NUMARUL
199-200
Revista „Balcanii și Europa” celebrează două decenii de intensă activitate editorială. Este momentul în care ...
Care este viteza de schimbare a intereselor naționale ale unui stat? Transformările politice la nivel ...
„Xi, Putin, Trump. Un triunghi ale cărui rivalități – sau apropieri – modelează primele decenii ...
Anul 2019 a fost pentru România, ca de altfel pentru întreaga Uniune Europeană, o perioadă ...
Așa cum anticipam, alegerile de la 20 octombrie 2019 pentru primari și consilieri locali din ...
Descendentă a bisericii creștine fondate de Apostoli în secolul I î.Hr., Biserica Ortodoxă a Greciei ...
În cadrul plin de eleganță al Hotelului Ramada-Majestic a avut loc un eveniment cu conotații ...
Diferențele dintre ceea ce promit liderii politici la un moment dat și măsurile ulterioare pe ...
Mulți dintre turiștii care sosesc în România, mai ales străini, preferă locurile de petrecere cât ...
  Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România a organizat, în parteneriat cu Radio România, celebrarea unui veac ...
Pe atunci, prin anii '60, se tipărea într-un tiraj mediu - 100.000 de exemplare – ...

Articole din categoria ‘Mapamond’

Celebre schimbări de optică politică

Reporter: editura December - 3 - 2019 Comments Off on Celebre schimbări de optică politică
Diferențele dintre ceea ce promit liderii politici la un moment dat și măsurile ulterioare pe care le iau generează tensiuni inevitabile. Cu cât oamenii de stat sunt de mai mare anvergură, cu atât schimbările lor majore de optică marchează mai pregnant climatul internațional. 

Marile răzgândiri ale politicii sunt manevre dificile și, de multe ori, riscante. Unul dintre exemplele cele mai elocvente este cel al fostului președinte al Franței Jacques Chirac, recent trecut în neființă, care se exprima în termeni foarte duri la adresa „Europei supranaționale” în 1979: „Este o Europă a șomajului, în care companiile multinaționale dictează statelor și în care Franța este prinsă ca într-o mlaștină”. În doar un deceniu, grație popularității proiectului european printre francezi, Chirac devenea un european convins până în străfundurile ființei. 


În prezent, Franța este condusă de un președinte care a pornit viguros spre reformarea masivă a multor sisteme din țara sa. De altfel, pentru această viziune a devenit Emmanuel Macron conducătorul Franței. Dar opoziția încrâncenată în fața unor măsuri financiare a generat mișcări populare de o asemenea anvergură, încât reformatorul Macron a dat înapoi. O dată în plus, într-o lume a legilor capitaliste, societatea franceză a demonstrat lumii întregi ce poate genera forța sindicatelor și a opiniei publice. 

Dincolo de Canalul Mânecii, fenomenul Brexit a fost marcat de nenumărate suciri de opinie. Cele mai multe sunt în dreptul premierului care inițial a preluat sarcina ducerii la bun sfârșit a negocierilor de ieșire a Marii Britanii din Uniunea Europeană, Theresa May. Deși s-a pronunțat împotriva alegerilor interne anticipate, le-a organizat, cu prețul pierderii majorității. În mandatul său de premier, May a anunțat de patru ori că demisionează, stârnind de fiecare dată efecte semnificative și unde de șoc pe toate piețele financiare importante ale lumii. 

Theresa May a avut un predecesor ilustru în ale… schimbării majore de poziție politică. Emblematicul Winston Churchill considera, în anii 1920, că Statele Unite ale Americii sunt „o problemă pentru Marea Britanie”. Brusc, după o vizită peste Ocean, în 1931–1932, Churchill și-a modificat viziunea la 180 de grade, iar această răzgândire avea să fie crucială un decenu mai târziu, când legătura dintre Marea Britanie și SUA avea să salveze întreaga lume în Al Doilea Război Mondial. „Dacă suntem împreună cu SUA, nimic nu este imposibil”, spunea Churchill în 1943. 

Donald Trump

În dreptul amintitului stat american se pot menționa o serie de diferențe între declarații și atitudini. Campion al răzgândirilor, președintele Donald Trump s-a exprimat în termeni duri la adresa NATO, Alianță pe care o declara „depășită”, iar după o vreme spunea că „NATO nu este o organizație depășită. Am spus asta în trecut, dar Alianța a făcut niște schimbări”. Un alt punct de vedere schimbat radical a fost acela referitor la prezența americanilor în Afganistan. După ce inițial a susținut că trupele americane tebuie „retrase imediat”, președintele și-a răsturnat discursul: „O retragere rapidă ar lăsa țara vulnerabilă la terorism”. Este lesne de imaginat ce au generat aceste declarații, fiecare la rândul său, în delicatul și complicatul echilibru geostrategic global. De altfel, liderul de la Casa Albă anunța în debutul mandatului că este timpul să se refacă legăturile SUA-Rusia, pentru ca mai târziu să se răzgândească total: „Relațiile noastre cu Federația Rusă sunt la un minim istoric”. Per ansamblu, Donald Trump însuși a găsit sinteza acțiunilor sale: „Toată viața am auzit că deciziile sunt foarte diferite atunci când te afli în spatele Biroului Oval”


Aceste cuvinte sunt valabile și pentru una dintre schimările de optică de proporții ale predecesorului său în Casa Albă, Barack Obama, care, după ce a susținut printe prioritățile mandatului său închiderea înfiorătoarei închisori de la Guantanamo, care a stârnit un scandal internațional, nu a mai dus la îndeplinire acest demers. Guantanamo rămâne deschisă „pe termen nedeterminat”.
 

O altă răzgândire care a marcat ulimii ani ai politicii internaționale este cea a cancelarului german Angela Merkel. În anul 2015, întreaga lume asista la un mesaj uimitor: Germania se declara pregtită să primească un milion de refugiați sirieni. Această atitudine a celei mai mari puteri europene a stârnit, însă, reacții în lanț: statele membre au ajuns să înalțe ziduri în calea migranților, ultranaționalismul s-a exacerbat, iar Merkel a fost nevoită să constate că popoarele europene nu sunt pregătite pentru deschiderea largă a porților. Ca urmare, trei ani mai târziu, pentru a-și menține coaliția la putere, a decis exact pe dos: întărirea controalelor la granița cu Austria, oprirea celor cu cereri de azil de a mai intra în Germania și înființarea de centre de tranzit în care refugiații să fie pregătiți pentru întoarcerea în statele de origine.

Un alt exemplu similar vine din Ucraina, țară care, în anul 2013, prin președintele Viktor Ianukovici, întorcea spatele drumului său european după o „Revoluție portocalie” și șase ani de negocieri cu UE. Mișcarea, generată de interesele Rusiei, avea să fie urmată, câteva luni mai târziu, de anexarea Crimeei de către… Federația Rusă, moment ale cărui consecințe internaționale continuă și azi.
 
 
De altfel, în dreptul Rusiei poate fi menționată una dintre cele mai mari răzgândiri ale secolului XX, cea a lui Mihail Gorbaciov, care a fost numit inițial la conducerea URSS pentru a o întări și proteja, dar care i-a adus disoluția. Cât despre actualul lider de la Kremlin, mulți își aduc aminte de faptul că la începutul ascensiunii sale era un declarat admirator al valorilor occidentale și ținea discursuri în care afirma că „locul Rusiei este în Europa”. După preluarea deplină a puterii, Putin a decis să proiecteze tocmai Occidentul ca pe inamicul său principal. 

Fostul premier britanic Margaret Thatcher spunea cândva, presată de opoziție: „Un lider se răzgândește dacă vrea”… 

Roxana Istudor

Apetit… pentru cultură

Reporter: editura December - 3 - 2019 Comments Off on Apetit… pentru cultură
Mulți dintre turiștii care sosesc în România, mai ales străini, preferă locurile de petrecere cât mai apropiate de manifestări şi obiective culturale de prestigiu, cunoaşterea tradiţiilor şi noutăţilor survenite după reintegrarea noastră europeană.
 

Capsa

Sensibili la schimbări, mulţi vizitatori recurg la demersuri care să-i apropie de valorile spirituale autohtone. Bunăoară, restaurantul-conac „Casa cu Nuci”, din centrul Capitalei, nu este căutat numai pentru terasa originală şi meniurile „artistice” speciale, ci mai mult pentru atmosfera saloanelor ce găzduiesc încontinuu expoziţii de artă contemporană (ridicate la nivel de eveniment, precum cea a maeştrilor Vasile Pop Negreşteanu, Mihail Gavril şi Vasile Şuşnea), concerte, lansări de carte, recitaluri ş.a. Ambiţia organizatorilor (animaţi de inimosul scriitor şi director general al grupului de presă Top Business, Constantin Dumitru) este îndreptată spre dimensiunea internaţională, promovându-se aici artişti români afirmaţi în Diaspora sau reprezentativi din ţări precum Franţa, Italia, Germania, Belgia, SUA etc. De reţinut faptul că în aceeaşi curte fiinţează Teatrul de Artă. Nu-i de mirare că aici se întâlnesc zilnic actori şi interpreţi de muzică şi, mai nou, jurnalişti renumiţi la întâlnirile profesionale „Taclale gazetărești”.

Cuptorul cu lemne

Tot în Centru, aproape de Piaţa Romană, „Boema ʼ33” este locul (localul) unde se adună „floarea” literaturii actuale. Scriitori de toate vârstele, editori de carte şi reviste, ziarişti, jurnalişti, colaboratori la publicaţii cunoscute din ţară şi străinătate (Republica Moldova, Canada, SUA, Serbia) „pun la cale” iniţierea, organizarea şi desfăşurarea unui adevărat calendar de activităţi specifice. Prin bunăvoinţa gazdei, a fost rezervat un spaţiu special pentru un Salon literar, unde poetul Daniel Vorona prezida colocviile şi lansările scriitorilor debutanţi. Faptul acesta ne aminteşte de preţiosul „Capșa”, unde cunoscuţi scriitori şi artişti se duelau în replici devenite memorabile, inspirându-i lui N. Crevedia, de pildă, următorul catren: La „Capşa” unde vin seniorii, /Local cu două mari despărţituri: /Într-una se mănâncă prăjituri/ Şi-ntr-alta se mănâncă… scriitori. Ca dovadă a menţinerii peste ani a aceluiaşi spirit, George Zarafu avea să replice: „Deşi l-ai atacat destul de tare…/ Urâtul obicei a dăinuit!/ Azi se mănâncă şi pe la ziare / Dar nici la editură nu se-nghit”.

Bolta rece

Şi pentru că veni vorba de trecut, să spunem că de un interes neschimbat se bucură, la Iaşi, „Bolta Rece”, acolo unde mai căutăm și azi prezenţa lui Eminescu, Creangă, Slavici, Caragiale, a „junimiştilor” ce-şi transferau aici aprinsele şedinţe de Cenaclu, prinşi în dispute şi dialoguri cu harul creaţiei spontane, umplând timpul şederii cu glume, anecdote, ghicitori, epigrame, poezii, în atmosfera de prietenească asociere, în respect pentru Cotnarul inspirator, băut cumpătat, în linişte, cum se cuvenea, după „Decalogul” stabilit şi după ştaiful de „Universitas Vinorum”. Însuşi Titu Maiorescu avea să doteze recuzita boemilor ieşeni de la „Bolta Rece” cu 12 pocale aduse din Italia. Aproape că nu este vizitator al Iaşiului care să nu zăbovească aici.


Mulţi călători în Ţara de Sus vor căuta şi „Hanul Răzeşilor”, de lângă Războienii lui Ştefan cel Mare, acolo unde urmaşul vitejilor moldoveni, Ion Asaftei, a adăugat un muzeu de artă specifică reconstituirii atmosferei din trecut, susţinând ciclul de manifestări „Sadoveniana” şi „Serile basarabene”, apropiindu-şi oameni de cultură care să dea şi să menţină aici o dimensiune spirituală aparte, într-o atmosferă de frăţească bună dispoziţie şi relaxare.

Hanul razesilor

„Ce n-a văzut Parisul” a văzut şi apreciat, surprins, graficianul francez Theodor Banus, pe Bd. Pache Protopopescu din București, la pizzeria „Cuptorul cu Lemne”, unde, de mai bine de 17 ani, funcţionează Clubul caricaturiştilor „Sorin Postolache”. Interiorul locaţiei este „capitonat” cu desene ale celor mai reprezentativi artişti de gen, cu premii naţionale şi internaţionale, ale invitaţilor din Bulgaria, Ucraina, Moldova, Germania, Canada, Franţa. Şi tot aici preferă autorii de umor şi actorii de comedie să-şi lanseze cărţile, respectiv recitalurile savuroase, în faţa unui public tânăr, venit să-şi întâlnească „idoli” precum Ştefan Cazimir, Elis Râpeanu, George Corbu, Cristian Mihăilescu şi mulţi alţii.


Turismul, mai ales în vacanţa de vară, face vizibile asemenea obiective inspirate de iniţiativa, bunul gust şi bunăvoinţa unor întreprinzători şi n-ar fi lipsit de temei dacă aceste preocupări şi-ar găsi sprijin într-o legislaţie permisivă, favorabilă dezvoltării.

Vasile Răvescu

State care și-au schimbat numele

Reporter: editura October - 8 - 2019 Comments Off on State care și-au schimbat numele
Schimbarea numelui țării este un proces complicat atât intern, cât și la nivel internațional. De regulă, trebuie să existe motive foarte temeinice în virtutea cărora să se înceapă un astfel de demers. Dar rațiunile pot fi de multe feluri…


Cehia și… marketingul

Oficialitățile din Republica Cehă au ajuns la concluzia că, din motive de marketing, cel mai bine pentru această țară ar fi să poarte numele simplu de Cehia. În fond, argumentează liderii de la Praga, și Republica Franceză este cunoscută ca Franța. Această schimbare ar fi a doua în ultima jumătate de secol, întrucât Republica Cehă a început să existe, alături de Slovacia, atunci când vechea Cehoslovacia se dizolva, în 1993. 
 
 
 
 


Fosta denumire Macedonia este înlocuită cu numele nou

Eternele complicații din fosta Iugoslavie


Recent, fosta Macedonia a devenit Macedonia de Nord. Statul balcanic a depășit o foarte dificilă situație internă și, după un răstimp îndelungat, a izbutit să rezolve acest diferend cu Grecia, care îi bloca accesul euro-atlantic. Așadar, în zona balcanică există un stat cu o denumire nouă. Dar acesta a făcut parte dintr-un fost regat cu o istorie cel puțin interesantă din perspectiva numelui țărilor – fosta Iugoslavie. Rezultată în urma Primului Război Mondial sub numele de Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor, țara a fost redenumită în 1929 Regatul Iugoslaviei. După cea de-a doua conflagrație mondială devenea Republica Federativă Iugoslavia, iar în 1963 Republica Federală Socialistă Iugoslavia. Acest stat s-a prăbușit în 1992, cu ecouri care continuă. Pe fostul său teritoriu există astăzi țări cu nume proprii – Serbia, Croația, Bosnia-Herțegovina, Slovenia, Muntenegru și amintita Macedonia de Nord. Pentru ca lucrurile să fie și mai complicate, regiunea Kosovo, din Serbia, și-a declarat independența în 2008, funcționează ca un stat, dar încă nu a fost recunoscută de toate țările lumii. 


Confuzia… lingvistică cu Elveția a schimbat numele statului african Swaziland

eSwatini nu mai vrea să fie confundat cu… Elveția


Fosta țară africană Swaziland este ultima monarhie absolută din Africa. În 2018, la 50 de ani de la cucerirea independenței, regele țării Mswati al III-lea a decis ca Swaziland să se numească eSwatini, ca să nu mai fie confundată cu… Elveția (în limba engleză Switzerland). Mișcarea a creat un haos în țară: emisiunile monetare poartă sigla Băncii Centrale din Swaziland, deci banii vor fi înlocuiți, logo-urile oficiale și toate siglele trebuie schimbate, numerele de înmatriculare, uniformele militare, însemnele echipelor naționale, operatorul aerian național etc. 


Bancnote de pe vremea când statul Congo se numea Zair

Congo, la discreția ideilor liderilor


Un alt exemplu de țară care și-a schimbat numele de foarte multe ori – de tot atâtea ori fiind date peste cap sistemele interne – este Congo. Între 1885 și 1908 a purtat, ca o ironie, numele de Statul Liber Congo, deși era condusă cu autoritate de Regele Leopold al Belgiei. Alte denumiri pe care le-a purtat până în 1960 au fost Congo Belgian, Congo-Leopoldville, apoi și-a cucerit independența și a devenit Republica Congo, dar numai pentru câțiva ani, când a luat numele de Republica Democratică Congo și din nou după câțiva ani, în 1971, dictatorul Mobutu Sese Seko schimba denumirea țării în… Republica Zair. După căderea regimului, în 1997, statul a revenit la denumirea de Republica Democratică Congo. 

Exemple de țări care și-au schimbat numele ar putea continua în cuprinsul Africii, acolo unde marile puteri europene au avut colonii ce și-au cucerit independența și apoi s-au redenumit.

Dezvăluiri celebre

Reporter: editura July - 12 - 2019 Comments Off on Dezvăluiri celebre
Cei cunoscuți sub numele de „whistleblowers” sunt acele persoane care lasă să se scurgă spre presă informații despre activități ilegale, lipsite de etică sau incorecte din interiorul organizațiilor în care lucrează. De la operațiuni militare secrete la practici economice incorecte și de la dosare politice confidențiale la detalii de alcov, istoria este plină de astfel de personaje. Prea puțini dintre acești „turnători” au scăpat de „brațul lung” al entităților pe care le-au devoalat.

Edward Snowden

Faimos pentru scurgerile de informații în spatele cărora se află este numitul Edward Snowden, cel care a furnizat date secrete ale CIA și NSA lui Glenn Greenwald, jurnalist la publicația britanică „The Guardian”, și care a publicat datele obținute. În anul 2013, Snowden făcea cunoscut în mod oficial faptul că el este cel care a furnizat documentele clasificate; în prezent, este urmărit de serviciul secret american, fiind acuzat de înaltă trădare. Un alt caz este cel al fondatorului celebrelor „WikiLeaks”, australianul Julian Assange,care se află în spatele publicării a peste 1,2 milioane de documente care nu erau destinate opiniei publice, printre care descărcarea deșeurilor toxice din Africa, proceduri din Guantanamo, implicarea Statelor Unite în războaiele din Afghanistan și Irak, telegrame secrete ale oficialilor americani. Assange a fost mai mulți ani „refugiat” în Ambasada Ecuadorului din Londra, fiind extrădat recent. 


Și în dreptul numelui britanicului Clive Ponting, care lucra în Ministerul Apărării din Regatul Unit, este un scandal similar. Ponting a „turnat” despre manevre ale navelor britanice în timpul Războiului din Insulele Falkland, contrazicând declarațiile Cabinetului Thatcher. Ca urmare, a fost suspendat fără plată și trimis în fața completului de judecată, sub acuzația de infracțiuni legate de secretul de stat. Spre surprinderea sa – și a multor altora – a fost achitat. 

Frank Serpico

Nicio listă cu „turnători” de calibru nu poate omite numele lui Mark Felt, informator al FBI implicat în scandalul „Watergate”, urmat de demisia președintelui Richard Nixon. Identitatea sa a rămas necunoscută până în anul 2005, la peste 30 de ani distanță de anchetă. Unele dintre poveștile acestor „whistleblowers” au devenit ecranizări de succes. Astfel, polițistul Frank Serpico a fost făcut celebru de Al Pacino, în filmul cu același nume; după ce ofițerul a depus mărturie despre corupția din Poliția new-yorkeză, la scurt timp a fost împușcat în față, în condiții suspecte. Iar Serpico a părăsit Poliția, dar și SUA. 


Dincoace de Ocean, și alte cazuri de „turnători” au ținut trează opinia publică. Pe vremea URSS și a președinției lui Leonid Brejnev, Vladimir Bukovski a lăsat să se scurgă spre Occident un raport de 150 de pagini despre metodele psihiatrice prin care regimul încerca să scape de disidenții incomozi, turnându-și astfel șefii. A fost condamnat pentru propagandă antisovietică, iar documentele sale au circulat ani la rând la numeroase conferințe internaționale. În ultimii ani, unul dintre „turnătorii” ruși care au stârnit o mare rumoare internațională a fost Serghei Magnițki, mort în arest, în 2009, la Moscova. El a lăsat să se scurgă spre Occident date clasificate despre un așa-numit „jaf național”, practicat de cercurile din jurul puterii de la Kremlin.

Julian Assange

Despre calamitățile politice pe care le poate genera o „devoalare” de documente secrete este vorba și în scandalul provocat de suedezul Ingvar Bratt, care a dat dat alarma despre o rețea de corupție fără precedent pe linia furnizării de arme dinspre o companie din Suedia spre India. Urmările au fost, pe de o parte, pierderea alegerilor de către partidul lui Rajiv Gandhi, iar pe de altă parte, adoptarea în Suedia a unei legi referitoare la armament care poartă numele… „turnătorului”. Un alt caz este cel al lui Paul Van Buitenen, europarlamentar olandez, care în 1998 lăsa să se scurgă spre opinia publică documente confidențiale prin care încerca să demonstreze corupția de la vârful Uniunii Europene. Efectele au fost devastatoare pentru întreaga Comisie Europeană a momentului, care a demisionat, în frunte cu președintele său, Jacques Santer. Iar Buitenen a fost suspendat și a suportat acțiuni disciplinare. Ulterior a „recidivat”, dând publicității un alt raport confidențial intern. Politicianul a înființat și un partid numit Europa Transparant, cu care a candidat la alegerile europarlamentare din 2004, câștigând două locuri în… Parlamentul European. 


Se întâmplă și așa…

Renunțări la tron care au zguduit monarhiile

Reporter: editura April - 10 - 2019 Comments Off on Renunțări la tron care au zguduit monarhiile
Abdicarea în favoarea unor parteneri neagreați de familiile lor continuă și astăzi printre membrii monarhiilor lumii. Din Japonia în Spania, capete încoronate și prinți din prima linie a domniei renunță la tron și la viitoare îndatoriri de stat pentru a se căsători cu oamenii cu care doresc să-și petreacă viața, dar care nu sunt considerați potriviți cu regulile respectivelor Case Regale. 
 

Prințul consort Philip – Marea Britanie.
În ultimul secol, Casa Regală britanică a fost zguduită de cel mai faimos scandal al unei abdicări, cea a Regelui Edward al VIII-lea, în 1936, care se căsătorea cu de trei ori divorțata Wallis Simpson. Tot rigorile monarhice stau la baza renunțării la două tronuri din partea actualului prinț consort Philip. Pentru a se căsători cu cea care este astăzi regina Elisabeta a II-a, în 1947, Philip, ca prinț al Greciei și Danemarcei, a trebuit să renunțe la pretențiile sale la domnie. Ca duce de Edinburgh, este tatăl viitorului moștenitor al coroanei britanice, prințul Charles.

Sultanul Muhammad al V-lea – Malaezia.
Monarhia din Malaezia a înregistrat prima abdicare din istorie, cea a sultanului Muhammad al V-lea, la începutul anului 2019. Suveranul a lipsit o perioadă de două luni, timp în care presa a relatat despre căsătoria secretă a acestuia cu o fostă regină a frumuseţii din Rusia, Oksana Voevodina. Sultanul Muhammad al V-lea, din Kelantan, a demisionat din poziţia de al 15-lea Agong, sau suprem conducător al Federaţiei, după ce s-a aflat la cârma ţării din 2016. 


Mako și Sayako, prințesele Japoniei.
Dezbateri aprinse referitoare la succesiunea la tronul Japoniei au apărut în societatea niponă odată cu anunțul pe care îl făcea, în 2017, prințesa Mako. Aceasta s-a logodit cu un coleg de facultate și, cum tânărul are origini modeste, ea este obligată de Legea Imperială să renunțe la titlul regal. Decizia luată de tânăra al cărei tată este al doilea în linia de succesiune a adus aminte de isprava mătușii tinerei, Sayako, prima față regală japoneză care a devenit om de rând. Aceasta a plecat din palatul în care locuia cu o măsuță, un șevalet și o mică sumă de bani. Totul de dragul căsniciei cu iubitul din școala primară. 

Moștenitorul olandez Johan Friso.
Cel care putea deveni rege în Olanda, Johan Friso, a renunțat la acest privilegiu pentru a se cununa cu aleasa inimii sale, Mabel Wisse Smit. În ciuda gestului, Johan devenise foarte popular printre olandezi, iar familia sa era în centrul atenției presei grație vieții frumoase de familie, a simțului umorului și a profesionalismului de care dădea dovadă într-un job din sectorul financiar. Johan a pierit în anul 2012.

Ubolratana Rajakanya, îndoliata Tailandei.
Prințesa tailandeză Ubolratana Rajakanya a renunțat la toate privilegiile apartenenței la Familia Regală în anii `90, din cauza faptului că a dorit neapărat să se căsătorească cu Peter Ladd Jensen. A divorțat în 1998 și s-a întors acasă cu trei copii, dar tsunami-ul devastator din 2004 l-a ucis pe fiul autist al prințesei. În ultimii ani, fosta membră a Casei regale a înființat o fundație în sprijinul copiilor cu autism. O altă dramă a unei prințese tailandeze a zguduit opinia publică. Consoarta regală Srirasmi, soție a prințului moștenitor Maha Vajiralongkorn, a fost prinsă în vârtejul acuzațiilor de infracțiuni aduse întregii familii: unchiul său a fost arestat pentru escrocherie, iar frații săi au fost condamnați pentru defăimarea monarhiei, delict foarte grav în Tailanda. Ca urmare, Srirasmi a fost nevoită să părăsească Familia Regală și să-și lase unicul fiu în grija tatălui. Fosta prințesă s-a retras în orașul natal. 

Lennart Bernadotte – Suedia.
Nepotul regelui Suediei, Gustaf al V-lea, s-a căsătorit cu aleasa inimii sale, Karin Nissvandt, în secret și fără consimțământul părinților, în 1932. Tânărul Lennart Bernadotte a trebuit să renunțe la orice pretenție de a mai deveni suveran. Dar a primit cadou, ulterior, o insulă în mijlocul unui lac din Europa. Fostul membru al Familiei Regale suedeze a devenit un horticultor atât de pasionat, încât în anii 2000, pe insula sa înfloreau în fiecare vară peste 350.000 de flori, care sunt o atracție și astăzi, la 14 ani de la moartea fostului prinț. 
 
 
 

Carol al II-lea „copilul teribil” al Familiei Regale a României.
Nu putem încheia acest periplu prin lumea abdicărilor răsunătoare fără să amintim exemplul „copilului teribil” al Familiei Regale a României, fostul rege Carol al II-lea, care s-a cununat cu două femei de obârșie modestă, încălcând toate regulile de succesiune. În 1918, după o aventură furtunoasă cu Zizi Lambrino, se căsătorea cu aceasta în secret, act care a fost anulat ulterior de familia prințului. O vreme, Carol a părut să fi revenit la matca îndatoririlor, dar căsătoria agreată, cea cu prințesa Elena a Greciei, nu l-a mulțumit. În 1925 renunța la tron din cauza dorinței de a trăi alături de Elena Lupescu. S-a întors pentru a domni în 1930, a plecat din nou în exil după un deceniu și, în final, s-a cununat cu iubita sa. 

Politicienii şi „dependenţa” de reţelele sociale

Reporter: editura October - 21 - 2016 Comments Off on Politicienii şi „dependenţa” de reţelele sociale

În ultimul secol, s-a întâmplat de mai multe ori ca o invenţie să schimbe datele politicii mondiale: în anii 1920, radioul propaga vocile candidaţilor, aducând campaniile mai aproape de oameni, apoi, în anii 1960, televiziunea marca o nouă eră; astăzi, internetul a ajuns atât de puternic, încât aspiranţii la funcţii politice care nu sunt prezenţi pe reţelele de socializare „nu există” pentru opinia publică.

barack-obamaCu campania online „Implicare prin putere”, Barack Obama, actualul preşedinte al SUA, dădea tonul cel mai înalt al legăturii dintre politică şi reţelele de socializare, văzute ca liantul între guvernanţi şi guvernaţi. A fost o mişcare care, alături de calităţile sale de lider, i-a adus milioane de suporteri pe 15 reţele diferite şi i-a asigurat victoria. Evoluţia acestei legături a fost fulminantă, aspect foarte vizibil în lupta dintre actualii candidaţi la Preşedinţie, care adună puncte importante (sau dimpotrivă…) prin intermediul prezenţei constante şi consistente în peisajul social media.

Dincoace de Oceanul Atlantic, în ciuda vârstei înaintate, regina Elisabeta a II-a a Marii Britanii a ţinut pasul cu vremurile şi din perspectiva reţelelor de socializare. Prezentă pe Facebook încă din 2009, suverana contribuie astfel decisiv la imaginea monarhiei britanice. Tot din Europa vine şi exemplul premierului polonez Beata Szydlo, care este foarte activă în mediul online. Pe pagina sa de Facebook, de pildă, s-au putut exprima foarte multe femei poloneze nemulţumite de o iniţiativă legislativă care le privea. Completăm tabloul european cu premierul român Dacian Cioloş, care încă de la instalarea în această funcţie a arătat o mare deschidere către reţelele sociale. A discutat, a răspuns, a susţinut civic, a reacţionat: „Aplicaţia Inspectorul Pădurii a fost lansată în testare timp de o lună de zile tocmai pentru a primi feedback de la cetăţenii care o utilizează şi pentru a o îmbunătăţi. Avem în continuare nevoie de ajutorul dumneavoastră şi de al celor cărora le pasă de pădurile noastre”, a îndemnat, de pildă, primul ministru al României pe Facebook.

netanyahuÎn Rusia, efectul unei declaraţii a premierului Dmitri Medvedev s-a răspândit ca focul, în luna iunie, prin intermediul social media. Spunea atunci demnitarul rus că „nu există bani în bugetul statului pentru plata pensiilor”, îndemnând cetăţenii cuprinşi de panică „să fie puternici” şi urându-le „toate cele bune”. Apariţia declaraţiei pe Youtube a generat peste 3,5 milioane de vizualizări şi un val de critici. În acelaşi timp, însă, ca orice politician contemporan care se respectă, premierul rus are o pagină de internet construită după toate regulile. Înaintând spre Orient, îl găsim foarte activ pe reţelele de socializare pe primul ministru al Irakului, Haider Al-Abadi. Educat în Occident, este liderul unui stat cu care SUA au avut mult timp relaţii tensionate, dar în acelaşi timp este perceput ca iniţiatorul unei noi ere pentru ţara sa. Din acest demers nu poate lipsi prezenţa în aria de socializare online. În acelaşi spaţiu geografic regăsim activitatea în mediul virtual a preşedintelui Siriei, Bashar al-Assad. Cu cât se prelungeşte focarul de instabilitate care este războiul civil din ţară, cu atât mai preocupat de supravieţuirea politică este liderul sirian, care se foloseşte de social media în acest scop. La rândul său, liderul guvernului israelian, Benjamin Netanyahu, se remarcă prin aceeaşi atenţie acordată domeniului. Un discurs al său din vara acestui an a fost vizionat de peste 22 de milioane de oameni, în condiţiile în care postări anterioare ale demnitarului, de pe vremea când nu acorda aceeaşi importanţă vizibilităţii de acest tip, nu adunau mai mult de 30.000 de vizualizări.

abdel-fattah-el-sisiÎn Australia, alegerile din vara acestui an au înregistrat o adevărată schimbare de reacţie vizavi de politicieni, graţie reţelelor sociale. Astfel, în ciuda lipsei acute de interes a votanţilor pentru clasa politică, s-a remarcat totuşi o efervescenţă online. În 55 de zile de campanie electorală, peste 3,6 milioane de australieni au interacţionat pe platforma online care a făcut scrutinul să fie denumit „alegerile Facebook”. A fost exploatat la maximum de către candidaţii la funcţia de prim-ministru, Malcolm Turnbull datorându-şi accederea în funcţie (şi) acestui aspect.

În celălalt capăt al lumii, în Columbia, campania electorală online din 2010 era prilej pentru candidatul la prezidenţiale Juan Manuel Santos să câştige alegerile după ce fusese cu 12 puncte în spatele contracandidatului. Cu „lecţia” învăţată, Santos, care are, fireşte, cont pe Twitter, este în continuare preşedintele ţării.

Chiar enigmaticul şi conservatorul (fost militar) preşedinte al Egiptului, Abdel Fattah el-Sisi, are cont pe o reţea de socializare. Este oarecum o urmare firească a faptului că alegerea sa în fruntea statului nu ar fi fost posibilă niciodată fără efectele în lanţ ale „Primăverii arabe”, fenomen generat de mediul virtual. Este adevărat, totodată, că utilizatorii pot fi şi necruţători, aşa cum s-a întâmplat în cazul unui discurs televizat, aspru criticat, al preşedintelui…

Diplomaţi sub „umbrelă”

Reporter: editura May - 22 - 2016 Comments Off on Diplomaţi sub „umbrelă”

În calitate de reprezentanţi peste hotare ai guvernelor, diplomaţii sunt protejaţi de o imunitate care de-a lungul timpului i-a scos din nenumărate încurcături. Totuşi, unii au făcut lucruri suficient de grave încât „umbrela” protectoare să nu-i poată apăra…

Andrei Knazyev

Andrei Knazyev

Când imunitatea devine un privilegiu de care se face abuz, se întâmplă ca diplomaţii să mai şi ajungă în instanţe. Alcoolul şi viteza le-au făcut probleme de… imunitate şi diplomaţilor ruşi. În 2001, Andrei Knazyev, secretar al Ambasadei Rusiei, a lovit două femei care mergeau pe trotuar în Ottawa, una dintre ele decedând pe loc. A refuzat să facă testul pentru alcool, în numele amintitei imunităţi diplomatice. Aceasta i-a fost menţinută de guvernul ţării sale, dar chiar şi aşa, a fost acuzat de omor prin imprudenţă şi conducere sub influenţa alcoolului, fiind condamnat la patru ani de închisoare. Din seria accidentelor rutiere grave, soldate cu moartea unor nevinovaţi, face parte şi cel produs de Gueorgui Makharadze, al doilea cel mai important diplomat al Georgiei în SUA. În 1997, acesta a condus cu mare viteză şi sub influenţa alcoolului prin Washington, cauzând un carambol rutier, moartea unei persoane şi rănirea altor patru. Cariera lui promiţătoare s-a încheiat în clipa în care preşedintele de atunci al Georgiei, Eduard Shevardnadze, i-a ridicat imunitatea diplomatică. Makharadze a pledat vinovat şi a executat trei ani de închisoare.

Gueorgui Makharadze

Gueorgui Makharadze

Un incident rutier i s-a întâmplat comandantului detaşamentului militar al Ambasadei SUA la Bucureşti, Christopher Van Goethem, care a provocat accidentarea mortală, în 2004, a starului rock român Teo Peter, lovit pe când se afla într-un taxi izbit de maşina diplomatului american. Acesta a părăsit ţara imediat după incident, protejat de imunitatea diplomatică (în cazul SUA, este absolută şi garantată prin lege încă din 1790!). Rumoarea opiniei publice a făcut ca în final să existe un proces, o acuzaţie de omor din neglijenţă şi… adulter (!). În final, Van Goethem a fost achitat.

Despre mită la nivel foarte înalt – ONU – se poate vorbi în cazul fostului preşedinte al Adunării Generale a Organizaţiei, John Ashe, fost ambasador, pe care renumele, poziţia şi… imunitatea nu l-au putut apăra de acuzaţiile care i-au fost aduse anul trecut, cum că a primit sute de mii de euro de la diverşi oameni de afaceri chinezi, pentru a le susţine interesele.

John Ashe

John Ashe

Lumea diplomatică mai consemnează şi alte cazuri de abateri de la reguli care le-au adus necazuri în justiţie unor angajaţi de ambasade ce nu s-au mai putut ascunde sub protecţia imunităţii, din cauza gravităţii faptelor comise. De exemplu, ambasadorul statului Burma în Sri Lanka, Sao Boonwaat, şi-a împuşcat soţia în 1967, pe motiv de infidelitate. Poliţia locală nu a putut interveni, dar s-a iscat o dispută între cele două ţări, care a dus, se pare, şi la un proces. Acesta a rămas atât de bine acoperit, încât nu s-a mai auzit nimic despre caz. La agresiunea împotriva soţiilor sunt de remarcat şi diplomaţii japonezi. În 1999, Shuji Simokoji, consul general la Vancouver, a fost arestat pentru bătăile aplicate consoartei. A pledat vinovat şi… a fost exonerat pe deplin. Ba chiar a avut curajul să afirme că „în Japonia nu contează dacă soţul îşi bate soţia. Este o diferenţă de cultură”. Gestul l-a costat, fiind retras din post. Dar „diferenţa culturală” s-a perpetuat. Astfel, viceconsulul japonez la San Francisco, Yoshiaki Nagaya, a fost acuzat în anul 2012 pentru că şi-a aruncat soţia din maşina în mers. Imunitatea diplomatică nu a mai funcţionat, aşa că a fost condamnat la un an de închisoare, 104 ore de consiliere şi trei ani supraveghere judiciară.

Despre gesturile fără precedent ale ataşatului militar al Ambasadei Malaeziei la Wellington, Noua Zeelandă, presa din toată lumea a scris copios. Într-o zi, Mohammed Rizalman bin Ismail a intrat pur şi simplu în casa unei localnice, s-a dezbrăcat şi a vrut s-o agreseze. Femeia a reuşit să cheme poliţia, care l-a acuzat de tâlhărie şi tentativă de viol, dar imunitatea diplomatică l-a salvat. Rechemarea din post nu a fost însă suficientă; la presiunea opiniei publice, a existat un proces şi, până la urmă, bin Ismail s-a declarat vinovat.

Mohammed Rizalman bin Ismail

Mohammed Rizalman bin Ismail

Cât despre diplomaţi implicaţi în traficul de stupefiante, este de notorietate cazul staff-ului Ambasadei Coreii de Nord în Danemarca: în 1976, unii dintre aceşti angajaţi au fost prinşi cu o jumătate de tonă de marijuana transportată în limuzina diplomatică. Se pare că aceasta este o practică extinsă, din moment ce în anul 2004, un raport american dezvăluia faptul uluitor că timp de două decenii diplomaţii nord-coreeni fuseseră implicaţi în 50 de incidente cu droguri pe teritoriul SUA. Iar în 2013, serviciile secrete sud-coreene atrăgeau atenţia că vecinii din nord au trimis un mare transport de metamfetamine (circa 200 kg, notează listverse.com) în Ambasadele din estul Europei, cu ordin să se vândă şi banii să fie trimişi înapoi în ţară! Phenianul i-a retras pe diplomaţii demascaţi de fiecare dată când a fost cazul şi nu se ştie să fi existat procese ori condamnări…

Liderii autoritari şi… literatura

Reporter: editura March - 13 - 2016 Comments Off on Liderii autoritari şi… literatura

Mulţi dintre liderii autoritari ai lumii au „cochetat” cu literatura. De la poezie la eseuri filosofice, de la consideraţii geopolitice la poeme abstracte, o parte dintre conducătorii regimurilor totalitare au ţinut să arate preocupări intelectuale superioare.

Monumentul din Ashgabat al cărţii lui Saparmurat Niyazov

Monumentul din Ashgabat al cărţii lui Saparmurat Niyazov

În anul 2001 apărea lucrarea intitulată Ruhnama („Cartea sufletului”), semnată de fostul preşedinte al Turkmenistanului Saparmurat Niyazov. Autorul a dat asigurări că însuşi Dumnezeu i-a spus că toţi cei care îi vor citi cartea vor merge în Paradis. Aşa a devenit acest amestec de povestioare şi texte istorice cu sens deturnat o lectură obligatorie în şcoli, fiind etalată lângă Coran în moschei. Existau chiar întrebări din lucrare în testele pentru obţinerea permisului auto. Cartea a generat ceremonii fastuoase şi are un monument uriaş în capitala ţării, Ashgabat. Adevărul despre nivelul intelectual al lui Niyazov este sintetizat de „The New Yorker: „Era semianalfabet”. Succesorul său la conducerea ţării, Gurbanguli Berdymukhamedov, a găsit şi el răgazul de a scrie cărţi. Imediat ce a preluat puterea, în anul 2007, a publicat un volum despre sistemul de sănătate publică, apoi unul de discursuri politice. În 2009 apărea Ahaltekinul – Mândria şi fala noastră”, o odă închinată calului turkmen şi istoriei creşterii acestuia în Turkmenistan. Tradusă în patru limbi, lucrarea a câştigat un premiu la un concurs între statele foste sovietice.

„Despre arta cinematografuluui”, semnată de Kim Jong Il

„Despre arta cinematografuluui”, semnată de Kim Jong Il

După victoria Revoluţiei chineze, liderul Mao Tzedong s-a făcut remarcat şi printr-o serie de volume de poezie – „Turnul cocorului galben”, „Lungul marş, „Armata de Eliberare a Poporului capturează Nanking”, „Adio zeului ciumei” sau Inscripţie pe o fotografie a tovarăşului Li Chin”. Spre deosebire de alţi dictatori, Mao era modest vizavi de lucrările sale poetice pline de flori, cai sau gâşte.

Un alt lider cu mână forte, Kim Jong Il, era un mare admirator al cinematografiei. Până într-acolo încât a scris o carte pe această temă. Intitulată „Despre arta cinematografului”, a fost urmată de încă una, „Cinematograful şi regia”. Profunzimea lucrărilor vorbeşte de la sine: „A viziona o producţie o dată este diferit de a o viziona de două ori”

Tot din Asia vine şi exemplul preocupărilor intelectuale ale Ayatollah-ului Khomeini, care a elaborat nenumărate lucrări-comentariu despre Coran, legea islamică, filosofie etc. Peste toate acestea, a fost şi poet, lucrarea sa intitulată Micuţa carte verde” generând destule controverse, date fiind aforismele cam fără perdea pe care le conţine. Aceeaşi mirare au stârnit-o şi versurile celui cunoscut ca un om profund religios, publicate în presa iraniană în 1989: Deschideţi uşa tevernei şi lăsaţi-ne acolo zi şi noapte/Căci sunt sătul de moschei şi seminarii.

Nici dictatorii europeni nu au fost mai prejos. De pildă, cu cât Albania era mai izolată pe scena internaţională şi chiar printre statele comuniste, cu atât mai multe volume scria Enver Hoxha. Şi au fost vreo 40 la număr, mai toate tunând şi fulgerând împotriva vestului. Printre ele, în 1979 apărea „Cu Stalin”, în care, alături de elogii fără sfârşit aduse dictatorului, admiratorul său albanez relata că visează zi şi noapte să la o reîntâlnire şi amândoi să vadă împreună musicalul sovietic „Şoferul de tractor”. În 1991, protestatarii pro-democraţie i-au ars cărţile în public…

„Micuţa carte verde” - Ayatollah Khomeini

„Micuţa carte verde” – Ayatollah Khomeini

La rândul său, liderul sârb Radovan Karadzic lansa „Sub sânul stâng al secolului” în anul 2005, în timp ce se ascundea de judecata internaţională pentru crime de război în fosta Iugoslavie. Şcolit la Universitatea Columbia, Karadzic a scris un tip de poezie cu clare accente violente, ca „Asasini,” „Un om de cenuşă şi bocancii de război” etc, în versuri ca „Am creat o lume care mă decapitează”.

Din nordul Africii vine opera „literară” a unui alt dictator, Muammar Gadhafi, care s-a preocupat în mod constant, printre altele, de viziunea sa asupra sistemului Jamahiria sau de diferenţele dintre sexe, cu emanaţii profunde ca „femeile sunt diferite de bărbaţi aşa cum femelele din lumea plantelor şi animalelor diferă de masculii speciilor lor”. Pe lângă toate aceste considerente de om de stat reunite în „Cartea verde”, liderul libian „şi-a încercat mâna” şi într-un soi de ficţiune. Cărţile „Scăparea în iad” şi Publicaţii ilegale”, de pildă, demonstrează, într-o proză confuză, fără personaje, nostalgia sa pentru viaţa beduinilor. În buna tradiţie a dictatorilor, şi Gaddafi a avut grijă ca volumele sale să fie traduse în zeci de limbi, să stea la baza a sute de studii (eventual internaţionale) şi să fundamenteze lucrări ştiinţifice. Toate acestea au încetat după bombardarea Libiei de către NATO, în anul 2011.

Destinul copiilor marilor lideri

Reporter: editura February - 6 - 2016 Comments Off on Destinul copiilor marilor lideri

Urmaşii marilor politicieni ai lumii au fost mereu în centrul atenţiei opiniei publice. În timp ce unii dintre ei au dus vieţi obişnuite, alţii au avut destine controversate, care au pus o presiune în plus pe părinţii lor celebri.

Margaret and Mark ThatcherUna dintre cele mai controversate figuri dintre copiii cunoscuţilor lideri mondiali este Mark Thatcher, fiul nu mai puţin celebrei „Doamne de fier” britanice. Devenit un proeminent om de afaceri, acesta a fost amestecat într-o lovitură de stat în Guineea Ecuatorială, cu al cărei guvern a avut legături ce au stârnit numeroase polemici. A rămas un mister până astăzi felul în care fiul premierului britanic a fost amestecat în conspiraţia la nivel înalt din statul african. Cert este că în anul 2004, acesta a fost reţinut şi implicarea lui în operaţiuni destabilizatoare a fost pedepsită cu o amendă de 500.000 de dolari şi o sentinţă de patru ani de închisoare cu suspendare.

Galina BrejnevÎn blocul comunist, copiii liderilor nu aveau mari şanse de a-şi construi o viaţă după dorinţele lor. De exemplu, Galina Brejnev, fiica preşedintelui URSS Leonid Brejnev, a luptat toată viaţa pentru a se desprinde de sub tutela atotputernicului ei tată, care nu-i dădea voie decât să conducă un Mercedes de câte ori dorea, iar în rest îi controla întreaga existenţă. Ca urmare, Galina a fugit cu o trupă de circ la vârsta de 22 de ani şi, în ciuda faptului că tatăl ei a găsit-o şi a „rechemat-o la ordine”, tânăra s-a căsătorit de mai multe ori cu acrobaţi, mariaje anulate de conducătorul suprem unul câte unul. Moartea lui Brejnev nu a însemnat „eliberarea”: Galina a căzut în obscuritate şi a decedat în 1998.

Yakov StalinFoarte dur cu copiii săi a fost şi I.V.Stalin, în special cu cel mai mare dintre fiii săi, Yakov Stalin. Tânărul s-a îndrăgostit la vârsta de 18 ani, dar asta a atras mânia tatălui său, care a interzis legătura. Yakov a încercat să se sinucidă, dar a izbutit doar să se rănească, iar tatăl său nu a spus decât „nici să tragă cu arma ca lumea nu este capabil”. Tot încercând să capteze atenţia tatălui său, Yakov s-a alăturat în 1937 armatei URSS. A fost dat dispărut şi mai târziu s-a aflat că se predase naziştilor, ceea ce l-a făcut pe dictator să fie şi mai jenat de fiul său. Ceea ce gândea a reieşit atunci când fasciştii i-au propus un schimb de prizonieri, iar Stalin a replicat: „Nu îl aveţi în captivitate doar pe fiul meu, ci pe milioane de copii ai mei. Ori îi eliberaţi pe toţi, ori fiul meu le va împărtăşi soarta”. În 1943, Yakov a fost împuşcat mortal în timp ce încerca să evadeze din lagăr.

Uday HusseinFiul unui alt dictator, Saddam Hussein, Uday Hussein, este considerat un personaj malefic. În timp ce tatăl său aplica un regim forţat pentru a rămâne la putere, fiul era cunoscut ca făcând rău din plăcere. Uday a torturat oameni fără nici un motiv, în paralel ducând un trai pe picior mare. Răsăţat de părintele său, a avut acces nelimitat la tot ce-şi dorea – maşini de lux, avioane private, petreceri îmbibate cu alcool şi pline de bunătăţi la care cetăţenii irakieni de rând nici nu puteau visa. Se credea un rege de Ev mediu şi cerea imperios orice femeie îi atrăgea atenţia. Când Uday şi-a dus instinctele sadice prea departe, împuşcându-şi un unchi, tatăl său l-a „exilat” în… Elveţia. La întoarcere, nu mai avea putere, dar tot şi-a ucis un bodyguard în 1998, sub ochii invitaţilor. Iar istoriile sinistre pot continua. În anul 2003, după invazia forţelor occidentale în Irak, Uday şi fratele său Qusay au fost ucişi într-un schimb de focuri.

Tricia NixonÎn „lumea liberă”, altele erau preocupările din jurul copiilor politicienilor de cel mai înalt nivel. Stă mărturie destinul fiicelor preşedintelui SUA Richard Nixon, Julie Nixon şi Tricia Nixon. În timp ce prima s-a căsătorit cu nepotul preşedintelui Eisenhower, David, cea de-a doua a avut o listă mai lungă de pretendenţi celebri, din acelaşi „cerc închis” al lumii politicienilor. Dintre ele amintim întâlnirea pusă la cale de George Bush între fiica lui Nixon şi fiul său, George W., ulterior preşedinte al SUA la rându-i. Episodul a fost „un dezastru”, tânărul vărsând vin roşu pe rochia fetei, iar aceasta interzicându-i să-şi aprindă o ţigară. O altă „legătură” a Triciei Nixon a fost cu Prinţul Charles al Marii Britanii, şi aceasta „aranjată”, întrucât moştenitorul coroanei britanice a declarat ulterior pentru „CNN” că „voiau să-l însoare” cu ocazia vizitei în SUA din 1970. Cei doi au fost văzuţi în public de câteva ori, dar relaţia nu a continuat după ce Prinţul Charles a revenit în Europa.

Randolph ChurchillPe cât de puternic, decis şi înţelept este considerat până astăzi artizanul victoriei Marii Britanii în cel de-Al Doilea Război Mondial, Winston Churchill, pe atât de departe de toate aceste însuşiri s-a dovedit fiul său, Randolph Churchill. Jurnalist şi membru al Parlamentului, a demonstrat toată viaţa caracteristici ale unei afecţiuni cunoscute astăzi drept „personalitate bipolară”, mai exact o schimbare bruscă de atitudine în fracţiune de secundă. Dacă astăzi ea este diagnosticată şi se poate trata, în urmă cu şapte decenii nu se putea vorbi despre aşa ceva. Comportamentul public scandalos al lui Randolph, care a marcat şi momentul în care propunea eliminarea vechii sintagme britanice „pentru rege şi ţară” şi care l-a adus de mai multe ori în faţa justiţiei, l-a determinat pe tatăl său să refuze să-l mai recunoască drept fiu. S-a stins în uitare, în 1968.

Romano MussoliniLa polul opus din perspectiva relaţiei tată lider – fiu există cazul copilului lui Benito Mussolini, Romano Mussolini. Acesta a fost respectat şi încurajat de părintele său (considerat un dictator şi care a sfârşit în mod violent). Graţie acestei atitudini, Romano şi-a putut urma visul de a fi interpret de jazz şi a devenit unul dintre cei mai importanţi muzicieni ai Italiei. A câştigat numeroase premii şi şi-a făurit un destin remarcabil în pofida numelui pe care l-a purtat până la moartea sa, în anul 2006.

Traseişti politici celebri 

Reporter: editura September - 11 - 2015 Comments Off on Traseişti politici celebri 

Traseismul în politică este considerat în general o conduită nepotrivită şi, cel puţin la nivel declarativ, o abdicare de la principii. Totuşi, este practicat chiar şi în democraţii consolidate, de către politicieni de renume.

Ronald Reagan

Ronald Reagan

Unele dintre cele mai răsunătoare mişcări de traseism politic le regăsim în marea democraţie americană. În acest context, câteva nume care au schimbat tabăra pot fi relevante. Astfel, fostul preşedinte Ronald Reagan, adevărată efigie a Republicanilor, a fost un suporter – înregistrat ca atare – al Democraţilor. Se întâmpla la începutul carierei sale politice şi stau mărturie eforturile de susţinere a campaniei lui Helen Gahagan Douglas (oponenta lui Richard Nixon) pe care le-a depus, ca şi suportul pentru Dwight D. Eisenhower şi candidatura acestuia la prezidenţiale din 1952, sub semnul aceloraşi Democraţi. Funcţia de purtător de cuvânt la „General Electric” pare să-i fi schimbat optica politică. Noua opţiune republicană a lui Reagan a devenit tot mai evidentă, iar în 1962 trecerea devenea realitate. Acest moment a fost punctat cu o frază rămasă celebră, din multele pe care popularul (ulterior) preşedinte le-a lăsat posterităţii: Nu eu am părăsit Partidul, ci Partidul m-a părăsit pe mine”. O altă personalitate a politicii americane, Condoleezza Rice (prima femeie de culoare în funcţia de secretar de stat) era, la 27 de ani, înregistrată la Partidul Democrat şi a votat pentru preşedintele Jimmy Carter. Totuşi, în 1979, ca tânără profesoară, s-a declarat dezamăgită de ce a văzut în interiorul acestei formaţiuni, de răspunsul preşedintelui la provocările Uniunii Sovietice şi la gestionarea crizei iraniene de atunci şi în 1980 a decis să voteze pentru… candidatul republican la Preşedinţie. Patru ani mai târziu devenea membru al Partidului Republican.

Trecând în Europa, găsim alte exemple celebre. De pildă, Winston Churchill, erou al naţiunii britanice, a schimbat tabăra politică de mai multe ori. Şi-a început cariera la Conservatori, apoi a trecut la Partidul Laburist vreo două decenii, după care s-a întors la „Tories”. Nemulţumit, totuşi, pe deplin, a instituit o facţiune disidentă în interiorul acestui partid. Fără să-şi ascundă migraţiile politice, Churchill, dimpotrivă, chiar se mândrea cu ele, spunând că oricine poate trăda, dar îţi trebuie ceva ingeniozitate să re-trădezi”

Mai recent, mai spre est şi în democraţiile europene mai tinere avem cazul lui Stjepan (Stipe”) Mesić, care a avut un parcurs politic sinuos (dacă nu de-a dreptul indecis) până la a deveni cel de-al doilea preşedinte al Croaţiei (2000–2010). În 1990, (după ce fusese cvasiinexistent în politică…) intra în Uniunea Democratică Croată, formaţiune care l-a desemnat ulterior premier. Doar patru ani mai târziu părăsea partidul care-l propulsase şi crea o formaţiune nouă, Democraţii Independenţi Croaţi. Nu a durat decât trei ani, întrucât în 1997, Mesić şi formaţiunea sa se „topeau” în masa Partidului Poporului din Croaţia.

Nici în Turcia traseismul politic nu este ceva neobişnuit, dar există un caz care „a bătut recordul”: alesul Kubilay Uygun a reuşit ca într-o singură legislatură (1995 – 1999) să părăsească Partidul Democratic al Stângii, să treacă la Partidul Adevărata Cale, apoi să se întoarcă de unde a plecat, pentru… a pleca din nou. A sfârşit mandatul în Adunarea Naţională ca independent, reuşind „performanţa” de a fi trecut în acest scurt răstimp şi pe la formaţiunea Mişcarea Naţionalistă şi pe la Partidul Democrat din Turcia…

Din politica europeană se mai poate consemna faptul că în legislaturile italiene de după 1996, circa un sfert dintre parlamentari au schimbat taberele cel puţin o dată. Din 2008 încoace, circa o şesime dintre parlamentari au trecut la alte formaţiuni, cu aproximativ jumătate dintre ei făcând acest lucru de două sau mai multe ori. România nu face excepţie: pe lângă numeroşi parlamentari care practică frecvent traseismul, există şi cazuri de formaţiuni politice întregi care schimbă doctrina – de la stânga la dreapta – sau tabăra – de la liberali la populari. Şi ulterior, unii dintre aceşti politicieni declară că vor interzice traseismul imediat ce vor accede la putere…

Lideri politici în vacanţă

Reporter: editura July - 13 - 2015 Comments Off on Lideri politici în vacanţă

Conducătorii marilor puteri ale lumii – actuali şi foşti – au destinaţii preferate de vacanţă, urmărite cu atenție de mass-media și redate copios publicului amator de senzații tari.

Obama

Obama

Cel mai puternic om al planetei, preşedintele SUA, Barack Obama, a fost de mai multe ori pe parcursul mandatelor sale în vacanţă pe Martha’s Vineyard, celebră insulă din Massachusetts (această destinaţie este una favorită şi pentru fostul preşedinte Bill Clinton, care joacă golf aici). Un alt loc preferat de şeful Casei Albe este Hawaii, unde de altfel s-a întâlnit şi cu premierul Noii Zeelande John Key, care are o proprietate în statul american. Iar actualul secretar de stat John Kerry a făcut furori în toată lumea cu imaginea de surfer pe valurile din Nantucket, de pe vremea cand era candidat la Preşedinţie.

În ce-l priveşte pe premierul Canadei, Stephen Harper, acesta preferă să-şi petreacă zilele de odihnă la Harrington Lake, din Quebec, reşedinţă oficială de vară la care de-a lungul timpului au fost invitaţi cancelarul german Angela Merkel sau Ducele şi Ducesa de Cambridge.

Ajungem astfel la familia regală britanică, ce are gusturi diferite când vine vorba despre vacanţe. De pildă, a devenit o tradiţie ca regina Elisabeta a II-a să plece la castelul scoţian Balmoral, iar Prinţul Charles să schieze la Graubünden, Elveţia (atunci când nu gustă produse tradiţionale la proprietăţile sale din Transilvania). În ce-l priveşte pe premierul David Cameron, acesta caută locuri mai calde şi mai însorite decât Londra, cum ar fi Polzeath Beach, din Cornwall. Tot în Cornwall, dar în golful Constantine, îşi petrecea scurte vacanţe şi fostul premier Margaret Thatcher, de dragul pasiunii pentru golf a soţului său.

Merkel

Merkel

La rândul ei, cancelarul german Angela Merkel, denumită drept cea mai puternică femeie din lume, pleacă de multe ori pentru odihnă în Italia, făcând deliciul presei cu apariţiile sale modeste şi dând lecţii de cumpătare prin felul în care îşi chiverniseşte şi propriii bani, nu doar pe cei ai europenilor.

Mai discret în concediu, preşedintele Poloniei, Bronislaw Komorowski, a fost văzut în vacanţă în ţara sa, la Cracovia. Tot „acasă” preferă să-şi petreacă vacanţele şi preşedintele Turciei, Recep Tayyip Erdoğan, care în ultimii doi ani s-a odihnit în staţiunea turistică Bodrum, respectiv în Urla (districtul Izmir), până ce va termina gigantica lucrare a Palatului Prezidențial menit a avea potrivit presei turce 1.000 de încăperi.

Fostul preşedinte francez Nicolas Sarkozy s-a odihnit pe o mică proprietate canadiană din munţii Laurentian în încercarea de a scăpa de stresul provocat de percheziţiile şi ancheta care-l vizau în legătură cu finanţarea campaniei sale electorale. Un alt fost lider european, Silvio Berlusconi, îşi petrece şi azi vacanţele la vila sa, Arcore, de lângă Milano.

În celălalt capăt al planetei îl găsim în vacanţă pe preşedintele Rusiei, Vladimir Putin, căruia îi place în mod deosebit să înoate într-un lac din sudul Siberiei, la Tuva. Nici politicienii din Duma rusească nu aleg destinaţii exotice din străinătate, preferând (sau fiind „sfătuiţi” prin circulare interne de partid, cum s-a întâmplat în luna mai) să-şi petreacă zilele de refacere în ţară. Cât despre premierul Japoniei, Shinzo Abe, acesta schiază uneori în staţiunea Niseko, de pe insula Hokkaido, în rarele şi scurtele vacanţe pe care îşi permite să le ia.