NUMARUL
207-208
Din nefericire, din nou suntem martori ai modului incalificabil în care autoritățile ucrainene tratează minoritățile ...
Reputatul jurnalist și analist de politică externă Corneliu Vlad prezintă publicului un volum de rezonanță ...
Binecunoscutul critic literar și scriitor Eugen Uricaru, fost președinte al Uniunii Scriitorilor din România, este ...
Desigur, acțiunile sale, scrieri ori cuvântări, scrisori etc. i-au atras nemulțumirea administrațiilor, fiindu-i interzisă intrarea ...
Potenţialul ştiinţific al ţării noastre este construit de eminenţi oameni de ştiinţă din diferite domenii ...
profesionalism, reputație, patriotism Societatea românească de astăzi privește spre perioada dintre cele două Războaie Mondiale ca ...
Principiile statutului de neutralitate al unei țări au fost stabilite în secolele al XIX-lea și ...
Marea Neagră etalează încă una din fațetele ei de interes strategic cu mize regionale importante, ...
Susținător al unor proiecte de anvergură, solidar cu nevoile reale ale comunității în perioade dificile, ...
Cea mai importantă organizație internațională din lume, ONU, este direct implicată în eforturile de a ...
Destinul geopolitic al Mării Negre este unul paradoxal. Dacă în istoria modernă, timp de aproape ...
- înfruntarea titanilor La 3 noiembrie 2020, o lume întreagă va urmări alegerile prezidențiale din cea ...
În democrațiile avansate, politicienii reprezintă o elită a societății și se comportă ca atare. Astfel ...
  Ȋn sfârșit, după două „ture” de înaltă tensiune, am ales și noul nostru președinte, în ...
NIRO Investment Group a început lucrările de construcție pentru cel mai înalt hotel din România, ...
Niro Investment Group” – 20 de ani de implicare activă în societatea românească

Articole din categoria ‘Lideri ai lumii balcanice’

Mustafa Kemal Atatürk, un reformator vizionar

Reporter: editura June - 17 - 2012 Comments Off on Mustafa Kemal Atatürk, un reformator vizionar

În ziua de 1 noiembrie 1922, Marea Adunarea Naţională a Turciei vota, cu o majoritate zdrobitoare, abolirea sultanatului. După semnarea, la 24 iulie 1923, a Tratatului de la Lausanne, care recunoştea Turciei nu doar teritoriul anatolian actual, ci şi strâmtorile, precum şi sud-estul Traciei, până la fluviul Mariţa, a urmat, la 29 octombrie 1923, proclamarea solemnă a Republicii Turcia, cu capitala la Ankara. Astfel, în decursul a doar un an, un nou stat modern apărea pe ruinele străvechilor imperii ale Orientului Apropiat.

Toată această reaşezare a plăcilor tectonice ale Asiei şi Europei nu are cum fi disociată de numele şi personalitatea fondatorului Turciei moderne, Mustafa Kemal Atatürk (adică, în limba turcă, „Mustafa cel Perfect, tatăl tuturor turcilor”), militar, om politic şi reformator vizionar, întemeietorul şi primul preşedinte, între 1923 şi 1938, al Republicii Turcia. Prin acţiunea lui, Atatürk nu a modificat doar destinul istoric al patriei sale, ci a remodelat întreaga configuraţie a sud-estului Europei, deschizând calea unui îndelungat proces de integrare europeană a spaţiului balcanic, în întreaga-i diversitate etnică, lingvistică, politică, religioasă şi culturală.

După expresia Enciclopediei Britanice, „istoria modernă a Turciei începe în dimineaţa de 19 mai 1919, când Mustafa Kemal debarcă la Samsun, pe coasta anatoliană a Mării Negre”. Renunţând la mandatul încredinţat de Sultan, el se îndreaptă spre Amaseia, patria antică a geografului Strabon, şi, în faţa unei uriaşe adunări populare, anunţă că, de vreme ce Sultanul este ostaticul Aliaţilor care vor dezmembrarea Turciei, el a decis să se opună şi unuia şi celorlalţi, pentru a-şi salva patria. Ignoră ordinul de rechemare, dar demisionează din armată şi continuă, ca lider civil, să înainteze, în fruntea partizanilor lui, către Erzerum, unde era staţionat Corpul al 15-lea de armată, cu 18.000 de ostaşi, sub comanda generalului Kâzim: acesta se pune la dispoziţia lui Mustafa şi convoacă un Congres al tuturor formaţiilor paramilitare care rezistau contra dezmembrării. La 23 iulie 1919, Mustafa Kemal este ales lider al Congresului de la Erzerum, care adoptă un Pact Naţional, proclamă inviolabilitatea frontierelor otomane din momentul armistiţiului de la Mudros şi instituirea unui guvern provizoriu.

Tratatul de la Sèvres, semnat de Sultan în august 1920, reducea dramatic teritoriul turc în beneficiul Greciei şi al unui stat armean independent. Mustafa Kemal refuză să recunoască acest tratat şi, cu ajutorul Rusiei sovietice, rezistă ofensivei greceşti. La 10 ianuarie 1921, generalul Ismet respinge armata elenă pe fluviul İnönü şi primeşte drept răsplată numele acestei ape ca nume de familie în 1934, când toţi turcii sunt obligaţi să poarte şi nume de familie pe lângă prenumele lor. Cu acelaşi prilej, Mustafa Kemal primeşte onoarea de a se numi Atatürk, „părintele turcilor”.

Asumând comanda supremă a războiului contra Greciei, Mustafa suscită o rezistenţă necruţătoare şi brutală şi se confruntă victorios cu trupele aliate care apărau interesele Eladei. Izbuteşte să obţină două victorii decisive, la Sakarya (23 august –13 septembrie 1921) şi la Izmir (26 august – 9 septembrie 1922). Cu ajutorul armatei sovietice, armenii, părăsiţi de armatele franceză şi italiană, fuseseră zdrobiţi încă din noiembrie 1920; curând, Rusia Sovietică devenea primul stat care a recunoscut oficial guvernul naţionalist de la Ankara.

La 1 noiembrie 1922, Marea Adunare Naţională vota abolirea sultanatului şi Mustafa Kemal se putea consacra reformării şi modernizării Turciei, cu sprijinul partidului pe care îl constituia în 1923, cu numele de Partidul Republican al Poporului. Partidul adopta un program al celor şase săgeţi: republicanism, naţionalism, populism, etatism (industrializare prin intermediul proprietăţii de stat), secularism şi revoluţie permanentă, cu sensul unor modificări permanente în civilizaţie şi în comportamentul social. Dintre aceste şase puncte de program, cele mai spectaculoase au fost cele legate de secularism – închiderea tuturor şcolilor religioase, a tribunalelor religioase, interzicerea Frăţiilor musulmane şi, în 1925, interzicerea fesului, turbanului şi vălului pentru femei. Mustafa Kemal a făcut atunci un turneu de conferinţe în zonele cele mai conservatoare ale Anatoliei purtând pălărie, ceea ce a provocat o criză a fetrului la Istanbul, unde toţi bărbaţii s-au precipitat să-şi comande pălării.

Susţinut şi de soţia sa, Latife Hanim, cu care se căsătorise în 1923, Mustafa Kemal iniţiază importante măsuri de emancipare a femeilor, care primesc drepturi civile şi politice complete, inclusiv dreptul de a fi alese în Parlament. Poligamia este abolită, învăţământul se deschide pentru toate fetele, căsătoria devine o instituţie civilă bazată pe contract, divorţul e recunoscut ca act civil. În mai puţin de şase luni, din februarie până în iunie 1926, Turcia a adoptat Codul civil elveţian, Codul penal italian şi Codul comercial german, obligând societatea turcă la un spectaculos salt în modernitate.

O reformă de proporţii este şi cea a scrierii, Atatürk impunând, după şase secole, în noiembrie 1928, înlocuirea scrierii arabe – care avea un caracter esenţialmente sacru, fiind scrierea prin care s-a transmis Coranul – cu alfabetul latin, precum şi înlocuirea calendarului tradiţional musulman al Hegirei cu calendarul gregorian. Din nou, Atatürk porneşte într-un circuit de conferinţe şi, cu creta pe tablă, arată în fiecare sat cu cât e mai simplă scrierea latină faţă de cea arabă.

În relaţiile internaţionale, Turcia renunţă la iredentism, îşi consolidează relaţiile cu Marea Britanie, semnând, în 1926, un tratat prin care renunţa la revendicarea regiunii Mosul, în schimbul a 10% din petrolul produs aici. Chiar şi cu Grecia, Turcia şi-a normalizat raporturile, încurajând schimburile de populaţie, astfel că, la finele anului 1930, cele două ţări semnează primul lor tratat de prietenie. Turcia se aliniază acum politicii europene post-versailleze: în 1932, devine membră a Ligii Naţiunilor, în 1934 semnează cu România, Grecia şi Iugoslavia Pactul Înţelegerii Balcanice sau Antanta Balcanică – alianţă formată la 9 februarie 1934, cu un caracter defensiv, în armonie cu Mica Înţelegere sau Mica Antantă, formată din Iugoslavia, România şi Cehoslovacia. Ideea principală a acestor înţelegeri a fost de a crea o zonă tampon între Rusia si vest.

Garant al tuturor acestor reforme şi al caracterului laic al statului turc a fost armata turcă, ea căpătând o misiune de factor de mediere care asigura buna funcţionare a instituţiilor civile. Armata s-a dovedit esenţială încă din primii ani, reuşind să înăbuşe în sânge atât revoltele islamiste ale kurzilor, cât şi tentativa de lovitură de stat din 1926, când nu mai puţin de 13 lideri ai răsculaţilor au fost spânzuraţi.

Turcia reformată nu era, aşadar, o Turcie prea democratică: în 1930, Atatürk încearcă să susţină crearea unui partid de opoziţie sub conducerea unui apropiat al său, Ali Fethi, dar noua formaţie are un succes atât de fulgerător, încât renunţă repede şi striveşte noua mişcare cu brutalitate. Atatürk însuşi se retrage tot mai departe de contemporanii săi, în fosta reşedinţă a sultanilor de la Istanbul, palatul Dolmabahçe, unde şi sfârşeşte din viaţă, la 10 noiembrie 1938. Un cortegiu în acelaşi timp funebru şi triumfal, ca odinioară cel al lui Alexandru cel Mare, traversează întreaga Turcie, de la Istanbul la Ankara, unde un mausoleu fastuos îl adăposteşte până azi, păstrând în piatră amintirea acestui ctitor care a redefinit istoria şi perspectiva patriei sale.

Pretutindeni în Turcia, Atatürk este prezent şi azi. Chiar şi cei care îi contestă opera – nu puţini în zilele noastre, când şi caracterul secular al statului turc, şi naţionalismul modernizator iniţiat de primul preşedinte al Turciei, şi rolul armatei sunt contestate atât din direcţia islamiţilor conservatori, cât şi din cea a forţelor pro-europene – figura lui rămâne punctul de pornire al oricărui program politic. Efigia lui, prezentă în fiecare cămin, vizibilă pe orice bancnotă, este încă monumentul de referinţă al statului turc.

Prof. dr. Zoe Petre

 

I.B. Tito – un destin sinuos

Reporter: editura March - 20 - 2012 Comments Off on I.B. Tito – un destin sinuos

Puncte de vedere

În 1967 am luat parte la un congres de arheologie în insula Hvar, antica Pharos – o insulă din dreptul portului Split, de pe coasta dalmată a Adriaticei. Amintesc acest episod fiindcă atunci am absolvit un curs accelerat de probleme ale Iugoslaviei lui Tito. În lungi şi pasionate dezbateri, colegii din partea locului – croaţi, sârbi, dalmatini, sloveni sau bosniaci – au emis două teze: prima, că regimul lui Tito pare cu mult mai deschis şi mai liberal decât este de fapt; a doua, că fie şi în aceşti termeni, e clar că la dispariţia lui Tito, Iugoslavia se va face bucăţi.

La 4 mai 1980, când murea mareşalul Tito, delegaţii din 122 de ţări, şefi de stat sau de guverne din elita mondială a politicii au venit să omagieze personalitatea unui comandant care se opusese cu succes Germaniei lui Hitler, dar nu mai puţin pe cel dintâi lider comunist care se opusese, iarăşi cu succes, lui Stalin, şi, mai presus de orice, creatorului „celei de-a doua Iugoslavii”, unificatorul Federaţiei Iugoslave, cel care reuşise – iarăşi – să depăşească antagonismele istorice din spaţiul iugoslav şi să construiască o societate multietnică stabilă în Balcani. Azi însă, la distanţă de aproape 32 de ani, moştenirea lui Tito pare mult mai puţin fericită: dacă meritele în înfrângerea hitleriştilor nu au cum fi contestate, opoziţia faţă de Stalin nu mai are cu mult mai multă valoare ca opoziţia lui Ceauşescu faţă de Brejnev. Cât priveşte soliditatea constructului multietnic, „comunismul naţional” al lui Tito s-a prefăcut, tragic, în naţional-comunismul care a însângerat vreme de peste un deceniu sud-estul Europei şi a înfiorat comunitatea internaţională cu fantasmele exterminării şi purificării etnice.

Josip Broz – Tito era un pseudonim din ilegalitate – s-a născut în 1892 într-un sat din Croaţia, Kumrovec, atunci parte a Imperiului Austrio-Ungar. Tatăl său era croat, mama, însă, era slovenă. Recrutat în armata austro-ungară în 1913, devine sergent în Regimentul 25 Croat de la Zagreb. În primii ani ai războiului mondial, este trimis pe frontul din Serbia. Transferat pe frontul de răsărit, pe 25 martie 1915, de Paşte, este grav rănit şi capturat de ruşi. Trece prin lagărul de prizonieri din Ural, ajunge la Petrograd, dar peregrinările îl duc în Siberia, la Omsk; acolo se căsătoreşte cu Pelaghia Belousova şi sfârşeşte prin a se înscrie în PCB şi în Gărzile Roşii în 1919. Abia în 1920 ajunge înapoi în patrie, care devenise între timp parte integrantă a nou-creatului regat al Iugoslaviei.

În anii 1920-1930, în multe ţări se constituiau, sub imboldul Revoluţiei ruse, partide comuniste, controlate de bolşevicii ruşi, ca şi în cazul României. Iosip Broz – care îşi asumă diferite nume conspirative, între care „Walter” şi „Tito” – ales în 1928 secretar al Filialei din Zagreb a PCI, este arestat şi condamnat la cinci ani de închisoare. În 1935, Tito a plecat în Uniunea Sovietică; în 1936, Kominternul l-a trimis pe „tovarăşul Walter” înapoi în Iugoslavia, pentru a epura Partidul Comunist, iar în 1937, Tito a fost numit secretar general al PCI.

Pe 6 aprilie 1941, forţele germane, italiene şi maghiare au invadat Iugoslavia. În zece zile, ţara este ocupată şi supusă. Acum începe cariera de vârf a lui Tito. La 10 aprilie 1941, Tito decide formarea unui Comitet Militar al Partidului Comunist, iar la 1 mai emite o proclamaţie, cerând poporului să se unească în lupta împotriva ocupanţilor. Organizează detaşamente de partizani, care eliberează teritorii tot mai întinse, proclamând „Republica de la Užice”, unde organizează Comitete Populare, operând ca guvern civil. Se organizează, de asemeni, Consiliul Antifascist de Eliberare Populară a Iugoslaviei (AVNOJ), care propune, în 1943, organizarea postbelică a ţării ca federaţie a naţiunilor iugoslave. Pe 4 decembrie 1943, în timp ce mare parte din ţară era încă sub ocupaţie, Tito a proclamat un guvern iugoslav provizoriu democratic.

Germanii s-au apropiat de prinderea sau uciderea lui Tito în cel puţin trei ocazii: în timpul bătăliei de le Neretva, după lupta de la Stujeska, în care a fost rănit, şi pe 25 mai 1944, după raidul de la Drvar, din Bosnia. Cu acest prilej, Tito o întâlneşte pentru prima dată pe Jovanka Budisavljević, cea care îi va deveni mai apoi soţie.

Încă din 1943, din refugiu, regele Petru al II-lea al Iugoslaviei, precum şi Roosevelt şi Churchill, i se alăturaseră lui Stalin pentru recunoaşterea oficială a lui Tito şi a partizanilor, ceea ce s-a realizat oficial la Conferinţa tripartită de la Teheran. Pe 17 iunie 1944 a fost semnat un tratat care consfinţea unirea guvernului condus de Tito (AVNOJ) cu guvernul în exil al regelui Petru al II-lea. Pe 28 septembrie 1944, Agenţia TASS a transmis că Tito a semnat un acord cu URSS, permiţând „pătrunderea temporară a trupelor sovietice pe teritoriul Iugoslaviei”. Având flancul drept asigurat, partizanii au reuşit să spargă liniile germane, obligându-i pe germani să se retragă dincolo de graniţele Iugoslaviei. După victoria partizanilor şi încetarea ostilităţilor în Europa, Armata Roşie a părăsit deîndată teritoriul iugoslav: aceasta era răsplata pentru lupta activă a partizanilor contra Germaniei, dar şi principalul temei al viitoarei autonomii a Iugoslaviei faţă de URSS.

La 7 martie 1945, o zi după instalarea guvernului Groza la Bucureşti, guvernul provizoriu al Federaţiei Democratice Iugoslavia a fost convocat la Belgrad. Era condus de Tito şi includea şi reprezentanţi ai guvernului regal în exil, printre care şi Ivan Şubaşici ca ministru de Externe. În noiembrie 1945 însă, Frontul popular pro-republican al lui Tito, condus de Liga Comuniştilor din Iugoslavia, a câştigat alegerile cu o majoritate zdrobitoare. După victorie, Tito a fost desemnat prim ministru şi ministru al Afacerilor Externe. Ţara a fost apoi redenumită Republica Populară Federativă Iugoslavia (ulterior Socialistă, RSFI). Pe 29 noiembrie 1945, regele Petru al II-lea a fost oficial detronat. Din 1944-45 şi până la moarte, Tito va fi, simultan, lider al partidului, şef al guvernului, mareşal şi comandant suprem al armatei şi preşedinte al Iugoslaviei.

În 1948, Tito a lansat planul de dezvoltare independentă a economiei, ceea ce a dus la un schimb dur de scrisori între Stalin şi Tito. Tito afirma: „Studiem şi luăm drept exemplu sistemul sovietic, dar noi aplicăm socialismul în ţara noastră în forme oarecum diferite. (…) Indiferent cât de mult ar îndrăgi fiecare dintre noi ţara socialismului, URSS-ul, el nu-şi poate iubi ţara mai puţin”. Aşa începe, în plină escaladă a războiului rece, instrumentalizarea Occidentului de către Tito – şi, în parte măcar, instrumentalizarea Iugoslaviei de către occidentali. Până foarte târziu, Occidentul a fost orbit de această parţială independenţă a Iugoslaviei şi a escamotat componenta represivă a regimului, inclusiv în chestiunea naţională. Aceste două componente nu pot fi despărţite în fapt. În 1965 se adopta un plan îndrăzneţ de reforme economice, care lovea nu doar sistemul economiei planificate, ci şi controlul partidului asupra economiei, drept care, la iniţiativa lui Tito însuşi, aceste reforme au fost blocate. La începutul anilor `70, tot Tito a declanşat un proces care urma să asigure succesiunea liniei sale politice, eliminând atât conducerea comuniştilor din Croaţia – naţionalişti, dar şi reformişti – cât şi pe cea a PC din Serbia, care atunci era anti-mnaţionalistă, dar liberal-reformistă. Cum majoritatea comuniştilor sârbi nu voia să-l urmeze, a declarat: „Vreau să afirm că atunci când se discută linia partidului, rezultatele şi lipsurile, numărul vorbitorilor pentru sau împotriva unei idei nu reprezintă factorul decisiv în opţiunile revoluţionare şi în evaluarea căilor de urmat”. Sonoritatea perfect bolşevică a acestei declaraţii – consolidată de măsuri represive, fie şi discrete – nu poate fi atribuită unui lider democrat. Dimpotrivă.

De altfel, după această campanie de excluderi, Tito a susţinut întărirea centralismului leninist de partid şi stoparea tuturor reformelor economice. Rezultatul a fost agravarea fragmentării pe criterii aparent etnice. În 1974, se adoptă o nouă Constituţie – probabil cea mai lungă, mai laborioasă şi mai greu descifrabilă din lume – care a transformat Iugoslavia într-o cvasi-confederaţie, ale cărei oligarhii locale, opt la număr, au rezistat oricărei tentative de reunificare, împingând la dezmembrarea de după 1990. În plan politic, selecţia negativă a cadrelor, pe baza docilităţii şi predispoziţiei la delaţiune, va anula orice rezistenţă în faţa unor populişti de talent, ca Slobodan Milošević.

Ca şi în cazul cuplului Ceauşescu, e clar că încercarea de a le face doar pe partenerele celor doi dictatori răspunzătoare de catastrofele politice ale ambelor regimuri este cu totul nejustificată. În ce-l priveşte pe Tito, e clar că el nu a fost un naţionalist croat, cum susţin şi azi mulţi dintre sârbi. Dar pentru el, Iugoslavia nu era decât o lozincă tactică, utilă pentru cucerirea şi deţinerea puterii politice. A susţinut această idee în timpul şi imediat după război, dar a abandonat-o imediat ce forţele separatiste i-au pus în pericol supremaţia. Urmarea a fost evacuarea oricărui sentiment de unitate naţională, într-o federaţie unde erai foarte prost văzut dacă te recomandai ca iugoslav şi nu ca sârb, croat sau sloven. Vreme de 35 de ani, Tito a fost conducătorul absolut al destinelor iugoslave, dar nu a întreprins nimic pentru a susţine o identitate comună a celor opt provincii; dimpotrivă, a creat instrumentele viitorului război civil, inclusiv cele trei forţe armate care se vor confrunta în anii `90 – armata federală, armatele republicilor şi gărzile patriotice, care, în Iugoslavia, au avut o tradiţie şi o pondere reală, moştenită de la partizanii din timpul războiului, spre deosebire de România, unde au rămas o formă fără conţinut. Occidentul a creat şi vehiculat un portret idealizat al lui Tito, bazându-se mai ales pe contribuţia sa la înfrângerea Axei, şi a făcut din el un autocrat fără voie, silit la o politică anti-democratică doar pentru a putea rezista forţelor naţionaliste centrifuge. Dar să ne imaginăm o clipă că ar fi dispărut prin miracol tragicul contencios între sârbi şi croaţi: Tito, mereu înclinat să se opună oricărei debilitări a puterii centrale, care era propria sa putere, nu ar fi devenit la fel de miraculos un democrat. Sub aparenţa sa de magnat hedonist, mare amator de femei şi trabucuri fine, Tito era un dogmatic, fidel cu încăpăţânare ideologiei marxist-leniniste a partidului unic. În numele acestei ideologii, el a izgonit orice urmă de creativitate şi i-a eliminat fără milă pe toţi reformiştii. Ceea ce se consideră îndeobşte drept „titoism” s-a dovedit a fi, în ultimă instanţă, o desăvârşită îndemânare în a evita recunoaşterea adevărului, atât cu privire la politica economică, cât şi la problemele de identitate naţională. Un adevărat geniu al non-soluţiilor, cum l-a numit recent A. Djilas, el a acceptat ca Iugoslavia să plătească orice preţ, cu condiţia ca poziţia sa dominantă să nu fie periclitată.

Fără doar şi poate, Iugoslavia lui Tito nu a fost un stat totalitar bazat pe teroare. A fost însă un stat autoritar semi-eficient şi corupt. Unitatea acestui stat era asigurată exclusiv de armata federală şi de Partidul Comunist, stăpânii incontestabili ai Iugoslaviei, iar Tito controla şi partidul, şi armata. Ideologia titoistă, centrată pe temele auto-gestiunii economice şi politicii de non-aliniere, nu compensa absenţa unei adevărate identităţi iugoslave comune. Cultul lui Tito nu a avut forţa unificatoare care să se substituie sentimentului de apartenenţă pe care doar o comunitate etno-lingvistică şi istorică îl poate genera.

Prof.Dr. Zoe Petre