NUMARUL
199-200
Revista „Balcanii și Europa” celebrează două decenii de intensă activitate editorială. Este momentul în care ...
Care este viteza de schimbare a intereselor naționale ale unui stat? Transformările politice la nivel ...
„Xi, Putin, Trump. Un triunghi ale cărui rivalități – sau apropieri – modelează primele decenii ...
Anul 2019 a fost pentru România, ca de altfel pentru întreaga Uniune Europeană, o perioadă ...
Așa cum anticipam, alegerile de la 20 octombrie 2019 pentru primari și consilieri locali din ...
Descendentă a bisericii creștine fondate de Apostoli în secolul I î.Hr., Biserica Ortodoxă a Greciei ...
În cadrul plin de eleganță al Hotelului Ramada-Majestic a avut loc un eveniment cu conotații ...
Diferențele dintre ceea ce promit liderii politici la un moment dat și măsurile ulterioare pe ...
Mulți dintre turiștii care sosesc în România, mai ales străini, preferă locurile de petrecere cât ...
  Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România a organizat, în parteneriat cu Radio România, celebrarea unui veac ...
Pe atunci, prin anii '60, se tipărea într-un tiraj mediu - 100.000 de exemplare – ...

Articole din categoria ‘File nemuritoare de istorie’

Adevărul nu poate fi măsluit (II)

Reporter: editura October - 9 - 2019 Comments Off on Adevărul nu poate fi măsluit (II)

După 1989, am avut surpriza ca în România să izbucnească uitatele conflicte inter-etnice. Nu știam atunci de marile planuri de subjugare a Europei (interesații sunt mulți și diverși, de la state la corporații). Martie 1990 a fost un moment de încercare a rezistenței statului român, aflat într-o situație inconfortabilă, după schimbarea de sistem din decembrie 1989. Din lipsă de motivație reală, din cauza instinctului politic excepțional al majorității populației, fie românești, fie maghiare, datorită reținerii și mai ales a fermității instituțiilor de forță, provocarea a eșuat. Dar România nu a fost uitată, ci asupra ei s-a aplicat un „plan B”. A început un proces îndelung și minuțios de decredibilizare a statului, de subminare a încrederii în instituțiile democrației.

Propagandă revizionistă la Cimitirul Militar Internațional de la Valea Uzului

Ce legătură au aceste evenimente cu incidentul de la Valea Uzului? Această legătură există, în vreme ce, pas cu pas, se construiește o realitate virtuală 100%, conform unei viziuni maghiaro-centriste. Se inventează o regiune istorică, Ținutul Secuiesc, care nu a existat niciodată, dar care este un suport ideal de identificare, se lansează steagul secuiesc, la fel de fundamentat cât este și Ținutul. Idei de autonomie, de la autonomia administrativă, fiscală, la autonomia teritorială devin subiecte obișnuite. Un mecanism verificat, de obișnuire a opiniei publice cu năzbâtiile naționaliste a tot felul de cercuri și organizații, locale sau de import (vezi Mișcarea celor 64 de comitate), folosit de alții în alte situații. De la autonomiile Ținutului Secuiesc s-a trecut la autonomia Partium ori a tuturor comunităților maghiare, autonomia Transilvaniei nu ajunge, e nevoie de tutela Ungariei asupra Transilvaniei.

 

Panou în Județul Covasna

Pe de altă parte, se cultivă diferențele culturale sau istorice. Cât de profund a fost asimilată această operațiune de intoxicare și învrăjbire interetnică? Aflăm din imaginile realizate de dl. George Simion, un tânăr candidat independent pentru Parlamentul European, în timp ce se uita la crucile acoperite cu saci de gunoi din Cimitirul Militar Internațional de la Valea Uzului, județul Harghita. Domnul Simion este agresat de câțiva cetățeni români de origine maghiară (accentul lor spunea acest lucru), iar între doi pumni era întrebat: Știi că ești pe un drum Județean din Harghita? Ce cauți pe un drum județean din Harghita? 


Aceste cuvinte spun totul despre ce viitor doresc militanții pentru autonomie din secuime și din altă parte. De fapt, bărbații nervoși și agresivi îi spuneau cu alte cuvinte ceea ce se strigă des în Gheorgheni și Sfântu Gheorghe: „Ținutul Secuiesc nu e România!”. Și totuși, va trebui să fim realiști și să fim de acord cu realitatea istorică, și anume că toată România e România


Eugen Uricaru

Conferința de pace de la Paris și Tratatul de la Trianon (1919-1920)

Reporter: editura July - 15 - 2019 Comments Off on Conferința de pace de la Paris și Tratatul de la Trianon (1919-1920)
– România reîntregită, stat unitar pe harta lumii

La 18 ianuarie 1919 au început lucrările Conferinţei de pace de la Paris, cea mai mare reuniune internațională cunoscută până la acea dată în istorie. Convocată de puterile victorioase în Primul Război Mondial (SUA, Marea Britanie, Franţa, Italia, Japonia etc.), în total 27 de state, pentru elaborarea tratatelor de pace cu ţările învinse (Germania, Austria, Ungaria, Turcia şi Bulgaria), Conferinţa de pace de la Paris a avut între sarcinile fundamentale consacrarea internaţională a statelor nou apărute sau reîntregite prin dispariţia imperiilor austro-ungar, otoman şi ţarist. 


1. Marii învingători în Primul Război Mondial: Woodrow Wilson, președintele SUA, David Lloyd George, premierul Marii Britanii, Vittorio Emanuele Orlando, prim-ministru al Italiei, Georges Clemenceau, premierul Franței. 
 
 


2. Semnarea Tratatului de la Trianon (4 iunie 1920) a reprezentat încheierea Conferinței de pace de la Paris și, totodată, recunoașterea internațională a Unirii celor trei provincii istorice românești (Basarabia, Bucovina și Transilvania), care a dus la întregirea României.
 


3. Delegaţia română de la Conferinţa de pace de la Paris era alcătuită din Ion I.C. Brătianu, şeful guvernului, Al. Vaida-Voevod, C. Angelescu, Victor Antonescu, precum și dintr-un un grup de experți în domeniul juridic – Eftimie Antonescu, Constantin Antoniade, Mircea Djuvara – în economie – G. Caracostea, dr. Creangă, C. Crişan, N. Flondor, Eugen Neculce – în geografie – Caius Brediceanu, Alexandru Lapedatu, ca și în plan militar – colonel Toma Dumitrescu. Astfel, toată documentația înaintată de România reprezentanţilor marilor puteri reprezentate în Consiliul celor Patru, care au avut în mâinile lor marile decizii, a fost o dovadă de înalt profesionalism.


4. Ion I.C. (Ionel) Brătianu, numit de Regele Ferdinand I „zodia bună a României”, a avut un rol de primă importanţă în Marea Unire de la 1918, precum și ulterior, în recunoașterea internațională a României Mari. O perioadă de covârşitoare răspundere pentru Ion I.C. Brătianu a fost Primul Război Mondial, perioadă în care marele politician şi-a asumat pregătirea militară şi diplomatică a României în conflagraţia în care ţara intrase pentru a se reîntregi cu provinciile sale istorice. În planul politicii externe, unul dintre momentele cele mai importante ale activităţii lui Ion I.C. Brătianu a fost participarea sa, timp de şase luni, la Conferinţa de pace de la Paris. Omul politic român a pus bazele victoriilor diplomatice românești care au dus la apariția pe harta lumii a României Mari. 


5. Alexandru Vaida-Voevod a avut o contribuţie deosebit de importantă la înfăptuirea Unirii Transilvaniei cu România. Pe 29 septembrie/12 octombrie 1918, la Oradea, lucrările Comitetului Executiv al Partidului Naţional Român, din care făcea parte ilustrul om politic, hotărau ca naţiunea română din Austro-Ungaria, „liberă de orice înrâurire străină, să-şi aleagă aşezarea ei printre naţiunile libere”. Această rezoluție a fost citită de către Alexandru Vaida-Voevod în Parlamentul din Budapesta. După 1 Decembrie 1918, Vaida-Voevod a fost numit ministru de stat pentru Transilvania în primele guverne după Marea Unire, ceea ce a făcut ca prezența sa la Conferința de pace de la Paris să fie considerată benefică și oportună. Politicianul a fost, un timp, membru în delegaţia română la înaltul for, apoi a condus-o, timp de trei luni, purtând discuții fructuoase cu reprezentanții marilor puteri, astfel încât, la scurt timp după întoarcerea sa în țară, era semnat în numele României, la Trianon, de către Nicolae Titulescu şi dr. Ion Cantacuzino, Tratatul de Pace cu Ungaria. Acest document, de o mare importanță pentru istoria României, recunoştea, la articolul 45, valabilitatea internaţională a Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918. 
 

Adevărul nu poate fi măsluit (I)

Reporter: editura July - 15 - 2019 Comments Off on Adevărul nu poate fi măsluit (I)

O informație de presă ne lămurește despre adevărata stare de lucruri care domnește în rândul celor care militează pentru drepturile colective ale minorității maghiare din România, fie că se află în țară, fie că acționează din străinătate. Profanarea de morminte se află pe mult prea lunga listă a delictelor observate de Codul Penal, iar ea s-a săvîrșit prin acoperirea crucilor de la căpătâiul soldaților din Armata Română, căzuți în cursul luptelor din Primul Război Mondial din acea zonă, cu saci negri pentru gunoi. În acel cimitir de la Valea Uzului, județul Harghita, de altfel denumit Cimitirul Militar Internațional, se află înhumați militari care au luptat și au murit sub diferite steaguri, nu doar sub cel românesc. Este un fapt cunoscut că în întreaga Europă, căzuții în luptă sunt cinstiți indiferent de apartenența lor la o armată sau alta. Chiar și în fosta Uniune Sovietică cimitirele soldaților germani, maghiari, italieni, români sau slovaci, pînă și cele ale căzuților din Waffen SS sunt deschise și îngrijite, în special de către organizații nonguvernamentale din țările de origine. Cultul eroilor are astăzi alt sens decît acela de a cinsti doar pe învingători și de a ascunde prezența învinșilor.

Propaganda actuală revanșardă nu se lasă: afiș maghiar reprezentând Ungaria „crucificată” la Trianon.

Cei căzuți stau împreună pentru a-i învăța pe urmașii lor să scoată ura și răzbunarea din registrul comportamental, indiferent dacă sunt urmașii învinșilor sau ai învingătorilor. Acest lucru se poate întâmpla doar dacă toate părțile implicate într-un conflict armat sunt decise și sincere în a respecta regulile păcii, reguli la care reprezentanții națiunilor beligerante au consimțit să accepte starea de fapt. Profanări de morminte s-au mai văzut, pietre de mormânt evreiești sparte de cine știe ce fanatici antisemiți sau naziști din afara timpului istoric. Mai ciudate sunt profanările prin care se încearcă schimbarea identității după moarte. Schimbarea identității s-a practicat destul de insistent în această parte a Europei, fie pentru a se ascunde în fața persecuției etnice, fie pentru a spori efectivul unei etnii în detrimentul alteia. În acest caz, unele persoane, în viață, consideră că unii morți merită să fie comemorați iar alții trebuie ascunși, din motive etnice și politice. În fapt, avem de-a face cu o încercare, deocamdată fără rezultat, de a înlocui realitatea cu ficțiunea. Acest incident, cu totul necivilizat și necreștin, face parte dintr-un plan menit să înlocuiască o realitate, cea în care trăim și acționăm cu toții, indiferent de etnia, religia sau limba maternă, o realitate cu reguli cunoscute și acceptate dacă nu de toți, măcar de majoritatea zdrobitoare a cetățenilor, cu o altă realitate, cu alte reguli și valori, dar având, din nefericire, o caracteristică de neînlăturat, aceea că este o realitate virtuală. Acest „ersatz”* al stării de fapt presupune că istoria este alta decât cea cunoscută. Propune tuturor o istorie contrafactuală, pentru ca la încheierea planului să se transpună în realitatea cunoscută rezultatele istoriei contrafactuale. 


E jenant, aproape caraghios, să crezi că ești singurul participant la făurirea istoriei, că există doar acțiune fără răspuns din partea celor împotriva cărora acționezi. Cam așa se desfășoară jocul politic în lumea mulțimii de partide, organizații politice, neguvernamentale ori guvernamental – pitite, a numeroaselor comitete, comiții, asociații, fundații și mișcări care acționează în câteva județe din România, toate avînd un scop, același obiectiv – autonomia teritorială (primul pas) federalizarea României (al doilea pas) secesiunea (al treilea pas, dar nu și ultimul). Acțiunea de a ascunde morții români care își dorm somnul de veci alături de cei maghiari este una dintre afacerile impardonabile ale contemporaneității politice, care își dorește ceea ce nu se poate – alungarea din realitatea virtuală pe care au inventat-o a românilor, vii sau morți. Se cunoaște că Imperiul bicefal Austro-Ungar s-a destrămat în urma înfrângerii suferite în Marele Război (pe care, de altfel, l-a început prin atacarea unei mici țări – Serbia). Toată lumea știe că Al Doilea Război Mondial s-a terminat cu înfrângerea Germaniei naziste. Ultimul aliat al Germaniei naziste a fost Ungaria, ai cărei soldați s-au bătut inutil pentru salvarea unei ordini care cuprindea între soluțiile sale exterminarea altor popoare. Ambele războaie s-au încheiat cu tratate care au stabilit geopolitica europeană, granițele și locul fiecărui stat combatant. Acordul de la Helsinki a consfințit câteva principii, printre care unul deosebit de important: frontierele din Europa nu pot fi schimbate prin forță. Alt principiu este acela al libertăților și drepturilor individuale ale omului. Individuale și nu colective, deoarece Europa a învățat ce înseamnă a acorda sau a lua drepturi colective – în statul hitlerist evreilor și romilor li se luase dreptul colectiv de a trăi, iar germanilor li se dăduse dreptul colectiv de a fi superiori oricărui alt popor.

Premierul Viktor Orban menține harta „Ungariei Mari” tronând în biroul său. Întâmplător?

Ultimii ani au devenit din ce în ce mai întunecați pentru conviețuirea diverselor etnii din Europa. În Spania, în Franța, in Ucraina, în Marea Britanie incidentele etnice, mișcările separatiste, regionalismul excesiv (ca în Italia) capătă amploare pe măsură ce ne apropiem de aniversarea a 100 de ani de la Tratatul de la Versailles, care a definit Europa și care ar fi trebuit să fie garantul păcii europene. Puterile revizioniste, Gerrmania, Italia și Ungaria (sprijinite multă vreme pe față sau pe ascuns de Uniunea Sovietică) au încălcat Tratatul, au modificat echilibrul european, au ocupat teritorii în numele unor pretinse drepturi colective și așa s-a ajuns la cel de-Al Doilea Război Mondial. O victimă recentă a încălcării Tratatului de la Versailles a fost Federația Iugoslavă, în care s-a desfășurat un crâncen război interetnic, cu sute de mii de victime, o catastrofă economică și una umanitară. Nici România nu a fost scutită de consecințele încălcării Tratatului de la Versailles (Trianon), Dictatul de la Viena și consecințele sale, pierderea Basarabiei și Bucovinei, regimul de teroare și masacrele la care a fost supusă populația românească au provocat răni care încă sunt deschise. Cu toate acestea, nu putem să nu spunem că realitatea postbelică a construit un spațiu de conviețuire destul de sigur. Românii și maghiarii au fost supuși aceluiași regim de dictatură și au înțeles că libertatea și drepturile nu pot fi funcționale doar pentru unii dintre ei. Ele trebuie să fie valide pentru toată lumea, fără discriminare, nici negativă, nici pozitivă, altfel nu mai sunt ceea ce se spune că sunt.


*înlocuire (germ.)

Eugen Uricaru

P.S.
Evoluția evenimentelor ne dă, din păcate, noi argumente în a afirma că în fața noastră se desfășoară un plan bine pus la punct pentru a genera o tensiune majoră nu doar în relațiile româno-ungare, ci pe întreg eșichierul politic pan-european. Incidentul de la Valea Uzului are o continuare scandaloasă. De Ziua Eroilor (Înălțarea), în preajma căreia în toată Europa au avut loc comemorări ale celor căzuți pe fronturi, indiferent de tabăra căreia îi aparțineau, o zi a concilierii și a meditației, la Cimitirul unde sunt înhumați ostași maghiari, români, austrieci, ruși, sîrbi, italieni, porțile de acces au fost închise cu lanț și lacăt. De ce trebuie ca, de Ziua Eroilor, Cimitirul de la Valea Uzului să fie închis, iar sute de oameni furioși să protejeze restricția, pentru că nimeni nu amenința Cimitirul? Acest fel absurd de a înțelege Istoria și de a prefigura viitorul este total greșit.