NUMARUL
203-204
Odată cu sosirea lunii martie, prin tradiție, chipul femeii, în diferitele sale ipostaze, revine în ...
Excentricul, dar experimentatul fost președinte al Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker, vorbea mai anii trecuți de ...
Viața politică din Republica Moldova dă semne tot mai evidente că a intrat deja în ...
Poveștile din copilărie, auzite de la părinți sau bunici, sunt mereu o carte de istorie ...
Din perspectiva adevărului istoric, domnia principelui român Vlad Țepeș este departe de poveștile personajului de ...
I. De la lampa cu gaz la John D. Rockefeller   Rege printre combustibili, petrolul încă face ...
De-a lungul timpului, exilul s-a perpetuat ca fiind una dintre cele mai aspre sentințe, cu ...

Articole din categoria ‘Istorie şi Actualitate’

Pluripartidismul postcomunist în România (II)

Reporter: editura August - 22 - 2017 Comments Off on Pluripartidismul postcomunist în România (II)

Esenţa liberalismului constă în promovarea unor schimbări care să ţină cont de condiţiile istorice nou apărute și, mai ales, de libertatea economică şi politică a individului în relaţia cu statul. În această relaţie, statul nu trebuie să intervină în viaţa social-economică şi trebuie să garanteze exercitarea drepturilor şi libertăţilor individului, inclusiv libertatea de întreprindere economică pe baza apărării şi respectării proprietăţii private. 

Ludovic Orban

În cadrul liberalismului clasic se disting două direcţii: liberalismul politic și liberalismul economic. Liberalismul economic îşi exprimă sintetic, esenţa în formula “laissez faire, laissez passer, le monde va de lui meme” (lăsaţi să se facă, lăsaţi să treacă, lumea merge de la sine sau, altfel spus, lăsaţi lucrurile să-şi urmeze cursul firesc). Semnificaţia concretă a acestei expresii constă în necesitatea înlăturării piedicilor și restricţiilor din domeniul producţiei și comerţului. 

Atât timp cât mecanismele producţiei și pieţei capitaliste se autoreglau, mai mult sau mai puţin spontan, doctrina liberală era dominantă. Trecerea la organizarea monopolistă a economiei a fost însoţită de o criză a liberalismului, incapabil să rezolve marile probleme izvorâte din complexitatea vieţii economice. Criza liberalismului a dat naştere unei noi doctrine şi anume: neoliberalismul. 

Frământările din cadrul doctrinei liberale s-au soldat cu apariţia mai multor variante ale neoliberalismului: liberalismul “nostalgic”, liberalismul “organizat” și un liberalism “social”. Liberalismul “nostalgic” crede în valabilitatea tezelor liberalismului clasic, considerând ca principiile acestuia sunt valabile și astăzi. Pentru a se redresa activitatea economică este suficientă reîntoarcerea la principiile individualismului și ale liberei concurente. Liberalismul “organizat” se distanţează de liberalismul clasic, proclamând necesitatea intervenţionismului accentuat al statului în toate domeniile sociale şi pledând pentru controlul substanţial al statului asupra activităţii economice.  

Evoluţia liberalismului de la teza statului minimal, la teza statului maximal, care intervine în toate domeniile sociale, a avut loc sub influenţa schimbărilor din viaţa economică şi socială a ţărilor capitaliste. Liberalismul “social” consideră necesar controlul social organizat efectuat de stat asupra activităţii economice, în scopul ajutorării celor dezavantajaţi din punct de vedere economic. Reprezentanţii acestei forme de liberalism susţin, asemenea celor ai doctrinei statului “providenţial” sau “al bunăstării generale”, necesitatea serviciilor sociale, a cheltuielilor cu caracter social, ca modalităţi prin care statul foloseşte o parte a venitului naţional pentru protejarea păturilor dezavantajate din punct de vedere economic. 

Aceste forme ale neoliberalismului se referă mai ales, la problemele privind organizarea activităţii economice și sociale. Liberalismul este o doctrină elitistă, nu egalitară. Egalitatea de tip liberal, și anume, egalitatea în faţa legii şi egalitatea şanselor, favorizează apariţia unei elite calitative, susţin unii analişti. 

Doctrina liberală, sub diferitele sale forme, a început sa aibă un rol din ce în ce mai însemnat şi în ţările est-europene, mai ales după prăbuşirea sistemului comunist. Aşa s-a întâmplat şi în România. Liberalismul din România vizează inclusiv protejarea categoriilor sociale defavorizate. 

Liberalismul se pronunţă pentru pluralism politic, pentru separarea puterilor în stat, pentru respectarea drepturilor si libertăţilor cetăţeanului, pentru un stat de drept, indiferent de forma de guvernământ. 

Radu Campeanu

Partidul cu cea mai importantă contribuţie la formarea şi modernizarea statului român – Partidul Naţional Liberal (PNL) – a reapărut oficial pe scena politică postcomunistă pe 15 ianuarie 1990, sub conducerea unui grup de vechi liberali avându-l în frunte pe Radu Câmpeanu. În primul său deceniu al existenţei postcomuniste, PNL a avut o traiectorie extrem de sinuoasă. Numeroasele schisme şi desele schimbări ale strategiei politice l-au împiedicat să joace un rol politic important, pe măsura celui din perioada antecomunistă. Imediat după alegerile din 1990, unde s-a plasat al doilea, cu circa 7% din voturi, PNL a cunoscut prima fractură internă, prin desprinderea Partidului Naţional Liberal – Aripa Tânără (PNL-AT), având în frunte lideri precum Dinu Patriciu, Horia Rusu sau Viorel Cataramă. Ulterior, acesta din urmă va fonda Noul Partid Liberal. Părăsind CDR, alianţa care i-a adus câştigarea primăriei Bucureştiului, PNL a ratat intrarea în parlament la alegerile din toamna lui 1992, ceea ce nu s-a întâmplat, însă, şi cu dizidenţele sale – PNL-AT şi PNL-CD – rămase fidele Convenţiei. După alegeri, încercările grupărilor liberale de a reunifica partidul liberal au eşuat. Mai mult, în urma congresului PNL din februarie 1993, care l-a înlocuit pe Radu Câmpeanu cu Mircea Ionescu-Quintus, liberalii s-au scindat în două partide: PNL-Câmpeanu şi PNL-Quintus. Acesta din urmă, recunoscut de justiţie ca adevăratul PNL, a revenit în CDR şi, în urma alegerilor din 1996, a făcut parte din coaliţia guvernamentală condusă de Convenţie.  

Mircea Ionescu Quintus

La scrutinul din 2000, PNL a participat din nou pe liste independente, reuşind intrarea în parlament cu un scor similar celui din 1990. Din 2001, preşedinte al liberalilor a devenit Valeriu Stoica. Artizanul reunificării mişcării liberale, dar cu oponenţi puternici în partid, Stoica i-a predat ştafeta lui Theodor Stolojan, nou venit în partid, dar bucurându-se de o largă popularitate printre liberali. Devenit preşedinte PNL din august 2002, Stolojan a continuat politica inaugurată de Stoica şi, după fuziunile cu Alianţa pentru România (ApR), UFD şi PNL-C, a pus bazele alianţei cu PD. Retras (temporar) din viaţa politică înainte de alegerile din 2004, câştigate totuşi de Alianţa PNL-PD, Theodor Stolojan, a fost înlocuit la şefia partidului de Călin Popescu-Tăriceanu, noul premier al României, confirmat preşedinte al PNL la congresul din 2005. Pe măsură ce raporturile dintre partenerii Alianţei s-au deteriorat, în interiorul PNL s-a cristalizat o grupare favorabilă preşedintelui Băsescu care, la începutul lui 2007, s-a constituit în Partidul Liberal Democrat, iar la sfârşitul anului a fuzionat cu PD. PNL şi-a menţinut poziţia de partid guvernamental, iar alegerile europarlamentare din 2007 şi cele locale din 2008 l-au clasat pe poziţia a treia a eşichierului politic. Totuşi, în urma scrutinului parlamentar din 2008, PNL a pierdut guvernarea.  

Crin Antonescu

În martie 2009, Crin Antonescu a devenit cel de al şaselea preşedinte liberal de după 1990, reconfirmat de congresul PNL din martie 2010. Datorită strategiei sale privind alianţa cu PSD, în cadrul Uniunii Social Liberale, liberalii au reuşit cea mai bună cotare parlamentară din istoria lor postcomunistă în urma alegerilor din 2012, adjudecându-şi 100 de mandate în Camera Deputaţilor şi 50 în Senat. Totodată, PNL şi-a sporit prezenţa în noul guvern USL, liberalii ocupând 11 portofolii, inclusiv un post de vicepremier. După 14 luni, PNL a părăsit guvernarea şi alianţa USL, iar Crin Antonescu s-a retras din fruntea PNL, dar şi din viaţa politică. Succesorul său a devenit Klaus Iohannis, primar în exerciţiu al Sibiului, membru al partidului liberal de doar un an. În pregătirea alegerilor prezidenţiale din noiembrie 2014, câştigate de Klaus Iohannis, PNL şi PD au iniţiat un proces de fuziune, noua formaţiune păstrând numele istoric al partidului liberal. În data de 26 iulie 2014, PDL şi PNL au aprobat, într-un congres comun, protocolul de fuziune prin contopire. Cu aceeași ocazie, liberalii și democrat-liberalii au decis să participe la alegerile prezidențiale sub forma unei alianțe electorale – Alianţa Creştin Liberală PNL- PDL.  

Aşadar, începând cu mandatul lui Stolojan, primul preşedinte ne-liberal al partidului (al patrulea în ordine istorică), PNL a revenit în prim planul scenei politice, chiar dacă situaţiile critice nu l-au ocolit, pentru a ajunge, în 2014, sub conducerea celui de al doilea preşedinte ne-liberal (al şaptelea din 1990), partidul cel mai titrat al momentului. Oarecum paradoxal prin raportarea la acestă etapă a evoluţiei sale, ce probează un nivel sporit al depersonalizării organizaţionale, la ultima schimbare de lider din decembrie 2014, Alina Gorghiu l-a înlocuit pe Klaus Iohannis, optându-se pentru o delegare de mandat, odată cu premiera preluării preşedinţiei liberale de către o femeie. În decembrie 2014, după ce Klaus Iohannis și-a anunțat demisia din partid, pentru a putea prelua mandatul de președinte al României, Biroului Politic Național al PNL a predat șefia formațiunii liberale deputatei Alina Gorghiu, aceasta devenind co-preşedintă a „noului PNL”, alături de Vasile Blaga.  

Alina Gorghiu

Fără a se face remarcată prin strategii organizaționale pragmatice pentru a acomoda spinoasele probleme nerezolvate dintre PD și PNL, Alina Gorghiu i-a cedat locul la șefia partidului Ralucăi Turcan, în decembrie 2016, în urma demisiei. 

Al optulea președinte al PNL, (al treilea, ne-liberal), Raluca Turcan a avut o evoluție meteoritică, rămânând în fruntea partidului doar până în iunie 2017, când a fost organizat un nou congres, în urma căruia la șefia PNL a fost ales Ludovic Orban. PNL-ist cu state vechi, Orban se înscrisese în 2016 în bătălia pentru primăria generală a Capitalei, fiind însă forțat în urma unor acuzații de corupție să își retragă candidatura. Achitat în ianuarie 2017 în primă instanță de magistrații Înaltei Curții de Casație și Justiție, Orban a reușit să câștige pe 17 iunie 2017 mandatul de președinte al PNL, fiind votat de aproape 80% din delegații prezenți la congres. 

 

 

Anca Ştefănescu 

 

Pluripartidismul postcomunist în România

Reporter: editura July - 6 - 2017 Comments Off on Pluripartidismul postcomunist în România

În numerele viitoare ale revistei vom publica prezentări ale altor partide importante ce au jucat un anume rol de-a lungul vremurilor, în istoria ţării: PNŢCD, PNL, PDL şi PRM. 

În România după evenimentele din decembrie 1989 au activat câteva sute de partide, însă relativ puţine au reuşit, în timp, să joace un rol important în organizarea şi conducerea actului politic. Având drept criteriu performanţele electorale şi guvernamentale, putem identifica şase organizaţii politice importante, cinci dintre acestea fiind partide politice – PNŢCD, PNL, PSD, PDL şi PRM – iar una, asimilată categoriei partidelor politice, UDMR. Asupra primelor cinci ne vom concentra analiza în continuare, reconstituind, pe scurt, istoria acestora prin intermediul crizelor de succesiune, dependente de raporturile organizaţiilor partidiste cu liderii lor (re)fondatori. Totuși, vom aminti în scurta și concisa noastră istorie a pluripartidismului postcomunist românesc și de alte formaţiuni politice care, însă, au jucat un rol politic minor, având prezenţe parlamentare sau guvernamentale meteoritice: ApR, PAC, PER, PSDR, PSM, PUNR sau UFD. Astăzi, niciuna dintre aceste formațiuni nu mai este o prezenţă politică activă.  

 

PARTIDUL SOCIAL DEMOCRAT 

Constituit în 1992, sub numele de Frontul Democrat al Salvării Naţionale, Partidul Social Democrat (PSD) este, aşa cum sugerează şi denumirea adoptată iniţial, continuatorul unei părţi a Frontului Salvării Naţionale, respectiv a grupării din jurul lui Ion Iliescu.  

Frontul Salvării Naţionale, ale cărui baze au fost puse chiar pe 22 decembrie 1989, a căpătat statutul oficial de partid politic la data de 6 februarie 1990. Condus de tandemul Ion Iliescu – Petre Roman, FSN a obţinut o victorie covârşitoare la primele alegeri parlamentare şi prezidenţiale postcomuniste, primul devenind preşedintele României, iar cel de al doilea, prim-ministru. Partidul dominant al perioadei, FSN, nu şi-a putut conserva unitatea organizaţională, grupările din jurul celor doi lideri separându-se oficial la congresul din martie 1992.  

Adepţii lui Ion Iliescu au decis înfiinţarea unui nou Front – FDSN, înregistrat oficial ca partid politic pe 29 aprilie 1992. Cu Ion Iliescu pe post de locomotivă electorală, FDSN a câştigat alegerile parlamentare din septembrie 1992, chiar dacă performanţa sa electorală s-a situat la nici jumătatea celei a FSN din mai 1990. Ion Iliescu şi-a reconfirmat şi el poziţia de preşedinte al României, fiind obligat să părăsească (formal) partidul, la şefia căruia i-a succedat Oliviu Gherman. A urmat lunga guvernare Văcăroiu, la sfârşitul căreia FDSN, rebotezat PDSR în 1993, deşi mai puternic ca partid, a fost sancţionat de electorat pentru tendinţele sale hegemonice, dar şi pentru proliferarea corupţiei. În urma alegerilor parlamentare şi prezidenţiale din 1996, PDSR a trebuit să se recunoască înfrânt şi să cedeze întreaga putere adversarilor săi politici.  

După alegerile pierdute, PDSR a traversat una din cele mai puternice crize din întreaga sa istorie. La Conferinţa Naţională a PDSR din 20-21 iunie 1997, grupul „reformator”, reprezentat de Teodor Meleşcanu, Viorel Sălăgean, Iosif Boda, Mircea Coşea şi Marian Enache, pentru care convieţuirea cu „conservatorii” din partid devenise imposibilă, a anunţat constituirea unui alt fel de PDSR, mai reformator şi “mai moral” – Alianţa pentru România. Președinte al formațiunii politice a devenit Teodor Meleşcanu. De cealaltă parte, participanţii la Conferinţa Naţională i-au încredinţat partidul lui Ion Iliescu, secondat de Adrian Năstase, având convingerea că numai în acest fel partidul va putea fi redresat.  

Alegerile generale din 2000 au readus la putere partidul lui Ion Iliescu. Devenit prim ministru, Adrian Năstase a fost confirmat preşedinte al noului Partid Social Democrat, născut din fuziunea PDSR cu PSDR, în 2001. Succesele guvernării Năstase, în special cele în domeniul politicii externe – intrarea în NATO şi începerea negocierilor de aderare la U.E. – au condus la victoria consecutivă a PSD în alegerile parlamentare din 2004. Totuşi, înfrânt în competiţia prezidenţială, PSD a pierdut guvernarea, partidul traversând o nouă şi îndelungată perioadă de opoziție.  

În aprilie 2005, în condiţiile unei „lovituri de palat” împotriva liderului fondator al partidului, Mircea Geoană a devenit noul preşedinte al PSD. Doi ani mai târziu, Geoană a fost reconfirmat în funcţie, dar şi „foştii” Ion Iliescu şi Adrian Năstase au revenit în prima linie a partidului – primul ca preşedinte de onoare, cel de al doilea ca preşedinte al Consiliului Naţional. Cariera lui Adrian Năstase a urmat o traiectorie descendentă, sfârşind prin condamnarea sa, în 2012, la doi ani de închisoare cu executare în dosarul „Trofeul calităţii”, vizând strângerea de fonduri pentru campania electorală din 2004. Condamnarea unui fost prim-ministru a reprezentat o premieră absolută pentru România postcomunistă. 

Schimbările produse la nivelul conducerii centrale a PSD nu au adus, însă, şi relansarea partidului: la alegerile europarlamentare din 2007, PSD s-a plasat pe poziţia a doua, în urma PD, adiționând cu puţin peste 20% din voturi, rezultat ce poate fi considerat cea mai proastă performanţă a partidului din 1990 încoace. În urma alegerilor parlamentare din 2008, PSD şi-a menţinut poziţia secundă, obţinând un număr mai mic de parlamentari comparativ cu cel deţinut de PDL, chiar dacă a contabilizat cele mai multe voturi, acceptând participarea la guvernul condus de preşedintele PDL. Înfrânt în alegerile prezidenţiale din decembrie 2009, Mircea Geoană a fost înlocuit de Victor Ponta la şefia partidului cu ocazia congresului din februarie 2010.  

Doi ani mai târziu, Victor Ponta a devenit premierul României, ca urmare a demiterii guvernului preşedintelui Băsescu, în contextul unora dintre cele mai mari demonstraţii de stradă de după cele din anii `90. Liderul PSD şi-a menţinut poziţia de premier în urma alegerilor parlamentare din 2012, câştigate de Uniunea Social Liberală (constituită în 2011) şi a fost reconfirmat preşedinte al partidului în 2013. Victor Ponta a pierdut alegerile prezidenţiale din toamna anului 2014, iar în vara anului următor s-a retras din fruntea PSD, conducerea partidului fiind preluată de preşedintele executiv, Liviu Dragnea, confirmat în această poziție de congresul partidului din 18 octombrie 2015.  

Rezumând, în fruntea partidului fondat de Ion Iliescu s-au succedat, până în 2017, șase preşedinţi aleşi formal de adunările generale ale membrilor partidului: Oliviu Gherman, Ion Iliescu, Adrian Năstase, Mircea Geoană, Victor Ponta și Liviu Dragnea. Dar atât Oliviu Gherman, cât şi Adrian Năstase au fost mai degrabă delegaţi ai lui Ion Iliescu la conducerea partidului, astfel că, în fapt, până în 2004 destinul PSD s-a aflat sub controlul liderului fondator. Pe de altă parte, Mircea Geoană a reprezentat o soluţie tranzitorie către epoca post-Iliescu, perioadă în care PSD a înregistrat o evoluţie critică, pierzând poziţia de partid dominant al sistemului, dar prezervându-şi continuitatea organizaţională. Tranziţia s-a încheiat odată cu alegerea lui Victor Ponta care, deşi nu l-a concurat direct pe Ion Iliescu, trebuie considerat ca fiind cel care materializează schimbarea liderului fondator. Adăugăm că cel de al şaselea preşedinte al PSD, Liviu Dragnea, a fost primul ales direct de către membrii partidului. 

 
 

Anca Ştefănescu 

Aderarea Serbiei blocată

Reporter: editura May - 22 - 2016 Comments Off on Aderarea Serbiei blocată

-în numele minorităţii croate –

Negocierile din cadrul procesului de aderare a Serbiei la Uniunea Europeană, care au debutat de doar câteva luni, au înregistrat un obstacol major, în condiţiile în care Croaţia a cerut măsuri ferme pentru un mai bun tratament aplicat minorităţii sale din Serbia şi respectarea tuturor drepturilor etnicilor croaţi.

Croaţi expulzaţi din Serbia (Vukovar, 1991)

Croaţi expulzaţi din Serbia (Vukovar, 1991)

Nemulţumirea autorităţilor croate vizavi de tratamentul la care sunt supuşi etnicii săi din Serbia se referă la mai multe aspecte: în primul rând, la datele statistice, care sunt relevante – la recensământul din 1991, erau 97.344 de croaţi în Serbia, iar zece ani mai târziu, numărul acestora a scăzut abrupt, la 57.900 de persoane. Acesta este un motiv pentru Zagreb de a reclama expulzările (mai ales din Voivodina, unde croaţii sunt în număr mai mare). Croaţia mai afirmă, printre altele, că etnicii săi nu beneficiază de drepturi fireşti în Serbia, că Belgradul face presiuni pentru ca minoritatea croată din Bunjevac să se desprindă de rădăcinile ei, că croaţii sunt slab reprezentaţi în cadrul organismelor centrale sârbe. De altfel, chiar în luna februarie a.c. a avut loc un episod care a agravat aceste circumstanţe: europarlamentarul croat Marijana Petir a atras atenţia că doar cu două zile înainte de deschiderea capitolelor de negociere, singurul post de radio care emitea în limba croată în Serbia, Radio Subotica, a fost închis, încălcându-se astfel flagrant dreptul minorităţii croate de a avea mass-media în limba maternă. Acest aspect a generat reacţia promptă a comisarului european pentru Extindere, Johannes Hahn, care a atenţionat Belgradul asupra faptului că „Serbia trebuie să asigure mijloacele media în limba minorităţilor, Guvernul având obligaţia de a sprijini financiar emisiunile de acest tip, conform recomandărilor Consiliului Europei şi Convenţiei pentru Protecţia Minorităţilor. Să nu fi ştiut autorităţile sârbe toate acestea atunci când s-a închis postul de radio?…

Întâlnire a preşedintelui sârb T. Nikolic cu reprezentanţi ai minorităţii naţionale croate (2014)

Întâlnire a preşedintelui sârb T. Nikolic cu reprezentanţi ai minorităţii naţionale croate (2014)

Semnalele croate sunt similare cu cele pe care le emitea în urmă cu patru ani şi România faţă de Serbia. Atunci, ţara noastră a condiţionat intrarea statului vecin în marea familie europeană de respectarea drepturilor minorităţii româneşti, avertizând că se va opune aderării ţării vecine dacă nu vor fi luate în considerare cererile ţării noastre pentru respectarea drepturilor civile fundamentale ale etnicilor români din Serbia. Sub imperiul acestei atitudini ferme, ţara vecină a semnat un Protocol care vizează măsuri concrete de protejare a drepturilor şi identităţii persoanelor aparţinând minorităţii române de pe cuprinsul statului sârb. Documentul conţine angajamente concrete în vederea protejării drepturilor persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale, care variază de la reprezentarea parlamentară la autorizaţiile de construire a unor biserici sau asigurarea dreptului la educaţie în limba maternă. Protocolul precizează expres asumarea de către Serbia a conexiunii dintre aderarea la UE a acestui stat şi criteriile politice de aderare de la Copenhaga, care includ şi protecţia minorităţilor naţionale. Părţile au fost de acord să includă recomandări destinate ameliorării situaţiei minorităţii româneşti de pe tot teritoriul Serbiei, cum ar fi necesitatea asigurării posibilităţii de utilizare a limbii române în mod curent în Timoc sau îndreptarea deficienţelor înregistrate în ceea ce priveşte accesul la mijloacele de informare mass-media în limba română, angajarea în administraţie, problematica proprietăţilor comunităţii române, precum şi dreptul la serviciu religios şi libera practică a cultului în limba maternă pentru românii din Valea Timocului. Din păcate, imediat ce s-a semnat Protocolul, România a renunţat la „veto”-ul său. Ca urmare, acest document semnat de către partea sârbă, care a început negocierile pentru accederea în Uniunea Europeană, atingându-şi scopul, a rămas doar un cumul de angajamente pe hârtie. Asociaţiile românilor din Serbia şi politicieni din România reclamă în continuare nerespectarea de către Serbia a prevederilor Protocolului bilateral privind protecţia minorităţilor naţionale şi informează periodic statele UE despre faptul că „Serbia menţine aceeaşi linie rigidă în ceea ce priveşte respectarea angajamentelor asumate la Bruxelles în anul 2012. În acest moment, acordul nu este respectat de către partea sârbă”. Aşadar, nici după patru ani…

Europarlamentarul croat Marijana Petir acuză închiderea postului de radio Subotica

Europarlamentarul croat Marijana Petir acuză închiderea postului de radio Subotica

În acest context, se poate afirma că autorităţile croate au „învăţat lecţia” de la România, care s-a limitat doar la a obliga Serbia să promită schimbarea regimului drepturilor etnicilor săi, ulterior autorităţile de la Belgrad nerespectându-şi angajamentele. Poate tocmai de aceea, în ultima perioadă, oficialităţile de la Zagreb au declarat răspicat că vor bloca accesul Serbiei în blocul comunitar dacă nu sunt îndeplinite mai multe condiţii, printre care cea a drepturilor fireşti ale etnicilor croaţi de pe teritoriul statului sârb, precum şi o cooperare deplină a Belgradului cu Tribunalul pentru crime de război de la Haga. Dată fiind opoziţia croată, negocierile de aderare au fost amânate.

Prăbuşiri economice de-a lungul timpului

Reporter: editura October - 26 - 2015 Comments Off on Prăbuşiri economice de-a lungul timpului

Crizele datoriilor generatoare de colaps economic se întâmplă ciclic încă din antichitate. Statele şi naţiunile nu au învăţat, de aproape două milenii, să le evite…

Una dintre primele consemnări istorice ale unor colapsuri economice de proporţii vine din secolul IV. Împăratul roman Diocleţian, care a domnit între anii 284 – 305, a preluat odată cu tronul imperial şi o economie fragilă. Nu a găsit altă soluţie decât… emiterea unei monede noi, care conţinea mai mult aur decât valoarea ei. Oamenii ajunseseră să topească aceşti bani, iar provinciile pur şi simplu nu mai respectau haoticele edicte imperiale, notează „litverse.com”. De aici până la prăbuşire nu a mai fost decât un pas…

„Marea criză”: şomeri la porţile unui angajator (Londra, 1930)

„Marea criză”: şomeri la porţile unui angajator (Londra, 1930)

Şi Evul mediu a fost plin de episoade de panică economică. Unul dintre exemplele de colaps a fost reţeaua bancară a celebrei familii Medici, stăpâna oraşului Florenţa, care, în numele expansiunii, şi-a lăsat lichidităţile la un nivel riscant de scăzut. În faţa spectrului falimentului, Lorenzo de Medici a aplicat una dintre măsurile care s-au văzut şi în criza actuală: a taxat cetăţenii, la niveluri insuportabile. Chiar şi aşa, în 1494 banca a căzut, trăgând după ea şi economia florentină. Incidentul a avut consecinţe internaţionale, întrucât regele Franţei îşi ţinea banii în banca familiei Medici. Tot din Evul mediu vine şi un exemplu clasic de prăbuşire a unui imperiu care, paradoxal, primea aur în cantităţi uriaşe: Spania. Fluxul continuu de bogăţie care a urmat descoperirii de către Columb a Americii a devalorizat banii în toată Europa, iar Spania a intrat în mari datorii pentru că a deschis prea multe mine de extragere şi a purtat prea multe războaie de apărare a teritoriilor cucerite. Inflaţia generată de bogăţia nemăsurată a dus la declinul economic definitiv al imperiului bazat pe aurul altora. Interesant de remarcat este faptul că, pe lângă implicaţiile internaţionale menţionate, au existat efecte în lanţ şi în timp. Lângă Spania îngenuncheată economic se ridica Imperiul britanic, care la rândul său a fost nevoit să intervină în criza „South Sea”. Este vorba despre o companie ale cărei acţiuni au crescut spectaculos pe… promisiuni de profit, mai exact speculă în toată regula. În 1720, compania îşi vindea toate acţiunile, în secret. Britanicii s-au îmbulzit degeaba apoi să îşi vândă şi ei acţiunile, urmarea fiind îndatorarea câtorva generaţii. După aceeaşi reţetă – mirajul comerţului cu Americile – intra în faliment şi Banca Regală din Franţa, în aceeaşi perioadă. Speculaţiile cu acţiunile companiei „Mississipi”, care urma să colonizeze Louisiana, erau la apogeu în 1719, preţul unei acţiuni crescând de la 500 de livre la 10.000! Apoi a venit şi momentul în care Banca nu a mai putut emite atâtea bancnote pe cât „valorau” acţiunile, investitorii au cerut contravaloarea lor în bani metalici, iar guvernul francez a fost nevoit să admită că banii din hârtie emişi de Banque Royale nu îşi găseau corespondent în suma deţinută în monede de metal. Banca s-a prăbuşit. Sună cunoscut?

Revoltă populară în Chile (criza datoriilor din America latină, 1982)

Revoltă populară în Chile (criza datoriilor din America latină, 1982)

După alte serii de astfel de „calamităţi” economico-financiare consemnate în secolul XIX – falimentul statului danez (1813), „cutremurul” produs de criza Băncii Angliei (1825), care a afectat pieţele din Europa, SUA şi America latină – urma primul semnal global de alarmă: „lunga criză”, care debuta în 1873, una dintre cele mai severe recesiuni din ultimele două secole pe care le-a cunoscut sistemul economic mondial modern”, după cum arată Iosif Marin Balog, în lucrarea „Criza economică din 1873”: „Iată ce scria Pester Lloyd despre bursa vieneză în preajma crahului: «Era o boală, o epidemie care a cuprins întreaga Vienă. Toate clasele sociale jucau la bursă, de la capetele încoronate, care jucau milioane, la birjari şi chelneri, care jucau sute de florini…»”. Aşadar, potrivit specialiştilor, aceasta a fost o criză rezultată nu din consecinţe ale războaielor sau ale supraproducţiei, ci din speculaţiile financiare şi instrumentele asociate acestora, duse până la limita extremă. După cum se cunoaşte, ea a afectat toate economiile lumii: Bursa din Viena s-a prăbuşit, Ungaria a fost nevoită să sisteze un proiect naţional de construcţii de căi ferate, Bursa din Paris a căzut de asemeni, ruinând pentru mult timp o ţară care avea de plătit pe deasupra şi despăgubiri de război. Mai departe, dat fiind faptul că Franţa era cel mai mare investitor în Italia, retragerea capitalului francez a îngenuncheat şi această ţară. Rusia a consemnat, la rândul ei, trei recesiuni în „lunga criză”, iar peste ocean, mii de afaceri americane au falimentat, lăsând datorii de peste un miliard de dolari.

Şomaj record în Spania, efect al recesiunii ultimilor ani

Şomaj record în Spania, efect al recesiunii ultimilor ani

Lecţiile nu au fost învăţate; o demonstrează izbucnirea, doar câteva decenii mai târziu, a „marii recesiuni”, care debuta în 1929. Precedată de câteva „alerte” – căderea Bursei din New York (1901) sau criza băncilor chineze (1910) – recesiunea a avut efecte mondiale devastatoare, atât în ţările puternic industrializate, cât şi în cele mai puţin dezvoltate, ale căror economii depindeau de exporturile de materii prime. Nivelul comerţului global a scăzut rapid şi abrupt, la fel ca veniturile oamenilor, cele bugetare şi profitul din afaceri. Oraşele din întreaga lume, precum şi zonele rurale au suferit puternic, activitatea în construcţii fiind practic oprită ani buni, iar preţurile agricole au scăzut şi cu procente de 60%. Din nou, societăţile nu au tras învăţăminte. Patru decenii mai târziu a urmat criza petrolului, din 1973, când preţul barilului a crescut de patru ori într-un an (cu episoade de creştere bruscă şi masivă în 24 de ore!), iar efectele au dus, printre altele, la schimbarea guvernului britanic în urma unor greve de amploare. După câţiva ani, statele din America latină se vedeau incapabile să-şi plătească datoriile externe, iar redresarea a însemnat împrumuturi de la Fondul Monetar Internaţional, care a cerut în schimb austeritate, ceea ce a generat scăderea semnificativă a nivelului de trai. Apoi, în „lunea neagră” din 1987, bursele lumii cădeau într-o singură zi din Hong Kong până în SUA şi din Europa în Australia, stârnindu-se astfel o panică economică mondială. Iar în 1997, criza financiară din estul Asiei a ameninţat să prăbuşească întreg continentul prin riscul contagiunii. Din nou a intervenit FMI, iar preţul stabilizării Coreei de Sud, Tailandei şi Indoneziei a fost de 40 miliarde de dolari. Din păcate, efectele au fost din nou dramatice – de exemplu, creşterea economică din Filipine era practic zero în 1998.

Mileniul trei nu a consemnat nici măcar un deceniu fără o criză majoră. Aceasta a izbucnit, după cum se cunoaşte, în 2007 şi are multe din reperele comune crizelor anterioare – speculaţii financiare, împrumuturi fără acoperire, viaţă pe credit, dezvoltare pe datorie. Consecinţele nu sunt încă estimate pe deplin, dar certitudini există: extinderea a fost globală (în primul trimestru din 2009, PIB-ul Germaniei scădea cu 14,4%, cu peste 15% cel al Japoniei şi cu peste 21 de procente cel al Mexicului); a afectat nu doar aceşti ultimi ani, ci şi evoluţiile viitoare, dat fiind faptul că se vorbeşte deja despre o „generaţie pierdută”, cea a tinerilor care nu au un viitor; a amânat din nou eliminarea decalajelor dintre state şi, pe cale de consecinţă, visul de prosperitate a miliarde de oameni. Un aspect demn de remarcat, în context, este acela că ţările cele mai puternic lovite de declinul economic mondial au fost tocmai cele care au încercat să crească veniturile cetăţenilor lor (de pildă, cea mai afectată ţară din UE, Letonia, a avut, în anii care au precedat criza, cea mai mare creştere a salariilor minime din Uniunea Europeană).

Politicile de austeritate implementate în timpul ultimei crize economice care a debutat în 2007 au dus la „îngheţarea” activităţii economice pentru ani la rând. Redresarea statelor s-a făcut în paralel şi cu ajutorul majorărilor de taxe, iar şomajul generat de blocajele economiilor a sărăcit şi mai mult naţiuni întregi. Calitatea şi standardele de viaţă au scăzut în toate statele europene, ca şi în Statele Unite ale Americii (cea mai mare putere a lumii s-a aflat de două ori în situaţia alarmantă de a nu-şi mai putea plăti datoriile, ceea ce a stărnit frisoane financiare în toată lumea), cei mai afectaţi fiind cei din pătura de mijloc şi cei cu venituri reduse, mai exact tocmai aceia care asigură cea mai importantă parte a consumului într-o economie. În plus, protestele de masă derulate ritmic în toată această perioadă (Grecia, Spania, Marea Britanie, Franţa, Bulgaria ş.a.) au clătinat şi chiar înlăturat de la putere numeroase guverne, mişcările sociale multiplicând instabilitatea indusă de recesiune.

După cum arată datele aceastei succinte prezentări a unor episoade ale istoriei economice, în toate timpurile şi în toate orânduirile, oamenii de rând au fost cei care au plătit şi preţul prosperităţii, ca şi pe cel al prăbuşirii. „La cinci ani de la începerea crizei financiare globale, contribuabilii pot fi forţaţi în continuare să achitte nota de plată a băncilor”, nota în 2012 postul american CNBC, sintetizând felul în care oamenii de rând plătesc întotdeauna „oalele sparte” ale disfuncţionalităţilor macroeconomice. Încă de la împăraţii romani încoace…

Roxana Istudor


După cum arată datele aceastei succinte prezentări a unor episoade ale istoriei economice, în toate timpurile şi în toate orânduirile, oamenii de rând au fost cei care au plătit şi preţul prosperităţii, ca şi pe cel al prăbuşirii.

 

135 de ani de relaţii diplomatice România-SUA

Reporter: editura July - 13 - 2015 Comments Off on 135 de ani de relaţii diplomatice România-SUA

În vara anului 1880, secretarul de stat al Statelor Unite W. M. Evarts consacra nivelul de reprezentare a Americii la Bucureşti la rangul de legaţie, numindu-l pe unul dintre cei mai străluciţi diplomaţi americani, Eugen Schuyler, agent diplomatic şi consul general. Apoi, în toamna aceluiaşi an, la Washington, a fost notificată recunoaşterea internaţională a independenţei României, de către trimisul special al principelui Carol, colonelul Sergiu Voinescu. Începea astfel prima misiune diplomatică a unui român în SUA.

Preşedintele SUA Richard Nixon la Muzeul Satului (Bucureşti, 1969)

Preşedintele SUA Richard Nixon la Muzeul Satului (Bucureşti, 1969)

O privire asupra istoricului relaţiilor dintre cele două ţări atestă faptul că din a doua parte a secolului al XIX-lea, tot mai mulţi români, atât din Regat, cât şi din Transilvania, au ales, unii dintre ei determinaţi de conjucturi politice dificile să emigreze în Statele Unite. Date fiind aceste realităţi, relaţia directă România-SUA a căpătat treptat noi valenţe, concretizate în contacte şi consultări permanente între conducătorii celor două ţări. Date fiind meandrele istoriei, legăturile au fost întrerupte în 1941, fiind reluate în 1946, la nivel de legaţie. Ulterior, deşi apartenenţa României la grupul statelor comuniste din estul Europei a dus la o răcire a legăturilor cu SUA, poate fi remarcat totuşi faptul că, mai ales anii 1960-1970, diplomaţii americani au urmărit cu consecvenţă „disidenţa” regimului lui Nicolae Ceauşescu, adoptând o nouă poziţie faţă de ţara noastră. Cu toate rezervele faţă de excesele regimului totalitar, este limpede că România a fost abordată dintr-o perspectivă oarecum diferită. Stau mărturie relaţiile bilaterale care au cunoscut o considerabilă dezvoltare, unul dintre evenimentele de o importanţă deosebită fiind vizita istorică a preşedintelui Richard Nixon la Bucureşti şi acordarea unui statut aparte României în cadrul politicii geostrategice americane în Europa Centrală şi de Sud-Est. „Primul ambasador american la Bucureşti, William Crawford, a înţeles că liderii României adoptau o poziţie independentă de Moscova. Observaţiile sale, transmise Departamentului de Stat, au generat o re-evaluare completă a politicii SUA cu privire la România şi au pus bazele relaţiei unice, dar complexe, pe care SUA şi România au menţinut-o în perioada războiului rece. Şi în timp de război, şi în timp de pace, în perioade de creştere şi în perioade de declin, americanii care au lucrat în România au simţit o puternică afinitate faţă de această ţară şi poporul său”, notează Mark Taplin, fost Însărcinat cu Afaceri american la Bucureşti.

Parteneriat strategic

Vizita preşedintelui Bill Clinton la Bucureşti (1997)

Vizita preşedintelui Bill Clinton la Bucureşti (1997)

Intrarea României, după 1989, în rândul statelor democratice a fost salutată cu căldură şi susţinută ferm de SUA. Stau mărturie vizitele oficiale efectuate la Bucureşti de preşedinţii Bill Clinton, în 1997 şi George W. Bush, în 2002, precum şi sprijinul american constant şi substanţial acordat pentru accederea şi intrarea României în NATO. O trecere în revistă a principalelor evenimente care marchează stadiul actual de dezvoltare a relaţiilor bilaterale dintre România şi SUA include momentul 1993, când România a redobândit „clauza naţiunii celei mai favorizate”; în 1996, Congresul SUA a aprobat permanentizarea clauzei; un an mai târziu, cu prilejul vizitei la Bucureşti a preşedintelui Bill Clinton, a fost lansat Parteneriatul Strategic Bilateral, în acelaşi an deschizându-se Biroul FBI în România. În anul 2002, cu prilejul reuniunii NATO la Praga, România a fost invitată să se alăture Alianţei Nord-Atlantice. Pentru a accentua momentul, preşedintele SUA George W. Bush ţinea la Bucureşti un discurs care consacra noua relaţie strategică dintre America şi România. Contactele bilaterale pe multiple planuri (politic, economic, cultural, militar) s-au intensificat considerabil, iar rolul strategic al României devenea unul „redefinit”. În 2003, autoritaţile americane au acordat României statutul de „economie de piaţă”, iar în anul 2005 s-a parafat Acordul privind activităţile forţelor Statelor Unite staţionate pe teritoriul României („Acordul de acces”), intrat în vigoare în 2006.

Preşedintele SUA, George W. Bush, la Bucureşti (2002)

Preşedintele SUA, George W. Bush, la Bucureşti (2002)

Aceste coordonate faste ale evoluţiei relaţiilor româno-americane au avut o relevanţă sporită cu ocazia aniversării, în 2010, a 130 de ani de relaţii bilaterale, când începeau negocierile privind cadrul juridic care reglementa amplasarea pe teritoriul României a unor componente ale sistemului american de apărare antirachetă. A fost momentul care a precedat adoptarea Declaraţiei Comune privind Parteneriatul Strategic pentru secolul XXI între România şi Statele Unite ale Americii, ceea ce confirma poziţia puternică a României de aliat al SUA, care plasează ţara noastră în cadrul managementului securităţii globale.

Aşadar, în 2015, la aniversarea a 135 de ani de relaţii bilaterale, parteneriatul SUA-România este mai strâns decât oricând. O atestă Departamentul de Stat american, care menţionează: „România este un partener strategic stabil al Statelor Unite în cadrul Alianţei Nord-Atlantice. Eforturile României de a promova cooperarea zonală în domenii ca apărarea, respectarea legii, energia, dezvoltarea economică şi protecţia mediului completează scopul SUA de a asigura stabilitatea în această zonă importantă şi sensibilă. Ţările noastre sunt legate totodată şi prin nenumăratele contacte personale şi de afaceri, precum şi de colaborarea în domeniul artei şi cel al educaţiei”.

Revista „Balcanii și Europa” din cadrul NIRO Investment Group se alătură prietenilor Statelor Unite ale Americii cu prilejul aniversării a 135 de ani de relaţii diplomatice dintre România și SUA. Apreciem pe deplin faptul că între țările noastre au existat relații diplomatice onorante, iar astăzi putem afirma că am devenit cu adevărat un aliat de nădejde al Statelor Unite.


  • Îmi amintesc limpede primirea călduroasă din partea poporului român” (Richard Nixon, preşedinte al SUA)
  • La Bucureşti, ploaia s-a oprit şi a apărut un curcubeu foarte clar. S-a întins pe cer până în spatele balconului care era luminat ca un memorial al libertăţii. A fost un moment uimitor, iar eu am şoptit: «Astăzi, Dumnezeu ne zâmbeşte»” (George Bush, preşedinte al SUA)
  • America ştie că destinul României este într-o Europă a păcii, democratică şi unitară, în care fiecare naţiune este liberă şi fiecare dintre naţiunile libere este un partener al Statelor Unite” (Bill Clinton, preşedinte al SUA)

 

Ziua Victoriei, Ziua Europei

Reporter: editura June - 17 - 2015 Comments Off on Ziua Victoriei, Ziua Europei

Zilele de 8 şi 9 mai 2015 au reunit europenii – cetăţeni şi guverne – sub semnul unei duble simbolistici: 70 de ani de la sfârşitul celui de-al doilea război mondial prin înfrângerea Germaniei naziste şi celebrarea Zilei Europei. Cu mai puţin ceremonial decât cu un an în urmă, de pildă, când la aniversarea a şapte decenii de la debarcarea Aliaţilor în Normandia participau numeroşi şefi de state, manifestările din acest an au avut un caracter preponderent naţional, din cauza conjucturii internaționale actuale.

Steagul victoriei pe clădirea Reichstag

Steagul victoriei pe clădirea Reichstag

Germania a semnat capitularea necondiţionată la 7 mai 1945, iar prevederile ei au intrat în vigoare la 8 mai. Actul de capitulare a fost semnat şi la sediul Statului Major al forţelor sovietice, iar încetarea focului a intrat în vigoare pe frontul sovietic la 9 mai. În acest fel, de şapte decenii, aliaţii occidentali marchează Ziua Victoriei în Europa în 8 mai, iar urmașa Uniunii Sovietice, Federația Rusă, sărbătorește pe 9 mai Ziua Victoriei împotriva fascismului, organizând în anul 2015 cea mai amplă paradă militară de până acum.

La şapte decenii de la încheierea unui dezastru global, Europa se prezintă în faţa lumii cu un proiect al păcii, Uniunea Europeană sărbătorind tot pe 9 mai Ziua Europei. Este de asemeni o zi a unei victorii, dar o cu totul altfel de victorie: una paşnică. Acest răstimp istoric a marcat evoluţia conştiinţei europene de la confruntare la convieţuire şi progres. Stau mărturie formele instituţionalizate prin care se exprimă statele europene în scena internaţională, care nu mai sunt militare, ci dedicate dezvoltării: de la Comunitatea Economică a Cărbunelui şi Oţelului, din 1950, până la Uniunea Europeană de azi.

Trăim zile în care Europa unită reprezintă o realitate socială, economică, geopolitică. Celebrarea pe 9 mai a Zilei Europei arată că în conştiinţa europeană generală, coeziunea se adânceşte, Uniunea Europeană de azi fiind un spaţiu tot mai coerent şi mai solidar, format din naţiuni distincte, dar unite prin multe interese şi idealuri comune.

70 de ani de la înfrângerea Germaniei naziste

Reporter: editura June - 17 - 2015 Comments Off on 70 de ani de la înfrângerea Germaniei naziste

Cea de-a 70-a aniversare a sfârşitului celui de-al doilea război mondial a reamintit lumii întregi că marea conflagraţie încheiată în 1945 a costat zeci de milioane de vieţi şi a generat o prăbuşire economică de proporţii planetare.

Parada militară de la Moscova, cea mai mare de până acum

Parada militară de la Moscova, cea mai mare de până acum

În anii ’50, milioane de refugiaţi erau pe drumuri, economia europeană se prăbuşise, 70% din infrastructura industrială a vechiului continent era distrusă. Învingătorii – coaliţia anti-germană din care făceau parte în principal URSS, SUA, Marea Britanie – şi învinşii (puterile Axei, conduse de Germania fascistă) încheiau una dintre cele mai sângeroase pagini ale istoriei omenirii

Ceremoniile aniversare din anul 2015 au debutat pe 7 mai, în oraşul polonez Gdansk, locul în care s-a tras primul foc de armă din al doilea război mondial. Apoi, pe 8 mai, dată cunoscută drept „VDay”, Ziua Victoriei, în alte mari capitale europene a fost punctat momentul aniversar. La Paris, preşedintele Franţei, François Hollande, a depus o coroană de flori la Mormântul Soldatului Necunoscut şi a participat, alături de secretarul de stat american John Kerry, la comemorările de la Arcul de Triumf. În Marea Britanie, regina Elisabeta a II-a s-a alăturat celor circa 1.000 de veterani de război la o slujbă în memoria victimelor din anii 1939-1945. La festivitatea de la Westminster Abbey au fost prezenţi şi reprezentanţi ai ţărilor care fac parte din Commonwealth şi care au luptat alături de britanici.

„VDay” a fost marcată şi peste ocean. Preşedintele Statelor Unite ale Americii a remarcat curajul unei generaţii care „efectiv a salvat lumea”, a adresat un apel la unitate aliaţilor europeni, iar în capitala Washington a avut loc un ceremonial desfăşurat la Memorialul „Al Doilea Război Mondial”, urmat de o demonstraţie aviatică.

Suverana Marii Britanii, Elisabeta a II-a, la slujba de comemorare

Suverana Marii Britanii, Elisabeta a II-a, la slujba de comemorare

Rusia a marcat 70 de ani de la încheierea celui de-al doilea război mondial cu o mare paradă militară, desfăşurată pe 9 mai în capitala Moscova, unde au defilat circa 16.000 de ostaşi ruşi (cărora li s-au alăturat trupe participante din mai multe țări, printre care Serbia, China, India, ș.a.). De consemnat că în Federaţia Rusă, ziua de 9 mai este sărbătorită ca „Ziua Victoriei în Marele Război pentru Apărarea Patriei”, actualul preşedinte Vladimir Putin preluând simbolul acestei zile pentru a le readuce aminte cetăţenilor ruşi de zilele de glorie de altădată. În acest context, Ziua Victoriei 2015 a fost un nou prilej de a reaminti poziţionarea Moscovei de partea învingătorilor din urmă cu 70 de ani şi de a etala forța și dezvoltarea actuală a țării, după cum a fost prezentată de președintele Putin. La manifestările din Moscova au participat numeroşi lideri politici, printre care: Ban Ki-moon, secretarul general al ONU, Xi Jinping, preşedintele Chinei, Abdel Fattah el-Sisi, preşedintele Egiptului, Pranab Mukherjee, preşedintele Indiei, Raul Castro, al Cubei, Nicolas Maduro, al Venezuelei, Ilham Aliyev, al Azerbaidjanului, precum și președinți ai unor state ce au făcut parte din componența fostei Uniuni Sovietice și care au participat la război. Uniunea Europeană a fost reprezentată de şeful delegaţiei UE în Rusia, Vygaudas Usackas. Semnificaţia zilei de 9 mai pentru soarta victoriei aliaţilor în 1945 a fost subliniată şi de secretarul de stat american John Kerry, care l-a felicitat, în cadrul unei convorbiri telefonice, pe omologul său rus Serghei Lavrov, accentuând „contribuţia imensă a poporului rus şi a altor popoare ale Uniunii Sovietice la înfrângerea fascismului”.

Secretarul de stat american John Kerry la ceremoniile de 8 mai, din Paris

Secretarul de stat american John Kerry la ceremoniile de 8 mai, din Paris

Germania, care, deşi a fost învinsă în cel de-al doilea război mondial, a reuşit să-şi regăsească locul în Europa şi în lume ca democraţie şi putere economică, sărbătorind pe 8 mai şapte decenii de la eliberarea de „obscurantismul nazist” a mulţumit aliaţilor occidentali, ca şi armatei sovietice: „Ei au pus capăt regimului de teroare naţional-socialistă cu preţul unor sacrificii inimaginabile”, a declarat preşedintele Bundestagului, Norbert Lammert, în cadrul unei sesiuni solemne a Parlamentului. De altfel, două demersuri ale Germaniei au purtat semnele reconcilerii istorice în zilele marcării celor 70 de ani de la încheierea celui de-al doilea război mondial. Este vorba despre prezenţa, în ziua de 7 mai, a şefului diplomaţiei germane, Frank-Walter Steinmeier, la ceremoniile organizate în fostul oraș-erou Stalingrad. Oficialul german a vizitat, împreună cu omologul său rus Serghei Lavrov, locurile unde s-a purtat sângeroasa bătălie şi a prezentat Rusiei scuze pentru suferinţele pe care trupele germane le-au provocat în acea confruntare. Apoi, pe 10 mai, a sosit la Moscova cancelarul german Angela Merkel, pentru a depune o coroană de flori la Monumentul Soldatului Necunoscut.

 

Pierderile României în cel de-al Doilea Război Mondial

Cancelarul german Angela Merkel la Mormântul Soldatului Necunoscut din Moscova

Cancelarul german Angela Merkel la Mormântul Soldatului Necunoscut din Moscova

Pierderile militare românești au fost de aproxiamtiv 300.000 de oameni. Totalul morților este de 93.326 (72.291 în timpul alianței cu Puterile Axei și 21.035 de partea aliaților): totalul dispăruților și prizonierilor este de 341.765 (283.322 în timpul alianței cu Puterile Axei și 58.443 de partea aliaților) numai 80.000 au supraviețuit captivității în Uniunea Sovietică. Sursele rusești menționează 54.600 de morți din cei 201.800 români prizonieri în Uniunea Sovietică.

Pierderile de civili sunt de 64.000 inclusiv 20.000 morți în timpul ocupației ruse a Basarabiei și Bucovinei din 1940-41 și genocidul populației rrome – 36.000 morți. Raidurile aliaților au provocat 7.693 de morți în rândul civililor.

Victimele Holocaustului evreiesc cuprind un total de 469.000 în 1939, din care 325.000 în Basarabia și Bucovina.

Redacţia a utilizat sursa „Wikipedia”. Posibil să existe şi alte evaluări.