NUMARUL
199-200
Revista „Balcanii și Europa” celebrează două decenii de intensă activitate editorială. Este momentul în care ...
Care este viteza de schimbare a intereselor naționale ale unui stat? Transformările politice la nivel ...
„Xi, Putin, Trump. Un triunghi ale cărui rivalități – sau apropieri – modelează primele decenii ...
Anul 2019 a fost pentru România, ca de altfel pentru întreaga Uniune Europeană, o perioadă ...
Așa cum anticipam, alegerile de la 20 octombrie 2019 pentru primari și consilieri locali din ...
Descendentă a bisericii creștine fondate de Apostoli în secolul I î.Hr., Biserica Ortodoxă a Greciei ...
În cadrul plin de eleganță al Hotelului Ramada-Majestic a avut loc un eveniment cu conotații ...
Diferențele dintre ceea ce promit liderii politici la un moment dat și măsurile ulterioare pe ...
Mulți dintre turiștii care sosesc în România, mai ales străini, preferă locurile de petrecere cât ...
  Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România a organizat, în parteneriat cu Radio România, celebrarea unui veac ...
Pe atunci, prin anii '60, se tipărea într-un tiraj mediu - 100.000 de exemplare – ...

Articole din categoria ‘Mai în glumă mai în serios’

Coperta

Reporter: editura December - 3 - 2019 Comments Off on Coperta
Pe atunci, prin anii ’60, se tipărea într-un tiraj mediu – 100.000 de exemplare – „Almanahul Femeii”, al cărui redactor șef, colaborator extern eram, deși lucram la ziarul de tineret. Împreună cu două doamne pensionare, ne întâlneam în după-amieze încinse de vară și reușeam ca în două luni să trimitem Almanahul la tipar. Era una dintre puținele publicații ceva mai excentrice, cu pagini de modă (deși în loc de modele erau „copertate” tinere muncitoare, ce-i drept, drăguțe, insuficient însă, pe care arta fotografului Tomescu le înnobila și încerca să le dea un aer de minimă modernitate, atât cât se permitea). 

În acea vară a anului ’66, am izbutit să reunim în paginile „Almanahului Femeii” semnături „tari”: Tudor Arghezi, Victor Eftimiu, Tudor Mușatescu, Miron Radu Paraschivescu, Nichita Stănescu, Ion Brad, Nina Cassian ș.a. Nu-mi propun să relatez cum au fost obținute respectivele articole, în orice caz, ca în toate situațiile similare și în toate timpurile, oferta bănească a jucat un anume rol. 

Când tocmai ne băteam capul cu macheta, fericiți că strânseserăm asemenea semnături, și ne întrebam pe cine să punem pe copertă, mi-a venit deodată, o idee. Și fără să mă consult cu cineva, am dat un telefon la Secția externă de la CC, unde-și uneau elanurile novatoare doi prieteni buni de-ai mei, foști colegi la „Scânteia tineretului”, Ștefan Andrei, șef, și Titi Vasiliu, adjunct, împreună cu care terminasem la seral ultimele clase de liceu, și ne știam bine. Mai amintesc că în climatul politic al momentului trăiam o anume destindere.

– Dragă Andrei, știu că Violeta, soția ta, a început să fie distribuită mai ca lumea la teatrul „Lucia Sturza Bulandra”. Ce-ar fi să o punem pe copertă la „Almanahul Femeii”?

A stat puțin în cumpănă, după care a învins tentația.

– Da… de ce nu… dar nu ceri aprobare?

– De ce să cer? Este o tânără artistă, agreată de public. Care e problema?

– Bine, bine… dacă te încumeți.

A doua zi după-amiază, fotograful ne-a adus câteva imagini splendide ale frumoasei Violeta Andrei. Omul se orientase: îi strânsese cu o bentiță bogata-i podoabă capilară, conturând un chip frumos, însă cuminte și modest. 

Și am fost întrebat de Maria Ciocan, secretar la CNF, o femeie cu trăsături clasice dace, admirabilă prin calmul și echilibrul ei în toate prilejurile:

– Pe cine punem pe copertă?

– O tânără artistă… apreciată.

– De unde e?… Adică, cine a recomandat-o?

– Cei de la secția externă a CC-ului.

– Aha… E bine… s-a declarat mulțumită. 

Nu mințisem, spusesem numai adevăruri.

A zâmbit imperturbabil, nu știu de ce. N-am dat vreo importanță, deoarece surâsul acela prietenos îi apărea pe față mai întotdeauna.

Imaginea coperții a fost prelucrată tehnic și iată-ne în faza finală a tiparului.

Eram convins că am „dus-o”…

Dar… chiar cu o zi înainte de tipărire, M.C. m-a invitat la dânsa în birou și mi-a sugerat, cu același glas egal dintotdeauna, să notez numele artistei undeva, periferic, cât se poate de mic și de invizibil. Am tresărit și am privit-o în ochi. Zâmbea șiret. Înțelesese despre cine era vorba. Am aprobat-o din ochi, fără să scot vreo vorbuliță.

– E mai bine… pentru toți… 

Femeia își asuma, la rândul ei, o răspundere, deoarece coordona la CNF editarea și conținutul publicațiilor.

Almanahul a apărut cu copertă celofanată și a fost trimis mai întâi, potrivit cutumei, la Cabinetul 1, la secretarii CC-ului, la secții etc., etc. Abia după primirea acceptului aveai voie să începi difuzarea.

Și a trecut o zi, două, cinci. Nimeni nu zicea nimic. Almanahul zăcea nedifuzat. S-a dat telefon la Secția de presă, de unde ni s-a transmis să nu ne grăbim, că mai avem de aflat un răspuns. „Nu l-a văzut încă tovarășa Ceaușescu… mai stați, nu vă grăbiți”.

A doua zi de dimineață, tunete și fulgere : „Ce caută o artistă pe coperta unui almanah al femeii, când țara este plină de harnice muncitoare și cooperatoare ?”. Dar de fapt, alta era pricina. „Toarșa” o recunoscuse pe Violeta Andrei și făcuse crize când a remarcat că pe coperta unei publicații cu tiraj de masă se afla altcineva, și nu cineva oarecare, ci soția lui Ștefan Andrei, șef de secție la CC și care, pe deasupra, mai avea și nesocotința să fie și artistă, și frumoasă, pe când… mă rog, ce să mai discutăm.

– Să fie oprit almanahul, spălați-vă cu el pe cap, a venit sentința dură. Cu alte cuvinte, să fie dat la topit.

– Faceți ce se spune… cum știți!, a venit și avizul, parcă în doi peri, cu subînțeles, al Secției de presă, de la Petru Ispas. 

Și pentru a n-a oară, a trebuit să ne descurcăm. Au fost expediate, discret, coletele cu Almanahul Femeii 1966 la comitetele județene de femei, care au absorbit tirajul în câteva zile. „Lenuța”, ocupată cu treburi importante – încă de-atunci începuse să-l încalece pe soț – a uitat de tărășenie și nu s-a mai interesat. În schimb, Ștefan Andrei a simțit pe propria-i piele furia viitoarei academiciene; și nu numai el, ci și Violeta, trecută ani de zile pe linie moartă…

Ce îndrăzneală – o artistă, soția unui subaltern, alcineva să se lăfăie pe coperta unui almanah al femeii!


Carol Roman

De ce am apelat la dicționar…

Reporter: editura October - 8 - 2019 Comments Off on De ce am apelat la dicționar…
Limbajul diplomatic al celor aflați la putere suportă tranziții ciudate atunci când este vorba despre luarea unei atitudini referitoare și la prieteni, și la adversari. Așa se face că pe diversele ringuri de înfruntare a forțelor politice din țară, mai cu seamă în perioade preelectorale, deosebim aspecte ce dau de gândit: cei care până mai ieri erau uniți „în cuget și în simțiri” se despart brusc și nu se liniștesc până ce nu devin inamici, porniți tocmai împotriva celor din rândul cărora proveneau…
 

Desen de Călin Cazan

Câteva cuvinte-cheie excesiv utilizate în preajma alegerilor explică circul de pe la noi. Bunăoară, minunatul cuvânt „consultare” este cel mai des folosit de către președinții țării în raporturile cu majoritatea parlamentară. Nu este vorba în mod special de un președinte sau altul, ci doar despre înțelesurile schimbate peste noapte ale unor cuvinte. 


Dorind să devenim docți în materie de „consultare”, am avut ideea năstrușnică de a cotrobăi prin înțelesurile termenului. În urmă cu ani, într-o zi de 4 noiembrie, președintele de atunci al țării, excelența sa domnul Băsescu, anunța că făcuse rost de un premier capabil, competent, știind parcă dinainte că va fi acceptat și va trece de Parlament, pentru ca după aceea să anunțe că va… începe consultările cu partidele în vederea desemnării unui premier?! Dar ce fel de consultări sunt acelea care mai au loc în fața faptului împlinit?! Orice mucalit se va întreba: cum să te „consulți” când rețeta este de acum găsită? Din câte se știe până la această oră, Constituția cere președintelui ca înainte de a numi un prim-ministru să se consulte. Oare așa s-au petrecut lucrurile? 

Ce se poate spune despre faptul că termenul apropiat „consultație”, în DEX* figurează ca fiind „examinarea unui pacient de către un medic pentru punerea diagnosticului bolii și indicarea tratamentului”?

Și o altă alterare a valorii unor cuvinte: când se introduce „dușman”, în loc de „adversar”. Aflăm din aceeași sursă avizată că „dușman este acea persoană care are o atitudine ostilă, răuvoitoare față de ceva sau cineva, care urăște ceva sau pe cineva, devenindu-i chiar inamic de moarte”. În același registru poate fi interpretat în mediul nostru politic actual și înțelesul cuvântului „partener”. Există și aici câteva definiții, din care extragem: „fiecare dintre persoanele care formează împreună un cuplu, o societate, o asociație, în vederea realizării unui scop comun”. Din păcate, la noi se cunosc mai mulți parteneri care, atunci când bate un alt vânt politic decât cel care i-a susținut, se transformă peste noapte în „dușmani”. Nu are rost să nominalizăm aceste variante (ale cuvintelor…), din diferite pricini. Îi deosebim cu ușurință, în zile premergătoare votului, când cei ce se consideră a fi „predestinați” să conducă țara caută locuri mai convenabile, indiferent de convingerile anterioare. 

Din păcate, pe scena noastră politică au loc întâmplări care ne-au determinat să apelăm la… DEX.
 

Carol Roman

* DEX – Dicționar Explicativ al Limbii Române (cu aplicație și în viața politică)

Se-ntorc vremurile…

Reporter: editura July - 12 - 2019 Comments Off on Se-ntorc vremurile…

Cândva am găsit o cărticică despre Teatrul „Cărăbuş” al celebrului actor Constantin Tănase, care „propune” câteva catrene „de mare actualitate” pentru ţara noastră. 


D-apoi, Statul, oameni buni,

Dă mereu Deciziuni

C-a ajuns lumea nebună,

Nu mai ştie care-i bună.

Dar el dă pe veresie. Să fie!

Nu mai stă omu-n picere

De atâtea biruri, vere

Dar guvernul nesătul,

Cică tot nu e destul!

Şi-ţi mai face o bucurie… Să fie!

Toate bune, măi creştini

Perceptori sunt prea puţini

Eu aş pune, să fiu stăpân

Paisprezece pe-un român

Ca să-i vie-apoplexie… Să fie!

Doi să-i bată toba-n stradă

Trei să-i bată în ogradă

În iatac, vreo cinci, grămadă

Zece pe la ritiradă

Ca să-i facă-o melodie… Să fie!

Camerele amândouă

Scot la lefi, de parcă plouă

Ies, mă, legile din ele

Parcă ar ieşi chiftele

Bravo, mă, să nu s-abţie… Să fie!



Vii acasă, la mâncare,

Parcă-i la înmormântare,

Toţi sunt albi, parcă pe pânză,

Fiindcă n-au nimic în rânză,

Tu le-aduci de-un franc verdeaţă,

Asta-i viaţă?!



…Dar iată că vine momentul când sărăntocul care

dimineaţă mâncă chiflă cu covrig, iar seara schimbă

 „meniu” – un covrig cu chiflă – îşi face visuri

despre paradisul care îl aşteaptă…

Ce-o să fie, ce-o să fie,

O să fie bogăţie,

Cum n-a fost, şi nu mai este

Decât numai în poveste,

O să fie un bairam,

Ca în sânul lui Avram,

Şi de sus, mă, tam-nesam,

O să plouă cu salam,

Din fântâni va curge, vere,

Numai lapte, numai miere,

Pe ogoarele bălane,

O să crească macaroane,

Şi pe oricare maidan

O să calci pe parmezan.

 


Stau în colţul meu şi cuget:
nu cumva Tănase ăsta al nostru o fi fost şi un mare prezicător?

C.R.

Gâlceava de pe-o bancă

Reporter: editura April - 10 - 2019 Comments Off on Gâlceava de pe-o bancă
Mai zilele trecute i-am auzit pe doi bărbați chipeși de vârstă peste mijlocie, în timp ce discutau înfierbântați despre… femei. Încă le mai ardea de așa ceva! Numai că se discuta despre altceva decât ne-ar duce gândul în epoca noastră contemporană. Și anume: de ce bărbații sunt mai deștepți decât femeile dacă ar fi să ne luăm după invențiile lor, pe când femeile sunt cam la zero. Și se umfla cel cu anatema antifeminină. Celălalt, mai domol, îl asculta minunândui-se de cele auzite. Primul părea a fi un poet. Celălalt un inginer. Acesta din urmă avea la el o carte groasă, pe care o tot răsfoia. Și începu să-l „croșeteze” pe interlocutor: 
  • Ai fost vreodată prins de un incendiu într-o clădire?
  • Și încă cum!

Și începu să relateze cu lux de amănunte pățania și că a avut noroc de o scară de incendiu.
  • O scară de incendiu, zici? Uite ce scrie în cartea asta. „Scara de incendiu, această ieșire căreia milioane de oameni îi datorează viața, a fost inventată de Anna Connely, în 1887”.
  • Ei, o întâmplare… Mai ai și altceva? Zău că sunt dornic să afliu și alte isprăvi ale femeilor, spuse el pe un ton zeflemitor.
  • Bine, atunci ține-te. Prima casă alimentată integral cu energie solară a fost creația a două femei – fizicianul Maria Telkes și arhitectul Eleanor Raymond. Proiectul a fost realizat în 1947. Tot unei femei i se datorează și încălzirea centrală cu gaz a locuințelor. Aceasta a fost invenția lui Alice Parker și datează din 1919. Mai ai de spus ceva?
  • Evident. Dar despre participarea la salvarea din dezastre n-ai nimic despre femei? Că văd că le știi pe toate.
  • Merci de întrebare: bărcile de salvare au fost invenția unei femei – Maria Beasley – și datează din 1882. Dar – acum ține-te – chiar și telescopul pentru submarine a fost inventat…
  • … n-ai să spui că de o femeie…
  • Ba da. Chiar așa este, cum ai spus, a fost inventat de Sarah Mather, în 1845. Și dacă ți-aș mai adăuga și faptul că primul sistem prin care aer cald de la motorul mașinii venea în interior a fost inventat de Margaret A. Wilcox, în 1893, mai ai ceva de spus?
  • Da. Însă tot bărbații sunt mai presus… Știi de unde a apărut femeia? Din coasta lui Adam. Deci…

Aici s-a întrerupt discuția, deoarece din senin a început să plouă. 


Carol Roman

Cine se îndreaptă spre „Ordinul Cangurului”…

Reporter: editura February - 17 - 2019 Comments Off on Cine se îndreaptă spre „Ordinul Cangurului”…

Alegătorul contemporan, aflat în apropierea alegerilor europarlamentare, încearcă să se descurce printre lozincile ce ar veni să identifice doctrina – dacă ar exista așa ceva – fiecărui partid.

De ceva vreme, „jocurile” legate de aterizarea în Uniunea Europeană pe post de parlamentar sunt mai greu descifrabile. Uneori, bazându-te pe un partid de dreapta constați că în realitate acesta manipulează lozinci ce țin de competitorii din stânga. Atunci, multe partide, foarte ingenioase, se dezlipesc de sorginte și încearcă să împace și capra, și varza. Ne amintim că la alegeri din trecutul nu foarte îndepărtat, liberalii, dorind să se arate a fi „rafinați”, postând „EU promovez România”, alegătorii ar fi trebuit să înțeleagă că EU ar fi însemnat abrevierea englezescului European Union. Și fostul partid PD devenise faimos într-o vreme atunci când își prezenta candidații sub lozinca „Populari în Europa, democrați în România”, încât bietul votant nu o scotea decât cu greu la capăt. În curând începe sezonul și, ca sigur, vom afla multe alte alcătuiri ciudate, pe care abia așteptăm să le vedem apărute în ring. 

Istoria păstrează exemple celebre. Ne amintim, bunăoară, de faptul că analele americane consemnează că în timpul Războiului de Secesiune (1861-1865), un soldat s-a hotărât să se pună bine cu ambele tabere aflate în confruntare dură, pe viață și pe moarte. Mintea lui a conceput o strategie sui generis: s-a îmbrăcat cu tunica albastră a nordiștilor și cu pantalonii verzi ai sudiștilor. Ca să iasă bine în orice împrejurare. Însă, ce a câștigat din această stare duplicitară? S-a tras în el din ambele părți. 

Din păcate, dorința de a câștiga locul mult dorit în Parlamentul European a fost mai presus de orice moralitate. Tare sunt mulți acei care până mai ieri au avut o credință politică de care au atârnat atât timp cât au fost la putere, pentru ca după aceea să devină adversarii acelorași idei, polemizând chiar cu ele. În schimb, s-au întrecut în a aduce elogii noilor vederi însușite, ce aduceau cu ele și binefacerile oferite noilor clienți ai celor ajunși la putere în Europa și, prin urmare, și în țara noastră. 

Un asemenea caz a devenit celebru în urmă cu ani. După întremare, purtătorul suflării oranj, dl. Stolojan, revenea în față la PNL și făcea mizerii venerabilului președinte al Partidului Național Liberal, dl. Tăriceanu. Mai departe, povestea ar fi următoarea: dl. Stolojan schimbă vestonul și pantalonii, iar noul produs se intitulează PDL, de costumație bivalentă.

Dar… și aici apare ridicolul: pantalonii aminteau de social-democrația de dinainte, iar tunica de „liberalismul de campanie”. Și astfel s-a izbutit ca în acest ostaș, și el dublu colorat, să tragă pe rând PSD, PNL, PC, PRM, PIN, ce mai, toți! De unde ar rezulta că de va fi întrebat purtătorul de costum gri despre crezul său politic, el va răspunde că… gândește albastru. 

Nu ne rămâne decât să admirăm inițiativa fostului Partid Liber-Schimbist, de prin anul 1992, când a conferit o Diplomă de Membru de onoare al amintitului partid celebrului Manneken-Pis, copilul bruxellez de bronz din Rue de l`Etuve, care poseda un număr considerabil de costume, pe care le schimba de câteva ori pe săptămână, în funcție de necesități. Ați ingenioși au instituit o decorație, „Ordinul Cangurului cu plăci de rubin”, marcând corespunzător numărul salturilor efectuate de la un partid la altul. 

Un gând năstrușnic ne îndreptățește: oare câți europarlamentari de pe la noi ar trebui decorați cu acest ordin evocator al moralității epocii pe care o parcurgem?

 

Carol Roman

Cine n-are partid… să-și facă

Reporter: editura December - 18 - 2018 Comments Off on Cine n-are partid… să-și facă
Relatam în urmă cu ani despre răspunsul dat de un post de radio englezesc unui ascultător, la întrebarea „Ce este acela un partid?”. Răspunsul a fost clar și prompt: mai întâi a fost o familiuță interesată să dobândească ceva, transformată, prin adopții, în clan, care, prin multiplicare, a devenit un partid

Privind mai întâi spre Occident, părinte al democrației actuale, deosebim, alături de partide rezonabile, și nume ciudate de formațiuni politice, care adesea par a fi puse dintr-o glumă. Așa, de pildă, comediantul danez Jacob Haaugard a inventat „Uniunea Elementelor Leneșe cu Bună Știință”, cu care, la vremea lui, a câștigat sufragiile și a intrat în Parlament pe baza unor promisiuni absurde, de genul „dreptul la impotență” sau „ameliorarea vremii”. După cum actrița Gracie Allen, care își pusese în minte să candideze la Președinția americană, a „clocit” următoarea denumire: „Partidul Surprizelor”, care glăsuia în sloganul său: „Jos cu bunul simț!”. Un partid cu totul special s-a aflat mult timp pe scena electorală a Noii Zeelande, intitulat „Partidul Sobru Mc.Gillicuddy”, ce își propunea să-i capteze pe cei care nu mai deslușesc orizontul, adică pe resemnați. „Dacă vrei să-ți irosești votul, votează pentru noi!”, glăsuia chemarea electorală. 

După care aterizăm brusc la noi acasă, dorind să aflăm ce mai mișcă nou pe la partidele autohtone. Și ce găsim? În primul rând, după o scurtă evaluare, credem că batem recordul mondial în privința ingeniozitățiii de tip casnic a denumirilor și, bineînțeles, a numărului de partide înregistrate oficial: 180. Unasutăoptzeci!!! În afara partidelor, puține la număr, ce pornesc de la o idee de tip social, apare o listă, aproape imposibil de redat, prin neliniștea pe care ar putea-o produce în rândul cititorilor noștri: Partidul Botoșănenilor, Partidul Alianța pentru Domnești, Partidul Mișcarea pentru Medgidia, Partidul Uniunea pentru Codlea, Partidul Mândri că Suntem Arădeni, Partidul Renașterea Săcălazului… Lista se continuă. Și surpriza: de unde socoteam că toate denumirile au statut strict local, fără „botez” național, descoperim că aceste noi construcții sunt înscrise legal, cu aprobări și cu încurajare financiară din partea bugetului de stat. Mai că-ți vine să te repezi pe la cunoscuți, vecini, prieteni, să faceți și voi un partid, că, deh, statul are sarsanaua plină! Deci, să ne calmăm aflând că printre partidele nou apărute se află și unele cu semi-doctrine, cum ar fi Partidul „Pro România”, „Uniunea Salvați România”, „Mișcarea România Împreună”, „Partidul Realitatea” (înființat de un organ de presă!). Este imposibil de cuprins în aceste pagini varietatea strâmtă și imaginația suspectă de care au dat dovadă cei care au avut inițiativa de a crea unele partide, bănuim că din dorința de a contribui la „prosperitatea țării” și nu la altceva, după cum ar duce gândul rău. Într-un cuvânt, toate parcă își propun, anunțând cu surle și trâmbițe, să salveze țara de la naufragiu.

Carol Roman

„Meseria” de europarlamentar

Reporter: editura November - 16 - 2018 Comments Off on „Meseria” de europarlamentar
Un vechi proverb românesc predică: „Cine se scoală de dimineață departe ajunge”, menținut prin tradiție mai cu seamă în lumea satului. Odată cu sosirea acestei toamne, socotelile politicienilor de carieră se îndreaptă spre evenimente de care ar putea profita. Doar că la orizont se anunță alegerile europarlamentare din anul viitor. Și aflăm că unii dintre aceștia, care zeci de ani au încălzit băncile Parlamentului românesc ori ale conducerilor unor formațiuni politice, saturați de „național”, se îndreaptă voinicește spre Europa. Astăzi, asistăm la o adevărată întrecere între foști lideri de partide, care „încearcă marea cu degetul” și doresc, indiferent câtă carte știu ori câte limbi străine cunosc, să devină… europarlamentari. Nici mai mult, nici mai puțin! De ce?, s-ar putea întreba, pe bună dreptate, orice alegător. Pentru a extinde la nivel continental bogata experiență dobândită în slujba cauzei țării. Astfel, au apărut deodată politicieni doritori de a practica „meseria” de europarlamentar, ale căror nume le cunoaște corpul votanților de mai mulți ani, și de aceea nu ne obosim să le prezentăm și noi. Poate că ar fi fost mai bine să-i aflăm pe la biblioteci, prin amfiteatre universitare, storcând mierea înțelepciunii din ceea ce înseamnă apărarea intereselor comunitare și ale propriei patrii. 

S-or fi întrebat oare acești vajnici luptători europeni ce știu despre legislația comunitară și rostul pentru care sunt trimiși?! S-au aplecat aceștia asupra marilor probleme care frământă Europa și care ar putea influența dezvoltarea ulterioară a țării? Bine ar fi fost! De altfel, nu au rămas vorbe bune în urma europarlamentarilor noștri, care nu au excelat nici prin activitate, nici prin inițiative, fiind socotiți drept codașii participărilor la travaliul zilnic. Nu au reușit să fructifice cel de-al șaptelea potenţial de influenţă pe care România îl deţine în Parlamentul European.

Evident că lupta se dă cu înverșunare pentru obținerea „licenței” de participare la această mare acțiune națională, dar parcă prea sunt mulți amatori! Pentru că, la urma urmei, nu este vorba despre o slujbă oarecare, ci de una ce învârte multe mii de euro. Miză mare, coane Fănică: peste 6.000 de euro lunar în buzunar, decontări ritmice de circa 4.000 de euro, plus gârlă de euroi pentru cabinetul personal. Deci, cauza fiind majoră, este și normal să fie și candidați tot mai numeroși. 

Se știe că socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din
târg. Căci, la urma urmelor, și de astă dată, toate se stabilesc la… târguiala politică (!!!). Greșim noi cu ceva?

Carol Roman

Se schimbă lumea, dar și partenerii…

Reporter: editura September - 14 - 2018 Comments Off on Se schimbă lumea, dar și partenerii…
Dorind să răspundem unui corespondent al nostru, care voia clarificări legate de o întrebare aparent simplă – Ce-i acela un partener? – ne-am poticnit. Și am căutat ca, prin câteva exemple, să limpezim curiozitatea cititorului. Așa se face că, mai în glumă, mai în serios, am aflat că în vremurile noastre, odată cu schimbarea lumii, se schimbă și partenerii aflați în mai toate domeniile. Bunăoară, tradiționalista monarhie britanică, ce sute de ani și-a susținut neatinsă casta, a început să dea semne de trecere într-o eră a unor schimbări neimaginate chiar într-un film de science-fiction. Sute de ani, regulile privitoare la căsătoriile din familia regală britanică interziceau ca succesorii la tronul Marii Britanii să se căsătorească cu femei fără titlu nobiliar. Monarhia era cunoscută pentru rigiditatea regulilor și păstrarea cu sfințenie a cutumelor. De aceea, moștenitorii prezumtivi ai Coroanei s-au căsătorit doar în familii nobiliare, până când, în zilele noastre, s-a răsucit istoria: prințul William, aflat în linie directă de succesiune, a luat în căsătorie o persoană de rând, pe Kate Middleton.
Regulile au fost și mai și „încălcate”, și mai vizibil, cu ocazia nunții fratelui său, prințul Harry, care s-a cununat cu o femeie de culoare, divorțată și mai în vârstă decât el. Acest mariaj a confirmat că alegerea partenerilor se poate schimba odată cu lumea, întrucât opțiunea afectivă pentru o femeie divorțată l-a costat pe strămoșul său, Edward al VIII-lea, în 1936, tronul regal. 

Dar lucrurile nu se opresc aici. În aceeași conservatoare familie regală urmează să aibă loc o nuntă între persoane de același sex. Ivar Mountbatten, unul dintre verii reginei Elisabeta a II-a, se însoară cu partenerul său de viaţă, un bărbățel, James Coyle, o performanță unică, aceasta fiind prima căsătorie gay din familia regală britanică. Lucrurile capătă o nuanță specială: Ivar Mountbatten este descendent direct al împărătesei Ecaterina a II-a și al reginei Victoria, iar viitorul său partener său de viaţă este angajat al unei companii aeriene.

Și din nou vom repeta -se schimbă lumea, se schimbă partenerii…

Dar lucrurile nu rămân doar la cazuri izolate, oricum am dori să le calificăm. Sute și chiar mii de „parteneri” vor anima, în secolul nostru și în cele următoare, viața socială, politică, economică etc., etc. Ce vrem să spunem? În următorii 15-20 de ani, circa 800 de milioane de lucrători umani vor fi înlocuiți de alți „parteneri”, mignoni de astă dată, din tablă, străbătuți de fire și circuite, într-un cuvânt, de roboți. Performeri vor fi, cum ne-am obișnuit în toate domeniile, și de data aceasta Germania sau SUA, care, în orizontul anului 2030 vor poseda o treime din forța de muncă alcătuită din roboți. În zona sănătății, un medic va avea drept „coleg de serviciu” un robot, iar asistentele medicale vor acorda ajutor specializat subordonate fiind unor colegi de serviciu neînsuflețiți. Nici jurnaliștii nu vor scăpa de oastea unor viitori „colegi de breaslă” care îi vor comanda mai aspru decât conducătorii de partide, deoarece în viitor se va da mai mult credit unor minusculi „parteneri” mecanici decât celor umani. De ce? Pentru că aceștia vor executa ordinele fără să crâcnească. De altfel, marea agenție Associated Press a introdus deja noi „parteneri” care să realizeze pentru început știri sportive, înlocuind cronicarii sportivi de meserie. 

Într-un cuvânt, se schimbă lumea, se schimbă partenerii, mai în glumă, mai în serios
 

Carol Roman

 Absurdul la el acasă

Reporter: editura June - 15 - 2018 Comments Off on  Absurdul la el acasă

Doamne, ce de mai gugumănii se scriu prin presă! Te miri cum de un fost asistent al preşedintelui George W. Bush, jurnalist şi vorbitor de limbă română, pe numele său Jacob Grandstaff, pus pe snoave, după cum scrie acesta, susţine că Washington-ul vede România ca pe o colonie: „Departamentul de Stat a tratat România ca pe o colonie de-a sa din estul Europei. Şi, până când românii nu se vor sătura de asta şi vor dori să-şi conducă propria ţară, Departamentul de Stat va continua să trateze România ca pe o colonie”. (ziarul „Naţional”, 13 aprilie a.c.). 


Într-adevăr, te poţi cruci citind rândurile defăimătoare ale ziaristului neamţ. Cum se poate spune aşa ceva despre SUA, când noi ştim cu toţii câtă grijă au de ţara noastră, nu ca de o colonie, ci ca de un copil drag? Cȃteva evidenţe răstoarnă complet fabulaţia iresponsabilă a amintitului personaj. Să le luăm pe rând. Cine ne fereşte de duşmanul de la Est, având mare încredere în noi şi, ca atare, vânzându-ne armament greu, de multe miliarde de dolari? Iată că s-au gândit mai mult decât noi să ne fie apărat văzduhul de urgia Răsăritului, construind şi Deveselu, care, din păcate va fi acţionat la o dată ulterioară, necunoscută. Mai amintim apoi că Ambasadorul american aflat la Bucureşti se îngrijeşte de noi periodic, prin intervenţii punctuale. Ca să nu ne facem de cap, după mintea noastră, se pare, înceţoşată. Deunăzi chiar, Departamentul de Stat s-a arătat o dată în plus grijuliu cu noi; ne ocroteşte chiar, arătându-ne ca nici o altă instituţie păcatele noastre, destul de multe la număr, ca să le cunoaştem şi să le îndreptăm şi pe care ei le ştiu, se pare, mai bine decât noi.

Deşi nu suntem încă în graniţă cu Statele Unite, ca Mexicul, zilnic suntem preţuiţi, prin cuvinte încurajatoare, aşa cum ne-au însufleţit după războiul câştigat de americani în Irak, de unde au preluat importante resurse de petrol, iar nouă ne-au făcut promisiuni, într-adevăr importante şi, desigur, va veni o zi când vom fi răsplătiţi! Iată un asemenea exemplu de mărinimie: după ce cumpărăm şi achităm câteva zeci de transportoare Piranha, vom pune şi noi pe picioare o fabrică de asemenea produse, care, în optimismul nostru şi gândind altfel decât ziaristul neamţ, estimăm că va produce – până una, alta, aşa credem – obiecte complementare pentru amintitele transportoare, cum ar fi şuruburi, piuliţe şi rulmenţi. Deci, va fi bine! E bine!

Şi încă vreo două vorbe nesăbuite ale aceluiaşi „fost” ziarist, evident, de asemenea mincinoase: „Dacă românii vor continua să creadă că nu sunt suficient de deştepţi sau abili să conducă ţara, atunci Departamentul de Stat îi va trata aşa cum a făcut-o şi în ultimii 10 ani”. Şi încă o rostire jignitoare pentru noi, a aceluiaşi, referitoare la demnitatea noastră: „Departamentul de Stat nu tratează Ungaria şi Polonia ca pe colonii pentru că popoarele respective nu suportă aşa ceva”. Vedeţi până unde pot ajunge unii, ce nu cunosc de fapt situaţia de la noi şi lansează vorbe iresponsabile? Dar ce, noi suntem Ungaria sau Polonia? Noi avem o existenţă milenară şi ştim mai bine ce ne trebuie şi pe cine ar trebui să apreciem! În ceea ce ne priveşte, aşteptăm ca, urmând exemplul mărinimiei americane faţă de Mexic, să se înalţe şi la noi un zid uriaş, de milioane de dolari, care să ferească democraţia de şatrele de romi de pe la noi, care încearcă să treacă de dincoace, dincolo, pe sub tunelurile săpate la graniţă.

Şi, pentru că tot ne-am referit la oferta binevoitoare americană de armament, suntem bucuroşi să punctăm că multe dintre avioanele şi tancurile pe care le cumpărăm vin gata testate, câţiva ani buni, în lupte directe cu duşmanii, pentru ca noi să fim convinşi că achiziţionăm o marfă verificată. Ce dracu’, că doar şi noi suntem negustori buni!

Evident, am glumit… Nu-i aşa? 
 
Carol Roman

Scula izbăvitoare din Wuhu

Reporter: editura April - 20 - 2018 Comments Off on Scula izbăvitoare din Wuhu
Există unele invenţii ce-i stârnesc pe sociologi, filozofi, ziarişti deopotrivă, datorită actualităţii lor. Cum este, de pildă, admirabila iniţiativă a unei prăvălii din oraşul chinezesc Wuhu, din provincia Anhui, care s-ar fi specializat în a vinde un produs extrem de solicitat, şi anume ,,pachete de scuze”. Evident că sunt destinate celor care doresc să iasă legal, cu faţă curată, din tot felul de încurcături mai mari sau mai mici. Vom nota că din momentul apariţiei sale, ,,industria scuzelor’’ s-a prăvălit zgomotoasă, încercând să acopere atât infamii, cât şi fapte grave, impardonabile, sub un zâmbet sau o grimasă împăciuitoare. 

O analiză mai concretă ne arată că scuzele de fiecare zi, de dimineată şi până la asfinţit ar fi cele de uz curent, urmate apoi de scuze legate de cazuri de rupere a unor relaţii şi aşa-numitele scuze elegante cei privesc mai cu seamă pe demnitari. Magazinul chinezesc oferă mari reduceri dacă sunt cumpărate în acelaşi timp mai multe scuze. 

Dar poate că ar merita de adâncit puţin categoriile de scuze utilizate pe alte meleeaguri cât şi pe la noi. Fără să intrăm în detalii vom menţiona cu o participare festivă în acest capitol al scuzelor o sumedenie de oameni politici de talie internaţională care una au cuvântat şi alta au făcut. Bunăoară, şefa Guvernului Britanic, deşi entuziastă la început, acum nu acceptă proiectul de acord pentru Brexit propus de Uniunea Europeană considerând că ameninţă ,,integritatea constituţională a Regatului Unit’’. Reacţia a venit după ce UE a publicat o variantă a proiectului de acord, în încercarea de a grăbi negocierile, care trebuie să se încheie în toamnă, pentru a respecta data separării Marii Britanii pe 19 martie 2019. Ca şi sigur că în cele din urmă va trebui să apeleze la prăvălia din Wuhu.

Dar ne trece prin minte că ar putea fi organizate şi la noi în ţară, pentru nevoile curente şi de viitor, adevărate depozite de scuze, atât pentru cele petrecute în ultimii ani, cât şi pentru cele ce ne aşteaptă. Evident că am avea exemple numeroase gândindu-ne la nenumăratele situaţii de duplicitate de la noi. Numai că vom trata acest subiect cu gentileţe fiind nevoiţi ca, în cele din urmă, să-şi ceară scuze ,,Wuhu’’, ceea ce nu ştim dacă a făcut-o. Evident că scuze ar trebui să fie date oamenilor simpli de la noi, care au sperat că odată cu intrarea în UE vor da de bine de-a gata. Fără să vorbim mai mult decât e cazul, vom aminti că şase milioane de români ne-au părăsit în căutarea unui El-Dorado, pe alte tărâmuri. E loc de scuze, nu?

Vor trebui scoase din rasteruri şi alte scuze pentru kilometri de autostradă nerealizaţi care ne plasează în afara Europei. 

Şi o altă situaţie, cel puţin ciudată. Statul român a acordat drepturi de pensii după data decesului beneficiarilor, în sumă estimată la 352 mii lei şi asta, deşi pentru aceşti beneficiari casele teritoriale de pensii au plătit ajutoare de deces şi deţineau informaţii cu privire la aceşti foşti pensionari, după cum arată un raport al Curţii de Conturi făcut în mai multe judeţe. Poate că în această situaţie scuzele nu ar mai fi suficiente şi nici nu şi-ar avea locul, ci… 

Şi-ar mai fi multe de spus, dar ne vom întoarce din nou la acel magazin chinezesc care vinde scuze. Se garantează utilizatorilor că acestea ar putea fi bine primite, nu însă că vor fi şi acceptate. Evident că sunt şi cazuri ce depăşesc complezenţa şi se îndreaptă înspre… dar nu o spunem noi. De unde şi înţelesul acestei alegorii.

Mă întreb dacă n-ar fi cazul să ne cerem scuze şi noi pentru aceste rânduri ale noastre care sperăm să-i pregătească pe toţi cei ce vor utiliza scuza ca mijloc de astupare a unor neîmpliniri de toate felurile pentru că… dar mai bine să ne vedem de ale noastre.

A apărut şi … sertarul cu aplauze

În concurenţă cu ideea chinezească „pachetul cu scuze”, pe piaţa românească îşi face loc şi … „sertarul cu aplauze”: pe postul România TV s-a anunţat că se pregăteşte o lege „antidefăimare”, respectiv una împotriva celor care defăimează România, care mint despre propria ţară. Pentru că era nevoie de un nume a fost nominalizată persoana Monicăi Macovei care ar excela în acest domeniu. Mai precis, se pregăteşte „o lege care să reglementeze sau să dea posibilitatea statului român să sancţioneze aceste lucruri pentru ca aceşti oameni, printre care şi europarlamentari, care mint despre propria ţară, care defăimează propriul neam, aduc foarte multe deservicii şi noi din cauza aceasta, pierdem suveranitate, pierdem demnitate, pierdem respect şi nu câştigăm absolut nimic”. 

Na, uite cum ar apărea şi „delictul de opinie”.

Stau în colţul meu şi cuget, nu se acordă nici o …scuză!!
 
Carol Roman

Ţarcul cu legi

Reporter: editura February - 22 - 2018 Comments Off on Ţarcul cu legi
Marele scriitor american Mark Twain spunea:  „Adevărul este mult mai ciudat decât ficţiunea”.

Un oarecare, un mucalit, pesemne indispus de vreo sentinţă a unui tribunal, s-a adresat, discret, unui post de radio britanic cu o întrebare simplă: „Ce este aceea o lege”? Glumeţul de serviciu al emiţătorului i-a răspuns plictisit: „Adică ce ai voie şi ce nu ai voie să faci“. Dar întrebăreţul a continuat:Oare cele zece porunci nu sunt suficiente”?. S-ar putea” … Eu zic că nu…. Eşti în Franţa, bunăoară. În ogradă aduci un porc. Şi vrei să-l botezi. Napoleon îi zici- că aşa îţi place ţie. O lege nu-mi dă pace, n-am voie. Şi, vorba aceea, doar eu îl strig Napoleon, deoarece nu ies cu porcul la plimbare în public şi încalc vreo lege…”

Omul cu întrebările a apelat mai întâi la tablele lui Moise, spre a vedea ce e bine şi ce e rău, după care a început să cotrobăiască prin legislaţia diferitelor ţări,să vadă dacă nu cumva „modelul francez” de legi năstruşnice nu sălăşluieşte şi pe alte meleaguri. Mai întâi s-a ocupat de britanici de-ai lui, de parlamentari, care fac legile. Şi nici nu a întors bine capul şi a dat de următorul text legal: „În Regatul Unit este interzis să decedezi în clădirea Parlamentului”. Cum aşa?! Şi dacă îţi vine să… mori tocmai atunci, ce te faci? N-ai decât, ieşi afară şi… rezolvi problema, dacă altceva mai bun nu ai de făcut.

La capitolul „morţi”, texanii sunt cei mai tari… americani. O lege de pe la ei grăieşte că „dacă cineva intenţionează să comită o crimă, atunci este obligat să anunţe poliţia cu 24 de ore înainte”.Înseamnă că mai nimeni nu respectă această lege, deoarece criminali sunt gârlă... Nu se ştie de ce, dar în Danemarca, la acelaşi capitol, o lege aspră glăsuie că „şoferii sunt obligaţi prin lege să verifice dacă sub maşină nu sunt copii adormiţi, înainte de a porni”. De salvarea de vieţi şi de sănătatea populaţiei se ocupă şi legislaţia olandeză, miloasă cum o ştim (mai cu seamă cu cei tineri), care „permite fumatul de cannabis, dar îl interzice pe cel de tutun!”. A făcut înconjurul lumii cazul tânărului amendat pentru că în ţigara cu cannabis pe care şi-o aprinsese au fost descoperite urme… de tutun. Din nou vom exclama: câtă grijă pentru populaţie!… De sănătatea femeilor din Bahrein se ocupă- după cum ştie orice adult- specialistul…ginecolog. Numai că legea „interzice ca un bărbat ginecolog să examineze direct organele genitale ale unei femei”. Puţinii bărbaţi medici ginecologi din această ţară musulmană se folosesc, în acest scop, de o oglindă poziţionată astfel încât să le ofere imaginile de care au nevoie, iar diagnosticul să poată fi astfel stabilit pe cale vizuală.

Şi cum beţia la volan se înscrie în acelaşi perimetru de iscodire legislativă, aflăm că în Finlanda, „amenzile de circulaţie sunt calculate în funcţie de venitul celui care a încălcat regulile”. În anul 2002, Anssi Vanjoki, director al gigantului Nokia, a primit o amendă de 12,5 milioane de dolari pentru că a depăşit viteza legală. După ce a demonstrat scăderea masivă a veniturilor sale, amenda a fost redusă la numai 103.600 de dolari. În acest fel a fost doborât un record mondial în materie de amenzi. Dar dacă şi la noi am încerca o asemenea experienţă, că tot avem nevoie de bani pentru bugetari? Noi doar propunem, nu dăm cu piatra.

Evident că există şi o legislaţie privind raporturilecu „Cel de sus”, în diferite ipostaze locale. În California,bunăoară, judecătorul Samuel King, nervos din pricina absenţei juraţilor la un proces, din motive de ploaie abundentă, a dat o sentinţă cel puţin stranie: „Ordon ca ploaia să înceteze până marţi”,încălcând astfel drepturile de dispoziţie ale Legiuitorului Suprem.Numai că nu te poţi juca, nu-i aşa, cu treburi din astea „speciale”: precipitaţiile au încetat pe dată, dar… au urmat 5 ani de secetă cumplită. Ca să fie pedepsit impostorul! În această direcţie, ar mai fi şi altele de spus. O lege chinezească stipulează că în cazul în care călugării budişti din Tibet vor să se reîncarneze, ei trebuie să ceară, mai întâi, autorizaţie guvernamentală. Legea fixează strict modalităţile de reîncarnare, considerând procedura „o mişcare importantă pentru instituţionalizarea managementului reîncarnării”(!).

Legi ce cuprind o mare doză de absurd, superstiţii, ridicol şi chiar dogmă… Şi tot Italia, gintă latină, ne redă tonusul optimist al acestei naraţiuni reale: se face că în Milano, o lege „obligă cetăţenii să zâmbească tot timpul, cu excepţia situaţiilor când merg la spital sau la înmormântări”. Deci, cât suntem sănătoşi, să zâmbim!

Numai să avem de ce!, ar comenta un mucalit.