NUMARUL
207-208
Din nefericire, din nou suntem martori ai modului incalificabil în care autoritățile ucrainene tratează minoritățile ...
Reputatul jurnalist și analist de politică externă Corneliu Vlad prezintă publicului un volum de rezonanță ...
Binecunoscutul critic literar și scriitor Eugen Uricaru, fost președinte al Uniunii Scriitorilor din România, este ...
Desigur, acțiunile sale, scrieri ori cuvântări, scrisori etc. i-au atras nemulțumirea administrațiilor, fiindu-i interzisă intrarea ...
Potenţialul ştiinţific al ţării noastre este construit de eminenţi oameni de ştiinţă din diferite domenii ...
profesionalism, reputație, patriotism Societatea românească de astăzi privește spre perioada dintre cele două Războaie Mondiale ca ...
Principiile statutului de neutralitate al unei țări au fost stabilite în secolele al XIX-lea și ...
Marea Neagră etalează încă una din fațetele ei de interes strategic cu mize regionale importante, ...
Susținător al unor proiecte de anvergură, solidar cu nevoile reale ale comunității în perioade dificile, ...
Cea mai importantă organizație internațională din lume, ONU, este direct implicată în eforturile de a ...
Destinul geopolitic al Mării Negre este unul paradoxal. Dacă în istoria modernă, timp de aproape ...
- înfruntarea titanilor La 3 noiembrie 2020, o lume întreagă va urmări alegerile prezidențiale din cea ...
În democrațiile avansate, politicienii reprezintă o elită a societății și se comportă ca atare. Astfel ...
  Ȋn sfârșit, după două „ture” de înaltă tensiune, am ales și noul nostru președinte, în ...
NIRO Investment Group a început lucrările de construcție pentru cel mai înalt hotel din România, ...
Niro Investment Group” – 20 de ani de implicare activă în societatea românească

Articole din categoria ‘Focus’

Controlul armelor nucleare, poveste fără sfârșit…

Reporter: editura August - 9 - 2020 Comments Off on Controlul armelor nucleare, poveste fără sfârșit…
Potrivit celebrului „ceas al sfârșitului” – numărătoare simbolică a clipelor care despart omenirea de un dezastru nuclear, în funcție de arsenalele existente și de gradul de control al armamentului de acest tip – ne aflăm la o distanță de 100 de secunde de un astfel de dezastru, acesta reprezentând cel mai scurt răstimp rămas de la testarea primelor bombe cu hidrogen de către SUA și fosta URSS. 

Arsenalul nuclear al SUA, cel mai mare din lume

Evoluțiile din ultimele decenii și cursa strânsă dintre marile puteri ale lumii par să grăbească acest deznodământ. În ecuație intră și eșecurile în a se ajunge la acorduri care să limiteze acest tip de armament sau, dacă acest tratate există, denunțarea sau chiar nerespectarea lor de către semnatari.


Astfel, în anul 2018, SUA anunțau retragerea din acordul nuclear cu Iranul, gest care avea printre consecințe punerea partenerilor europeni în fața unui plus de dificultăți pentru a menține în vigoare acest document. A urmat, în luna august 2019, ieșirea celor două mari puteri militare ale lumii din Tratatul privind Forțele Nucleare cu Rază Medie de Acțiune. La scurt timp, ambele părți au trecut la investiții masive pe această direcție, sistemele de rachete tot mai avansate fiind lansate cu regularitate. Recent, anunțul Administrației americane de retragere din Pactul „Open Skies”, care permite zboruri prin care statele semnatare își pot supraveghea reciproc arsenalele militare, face ca procesul internațional prin care este realizat controlul armamentului să devină și mai complicat. Washingtonul a acuzat în repetate rânduri faptul că Rusia nu respectă termenii înțelegerii, interzice survolarea unor regiuni strategice sau a unor exerciții militare, utilizând în schimb reglementările documentului pentru a strânge informații despre infrastructura americană. La rândul său, recent, Georgia a lansat aceleași semnale de alarmă vizavi de faptul că Moscova nu respectă reglementările tratatului semnat și, în plus, folosește documentul ca armă politică, „pentru a legitimiza ocuparea ilegală a unor teritorii ale Georgiei”, se arată într-un comunicat al Ministerului georgian de Externe, de la sfârșitul lunii mai a.c.

Georgia acuză Rusia că nu respectă prevederile Tratatului „Open Skies”

În același timp, situația Tratatului START, între SUA și Rusia, care limitează numărul de focoase nucleare, este incertă; reglementările documentului își pierd valabilitatea începând cu anul 2021. Răstimpul rămas pentru reînnoirea Tratatului este destul de scurt, abia din luna iunie a acestui an reîncepând discuțiile între cele două părți pentru prelungirea prevederilor cu încă cinci ani. Dar semnele nu sunt încurajatoare: Kremlinul a aprobat recent un document strategic prin care se arată că armele desfășurate în spațiul cosmic, prioritate a Administrației Trump, devin „una dintre principalele amenințări la adresa Federației Ruse”. Așadar, tensiunile dintre cele două mari puteri nucleare și atitudinea față de controlul armelor de acest tip nu par să fie pe trendul pe care și l-ar dori pacifiștii.


În tot acest tablou general, ascensiunea unora dintre statele Asiei pune o nouă presiune pe echilibrul militar mondial. Pentru a se încheia tratate de control al armelor cu state ca India sau China, de pildă, este nevoie de ani de negocieri, uneori decenii până pot fi puse în practică. Deși președintele Franței, Emmanuel Macron, a făcut un apel pentru realizarea fără întârziere a unei „agende internaționale” pe această temă, nu s-a făcut aproape nimic în ultimul an pentru a se avansa spre un adevărat control al armelor nucleare. 

În paralel, în anul 2019, statele nucleare au cheltuit o sumă record pentru arsenalele lor – 73 miliarde de dolari, cu aproape zece procente mai mult decât în anul precedent, arată datele Raportului prezentat de Campania Internaţională pentru Abolirea Armelor Nucleare, grup de organizaţii laureat al Premiului Nobel pentru Pace. SUA se află în fruntea alocărilor, cu aproape jumătate din această sumă. „Cifrele publicate pentru toate statele nu includ costurile umanitare masive şi tributul de mediu rămase moştenire de pe urma testelor şi producţiei de arme nucleare”, punctează Alicia Sanders-Zakre, autoare a documentului. 

În tot acest timp, acordurile și tratatele care să controleze uriașul arsenal distructiv pe care l-au acumulat statele nucleare sunt abandonate sau se lasă așteptate… 

Roxana Istudor
 
 

Responsabilizare prin lege a companiilor europene

Reporter: editura June - 24 - 2020 Comments Off on Responsabilizare prin lege a companiilor europene
Comisia Europeană a creionat un viitor plan care va schimba regulile pe relația dintre drepturile omului – responsabilitatea corporațiilor – piața muncii, din perspectiva sustenabilității activității companiilor din interiorul blocului comunitar.

Comisarul european pentru Justiție, Didier Reynders, a anunțat că în anul 2021 vor fi introduse noi reglementări care să vizeze activitatea companiilor, din perspectiva normelor Green Deal, iar acestea vor viza automat și piața muncii. Inițiativa conducerii Uniunii, lansată în dezbatere publică, va fi transformată în lege în primul trimestru al anului viitor și vizează adaptarea activității companiilor și toate modificările necesare în relațiile de muncă pentru atingerea țintei de diminuare a emisiilor de carbon pe care o vizează Uniunea Europeană. 

Concret, companiilor care funcționează pe teritoriul comunitar li se va cere să identifice și să prevină eventualele abuzuri, să mijlocească toate conflictele și să nu ascundă niciun caz de încălcare a normelor de mediu pe lanțul producție – distribuție. Noua legislație va solicita, totodată, în mod expres corporațiilor să deruleze controale sistematice pe toate lanțurile care privesc producția proprie, astfel încât să poată demonstra că activitatea economică pe care o desfășoară nu presupune riscuri pentru lucrători, nu afectează drepturile omului și nu prezintă un pericol nici pentru investitori și consumatori, nici pentru comunitățile în care funcționează. De asemenea, Reynders a punctat faptul că viitoarele reglementări, inspirate dintr-o lege similară care este aplicată în Franța, vor asigura și acces la compensații pentru eventuale victime ale acestor tipuri de abuzuri, precum și mecanisme ferme de punere în aplicare și de sancționare.

Noul set de reguli este considerat o victorie a presiunilor pe care le-au făcut, de-a lungul timpului, unele organizații non-guvernamentale, cărora li s-au alăturat mai mulți europarlamentari. Aceste insistențe au drept argument faptul că, potrivit unui studiu publicat de Uniunea Europeană, doar una din trei companii care operează pe teritoriul comunitar ia din proprie inițiativă toate măsurile pentru a se ridica la standardele cerute de UE, chiar dacă implementarea acestora nu presupune costuri suplimentare. În schimb, potrivit datelor aceluiași studiu, citat de „euractiv.com”, aproape jumătate dintre companiile majore din UE au fost acuzate de încălcări ale drepturilor omului și, deși atitudinea multora s-a schimbat, liderii UE preferă să reglementeze toate măsurile necesare. De altfel, perioada de pandemie a relevat faptul că Uniunea Europeană depinde în proporție foarte mare de produse care provin din locuri în care munca este percepută și folosită ca o sclavie. „Acest tip de legislație va crea cadrul necesar pentru ca orice răspunsuri la crize viitoare să nu genereze riscuri poentru oameni planetă și societate”, consideră Rachel Owens, șef al Biroului Uniunii Europene pentru „Global Witness”.

Demn de menționat este faptul că noua poziție, mai fermă, a UE legată de obligativitatea respectării anumitor reguli de către companii are un sprijin consistent din partea Germaniei, stat care preia Președinția rotativă a Consiliului European de la 1 iulie a.c. 

„Prâslea” în cel de-Al Doilea Război Mondial

Reporter: editura March - 27 - 2017 Comments Off on „Prâslea” în cel de-Al Doilea Război Mondial

Deși nu făceau parte dintre marile puteri militare implicate în cel de-Al Doilea Război Mondial, unele state ale lumii au făcut gesturi care au contat semnificativ în ecuația conflagrației. 

 
 

Elveția și-a apărat neutralitatea… cu arma în mână

Considerată oficial un nucleu de neutralitate, Elveția nu a fost atât de… neutră. În efortul de a-și menține teritoriul neinvadat, a fost nevoită să doboare 11 avioane germane care au intrat în spațiul aerian elvețian în drum spre Franța. Germania a amenințat cu represalii, dar elvețienii s-au ținut tari pe poziție și au rămas o insulă de stabilitate în mijlocul vâltorii mondiale care a înconjurat-o din toate părțile. 

Primul om care decriptat celebrul cod german „Enigma” și a contribuit masiv la victoria Aliaților nu a fost în realitate Alan Turing, ci Marian Rejewski, din Polonia. Țara sa lucra la spargerea acestui cod cu șapte ani înainte de izbucnirea războiului. Germanii au descoperit acest lucru, iar după invazie, polonezii au transmis pe ascuns tot ceea ce lucraseră spre Marea Britanie, unde, după cum se știe, formula nouă a codului a fost decriptată. De altfel, istoriografia menționează că acest eveniment care a schimbat soarta războiului nu ar fi fost posibil fără munca lui Rejewski. 

Silită de pretențiile teritoriale ale fostei URSS să intre în război în 1939, Finlanda s-a văzut invadată de masive forțe sovietice care cereau controlul asupra unor insule finlandeze. Peste 1 milion de militari au început să mărșăluiască pe teritoriul Finlandei, stat care avea o armată restrânsă, care la prima vedere nu putea ține piept colosului de la est. Când ajutorul britanic și francez nu a venit, finlandezii s-au mobilizat eroic și au izbutit să distrugă peste o treime din forța uriașă care îi cotropise. În final, țara a pierdut ceva teritoriu, dar mult mai puțin decât s-ar fi putut estima.  

Deși la începutul războiului Canada nu putea fi considerată o forță militară – în ciuda dimensiunilor, țara avea o populație de doar 11 milioane de locuitori, circa 15 nave și puțin peste 200 de piloți – în ziua în care Germania a invadat Polonia canadienii au început pregătiri febrile și eficiente. În zece zile, Guvernul a investit 20 milioane de dolari pentru înarmare. Rezultatul? Au fost antrenați 50.000 de piloți, s-au construit 800.000 de tancuri, o flotă de 471 de vase de război, 16.000 de avioane. Peste 700.000 de canadieni au participat la forța aliată. La finele conflictului, Canada avea a treia flotă maritimă a lumii… 

Când în India s-a dat alarma pentru intrarea în cea de-a doua conflagrație mondială, 2,5 milioane de indieni s-au înscris ca voluntari – cea mai mare armată de acest fel din lume. Nu toți au ajuns în linia întâi, dar cu toții au participat la efortul de război. Diferența pe care au făcut-o trupele indiene a fost decisivă în derularea conflictului în Asia: au participat la recapturarea Burmei, invadată de Japonia.  

Și Africa a avut partea ei de distrugere și… de glorie. De pildă, cei 100.000 de kenyeni care s-au înscris ca voluntari au reușit să oprească, alături de alte trupe aliate, invazia italiană spre estul continentului, apoi au mers mai departe, în campania din Madagascar și Burma, luptând astfel și împotriva japonezilor. Toate acestea în condițiile în care erau mai prost plătiți decât camarazii albi și nu puteau spera să avanseze în ierarhia militară.  

Putem încheia acest periplu cu cazul special al Armeniei. Mica localitate Chardakhlu a avut un rol atât de important în triumful aliat, încât la finalul războiului, din 1.250 de localnici care s-au înscris ca voluntari, 853 au primit înalte distincții pentru eroism, 12 au devenit generali și doi mareșali.  

Teodora Marin 

 

 

Cine pe cine spionează…

Reporter: editura September - 11 - 2015 Comments Off on Cine pe cine spionează…

Deşi pare incredibil, aliaţii occidentali se urmăresc unii pe alţii parcă mai mult ca oricând. În istoria recentă, spionajul pare să aibă o anvergură sporită până şi între prieteni declaraţi; SUA, Franţa, Marea Britanie sau Germania vădesc un mare apetit pentru a şti tot ce fac şi ce plănuiesc… ceilalţi aliaţi.

Agenţia Naţională de Securitate a SUA (NSA)

Agenţia Naţională de Securitate a SUA (NSA)

În principiu, relaţiile statelor aliate din lumea occidentală se bazează pe încredere, aceasta fiind chiar mai presus decât toate acordurile semnate şi de toate guvernările perindate prin palate. Şi totuşi…

Unul dintre marile scandaluri de spionaj ale istoriei foarte recente are în centru urmărirea cancelarului german Angela Merkel de către Agenţia de Securitate Naţională americană (NSA), care a ascultat telefonul mobil al liderului de la Berlin (peste un deceniu, după cum arată presa internaţională) şi, din păcate, asta s-a aflat. Mai mult, unele scurgeri de documente în mass-media au fost de natură să reflecte faptul că NSA nu l-a spionat doar pe cancelarul Merkel, ci a avut în vizor totodată şi mai mulţi miniştri germani, precum şi pe vicecancelarul Sigmar Gabriel, punctează „Sueddeutsche Zeitung”. Parcă pentru a pune gaz pe foc, ieşea la iveală activitatea unui spion american care s-a dovedit că transmisese sute de documente germane clasificate spionajului SUA. Agentul dublu a fost arestat, dar episodul a ameninţat să „arunce în aer” tot efortul de reconciliere dintre Washington şi Berlin după episoadele anterioare, notează „New York Times”.

Sediul Agenţiei de spionaj german (BND)

Sediul Agenţiei de spionaj german (BND)

Replica germană nu a întârziat, Berlinul prezentând ONU o rezoluţie „cu scopul de a restricţiona programele de supraveghere ale NSA împotriva altor naţiuni”. Dar este Germania atât de „nevinovată” în toată această masivă activitate de spionaj? S-ar putea spune că nu, din moment ce procurorii din Belgia au deschis, în luna iunie a.c., o investigaţie privind unele acuzaţii legate de spionajul extensiv desfăşurat de această ţară, care este bănuită, culmea, că ar fi cooperat cu… SUA în vederea monitorizării aliaţilor săi europeni. Jean-Pascal Thoreau, purtător de cuvânt al Biroului procurorilor federali belgieni, a anunţat că ancheta urmăreşte să stabilească care este „natura exactă a acţiunilor ce ar fi fost comise şi dacă acestea vor putea fi judecate”. Conform presei belgiene, BND (Agenţia de spionaj germană) ar fi colaborat cu NSA în colectarea de date asupra unor „ţinte” europene ca guvernul francez, Comisia Europeană sau Grupul „Airbus”. Ministrul belgian al Telecomunicaţiilor, Alexander de Croo, avertiza că, dacă rapoartele privind supravegherea la scară mare desfăşurată de către serviciul secret german se vor dovedi a fi adevărate, atunci „Germania va trebui să ofere o explicaţie”. Puţin probabil, din moment ce SUA nu au explicat cum de s-a întâmplat supravegherea cancelarului german… Totuşi, pentru a fi păstrate aparenţele, Angela Merkel anunţa, în luna mai, că „va coopera pe deplin” cu un comitet parlamentar de investigaţie care verifică aceste acuzaţii. Cu atât mai mult cu cât statele vizate de presupusele acţiuni intruzive acuză Berlinul că „lucrează cu americanii” şi nu cu europenii.

Directoratul General francez pentru Securitate Externă (DGSE)

Directoratul General francez pentru Securitate Externă (DGSE)

Doar că spionajul de peste Ocean este mult mai „versatil” de atât: la finele aceleiaşi luni iunie 2015, publicaţia „International Business Times” cita Casa Albă, care respingea acuzaţiile că NSA l-ar fi spionat, printre alţii, pe actualul preşedinte francez François Hollande. Ned Price, purtător de cuvânt al Consiliului de Securitate Naţională al SUA, încerca „să liniştească apele” declarând că „nu desfăşurăm operaţiuni de supraveghere în străinătate decât dacă există un obiectiv de securitate naţională specific şi justificat. Acest lucru este valabil atât pentru cetăţenii obişnuiţi, cât şi pentru liderii mondiali. Nu vizăm şi nu vom viza comunicaţiile preşedintelui Hollande”. Acelaşi oficial a refuzat însă să comenteze alte dezvăluiri asemănătoare, despre spionajul american ţintindu-i pe preşedinţii francezi Jacques Chirac şi Nicolas Sarkozy, ca şi pe miniştrii de Finanţe François Baroin sau Pierre Moscovici. Din nou speculaţiile pe marginea dezvăluirilor interceptărilor au curs râuri… La rândul său, François Hollande a reacţionat imediat şi ferm, convocând… o întâlnire de urgenţă a Consiliului de Securitate al ţării. Pentru a fi salvate aparenţele, fireşte, întrucât politicieni francezi de marcă susţin că au ştiut demult că SUA a folosit mijloace tehnice pentru a le intercepta convorbirile. „Nu suntem naivi. Acestea fiind spuse, apare problema relaţiei de încredere dintre aliaţi”, sintetizează Michele Alliot-Marie, fost ministru al Apărării şi fost ministru pentru Afaceri Externe în timpul lui Chirac şi, respectiv, Sarkozy, pentru canalul francez de televiziune „iTele”.

Government Communications Headquarters (GCHQ), Marea Britanie

Government Communications Headquarters (GCHQ), Marea Britanie

Per ansablu, Franţa ar fi fost spionată copios, NSA solicitând serviciilor secrete din Australia, Marea Britanie, Canada şi Noua Zeelandă să colecteze informaţii despre contractele de export ale ţării în sectoare-cheie, precum cel nuclear, ca şi legate de rolul companiilor franceze în programul „petrol-pentru-mâncare” din Irak, din anii 1990. Şi, în timp ce premierul francez Manuel Valls făcea un apel la un „cod de conduită” între aliaţi, alte scurgeri de documente arătau, aproape în acelaşi timp, amploarea spionajului francez la adresa aliaţilor la care se făcea apel. Mai exact, o investigaţie a publicaţiei  Le Nouvel Observateur” a dus la descoperirea faptului că Directoratul General francez pentru Securitate Externă (DGSE) a spionat comunicaţiile internaţionale prin intermediul unei reţele secrete de cabluri submarine care leagă Europa de restul lumii. Mai exact, fostul preşedinte Nicolas Sarkozy a autorizat DGSE să lanseze o operaţiune complexă (şi secretă) de spionaj asupra comunicaţiilor globale transmise prin cabluri, cu cel puţin cinci astfel de canale majore direcţionate spre Statele Unite. Şi, oricât de adversar i-a fost în campania electorală, actualul preşedinte Hollande a autorizat ca DGSE să îşi extindă operaţiunile de spionaj şi să mărească numărul de staţii de interceptare în cadrul unui nou (şi foarte costisitor) plan de cinci ani, din 2014 până în 2019. Operaţiunea a implicat o cooperare intensă între DGSE şi agenţia britanică de spionaj GCHQ. Toate acestea după ce abia se aflase că americanii colaboraseră cu britanicii pentru a afla totul despre francezi…

Există pentru toată această escaladare a spionajului tot felul de motive pe care de regulă nu le invocă politicienii vizaţi de dezvăluiri, ci specialiştii şi formatorii de opinie publică, în funcţie de partizanatele lor. „Cea mai simplă explicaţie pentru spionajul dintre SUA şi Germania este aceea că, deşi cele două ţări sunt aliate, sunt totuşi competitoare”, notează „Washington Post”, argumentând cu faptul că „în 2011, de pildă, Obama a vrut să intervină în Libia, dar Merkel nu, folosindu-şi pe deasupra influenţa şi pentru a reduce participarea NATO, pentru ca în final să rămână aproape singura ţară care nu a ajutat deloc Alianţa”. Cu Franţa încă este şi mai şi: americanii invocă frecvent momentul în care fostul preşedite De Gaulle a refuzat o cooperare nucleară cu SUA. Spionajul reaminteşte aşadar tuturor că, chiar dacă preşedinţii aliaţilor sunt buni amici la un moment dat, această realitate se poate schimba cât ai clipi. În fine, un alt argument, aşa cum îl punctează „Reuters”, este acela că „spionajul menţine aliaţii oneşti”


Singurul lucru care mă uimeşte la scandalurile de spionaj între aliaţi este că ele încă surprind opinia publică” (Frederick Forsyth, jurnalist german)


Roxana Istudor

A fost odată flota României…

Reporter: editura June - 17 - 2015 Comments Off on A fost odată flota României…

În zeci de scrisori primite la redacție se ridică câteva întrebări principale:

  1. De ce a trebuit să fie înstrăinate toate navele din flota românească?
  1. Procesul înstrăinării navelor a fost unul corect, justificat, legal?
  1. Sub ce pavilioane străbat fostele nave românești acum oceanele?

Alte întrebări nu punem deoarece se pun singure…

În mai puțin de un deceniu (1993-2001), România a înstrăinat majoritatea navelor care alcătuiau o importantă flotă națională, considerată a 4-a din lume, astfel că în anul 2010 doar șase nave mai arborau drapelul tricolor.

La începutul anului 1990, flota românească maritimă de transport deţinea 288 nave, cu un tonaj de 5.614,0 mii tdw.:
– 188 cargouri de mărfuri generale – 1.444 mii tdw. (25,6%);
– 12 tancuri petroliere – 1.090 mii tdw. (19,5%);
– 70 mineraliere – 2.979 mii tdw. (53,2%);
– 18 nave specializate – 101 mii tdw. (1,7%).
În funcţie de anii de vechime, situaţia se prezenta astfel:
– 30 nave sub 5 ani (10,4%);
– 69 nave între 5 – 10 ani (24,1%);
– 91 nave între 10 – 15 ani (31,1%);
– 44 nave între 15 – 20 ani (15,3%);
– 54 nave peste 20 ani.

În doar câţiva ani, statul român a vândut aproape toate navele, astfel încât în decembrie 2010 se aflau în exploatare sub pavilioane străine şi în proprietatea a diverşi armatori peste 110 nave (cargouri, mineraliere şi petroliere construite în perioada 1971-1990) din fosta flotă comercială maritimă a României.

(Liga Militarilor Profesionişti)