NUMARUL
207-208
Din nefericire, din nou suntem martori ai modului incalificabil în care autoritățile ucrainene tratează minoritățile ...
Reputatul jurnalist și analist de politică externă Corneliu Vlad prezintă publicului un volum de rezonanță ...
Binecunoscutul critic literar și scriitor Eugen Uricaru, fost președinte al Uniunii Scriitorilor din România, este ...
Desigur, acțiunile sale, scrieri ori cuvântări, scrisori etc. i-au atras nemulțumirea administrațiilor, fiindu-i interzisă intrarea ...
Potenţialul ştiinţific al ţării noastre este construit de eminenţi oameni de ştiinţă din diferite domenii ...
profesionalism, reputație, patriotism Societatea românească de astăzi privește spre perioada dintre cele două Războaie Mondiale ca ...
Principiile statutului de neutralitate al unei țări au fost stabilite în secolele al XIX-lea și ...
Marea Neagră etalează încă una din fațetele ei de interes strategic cu mize regionale importante, ...
Susținător al unor proiecte de anvergură, solidar cu nevoile reale ale comunității în perioade dificile, ...
Cea mai importantă organizație internațională din lume, ONU, este direct implicată în eforturile de a ...
Destinul geopolitic al Mării Negre este unul paradoxal. Dacă în istoria modernă, timp de aproape ...
- înfruntarea titanilor La 3 noiembrie 2020, o lume întreagă va urmări alegerile prezidențiale din cea ...
În democrațiile avansate, politicienii reprezintă o elită a societății și se comportă ca atare. Astfel ...
  Ȋn sfârșit, după două „ture” de înaltă tensiune, am ales și noul nostru președinte, în ...
NIRO Investment Group a început lucrările de construcție pentru cel mai înalt hotel din România, ...
Niro Investment Group” – 20 de ani de implicare activă în societatea românească

Articole din categoria ‘În actualitate’

Articolul 5 din Tratatul NATO

Reporter: editura September - 10 - 2014 Comments Off on Articolul 5 din Tratatul NATO

1Evenimentele derulate după summitul de la Vilnius, de la sfârşitul anului trecut, şi până în prezent vor fi consemnate de istorie drept momente de referinţă pentru schimbarea cursului vieţii internaţionale. Miezul schimbării va fi, fără îndoială, Ucraina, denumită de un analist „marele elefant din colţul camerei”, care a precipitat întreaga situaţie, motivând necesitatea reevaluării întregului sistem de securitate europeană prins „în offsaid” de tupeul acţiunilor Rusiei. Întărirea flancului estic al NATO, concomitent cu reconsiderarea militară a situaţiei ţărilor membre ale Alianţei au devenit preocupări esenţiale. „Mutarea” Rusiei, prin anexarea Crimeei – folosindu-se de greşelile occidentului – a trezit şi a arătat fisurile, de acum vizibile, ale sistemului de securitate. Ceea ce era privit cu îngăduinţă s-a transformat în îngrijorarea ţărilor est-europene, care, după colapsul ucrainean, şi-au aţintit preocuparea către ce va face NATO. Până la sfârşitul anului trecut, cancelariile Europei nu vedeau posibilitatea ca Alianţa să se confrunte în viitorul previzibil cu o forţă asemănătoare cu cea sovietică din timpul războiului rece. Dar a urmat ce a urmat şi totul a devenit posibil.

Occidentul s-a întors, forţat de împrejurări, la prevederile Articolului 5 al Tratatului NATO, care oferă dreptul la apărare colectivă, dată din cel al auto- apărării, stipulate şi reglementate de Articolul 51 al Cartei Naţiunilor Unite. În faţa acestei stări de lucruri, administraţia americană a realizat că este timpul unor acţiuni de întărire a încrederii în Alianţă a ţărilor aflate în prima linie în faţa Rusiei dezlănţuite. Desantul preşedintelui Obama în Europa a venit într-un context în care bătrânul continent intrase într-o fază de nedumerire în faţa atitudinii preşedintelui Putin la Soci, care nu mai lăsa loc pentru dialog.

NATO 2013Mesajul preşedintelui american la aniversările de la Varşovia şi Normandia a fost obligat de situaţie să fie clar, pentru că Articolul 5 este expresia unui mecanism politic prin care SUA îşi „legimitează implicarea permanentă în problemele de apărare a aliaţilor”. În acest context, preşedintele american a respins distincţia făcută între membri vechi şi noi ai Alianţei, subliniind că pentru Washington „există doar membri NATO”. Istoric, articolul a mai fost invocat o singură dată în favoarea celui mai puternic membru al Alianţei, SUA, în urma atentatelor din 11 septembrie 2001. Ca o ironie a istoriei, securitatea militară a Statelor Unite, împletită din Pacific până la Marea Neagră, a trebuit să se supună unei lumi din ce în ce mai complexe şi mai dificil de controlat. În fond, esenţa mesajelor înaltului oficial american s-a dorit a fi garanţia credibilităţii apărării colective stipulată de Articol 5, sau altfel spus, un angajament de respectare a inimii tratatului fondator al NATO.

Ce înseamnă de fapt credibilitatea NATO? Un sistem de descurajare credibil construit de SUA şi de statele membre, capabil să lichideze o agresiune. În această definire se ascunde, însă, o precizare – dipolmatic exprimată – şi anume, în spatele articolului 5 nu stau numai americanii, ci toate statele membre, altfel totul ar fi o construcţie iluzorie şi periculosă pentru securitatea Europei. Mai mult decât atât, în Articolul 5 – după cum spunea un analist militar – o serie de aspecte sunt „eclipsate” de frumuseţea unei vechi dar faimoase lozinci euroatlantice: „unul pentru toţi şi toţi pentru unul”, care se încadrează (chiar dacă nu place) în jurisdicţia Talionului.

Situaţia actuală – dacă există curajul de a fi acceptată – este foarte serioasă, pentru că trebuie refăcut un sistem de securitate care a construit o doctrină cu un sistem de previzibialitate cu o necunoscută deloc de neglijat, Rusia. Iar printre numeroasele probleme ale rolului NATO în asigurarea securităţii lumii democratice este, fără îndoială, şi modalitatea de răspuns la orice posibilă agresiune din afară. Aceasta motivare este strict legată de complexul de factori geopolitici care permit reactivarea Articolului 5, dar şi de posibilitatea realizării unor amendamente privind aplicarea sau nu a acestui important articol. Un reputat analist aprecia că „se poate găsi un artificiu tehnic pentru evitarea obligaţiei de a interveni military, dar NATO ar deveni Consiliul Europei, OSCE, sau altceva dar nu NATO, cel din 1949”. Sărăcirea Articolul 5 ar goli Tratatul de esenţă, de rostul de a exista într-o lume care ne-a demonstrat astăzi că totul este posibil. NATO şi-a construit infrastructura de apărare colectivă în occident, de unde a şi acţionat în cazul conflictelor regionale. Situaţia din Ucraina a schimbat puţin, dar esenţial, substanţa termenilor de securitate regională şi continentală, astfel că NATO a simţit, în timpul şi după evenimente, că este necesară revederea conceptului privind Complexul Regional de Securitate care nu se mai poate încadra nici în perspectiva neorealistă nici în cea globalistă, posibile la finalul războiului rece. Dacă în timpul procesului de integrare economică europeană se vorbea de o Europă cu două viteze, cu cetăţeni „de mâna a doua“, în cazul sistemului de securitate cu acoperire a flancului de est situaţia este mai complicată şi mai urgentă. Acum sunt în joc forţa şi credibilitatea NATO. Una din greşelile vizibile după anexarea Crimeei a fost aceea a menţinerii unui mit care considera Rusia o „docilă ascultătoare a poveţelor occidentale” în capitalul şi sprijinul unei Europe unite şi mari. S-a crezut că un anumit compromis, oferit tacit Rusiei, prin „regimul temporar şi accidental” al prezenţei trupelor NATO pe teritoriul noilor state membre „ar fi suficient pentru potolirea unor posibile pofte” de extindere. Altfel spus, NATO şi-a construit constrângeri care au împiedicat deplasarea infrastructurii spre est, mizând pe un comportament liniştit al Rusiei. Din păcate, nici varianta autorilor teoriei compexului regional de securitate (Barry Buzan şi Ole Waever) nu mai este de actualitate, pentru că Europa de sud-est nu mai poate juca rolul unui sub-complex de securitate al UE. Situaţia actuală a dezvăluit o altă stare, pentru care NATO nu a avut şi nici nu a prevăzut mijloace de contracarare. În această conjuctură, noii aliaţi au resimţit nevoia unor garanţii suplimentare la Articolul 5, prin amplasarea scutulului american antirachetă pe teritoriul naţional. Această opţiune a reprezentat, de fapt, o reasigurare strategică, pentru că întregul teritoriu sud-est european s-a trezit, după evoluţiile din Ucraina, fără garanţii de securitate, cu posibilitatea unor noi anexări ruseşti, şi asta pentru că bazele NATO (din timpul războiului rece) erau rămase la timpul vechilor confruntări cu Uniunea Sovietică. Nu a fost un secret că Balcanii şi întreaga Europă periferică aveau nevoie de un pivot de anvergură al NATO pe flancul estic. Miliardul de dolari anunţat de preşedintele Obama la Varşovia, pentru restructurarea apărării Europei, era necesar, dar nu suficient pentru ca pivotul de catifea să devină impulsul pentru protejarea noii Europe. Drama Balcanilor de la sfârşitul secolului trecut a lăsat lecţii suficiente (din păcate), dar a atras o serie de întrebări după anexarea Crimeei, în esenţă, după cum se exprima generalul James E. Cartwright: NATO are capacitatea de a face faţă unui scenariu care implică utilizarea forţei militare, dar are oare şi voinţa de a lua măsurile necesare? Asta este întrebarea la care se uită astăzi Rusia”. Constatarea vizează direct „mercantilismul şi motivaţiile decidenţilor din lumea Occidentală”, şi asta în condiţiile în care mulţi se întreabă: cum să ai încredere în garanţiile lor de securitate, în forţele lor de reacţie rapidă şi în interpretarea lor asupra Articolului 5? Eşecul NATO în problema construcţiei flancului de est a îngreunat mult situaţia Ucrainei, oferind Rusiei posibilitatea să-şi continue planurile de a menţine la distanţă forţele Alianţei şi implicit haosul din ţara vecină. Toate promisiunile secretarului general NATO din timpul vizitei în Ucraina, rămân încă promisiuni în faţa Europei, care acceptă cu greu cugetarea preşedintelui Estoniei: „Ne-am întors la starea de natură hobbesiană. Perioada de pace, iubire şi Woodstock a luat sfărşit (…) astăzi în Anul Domnului 2014”. Din păcate, este greu de acceptat această realitate, dar.. acesta este adevărul!

Vasile Leca

Înarmări

Reporter: editura July - 19 - 2014 Comments Off on Înarmări

Costul securităţii

Lumea cheltuieşte în prezent aproape trei procente din Produsul Brut la nivel mondial pentru înarmare; mai exact, peste 1,8 trilioane de dolari. Dacă luăm în calcul faptul că agricultura planetei contribuie cu doar 20 la sută la acelaşi Produs, avem o imagine clară şi alarmantă a ponderii cheltuielilor cu armele – deci, cu distrugerea – în tabloul general al contemporenaităţii.

O privire de ansamblu…

SUA îşi „adjudecă“ circa jumătate din cheltuielile mondiale pentru înarmare

SUA îşi „adjudecă“ circa jumătate din cheltuielile mondiale pentru înarmare

Neatinsă de vreo criză, gigantică prin sumele alocate de guverne (unele dintre ele luând pur şi simplu de la gura populaţiei pentru tancuri şi puşti), înarmarea continuă nestingherită, în toată lumea. Este „justificată” de guverne prin argumente de ordin geopolitic: se invocă apărarea în faţa potenţialilor inamici, protejarea intereselor comune din interiorul blocurilor militare, se vorbeşte despre susţinerea intereselor naţionale sau promovarea (dacă nu de-a dreptul implementarea prin acţiuni militare) a unui anumit tip de orânduire. De regulă, în spatele tuturor acestor declaraţii se află eterna competiţie pentru resurse şi poziţie dominantă în ierarhia mondială, la care se adaugă calculele schimbării polilor de putere. Pe de altă parte, aceste mişcări – concretizate sau nu în agresiuni – antrenează „răspunsul” din partea statelor care se consideră ameninţate şi care nu găsesc altă soluţie decât de a acorda prioritate cheltuielilor pentru înarmare. Istoria lumii este plină de efectele acestei „curse a morţii”, pentru continuarea căreia s-au găsit mai mereu cuvintele potrivite. Pot fi date ca exemplu tensiunile militare dintre Rusia şi Ucraina– după anexarea Crimeii şi prelungirea a ceea ce mulţi văd ca fiind un război civil în Ucraina, urmate de cerinţa expresă a NATO ca ţările din Organizaţie (în primul rând cele europene) să-şi majoreze cheltuielile în domeniul militar. „NATO trebuie să deţină capacităţi reale pentru asigurarea puterii de apărare. Securitatea este fundamentul bunăstării noastre”, arată secretarul general Anders Fogh Rasmussen. În acelaşi context, prezent în Europa la începutul lunii iunie, preşedintele american Barack Obama a propus, pe drept, alocarea unei sume de până la un miliard de dolari pentru desfăşurarea de noi forţe americane – terestre, navale şi aeriene – în Europa de Est. Din aceeaşi necesitate: securitatea.

China şi-a sporit alocările militare cu 170% într-un deceniu

China şi-a sporit alocările militare cu 170% într-un deceniu

Indiferent că vorbim despre ameninţare, agresiune directă sau reacţie (de prevenţie sau de ripostă), înarmarea braţului unui stat angrenează majoritatea palierelor unei societăţi. Înarmarea reuneşte interese politice, economice şi comerciale majore, aduce profituri imense, înglobează resurse semnificative şi unele dintre cele mai strălucite minţi în domeniile cercetării avansate. Ca urmare, înarmarea este „răsfăţata” alocărilor bugetare în mare parte a lumii. Astfel, în timp ce bugetele sunt reduse mai peste tot, iar austeritatea a devenit mod de viaţă şi politică şi economică, în mare parte din lume, cheltuielile militare rămân „remarcabil de constante”, după cum apreciază „The Guardian”: cu 23 de ani în urmă, ţările lumii alocau 1.500 de miliarde de dolari acestui sector, pentru ca în 2012 să se cheltuie peste 1.800 miliarde de dolari pentru înarmare, arată „Institutul Internaţional de Cercetare pentru Pace din Stockholm” (SIPRI). Giganţii mondiali se întrec în a aloca sume consistente armatei şi armamentului – bugetul SUA pentru forţele sale armate a fost de 682 miliarde de dolari în 2012, China a cheltuit circa 166 miliarde de dolari (creştere cu peste 170% din anul 2002), Rusia a alocat peste 90 miliarde de dolari (spor mai mare de 100% în ultimul deceniu), Marea Britanie (şi-a sporit alocările cu aproape o treime în ultimii ani) şi Franţa câte aproximativ 60 miliarde de dolari, la fel ca Japonia. Germania figurează şi ea în acest top, cu peste 45 miliarde de dolari. Exemplul „celor mari” nu rămâne fără ecou: pe locuri fruntaşe la alocările pentru armament figurează şi Kuwait, Oman sau Arabia Saudită, cu sume impresionante, de miliarde de dolari, între 11 şi 15 procente din PIB destinate apărării (de notat că investiţiile militare ale Asiei le-au depăşit pe cele ale Europei încă din 2012!). Până şi Eritreea, ţară africană în care sărăcia este la ordinea zilei, iar venitul pe cap de locuitor este sub cel al zonei sub-sahariene, a direcţionat nu mai puţin de 22,6% din PIB către înarmare, fiind pe primul loc într-un trist clasament în domeniu al perioadei 1988-2011 .

Forţele armate indiene primesc zeci de miliarde de dolari de la buget

Forţele armate indiene primesc zeci de miliarde de dolari de la buget

Cât priveşte Europa de Est, spre securizarea căreia se îndreaptă ochii întregii lumi odată cu conflictul ruso-ucrainean, este adevărat că unele dintre state au răspuns crizei economice prin reducerea bugetelor militare, dar asta nu înseamnă că înarmarea a ieşit din prim-planul alocărilor bugetare – ambiţii pentru înarmare există şi aici. Astfel, Polonia a anunţat, prin vocea ministrului de Externe, Radoslaw Sikorski, că va cheltui suma 3,6 miliarde de euro în următorii ani pentru modernizarea armatei: „Este prioritatea noastră pentru deceniul viitor. Ne vom procura rachete, elicoptere, vehicule blindate, submarine şi drone”. La rândul ei, Croaţia a direcţionat către înarmare 4,6% din PIB, Cipru tot în jur de patru procente, Turcia peste 18 miliarde de dolari, Grecia sau Serbia figurând şi ele cu sume importante. În cazul României, bugetul apărării, de 2,164 miliarde de dolari în 2012, a reprezentat 1,3% din PIB-ul ţării. Acestea sunt cele mai mici alocări din ultimele decenii – educaţia, de pildă, a primit în ultimii ani peste dublul acestei cifre. Recentul apel al NATO de sporire a cheltuielilor militare determină şi România să crească aceste alocări (până la 2% din PIB). La coada clasamentului acestei părţi a Europei se află R. Moldova, ale cărei cheltuieli militare se situează în jurul sumei de 20 milioane de dolari. Dar în condiţiile în care această ţară este în imediata apropiere a focarului Rusia-Ucraina, având şi probleme cu separatismul transnistrean este nevoită să facă din înarmare o prioritate.

Deşeurile radioactive, pericol major pentru mediu

Deşeurile radioactive, pericol major pentru mediu

Nu este doar cazul Europei. Arsenalul militar rămâne un criteriu de „selecţie” în ierarhia mondială a puterii, astfel încât înarmarea a devenit „contagioasă”. De exemplu, avansul Chinei în domeniu a generat reacţiile Indiei şi Vietnamului, care au început şi ele să aloce zeci de miliarde de dolari pentru arme şi armatele proprii – cea dintâi pentru că se doreşte o mare putere, cea de-a doua invocând vecinătatea potenţial ameninţătoare a unor asemenea giganţi…

Ce dimensiuni are, în aceste condiţii, inechitatea de alocări dintre înarmare şi dezvoltare? Din nou, cifrele vorbesc de la sine. Datele SIPRI arată că Uniunea Europeană a alocat înarmării în 2012 puţin peste 274 miliarde de dolari. Pentru comparaţie, menţionăm că, de pildă, fondurile comunitare de dezvoltare alocate tuturor membrilor UE în şapte ani reprezintă echivalentul a circa 470 miliarde de dolari. Aşa cum arătam, odată cu turbulenţele create între Rusia şi Ucraina, Europa se va vedea nevoită să aloce înarmării încă şi mai mulţi bani, chiar dacă creşterea sa economică suferă. Discrepanţele apar în toată dimensiunea lor şi din exemplul Canadei, care a direcţionat către apărare, în 2012, peste 22 miliarde de dolari, fiind între primele 15 state ale lumii din această perspectivă, dar culturii din această ţară i-au fost alocaţi, în 2010, doar 4.16 miliarde de dolari…

O ultimă generaţie de tancuri ruseşti

O ultimă generaţie de tancuri ruseşti

Cifrele pe care le-am citat se dovedesc enorme şi dacă le raportăm la ce alocă marile puteri pentru efortul mondial dedicat eradicării foametei sau ajutorului umanitar, deci unor cauze ale întregii umanităţi. În condiţiile în care marile puteri dislocă procente bune din PIB pentru înarmare, ajutorului pentru dezvoltarea lumii i s-au promis abia 0,7% din partea fiecărui gigant economic (în patru decenii, bogaţii lumii nu au atins aproape niciodată această ţintă). Dacă ne referim şi la eradicarea mondială a foametei, ONU estima, în cadrul unui summit din 2009, că ar fi suficienţi 30-40 miliarde de dolari pe an pentru a şterge de pe faţa planetei această ruşine. Dar suma s-a dovedit peste puterile unei lumi care cheltuieşte aproape două trilioane de dolari pentru înarmare, astfel încât un miliard de semeni ai noştri continuă să sufere de foame.

Statele nu se mai pot imagina fără arsenalele lor militare. Şi toate acestea în pofida nenumăratelor urmări nefaste ale cursei nesfârşite a înarmării mondiale: marea risipă de resurse naturale, umane şi financiare, deturnarea unei părţi importante din potenţialul tehnico-ştiinţific de la folosirea lui pentru progres, poluarea mediului înconjurător, frânarea creşterii economice, sacrificarea unor enorme posibilităţi de soluţionare a problemelor sociale, puternice presiuni inflaţioniste, obstacole în calea cooperării internaţionale.

Nu putem încheia această trecere în revistă fără să punctăm efectul cel mai dramatic al înarmărilor: pierderile umane. Pe termen scurt, vorbim despre moarte, traume, răniţi, deportări, malnutriţie, epidemii. Pe termen lung, despre faptul că deturnarea unor sume colosale către arme şi armate privează statele de dezvoltare şi, în acest fel, îi privează pe cetăţenii lor de viitor.

Roxana Istudor

9 Mai, o sărbătoare a întregii Europe

Reporter: editura June - 17 - 2012 Comments Off on 9 Mai, o sărbătoare a întregii Europe

Înţelesul noţiunii de Europa, ca realitate geopolitică, adică spaţiu al planetei de mare dinamism şi înnoire sub semnul democraţiei şi prosperităţii, dar şi focar a două războaie mondiale, se regăseşte în semnificaţia festivă atribuită zilei de 9 Mai, mai precis în îmbogăţirea mesajului transmis de sărbătoarea europeană de la această dată. Iniţial a fost instituită, în 1945, ca Zi a Victoriei în cel de-al doilea război mondial împotriva Germaniei naziste. În Federaţia Rusă şi în republicile fostei URSS este sărbatorită, în continuare, drept „Ziua Victoriei în Marele Război pentru Apărarea Patriei”.

În conştiinţa generală, 9 Mai marchează tot mai pregnant constructul Europei Unite, ca Zi a Europei. Şi ea o sărbătoare a victoriei, dar a unei victorii paşnice şi benefice. Căci Europa este astăzi gândită ca un vast areal al conlucrării statelor şi naţiunilor continentului în interes general, ca un imperiu „sui generis” care nu cucereşte şi nu se extinde prin foc şi sabie, ci trebuie el „cucerit”, prin propriile lor performanţe, de statele ce împărtăşesc valorile consacrate europene şi doresc să intre în familia general europeană.

Traseul de la 9 Mai ca Zi a Victoriei, la 9 Mai că Zi a Europei marchează evoluţia conştiinţei europene de la logică antagonismelor şi a confruntării la cea a convieţuirii şi conlucrării între naţiunile continentului. Acest demers îşi găseşte materializarea, de peste şase decenii, în forme instituţionalizate tot mai complexe, de la Comunitatea Economică a Cărbunelui şi Oţelului, trecând prin Piaţa Comună şi Comunitatea Economică Europeană, până la Uniunea Europeană de sub ochii noştri, iar, în viitor, pentru unii, sub forma unor State Unite ale Europei, pentru alţii, cei mai mulţi, o Europă Unită care, indiferent de denumirea pe care o va purta, va fi un areal tot mai coerent şi mai solidar de naţiuni distincte, dar unite prin tot mai multe interese comune.

Uniunea Europeană a parcurs un drum lung şi plin de sfidări pentru a atinge actualul nivel de acţiune şi proiecţie la nivel general european, dar este încă departe de a reprezenta o construcţie ideală. Criza în desfăşurare pune la mari încercări soliditatea şi viabilitatea resorturilor europene şi solicită intens bunăvoinţa şi bunele intenţii ale statelor membre de a înfrunta şi depăşi împreună dificultăţile momentului. Dificultăţi care, în momente critice ale devenirii europene, au generat nu o dată neîncredere, rezervă, stagnare sau recul în relatile intraeuropene, aşa cum este acum decizia Franţei şi Olandei de a ridica obstacole în calea liberei circulaţii a cetăţenilor în Europa comunitară. Uniunea Europeană se confruntă astăzi şi cu sfidări la nivel naţional ale statelor membre, şi la nivel intracomunitar, dar şi în dinamica raporturilor sale cu alte state sau zone ale lumii. Relaţiile Vechiului Continent cu centri de putere dintre cei mai diferiţi, cum sunt Rusia sau Turcia, dar şi China sau Statele Unite, lumea musulmană sau ţările emergente de pe alte continente, îşi aşteaptă încă formularea paradigmelor de funcţionare în acest secol numit, oarecum exclusivist, al Asiei. Un secol, însă, în care Europa nu se poate resemna cu consolarea de a rămâne doar un simplu spectator sau doar o locaţie de superb muzeu al omenirii.

Europa de după războiul rece nu mai este una divizată în blocuri politico-militare şi economice ostile, dar nici o Europă integrală, care să înglobeze toate statele continentului, inclusiv Rusia şi celelalte state postsovietice din Europa, statele din Balcanii de Vest, Turcia. Extinderea pe orizontală, în perspectivă, a construcţiei europene îşi are pandant şi în aprofundarea, pe verticală, a integrării, care trebuie să armonizeze în interes general lucrarea comună a statelor membre.

Prin actuala criză, ce se manifestă, de altfel, la nivel global, dar mai ales după această criză, este de aşteptat şi este necesar ca Europa să încerce un edificator moment al adevărului, care îi va îngădui să abandoneze şi euforiile, şi deziluziile trecutului apropiat, căci numai în acest fel va putea pune în operă o sinergie benefică, de natură să răspundă aşteptărilor tuturor, fie ei euroentuziaşti sau eurorealişti.

Corneliu Vlad