NUMARUL
207-208
Din nefericire, din nou suntem martori ai modului incalificabil în care autoritățile ucrainene tratează minoritățile ...
Reputatul jurnalist și analist de politică externă Corneliu Vlad prezintă publicului un volum de rezonanță ...
Binecunoscutul critic literar și scriitor Eugen Uricaru, fost președinte al Uniunii Scriitorilor din România, este ...
Desigur, acțiunile sale, scrieri ori cuvântări, scrisori etc. i-au atras nemulțumirea administrațiilor, fiindu-i interzisă intrarea ...
Potenţialul ştiinţific al ţării noastre este construit de eminenţi oameni de ştiinţă din diferite domenii ...
profesionalism, reputație, patriotism Societatea românească de astăzi privește spre perioada dintre cele două Războaie Mondiale ca ...
Principiile statutului de neutralitate al unei țări au fost stabilite în secolele al XIX-lea și ...
Marea Neagră etalează încă una din fațetele ei de interes strategic cu mize regionale importante, ...
Susținător al unor proiecte de anvergură, solidar cu nevoile reale ale comunității în perioade dificile, ...
Cea mai importantă organizație internațională din lume, ONU, este direct implicată în eforturile de a ...
Destinul geopolitic al Mării Negre este unul paradoxal. Dacă în istoria modernă, timp de aproape ...
- înfruntarea titanilor La 3 noiembrie 2020, o lume întreagă va urmări alegerile prezidențiale din cea ...
În democrațiile avansate, politicienii reprezintă o elită a societății și se comportă ca atare. Astfel ...
  Ȋn sfârșit, după două „ture” de înaltă tensiune, am ales și noul nostru președinte, în ...
NIRO Investment Group a început lucrările de construcție pentru cel mai înalt hotel din România, ...
Niro Investment Group” – 20 de ani de implicare activă în societatea românească

Articole din categoria ‘File de istorie’

Profilul politicianului român în perioada interbelică

Reporter: editura October - 11 - 2020 Comments Off on Profilul politicianului român în perioada interbelică

profesionalism, reputație, patriotism

Societatea românească de astăzi privește spre perioada dintre cele două Războaie Mondiale ca spre o adevărată „epocă de aur”, inclusiv pe palierul politic. Aleșii poporului erau oameni consacraţi profesional, cu un profil moral nepătat, care au intrat în politică având averea făcută şi erau trataţi cu respect, de la egal la egal, în marile cancelarii ale Europei. 

Ion I.C. Bratianu

Clasa politică românească din perioada interbelică a fost chemată să ofere soluţii pentru o ţară ce își reîntregise teritoriul cu provinciile istorice și aproape îşi triplase populaţia. Avea datoria să gestioneze reformele instituţiilor statului, să le facă să funcţioneze eficient, să pună în mişcare sistemul democratic al parlamentarismului. S-au reușit aceste lucruri prin coagularea unei garnituri alcătuite din oameni politici din Vechiul Regat şi gruparea din spaţiile transilvănean, basarabean, bucovinean, după întemeierea statului naţional unitar. În acest fel s-a dobândit și exercitat experienţă în plus, un exerciţiu parlamentar mai bogat și s-a format o elită în care și-au găsit locul deopotrivă politicieni de carieră și jurişti, preoţi, profesori, economişti, bancheri, intelectuali. Nume ca Ion I.C. Brătianu, Alexandru Averescu, Alexandru Vaida-Voevod, Gheorghe Tătărescu, Armand Călinescu, Constantin Argetoianu sau Octavian Goga au rămas de-a pururi înscrise în Panteonul național ca modele ilustre de oameni de stat care stăteau în fruntea unei întregi clase politice de excepție.


Oamenii politicii interbelici aveau în primul rând o validarede pregătire profesională, cu dosare de formare bine puse la punct, fiind profesioniști recunoscuți în domeniile lor. De altfel, în politică nu se putea intra oricum, de oriunde și de la orice nivel; era obligatorie o ucenicie, o perioadă de formare în proximitatea unor lideri consacraţi, iar intrarea în lupta parlamentară era posibilă doar după acumularea de competenţă. În plus, politicianul roman interbelic respecta cu sfințenie un cod de onoare și de comportament, cu reguli care îi excludeau din politică pe cei cu probleme de imagine personală, cele cu legea fiind de neînchipuit în legătură cu ascensiunea politică. Și chiar dacă partidele aflate la putere își exercitau influența în administraţie, edificiul statului român intreblic a beneficiat de profesionişti cu competențe solide în economie, finanţe, cultură, social, oamenii politici din toate partidele având studii temeinice făcute peste hotare. Și nu era o regulă doar pentru marii lideri; de pildă, politicianul bsarabean Dumitru Bogos, deputat în trei legislaturi în Parlamentul României, din partea Partidului Național Țărănesc, era absolvent al Facultății de Drept a Universității din Varșovia.

I.G. Duca

Politicienii români care au activat între cele două Războaie Mondiale aveau, în același timp, o anumită etichetă a comportamentului politic. Având în față miza prestigiului, modelele lor erau marii oameni politici ai Occidentului. Deşi de multe ori dezbaterile parlamentare erau dure, se păstra decența, se invocau argumente, existau limite și se menținea un anumit standard moral înalt al alesului ajuns în fruntea statului, inclusiv modestia și măsura. A rămas ca un exemplu de măsură, decență și exemplu personal, chiar dacă era doar un detaliu, faptul consemnat după asasinarea premierului I.G. Duca de către legionari de „Adevărul” din decembrie 1933: în buzunarul marelui om politic se găsise „un bilet de călătorie la clasa a III-a”.


Demn de menționat este și faptul că politicienii români din perioada interbelică au avut raporturi stânse cu comunităţile din care proveneau, proiectele sociale făcând parte din acţiunea şi gândirea lor cotidiană; prestigiul omului politic interbelic era dublat de o dorință de a lăsa lucruri durabile patriei și posterității, în numele unui sentiment acut al istoriei şi al memoriei. Așa se face, de exemplu, că în intervalul 1923-1938, în condiții de stabilitate și profesionalism la nivel politic, industria românească s-a dezvoltat într-un ritm de 5,4 % pe an, unul dintre cele mai ridicate din întreaga lume. Chiar dacă politica românească din perioada interbelică nu a fost scutită de nepotism, trafic de influenţă, tranzacţii sau traseism, liniile generale erau direcționate spre servirea interesului public. 

Iuliu Maniu

Poate cea mai relevantă trăsătură a clasei politice interbelice a fost credința comună în idealul naţional, care a stat la baza dezvoltării fără precedent a României din acea perioadă, dimensiunea patriotică fiind unul dintre elementele dominante ale retoricii şi demagogiei politice, dar și ale unor întregi existențe politice. Un astfel de caz a fost, fără îndoială, Iuliu Maniu, artizan al Marii Uniri de la 1 decembrie 1918, un politician dublat de o mare competenţă şi pricepere politică. „Maniu a rămas în istorie ca un politician cu o ţinută morală exemplară, care nu a făcut concesii ideii de democraţie şi de constituţionalism în nicio împrejurare. Pentru ideile sale naţionale, constituţionale, europene, Maniu şi-a încheiat viaţa de om politic ca un martir. Din punct de vedere al comportamentului uman, el a trăit în austeritate materială şi financiară”, afirmă reputatul istoric și profesor universitar clujean Doru Radosav. În context, memoria istoriei păstrează un gest aparent mărunt, dar pe deplin definitoriu pentru Maniu, prin care marele om de stat şi-a oferit paltonul unui student care rămăsese fără haine de iarnă. 


Odată cu domnia lui Carol al II-lea, care, spre deosebire de primii doi regi ai României, Ferdinand și Carol I, voia să exercite puterea, a început promovarea unor politicieni mărunţi, oameni care îi deveneau în acest fel îndatoraţi și obedienți monarhului. Spre sfârşitul anilor 1930, stilul autoritar de conducere al Regelui şi creșterea influenței grupărilor de extremă dreapta au zdruncinat din temelii democraţia românească. Valurile istoriei ulterioare a României au făcut ca prea adesea să nu mai existe o adevărată cultură a politicianului ca om de stat, edificată pe profesionalism, prestigiu, patriotism.
 
Roxana Istudor

Procese care au schimbat lumea

Reporter: editura May - 28 - 2020 Comments Off on Procese care au schimbat lumea
De-a lungul timpului, istoria consemnează anumite procese în instanță care au avut rolul de a genera reforme profunde în societate, efectele mergând mult dincolo de domeniul Dreptului. În unele cazuri, impactul s-a remarcat imediat, iar alte astfel de sentințe continuă să producă reverberații.

La câteva decenii după încheierea „epocii de aur” a Reginei Elisabeta I, în Anglia regalitatea și Parlamentul erau într-un conflict care amenința să arunce țara în haos. În timp ce regele Charles I afirma că puterea sa este de drept divin, parlamentarii consuși de Oliver Cromwell au trecut la acțiune pentru limitarea prerogativelor regale. Au urmat ani de război civil, iar după înfrângerea regelui, acesta a fost adus în fața judecății. Monarhul a fost judecat, condamnat și executat, iar Anglia a devenit republică pentru scurt timp. Chiar dacă monarhia a fost reinstaurată de fiul lui Charles I, puterea regelui Angliei nu a mai fost niciodată ceea ce fusese înainte de domnia acestuia, în schimb, Parlamentul Marii Britanii a devenit un model planetar de putere exercitată democratic, condamnarea și executarea regelui devenind o bornă istorică pentru parlamentarismul din întreaga lume. 

Susan B Anthony

Dincolo de Ocean, un alt proces avea să schimbe societatea americană, și nu numai, pentru totdeauna. În 1872, susținătoarea drepturilor politice ale femeilor Susan B. Anthony reușea să voteze în Rochester, New York, deși femeilor le era interzis acest lucru, dar sufrageta a invocat Constituția SUA și l-a convins pe ofițerul care a înregistrat-o. Însă acest gest temerar în epocă avea s-o coste: Susan a fost arestată și chiar condamnată la plata unei amenzi, de-a lungul unui proces care a aprins atât de tare spiritele în SUA, încât a stârnit un val în societate, în final Congresul SUA dând oficial drept de vot femeilor prin ceea ce este astăzi denumit „amendamentul Susan B. Anthony”.

Un alt proces care a schimbat definitiv percepția întregii lumi asupra consecințelor războaielor, antrenând și schimbarea fundamentală a Dreptului internațional, a fost cel de la Nuremberg, care i-a avut în boxa acuzaților pe unii dintre naziștii de frunte ai celui de-al treilea Reich, responsabil cu declanșarea celui de-Al Doilea Război Mondial. Împotriva dorinței premierului britanic Winston Churchill, care, potrivit unor mărturii de epocă, ar fi preferat să-i alinieze în fața unui pluton de execuție pe toți artizanii prinși ai dezastrelor provocate de Germania fascistă, a prevalat decizia SUA, URSS și Franței de a-i judeca pe responsabilii pentru devastatoarea conflagrație. Procesul a fost o piatră de hotar pentru legislația internațională, întrucât, dincolo de pedepsele propriu-zise, a schimbat total regula suveranității unui stat asupra dreptului internațional, care se practicase până în anul 1945. De la procesul de la Nuremberg încoace, răspunderea unei persoane pentru faptele sale a început să aibă o altă dimensiune, judecătorii din acel proces stabilind conceptul de jurisdicție universală atunci când vine vorba despre o anumită categorie de infracțiuni foarte grave. În numele acestei prevalențe a putut fi adus mai târziu în fața Tribunalului internațional de la Haga Slobodan Milosevic, lider al Serbiei în timpul conflictului din fosta Iugoslavie, din anii 1990, și ulterior alți militari din țări ale fostului stat federal acuzați de crime împotriva umanității. Procesele celor care au comis atrocități în acei ani continuă și în prezent.

Nelson Mandela

În celălalt capăt al lumii, un proces ale cărui consecințe aveau să schimbe din temelii societatea era cel care îl condamna pe liderul Congresului African din Africa de Sud, Nelson Mandela, pentru „tentativă de a răsturna Guvernul”. În mod normal, sentința ar fi fost capitală, dar pedeapsa a fost comutată. Ambele decizii ale instanțelor au avut un ecou care a crescut ca o avalanșă și puțini ar fi putut prevedea în acel moment, anul 1964, că Mandela avea să reziste 27 de ani în închisoare și, după eiberarea din anul 1990, să devină o figură internațională atât de proeminentă, încât să poată pune capăt apartheidului din patria sa. Mandela a contribuit decisiv la organizarea de alegeri multirasiale și a devenit președinte în țara care îl ținuse în temniță atâția ani. În plus, este și astăzi o emblemă mondială a activismului și justiției sociale, fiind onorat inclusiv cu un Premiu Nobel pentru Pace.

 

Exilați celebri

Reporter: editura April - 17 - 2020 Comments Off on Exilați celebri
De-a lungul timpului, exilul s-a perpetuat ca fiind una dintre cele mai aspre sentințe, cu atât mai mult cu cât personalitățile care au suferit această pedeapsă din partea propriilor națiuni erau unele remarcabile, patrioți și spirite luminate pe care acest tip de izgonire și-a pus o amară amprentă. 

Dalai Lama

De regulă, exilarea unei persoane are legătură cu motive politice, un guvern sau o putere vremelnică simțindu-se amenințată de anvergura vreunei persoane publice. În mai multe cazuri, istoria demonstrează că această măsură punitivă a fost una cu două tăișuri – exilații s-au întors uneori, unele dintre aceste reveniri având consecințe majore. Acest aspect este, poate, cel mai relevant în cazul lui Napoleon Bonaparte, împăratul francezilor care s-a întors din exilul inițial, de pe Insula Elba, făcând să tremure Casa Regală care îi luase locul. Deși a fost scurtă, această revenire a remarcabilului om de stat a fost susținută de tot poporul francez, fiind una dintre cele mai pilduitoare din istorie. Pe aceeași linie se situează și reîntoarcerea în Argentina a lui Juan Peron, de trei ori președinte al țării și izgonit, apoi hulit copios, în absență, de opoziție. Doar că la reveninirea sa în țara natală, Peron a fost întâmpinat de… trei milioane de oameni. Tot din motive politice a fost exilat cândva și omul care a devenit un simbol al păcii și al serenității – Dalai Lama – izgonit din China și care a găsit respect și adăpost în India. Pe de altă parte, decizia Pakistanului de a o exila din țară pe Benazir Bhutto, prima femeie șef de guvern, nu și-a atins scopul, întrucât Bhutto a fost asasinată mai târziu, ceea ce a făcut să fie percepută de mulți ca o martiră. Nu același lucru se poate spune, însă, despre Imelda Marcos, Primă Doamnă a statului Filipine, criticată îndelung de opinia publică pentru stilul său de viață extravagant, în deplin dispreț pentru nevoile țării aflate în criză economică. După victoria Revoluției, în 1986, Imelda Marcos, care continuă să fie una dintre cele mai bogate femei din lume, a lăsat în urmă o colecție de 3.000 de pantofi și mânia întregului său popor. Cu aceeași imagine dezastruoasă a rămas în istorie și un exilat al fostei Revoluții Bolșevice, Leon Troțki, inițial figură proeminentă a Partidului Comunist, care a părăsit în grabă URSS de teamă că noul lider, Stalin, îl va executa. Una dintre tentativele de asasinat ulterioare a avut succes…


Și marii gânditori ai omenirii s-au dovedit, de-a lungul timpului, incomozi pentru conducători sau regimuri politice. Celebrul Seneca a fost acuzat de adulter și alungat în Corsica, dar s-a întors pentru a-i fi profesor lui Nero, cu care a intrat într-un conflict ce i-a fost fatal. Nici faimosului filosof Aristotel, profesor al lui Alexandru cel Mare, nu i-a fost ușor după moartea legendarului împărat – noua putere i-a ordonat să ia calea exilului. Mai aproape în timp se poate menționa cazul marelui om de știință Albert Einstein, obligat să rămână în exil din pricina originii sale evreiești, în timpurile de ascensiune a lui Hitler. Cel care a revoluționat știința modernă nu s-a mai întors niciodată în patria sa. În aceiași ani întunecați ai celui de-Al Treilea Reich pornea într-un exil definitiv o legendă a cinematografiei mondiale, Marlene Dietrich, care a refuzat să se mai întoarcă în țara natală și în anii nazismului, dar și după această perioadă neagră din istoria omenirii. În schimb, în 1939 a renunțat la cetățenia țării sale și, în paralel, a donat sume impresionante pentru acțiunile prin care evreii din Germania reușeau să se salveze. De altfel, și cunoscutul autor de piese de teatru Bertolt Brecht a fost nevoit să ia calea exilului în SUA, dar aici a intrat în atenția celor care alcătuiau lista neagră a celebrităților bănuite de idei marxiste. Așa că s-a întors în Germania. Și în dreptul marelui scriitor Pablo Neruda se poate nota un episod de fugă din Chile, după ce a participat la o manifestație cu tentă comunistă, fiind… diplomat. A locuit o vreme în secret în subsolul casei unui prieten, până când a reușit să scape de autoritățile care decretaseră că trebuie să plece din țară. 

Istoria consemnează și alte nume mari ale culturii universale obligate să plece din patria lor pentru că nu gândeau și nu creau pe placul regimurilor aflate la putere. Unul dintre cele mai mari nume ale literaturii, Victor Hugo, a stârnit, prin opera sa, valuri politice și în final cariera și faima literară l-au adus în conflict cu împăratul Napoleon al III-lea, care l-a declarat trădător, silindu-l să plece peste Ocean, în Jersey. Totuși, după ani, creatorul „Mizerabililor” s-a întors în Franța natală, cu toate onorurile care i se cuveneau. Nu același lucru s-a întâmplat cu autorul „Infernului”, nemuritorul Dante, care a fost gonit din Florența sub amenințarea că va fi ars pe rug dacă se va întoarce. Nu a mai revenit, iar Consiliul Municipal al orașului pe care poetul îl iubea nespus i-a șters dosarul „infracțional” abia în anul 2008. 

Centenar România 100 – Participarea populaţiei evreieşti la războiul de reîntregire

Reporter: editura April - 20 - 2018 Comments Off on Centenar România 100 – Participarea populaţiei evreieşti la războiul de reîntregire

La început de an al Centenarului reîntregirii României moderne, preşedintele Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România (FCER), Aurel Vainer, a primit titlul de cetăţean de onoare al Bucureştiului, în prezenţa unor personalităţi de seamă ale vieţii publice ale ţării. În alocuţiunile rostite cu acest prilej, atât noul cetăţean de onoare al Capitalei, dr.Aurel Vainer, cât şi ceilalţi distinşi vorbitori au evocat şi un aspect mai puţin cunoscut al primului război mondial, şi anume, participarea la conflict a populaţiei de origine evreiască din România. Iar această rememorare nu a fost una singulară. În zilele următoare, laMuzeul Municipiului București a avut loc lansarea filmului documentar „Evrei eroi în Primul Război Mondial”, scenariul și regia Sorin Avram, producător executiv Mihai Vișinescu, iar apoi Muzeul Naţional al Literaturii Române a organizat, la rândul său, un simpozion literar pe tema «Scriitori evrei in primul război mondial».

Regele Ferdinand îl decorează pe Marcu Goldstein

Aniversarea centenară a marelui eveniment istoric al reîntregirii statului român modern prilejuieşte, pe lângă cinstirea memoriei celor ce au participat la acest măreţ eveniment, şi cunoaşterea, rememorarea şi omagierea unor episoade mai puţin ştiute sau evocate până nu demult, precum participarea tuturor locuitorilor de bună credinţă din ţinuturile istorice locuite de români, indiferent de etnie sau religie, la opera de interes comun a reîntregirii ţării.

Un lider de seamă al comunităţii evreilor din acea vreme, dr. Wilhelm Filderman, personalitate marcantă a vieţii politice interbelice şi care a luptat în primul război mondial, fiind decorat cu ordinele Coroana României şi Virtutea Militară, declara la 4 iunie 1926: „Recunoştinţa noastră cuprinde sutele de mii de eroi care au framântat cu sângele lor pământul marilor lupte şi care ne-au lăsat ca moştenire a jertfei lor o patrie mărită şi întregită. Datoria cetăţenească, ei, eroii marelui război, şi-au făcut-o pe deplin. Au făcut jertfa supremă. Şi-au dat viaţa. Au înscris cu sângele lor o pagină glorioasă în istoria ţării. Au înfăptuit dreptatea unei cauze mari. 

Wilhelm Filderman, decorat cu ordinele Coroana României şi Virtutea militară

Unitatea de neam şi ţară – statul naţional unitar român – a fost desăvârşită, de fapt, prin jertfa de sânge din anii primului război mondial. La pregătirea făuririi României Mari, un rol important l-au avut intelectualii români aflaţi dincolo de graniţele ţării: Octavian Goga, Take Ionescu, Nicolae Titulescu, Victor Iamandi, părintele Vasile Lucaciu, Constantin Mille, Traian Vuia şi, alături de ei, numeroşi intelectuali evrei, ca rabinul şi filosoful Moses Gaster, avocatul Rosenthal, ziariştii Emil Fagure si Albert Honigman. Nicolae Iorga, în volumul „Războiul nostru în note zilnice”, scrie: „Nu oricine ca eminentul nostru concetăţean şi confrate Emil Fagure are chemarea firească de a culege de pe buzele lordului Milner si ale lui Lloyd George asigurări pentru acea patrie pe care o iubeşte aşa de mult şi a servit-o totdeauna aşa de nobil”.

Dintre combatanţii evrei care s-au distins în armata româna în primul război mondial sunt de amintit, între mulţi alţii, colonelul Mauriciu Brociner, comandant al Cartierului regal, veteran în războaiele din 1877 şi 1913; maiorul Sami Rider, decorat cu Crucea Regina Maria şi David Asckenazi, ultimii doi decedaţi în timpul pogromului din Bucureşti, precum şi fruntaşul Ida Segal, care a luat parte la luptele din Carpaţi, Ardeal, Mărăşti, Mărăşeşti şi în Basarabia. Trebuie amintite şi nume ale medicilor evrei care au participat pe front cu curaj şi putere de sacrificiu: Avram Rosen, Andrei Brociner si alţii. Amintirea acestor eroi se perpetuează în conştiinţa generală exprimându-se şi prin monumentele ridicate în cinstea lor în cimitirele evreieşti din Piatra Neamţ, Brăila, Ploieşti, Panciu, Fălticeni.

Colonel Mauriciu Brociner, decorat cu Steaua României cu Spade, Virtutea Militară de aur, veterean al campaniei din 1913.

Aşa cum remarca într-un studiu documentat Teodor Wexler, în primul război mondial, la o populaţie de 230 000 de evrei, au participat în rândurile combatanţilor 23 000 de soldaţi şi ofiţeri. Câteva date statistice sunt concludente privind participarea la marea conflagraţie a poporului român a populaţiei evreieşti din România antebelică. Autorul menţionat remarca faptul că la o populaţie românească de 7 457 311, au fost mobilizaţi 745 731 de oameni. La 230 000 de evrei prezenţi la 15 august 1916 în România, au fost mobilizate 23 000 de persoane. Din numărul de 745 731 mobilizaţi din rândul populaţiei româneşti, conform datelor publicate în Monitorul Oficial, un număr de 37 853 şi-au jertfit viaţa în primul război, ceea ce reprezintă un procent de 5,07% din numărul mobilizaţilor. Din cei 23 000 de mobilizaţi evrei au făcut sacrificiul suprem 935, ceea ce reprezintă un procent de 4,06%. Conform datelor cuprinse într-un studiu, 23.000 de evrei au făcut parte din armata română în timpul primei conflagraţii mondiale, adică unul din zece evrei care locuia în Regatul României. 

Un studiu al profesorului de istorie Emanuel Bălan (liderul comunităţii evreilor din Târgu Neamţ) arată că înainte de prima conflagraţie mondială, aproape întreaga populaţie evreiască din Regatul României se afla în afara corpului cetăţenesc al statului român, dar această situaţie nu i-a împiedicat să participe la război în uniforma armatei române. 

«Participarea acestei minorităţi la război a respectat procentajul valabil pentru întreaga populaţie a României: 10 la sută din evrei au îmbrăcat atunci uniforma. Proporţiile se păstrează şi în cazul morţilor, răniţilor şi dispăruţilor. Iar în cazul medicilor care au pierit în război, proporţia evreilor este de 25 la sută».