mai mult, presa internaţională atrage atenţia că oferirea de bani statelor africane pentru a opri migraţia arată că „UE est dispusă să coopereze cu regimuri controversate”, după cum notează publicaţia germană „Sueddeutsche Zeitung”. De altfel, aceleaşi temeri sunt exprimate şi în legătură cu atitudinea UE faţă de Turcia, despre care cancelarul german Angela Merkel afirmă că „are în mână toate cărţile”. Mai exact, specialiştii şi diplomaţii europeni care consideră că regimul preşedintelui Erdogan este unul forte se tem că Ankara ar putea să „forţeze mâna” europenilor în condiţiile în care i s-ar cere să oprească valurile de refugiaţi din Orient, notează „BBC”.

 

Viziuni divergente

Această poziţie a Europei a reieşit limpede la summitul UE-Africa din Malta, de la sfârşitul anului 2015, care a reliefat dezacordurile între UE şi Uniunea Africană apărute referitor la problema repatrierilor şi readmiterilor. Ce oferă Europa pentru rezolvarea problemei? Aşa cum aminteam, o suplimentare a fondurilor alocate statelor Uniunii Africane, cu condiţia ca acestea „să-i ţină acasă” pe migranţi. Iar dacă acestea nu ar fi de acord, liderii europeni au o soluţie de rezervă, posibilitatea UE şi a statelor sale membre să încheie acorduri bilaterale cu anumite ţări, în schimbul unui ajutor financiar”, punctează „The Times of Malta”.

Refugiaţi opriţi la graniţa Marocului cu Spania

Refugiaţi opriţi la graniţa Marocului cu Spania

Cu ce a venit Uniunea Africană la masa tratativelor? Cu un obiectiv opus: acela de a determina Uniunea Europeană să stabilească rute legale şi să ofere migranţilor posibilitatea de a intra în Europa fără oprelişti. Este o certă schimbare de optică după secole de ocupaţie colonială, apoi cucerirea independenţei şi apariţia unei generaţii care cere drepturi democratice. O nouă clasă socială, mai educată şi mai prosperă, presează pentru ca africanii să beneficieze de roadele globalizării, cerând totodată ca declaraţiile şi acordurile semnate la nivel politic să devină realitate. Purtătoare a acestor mesaje în relaţia cu europenii, Uniunea Africană consideră că migraţia este un mijloc de dezvoltare şi de reducere a sărăciei. Mai mult, reproşează blocului comunitar că nu a revizuit politicile care au un impact negativ asupra economiilor africane şi asupra dezvoltării lor (cele comerciale, Politica Agricolă Comună etc), la toate acestea adăugându-se şi sumele imense care „se scurg” ilicit din Africa prin intermediul multinaţionalelor, aproximativ 50 miliarde de dolari pe an (dublu faţă de ajutorul din partea UE), relevă un raport publicat de Comisia Economică a ONU pentru Africa. În aceste condiţii, statele africane argumentează fenomenul migraţiei cu faptul că le este împiedicată dezvoltarea. De aici dezacordul între poziţia africană asupra migranţilor şi cea a UE: pentru Uniunea Africană, sărăcia şi catastrofele naturale provocate de schimbările climatice îi obligă pe tinerii africani să migreze spre Europa în căutarea de noi oportunităţi, ceea ce aduce şi avantaje, întrucât emigraţia din Africa are un efect pozitiv asupra economiilor statelor africane datorită transferurilor de fonduri efectuate de migranţi. Din aceste considerente, liderii africani aflaţi faţă în faţă cu cei europeni şi-au arătat deschis scepticismul faţă de propunerile venite din parte UE. Preşedintele Senegalului, Macky Sall, a arătat că „banii oferiţi nu sunt nici pe departe de ajuns pentru toată Africa”, iar premierul Somaliei, Omar Abdirashid Ali Sharmarke, a fost şi mai tranşant: „Africa are nevoie de investiţii, nu de opere de caritate”.

Este greu de previzionat ce ar putea urma în condiţiile în care există estimări ale Comisiei Europene care arată că aproximativ trei milioane de refugiaţi şi migranţi ar putea sosi în Europa până în anul 2017. Poate tocmai de aceea şefa politicii externe europene, Federica Mogherini, punctează faptul că „UE şi Africa stau în faţă cu provocări comune, iar migraţia este doar una dintre ele”

 


Relaţiile dintre UE şi Africa datează din 1975. În 2007 a fost elaborată „Strategia comună UE-Africa”, stipulând deziderate ca „pacea şi securitatea, democraţia, buna guvernare şi drepturile omului, dezvoltarea sustenabilă şi creşterea continentală”. Urmare a creării Programului Panafrican, care prevede alocarea din partea europeană a 845 milioane de euro în perioada 2014 – 2020, Comisia Europeană a aprobat primele 12 proiecte care vor fi implementate până în 2017, ce ating, printre altele, şi teme ca migraţia şi dezvoltarea.

Instituţia „Prima Doamnă”

Reporter: editura June - 17 - 2015 Comments Off on Instituţia „Prima Doamnă”

Considerate deseori ca făcând parte dintr-o elită specială, soţiile foştilor şi actualilor conducători de state oferă un tablou divers din perspectiva rolului lor în societate. De la influentele Prime Doamne din SUA la discretele soţii ale preşedinţilor europeni, toate reprezintă cultura şi mândria naţională a ţărilor lor în lume.

Bill şi Hillary Clinton, la Casa Albă

Bill şi Hillary Clinton, la Casa Albă

Se poate vorbi despre o adevărată instituţie „Prima Doamnă” dacă privim spre influenţa socială, statura morală şi modelele intelectuale prin care s-au impus soţiile preşedinţilor SUA. Rolul lor nu este definit constituţional, dar multe dintre Primele Doamne de peste ocean au lăsat o amprentă istorică indiscutabilă, întrucât evoluţia cuplurilor prezidenţiale are un impact puternic asupra evoluţiei Preşedinţiilor.* Un exemplu este Eleanor Roosevelt, care şi-a ajutat soţul, preşedintele Franklin Roosevelt, să conducă ţara cu bine prin două etape dramatice: Marea Recesiune şi al doilea război mondial. Susţinătoare a cauzei clasei mijlocii, Prima Doamnă a contribuit la elaborarea Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului. Interesant de menţionat este faptul că Eleanor Roosevelt a purtat toată viaţa o corespondenţă călduroasă cu o altă Primă Doamnă care şi-a pus amprenta asupra ţării sale: Jacqueline Kennedy. Deşi a folosit mijloace diferite, cum ar fi carisma personală, cea alintată de o ţară întreagă „Jackie” s-a dovedit a fi o prezenţă-cheie pentru împrospătarea politicii externe americane (a fost prima soţie de preşedinte primită în audienţă de Papă). Iar soţia lui Gerald Ford, Betty, a ieşit în evidenţă prin precedentul creat ca Primă Doamnă activă politic: a susţinut puternic Amendamentul pentru Egalitate în Drepturi, mişcarea feministă, controlul armelor de foc, combaterea discriminării. Era atât de populară, încât alegătorii purtau pancarde cu „Votaţi-l pe soţul lui Betty!”. În anul 1993 preşedintele Bill Clinton o numea pe soţia sa, Hillary, în fruntea programului de reformă în sănătate. Mai mult, este binecunoscut faptul că Hillary Clinton a continuat să fie foarte activă politic şi după încheierea mandatelor de preşedinte ale soţului ei. A reuşit să „răstoarne” situaţia juridică a conceptului de Primă Doamnă, care în prezent este recunoscută ca „un echivalent funcţional al asistentului preşedintelui”, iar în prezent are ambiţia de a deveni preşedinte al SUA. Cât despre Michelle Obama, soţia preşedintelui Barack Obama, actual primă Doamnă a Statelor Unite a demisionat în 2009 din funcţia sa de vicepreşedinte pentru relaţii externe şi comunitare al unui spital din Chicago, „pentru a se consacra în totalitate noului său rol”. Se poate spune că l-a îndeplinit cu brio, dat fiind faptul că este desemnată periodic ca fiind una dintre cele mai influente femei ale lumii.

Carla Bruni-Sarkozy, Ambasador al luptei contra HIV

Carla Bruni-Sarkozy, Ambasador al luptei contra HIV

Trecând în Europa, tabloul este semnificativ diferit şi implică mai multă discreţie. Excepţia notabilă este Franţa, ţară în care Prima Doamnă are un rol asemănător cu cel prezentat în cazul SUA şi un statut bine definit. Soţia preşedintelui are propriul cabinet de lucru, se implică în viaţa socială, conduce proiecte de interes public. Aceste aspecte au fost ilustrate de activitatea soţiei lui Jacques Chirac, Bernadette, care i-a stat alături 48 de ani şi chiar a intrat în politică, fiind consilier municipal al oraşului Sarran. La rândul ei, soţia preşedintelui Nicolas Sarkozy, Carla Bruni-Sarkozy, este implicată de mulţi ani în acţiuni umanitare internaţionale, devenind Ambasador pentru protecţia Mamelor şi Copiilor împotriva HIV şi înfiinţând o fundaţie care îi poartă numele şi care promovează accesul universal la educaţie şi cultură.

În ce priveşte celelalte state europene, Primele Doamne sunt mai retrase din prim-planul vieţii publice. Primul exemplu ar fi chiar cel al soţiei preşedintelui Consiliului European, Malgorzata Tusk, prezenţă fermecătoare, dar preponderent ceremonială. Ceva mai activă s-a dovedit Jolanta Kwasniewska, fostă Primă Doamnă a Poloniei, care s-a implicat civic şi în acţiuni de caritate. Acestea i-au adus o imensă popularitate (până acolo încât mulţi polonezi o vedeau candidată la alegerile prezidenţiale!).

Mehriban Aliyeva (Azerbaidjan) se implica in proiecte sociale şi caritabile

Mehriban Aliyeva (Azerbaidjan) se implica in proiecte sociale şi caritabile

Cât priveşte România, ideea Instituţiei Prima Doamnă s-a lovit mereu – cel puţin până în prezent – de trista amintire a intervenţiilor şi influenţei nefaste ale Elenei Ceauşescu în toate treburile ţării. În ultimii ani, însă, s-a putut observa că încet, încet, mentalitatea se schimbă. De exemplu, chiar discretă şi în general limitată la cerinţele protocolului, prezenţa Mariei Băsescu, soţia fostului preşedinte Traian Băsescu, a fost nelipsită de la toate „bătăliile” electorale purtate de soţul ei. Lucrurile se pot schimba şi mai mult odată cu instalarea în fotoliul prezidenţial a lui Klaus Iohannis, a cărui soţie, Carmen, este cu mult mai vizibilă în spaţiul public. Dacă va deveni şi mai activă, doar timpul va decide. Momentan, există declaraţii de intenţie care sugerează din partea Primei Doamne Carmen Iohannis o viitoare implicare „în educaţia şi susţinerea tinerelor talente”. Este un început care i-a determinat pe mai mulţi specialişti români să se pronunţe pentru adoptarea la noi în ţară a modelului american sau a celui francez.

Trecând în zona eurasiatică, se relevă aceleaşi coordonate de discreţie când vine vorba despre Primele Doamne. Actualul preşedinte al Rusiei, Vladimir Putin, a divorţat de soţia sa, Liudmila, ale cărei apariţii publice deveniseră oricum tot mai rare. Iar o privire în trecut arată că doar Raisa Gorbaciova, soţia preşedintelui Mihail Gorbaciov, a „spart” întrucâtva tiparele, dar mai mult din perspectiva stabilirii unui model estetic al felului în care ar trebui să fie o Primă Doamnă a Rusiei. Încercările ei de a organiza strângeri de fonduri pentru copiii bolnavi, de mică anvergură, totuși merituoase. Iar Naina Elţîna, soţia preşedintelui Boris Elţîn, s-a reîntors la „modelul discret” rezumându-se să-şi însoţească soţul în câteva vizite oficiale în străinătate.

Jolanta Kwasniewska (dreapta), preşedinte al Fundaţiei Comunicaţii fără Frontiere

Jolanta Kwasniewska (dreapta), preşedinte al Fundaţiei Comunicaţii fără Frontiere

Acelaşi lucru se poate spune despre foste sau actuale prime doamne din ţările spaţiului ex-sovietic: Tatiana Karimova, soţia preşedintelui Uzbekistanului, doar îşi însoţeşte soţul în vizite oficiale şi întreprinde mici opere de caritate. Cât priveşte soţia preşedintelui din Belarus, Alexander Lukaşenko, aceasta practic nu exista, fiind înlocuită în cadrul oficial de fiul cel mai mic al preşedintelui, Nikolai, care apare la tot felul de ceremonii oficiale. Există totuşi şi printre aceste state o excepţie: soţia preşedintelui Azerbaidjanului, Mehriban Aliyeva, medic de profesie, care are o imagine internaţională bine conturată, este implicată în acţiuni caritabile de amploare, fiind în acelaşi timp activă în planul politic al ţării sale.

Aşadar, Instituţia Primei Doamne prezintă la nivel mondial nenumărate faţete. Modelele occidentale au demonstrat că implicarea de la acest nivel în proiecte sociale care să vizeze domenii sensibile ca educaţia sau sănătatea pot avea atât un impact pozitiv, cât şi o mare acceptabilitate din partea societăţii.

 

Kati Marton – Hidden Power: Presidential Marriages That Shaped Our Recent History ”