NUMARUL
197-198
Se cunoaște că, în ultima perioadă, dezbaterile din țări membre ale Uniunii Europene au abordat ...
Ca în fiecare an, în luna decembrie sunt comemorate victimele Revoluției din 1989: aproape 1.000 ...
După 1989, am avut surpriza ca în România să izbucnească uitatele conflicte inter-etnice. Nu știam ...
- spre Vest sau spre Est? - Au trecut mai bine de șase luni de la ...
Reprezentant al unei biserici străvechi, Preafericitul Părinte Neofit, Patriarhul Bulgariei, figurează printre liderii religioși importanți ...
Republica Populară Chineză, țara cea mai populată din lume, și Federația Rusă, țara de pe ...
Africa a încetat de mai multe decenii să fie „continentul sărăciei”, iar marile puteri ale ...
Schimbarea numelui țării este un proces complicat atât intern, cât și la nivel internațional. De ...
În fiecare an, în toată lumea se înregistrează peste un miliard de călătorii în străinătate. ...
Institutul Cultural Turc „Yunus Emre” a aniversat zece ani de la înființare în România. Cu ...
Limbajul diplomatic al celor aflați la putere suportă tranziții ciudate atunci când este vorba despre ...
Complexul comercial „Dragonul roșu”, din cadrul „NIRO Investment Group”, a lansat o nouă campanie umanitară ...

Articole din categoria ‘File de istorie naţională’

August 1916 – Marea cumpănă

Reporter: editura December - 3 - 2016 Comments Off on August 1916 – Marea cumpănă

Declarația de război adresată Imperiului Austro – Ungar în ziua de 27 August 1916, în urma unei memorabile reuniuni a Consiliului de Coroană sub ascultarea Regelui Ferdinand, relativ proaspăt Rege al României, a reprezentat rezultanta unei lungi și chinuitoare confruntări între mari grupuri politice, mari idei și mari puncte de vedere asupra unicului interes național, la prima vedere toate întemeiate, toate credibile și toate având mari șanse de a fi perdante și, în egală măsură, câștigătoare.

Regele Ferdinand

Regele Ferdinand

De fapt, nu era chiar așa în ceea ce privește egalitatea de șanse și de motivații. Un fapt era evident – societatea românească se afla în pragul unui proces iminent, acela al readucerii între granițele Statului român a milioane de conaționali care în acel moment trăiau supuși sub steag străin, fie țarist, fie habsburgic. Acest fapt obiectiv nu înlătura marea primejdie la adresa statalității românești, aceea de a fi desființată în cazul alegerii greșite a unei tabere care va pierde în mod dezastruos marea confruntare. Ceea ce era foarte aproape de adevărul realității, nenorocita Pace de la Buftea arătând cum ar fi stat lucrurile sub sabia germană. De fapt, încă de la sfârșitul Campaniei de toamnă, începută sub zodia norocului în Transilvania și sub cea a dezastrului în sud – estul teritoriului, pe malurile Dunării, s-a văzut că aveam de-a face cu un inamic decis să scoată din istorie statul român. Jefuirea resurselor materiale, distrugerea patrimoniului cultural, violența concretă a ocupației au fost fără precedent. Mai târziu, prevederile păcii separate prin care, practic, statul român era desființat, fiind transformat într-o zonă de ocupație militară de dimensiuni reduse, fără Carpați și fără Dobrogea, restul teritoriului fiind trecut sub autoritatea deplină a Imperiului Austro – Ungar sau sub aceea a Imperiului german, au arătat din plin că, dincolo de interese economico – militare, adversarii nutreau o ură și un dispreț profund față de români și față de existența lor între națiunile Europei. Dar să ne întoarcem la momentele prebelice, care conțin în ele cel mai sever examen al clasei politice românești, de la începuturile modernității sale.

Totul are o rădăcină ascunsă, aproape misterioasă, în Tratatul cu Imperiul Austro – Ungar, din 1883, cu adevărat un succes politic pentru România, fiind, în fapt, prima recunoștere internațională a tânărului stat român independent. Era o gură de aer salvatoare pentru noua monarhie europeană, declarată ca atare în urma Războiului de Independență, în 1881, o recunoaștere de drept a unui fapt plătit din plin cu sângele soldaților români pe câmpul de luptă. Tratatul – despre care spuneam că reprezenta un mare succes de drept internațional, cuprindea, pe lângă concesiuni oneroase de natură economică (fiind doar începutul unui șir lung de astfel de îngenuncheri, care continuă și astăzi), și un codicil secret; o anexă despre care doar Regele Carol I avea știință și conștiință. Nici un alt om politic nu era la curent cu prevederile acestei anexe secrete care, în esență, prevedea angajamentul României de a fi aliatul Imperiului în cazul când acesta ar fi fost atacat de un terț. O alianță militară care limita drepturile României în ceea ce privește opțiunile politicii sale externe; de altfel, și în unele probleme ale politicii interne. Astfel, deși în opinia publică românească problema românilor din Transilvania reprezenta un punct deosebit de sensibil, cu atitudini unanim și clar exprimate în favoarea respectării drepturilor acestora, Regele și Guvernele, oricare au fost acestea, au trecut la o operațiune de temperare a emoției și acțiunii în favoarea românilor transilvăneni. Binecunoscuta Asociație „Carpații”, între fruntașii căreia îl numărăm pe Mihai Eminescu, a fost nevoită să se supună poruncilor regale de temperanță în activitatea sa, fiind permanent supravegheată de autorități, dar și de agenții secreți ai Imperiului. De altfel, s-a procedat la o direcționare a energiilor naționaliste către un alt obiectiv – românii din Peninsula Balcanică. Acest Tratat este la originea campaniei culturale oficiale de resuscitare a conștiinței naționale a populațiilor românofone din Grecia, Albania și Bulgaria. S-au construit școli, s-au trimis profesori, misiuni culturale și religioase, s-au tipărit cărți și s-au organizat manifestări de stradă și campanii de presă. Problema Transilvaniei trebuia ocultată în opinia publică. Desigur, nu s-a reușit, ea era prea evidentă și, în fapt, era o chestiune obiectivă. Cea a românilor balcanici era, în cea mai mare măsură, subiectivă.

Pe de altă parte, exista marea tragedie a românilor de dincolo de Prut, intrați sub stăpînire țaristă de aproape o sută de ani. Dacă în Transilvania asistăm la fenomene brutale de persecuție națională, de încercări administrative de deznaționalizare, de așezare în afara societății a unei populații majoritare, în Basarabia deznaționalizarea avea loc pe căi mai eficiente – prin biserică, prin oferta educațională în limba rusă, prin măsuri de natură militară și administrativă, cum ar fi deportările și evacuările populației românești și repopularea cu coloniști de limbă slavă sau orice altă limbă, dar nu românească. În aproape o sută de ani, elementul românesc din Basarabia a suferit o pierdere de peste treizeci la sută din totalitatea sa.

Înțelegem astfel dilema în care s-a găsit clasa politică în momentul configurării marilor tabere beligerante. Pe de o parte Antanta, către care se îndreptau speranțele celor care doreau eliberarea Transilvaniei și care aveau aspirațiile unei europenizări favorabile tradițiilor românești, valorilor democratice cultivate de Franța și Anglia. De partea cealaltă, politicieni la fel de patrioți nu vedeau cu ochi buni o alianță cu un grup de state care conținea și Rusia, un Imperiu care primejduia identitatea românească și care dovedise de atâtea ori că nu avea bune intenții și nici nu-și respecta cuvântul dat față de români. Acești autentici patrioți vedeau o reîntregire a românilor prin înglobarea țării noastre într-un sistem federal al Imperiului habsburgic, în care toți românii s-ar regăsi administrativ și politic. Era o teorie formulată de bănățeanul Aureliu Popovici și care avea destui susținători în Regat, mai ales de cei fascinați de dezvoltarea tehnologică și ordinea și disciplina atât de tipice lumii germanofone. Nici unul dintre aceștia nu știa de codicilul secret. Doi ani de zile România s-a aflat într-o neutralitate militară, fiind sfâșiată de pasiunile politice ale celor două tabere. Victoria, nu îndeajuns de rumegată, a României în cel de-Al Doilea Război Balcanic, în care trupele române au desfășurat cu succes o campanie în Bulgaria, alimenta planurile și iluziile unui corp ofițeresc imatur, cu mici excepții: bătuți o dată, bulgarii puteau fi bătuți și a doua oară! A fost cea mai mare eroare militară și psihologică a timpului! Bulgarii nu mai erau singuri, îl aveau pe Mackensen alături. Dezastrul de la Turtucaia, urmat de eșecul manevrei de trecere a Dunării la Flămânda, au dus la renunțarea la ofensiva din Transilvania, o operațiune care se dovedea un succes. Dar asta s-a întâmplat după luarea deciziei. Adevărul este că decizia de intrare în război s-a luat sub presiune externă – Antanta a somat România să intre în război atunci, la 27 August, și nu mai târziu, ca pe o ultimă șansă. Situația pe frontul de vest putea fi răsturnată în favoarea Antantei dacă România ar fi intrat în luptă, dezechilibrând așa balanța combatanților. România era nepregătită. Așa fusese mereu, prea mică pentru un front atât de lung. Avea nevoie de ajutor în tehnică și trupe din partea Antantei, iar cea mai apropiată putere era Rusia. Cea mai proastă variantă… ca și cum ai ruga lupul să ia în grijă mielul.

Hotărârea a fost luată, interpretându-se codicilul secret în litera sa – dacă Imperiul Austro – Ungar va fi atacat de un terț, România va interveni în favoarea Imperiului. Ori, nu Serbia atacase Austro-Ungaria, ci invers. Regele Ferdinand s-a considerat eliberat de obligația secretă. Iar tabăra Antantei a câștigat confruntarea, continuând tradiția relațiilor cordiale cu Franța, privind către o perspectivă democratică și europeană, având drept crez unirea cu Transilvania. Liderul pro Puterile Centrale, Petre P. Carp, a votat împotrivă, dar a precizat că fiul său va merge pe front pentru a lupta contra Germaniei și Austro–Ungariei. Ceea ce s-a întâmplat. A fost un moment astral pentru România. Ceea ce a urmat a fost un calvar, o tragedie și un moment de disperare. Cu toate acestea, Armata Română, poporul, în totalitatea sa, au trecut examenul Istoriei și în fața dezastrului Imperiilor, care, toate, s-au prăbușit, Statul român a devenit țara aproape tuturor românilor, întregit, întărit. Intuiția pro Antantiștilor s-a dovedit a fi corectă și salvatoare. Ea avea un fundament – alianța nu doar politică, economică sau militară cu țările democratice, ci și o alianță ideologică, în spiritul unei Europe parlamentare și naționale cu acestea, în special cu Franța. Un lucru este sigur – clasa politică a anului 1916 a dat dovadă de patriotism adevărat, dincolo de convingeri și interese; de patriotism și spirit de sacrificiu pentru cauza națională. Am putea regreta că asta se întâmplă rar și în mod excepțional în viața politică românească.

 

Eugen Uricaru

 

Prim-miniştrii României Mari – GHEORGHE TĂTĂRĂSCU (11)

Reporter: editura June - 15 - 2014 Comments Off on Prim-miniştrii României Mari – GHEORGHE TĂTĂRĂSCU (11)

Om politic inteligent şi realist, înzestrat cu supleţe şi abilitate, Gheorghe Tătărăscu a avut cea mai lungă şi variată carieră politică dintre reprezentanţii celei de a treia gereraţii de conducători ai Partidului Naţional-Liberal. Vederile sale politice, rămânând în esenţă liberale, au cunoscut variaţii uneori destul de ample, în funcţie de dominantele diverselor perioade ale lungii sale cariere politice.

Gheorghe Tătărăscu

Gheorghe Tătărăscu

Teza sa de doctorat face o critică pertinentă a regimului parlamentar din România anului 1912, fundamentând de fapt necesitatea sufragiului universal. „După cincizeci de ani – arăta el – viaţa politică şi forţa politică se află aproape exclusiv în mâinile claselor privilegiate. O legislaţie de clasă este ultimul rezultat al acestei situaţii… Cât despre clasa ţărănească…, reprezentată de 38 din 304 aleşi ai poporului, câţi numără parlamentul român, a avut rolul de… a asista pasiv la soluţiile pe care reprezentanţii celorlalte clase le adoptau pentru propriile lor interese”. Tânărul Tătărăscu formula concluzia că „pentru a se pune capăt minciunii parlamentare, trebuie să se pună capăt minciunii electorale. Credem că am demonstrat că dacă parlamentul este o ficţiune…, se datoreşte faptului că alegerile din care a ieşit sunt nişte ficţiuni… Trebuie deci ca parlamentul să fie expresia voinţei ţării, pentru ca guvernul să poată fi expresia voinţei parlamentului. Reorganizarea sistemului electoral – iată cu ce trebuie început”.

Cele mai substanţiale meditaţii politice, însoţite de o afirmare a ataşamentului la ideile democraţiei constituţionale şi parlamentare, dar şi de o anumită receptivitate la argumentele unor curente de dreapta, le ocazionează lui Gh. Tătărăscu discuţiile stârnite în cercurile politice româneşti în anii marii crize economice şi mai cu seamă după venirea la tron a regelui Carol al II-lea, ale cărui ambiţii dictatoriale erau speculate de unii oameni politici şi de camarila în curs de constituire.

Analizând cauzele care au determinat o anumită compromitere a sistemului parlamentar şi partidist din România, Tătărăscu semnalează, pe de o parte, lipsa unei burghezii româneşti în provinciile unite, „din care să se poată recruta personalul de toate categoriile reclamat de necesităţile politice ale României întregite”, din care cauză se întâlnesc „deputaţi, senatori, prefecţi şi… miniştri cu un coeficient impresionant de mentalităţi primare, care au compromis acţiunea unora din partidele politice”. Pe de altă parte, considera el, formarea, după unire, a unor guverne de concentrare ar fi permis încadrarea luptei politice pe un făgaş civilizat, benefic pentru dezvoltarea vieţii politice.

Cu Grigore Gafencu şi ministrul de Externe al Franţei, Georges Bonet (1939)

Cu Grigore Gafencu şi ministrul de Externe al Franţei, Georges Bonet (1939)

Trăim, considera Tătărăscu, cel mai greu moment ce l-am avut de la războiul dezrobirii”. Aceasta deoarece „criza economică şi financiară tinde să se transforme într-un mare dezastru pentru întreaga ţară”, iar în atmosfera creată de această situaţie „antisemitismul, deoparte, şi comunismul, de alta, îşi pregătesc ofensivele definitive… Suntem în perioada preanarhică”.

Pentru ieşirea din criză, el considera „de o importanţă hotărâtoare” „colaborarea capitalului străin”, recomandând „să facem tot ce ne stă în putinţă pentru a o obţine şi să ne ferim de la orice act sau manifestare care o pot îndepărta”, în mod deosebit „să risipim atmosfera de nesiguranţă care înconjoară tranzacţiile noastre cu străinătatea”. Dar, avertiza el, chiar realizând obiectivul menţionat mai sus, „criza economică nu poate fi stăpânită decât prin organizarea propriei noastre producţii şi prin mobilizarea tuturor forţelor ţării noastre. Trebuie să aşteptăm salvarea de la sforţările noastre…”. Se impunea, deci, un program de măsuri excepţionale, sub deviza: „Muncă intensificată, muncă ordonată, economie, ordine”.

Menţionând că, teoretic, regimul de dictatură „se poate şi susţine şi combate”, Tătărăscu admitea că „în anumite momente, dictatura… poate fi actul necesar pentru a scăpa un stat de anarhie sau de dezagregare naţională şi poate fi singurul remediu al crizelor trecătoare… în care autoritatea legală nu mai poate stăpâni anarhia, accesele revoluţionare şi mişcările separatiste”. Aceasta, sublinia el, „nu poate fi, însă, în nici un caz, un sistem de guvernare”, deoarece „dictatura, fie militară, fie civilă, suferă de rele care sunt, totdeauna, mai grave decât relele care au provocat-o şi care pot să primejduiască până şi existenţa statului…”.

3În anul 1930 menţionăm aderenţa lui Gh. Tătărăscu la un guvern de concentrare, ca soluţie politică optimă pentru ansamblul problemelor economice, politice şi morale.

Gh. Tătărăscu a condus singurul guvern din deceniul al patrulea care a rămas la cârma ţării o legislatură completă (patru ani), performanţă pe care o mai realizase numai guvernul I.I.C. Brătianu, în anii 1922 – 1926. La aceasta au contribuit, între alţi factori, obiectivi şi subiectivi, calităţile politice personale ale primului ministru, îndeosebi supleţea şi capacitatea de adaptare.

La instalarea guvernului, Gh. Tătărăscu a subliniat fără echivoc hotărârea de a stăvili mişcările violente care subminau statul, având în vedere, desigur, în primul rând mişcarea legionară: „cu voinţă neşovăitoare – declara el cu prilejul depunerii jurământului – guvernul… va şti să menţină ordinea internă şi… să obţină încetarea tuturor aţâţărilor şi dezarmarea tuturor urilor”, ambiţionându-se să fie un guvern de construcţie şi de pacificare.

Din păcate, locul unităţii şi conlucrării pe baze democratice avea să-l ia – şi cu concursul său notabil – o hibridă unitate pe baze totalitare, în cadrul „Frontului Renaşterii Naţionale” şi apoi al „Partidului Naţiunii”, care au grupat, în jurul şi sub comanda lui Carol al II-lea, pe acei lideri şi militanţi ai partidelor care aderaseră treptat la o asemenea soluţie, mulţi din ei considerând sincer că e singura formulă posibilă pentru a evita o dictatură a Gărzii de fier şi o subordonare brutală a României faţă de puterile fasciste şi revizioniste.

În aşteptarea regelui Mihai, alături de dr. Petru Groza

În aşteptarea regelui Mihai, alături de dr. Petru Groza

Ca prim-ministru sau ministru al Afacerilor Externe, Gh. Tătărăscu a trebuit să se ocupe îndeaproape de problemele politicii internaţionale a României. În ianuarie 1934, el declara că în politica externă „vom rămâne credincioşi directivelor tradiţionale ale fostelor noastre guverne, al căror scop a fost consolidarea păcii, respectarea tratatelor, relaţiile amicale cu celelalte state şi o colaborare largă cu Liga naţiunilor şi aliaţii noştri”.

Reafirmând aceste principii, el sublinia, în noiembrie 1937: „Sistemul alianţelor noastre regionale îşi are un punct de sprijin în Occident, în prietenia Franţei… Ca şi de Franţa, ne simţim alături de Marea Britanie în dorinţa de pace constructivă şi în credinţa faţă de valoarea principiilor şi metodelor Societăţii Naţiunilor”.

Desigur, orientarea spre relaţii normale sau bune cu puterile fasciste şi cu URSS era rezultatul unei raţiuni de stat în conjunctura politică ce evolua în favoarea acestora, şi nu o dovadă de adeziune ideologică la sistemele lor interne. Gh. Tătărăscu a rămas, de fapt, antihitlerist, după cum a fost totdeauna anticomunist, socotind că „la noi, propaganda comunistă este un atentat îndreptat împotriva sufletului însuşi al neamului nostru” şi că „posturile noastre de veghe la Nistru… sunt şi posturile de apărare ale formei de civilizaţie în care trăiesc popoarele Apusului…”.

Tătărăscu a avut tristul privilegiul să fie prim-ministrul guvernului care a fost nevoit să accepte, la sfârşitul lunii iunie 1940, ultimatumul sovietic privind cedarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord. Cu acel prilej, el a refirmat cu demnitate drepturile imprescriptibile ale României asupra acestor părţi ale teritoriului ei, declarând că guvernul se supune sub presiunea forţei, dar lasă deschisă problema pentru viitor. „Unirea Basarabiei cu România – spunea el în şedinţa comisiilor de politică externă ale Camerei şi Senatului, din 2 iulie 1940 – nu a fost un act de cucerire, ci un act de eliberare, săvârşit pe temeiul unor drepturi care au fost şi au rămas, în conştiinţa neamului nostru, imprescriptibile… am hotărât evacuarea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord, pentru a putea salva azi fiinţa statului român şi pentru a nu pune în primejdie viitorul românismului. Declar aici că am luat această hotărâre sub presiunea forţei, într-unul din cele mai grave momente ale istoriei şi lăsând viitorului sarcina să judece actul nostru”.

În broşura „Evacuarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord”, scrisă în iulie 1940, se arăta mai explicit: „Am hotărât acceptarea, care lasă deschise toate căile viitorului, preferându-o rezistenţei, prin care, deschizând drumul şi altor agresiuni împotriva României, putem pune în primejdie fiinţa însăşi a statului nostru”.

Ca om politic avizat, lui Gh. Tătărăscu nu i-a scăpat incidenţa asupra dezlănţuirii războiului mondial şi a ocupării Basarabiei şi a Bucovinei de Nord de către URSS, a încheierii, la 23 august 1939, a pactului sovieto-german. „Se poate ca el a fost factorul determinant al tuturor actelor care au făcut posibilă izbucnirea conflictului şi care au provocat transformările ulterioare din Răsăritul Europei. Istoricul de mâine va putea mai bine… preciza măsura în care delimitarea sferelor de interese germano-ruse, cuprinse în această înţelegere, s-a proiectat asupra destinului nostru”.

Antihitlerismul lui Tătărăscu a rămas atunci numai o poziţie mentală. În practică, sub presiunea realităţilor, recomanda şi el, după cedarea Basarabiei, măsuri de integrare mai deplină a ţării în orbita intereselor Germaniei naziste. După cum anticomunismul nu l-a împiedicat, în 1944-1947, să accepte o apropiere de URSS, pe care o impunea înţelegerea acesteia cu partenerii ei occidentali din coaliţia antifascistă.

Notă: În realizarea acestui material s-au folosit fragmente din lucrarea cu acelaşi titlu, de dr. Marin Nedelea (1991).


Pentru a se pune capăt minciunii parlamentare, trebuie să se pună capăt minciunii electorale. Credem că am demonstrat că dacă parlamentul este o ficţiune…, se datoreşte faptul că alegerile din care a ieşit sunt nişte ficţiuni… Trebuie deci ca parlamentul să fie expresia voinţei ţării, pentru ca guvernul să poată fi expresia voinţei parlamentului. Reorganizarea sistemului electoral – iată cu ce trebuie început”.(Gheorghe Tătărăscu)

PRIM-MINIŞTRII ROMÂNIEI MARI – ALEXANDRU AVERESCU (10)

Reporter: editura April - 18 - 2014 Comments Off on PRIM-MINIŞTRII ROMÂNIEI MARI – ALEXANDRU AVERESCU (10)
1

Alexandru Averescu

Militar de carieră, legându-şi numele de marea epopee naţională a luptelor de la Mărăşeşti, în care s-a ilustrat Armata a 2-a, comandată de el, ulterior mareşal al României, Alexandru Averescu a intrat în viaţa politică târziu, la vârsta de 59 de ani. Se consemnează că în 1918 (ianuarie-martie), ca prim-ministru, negociază cu Puterile Centrale pacea de la Bucureşti, pe care avea s-o finalizeze şi s-o semneze, după el, guvernul conservator condus de Al. Marghiloman.

Pentru a profita de marea popularitate în ţară a lui Alexandru Averescu, un grup de oameni politici desprins din Partidul Conservator şi din alte formaţiuni politice îi oferă şefia Ligii Poporului, care ia fiinţă în aprilie 1918. Din acel moment începe, practic, a doua perioadă a vieţii sale – cea politică. În fruntea noii formaţiuni, devenită din 1920 Partidul Poporului, va mai exercita funcţia de prim-ministru în 1920-1921 (perioadă în care, între altele, se decretează reforma agrară şi este reprimată greva generală din octombrie 1920 a muncitorilor din România) şi în 1926-1927.

Crezul său liberal era legat de evoluţionism. El afirma că a ajuns la concluzia după care „progresul se realizează pe calea evoluţiei, pe care nu se poate păşi decât călăuziţi de judecata serioasă şi chibzuită” ... „Dacă avem posibilitatea, păşind liniştit pe calea evoluţiei, să schimbăm treptat unele din practicile noastre politice şi unele din metodele noastre economice şi cred că ar fi o adevărată nebunie să distrugem dezordonat ceea ce există, pentru a ne arunca în braţele necunoscutului”. Încă de la primii paşi ai activităţii sale politice, în Apelul „Către toţi românii”, din 2 aprilie 1918, îşi exprimase „credinţa că îndreptarea dorită se … .poate obţine fără zguduire, fără zbuciumări, pe căile consimţite de puterea legilor”, cu referinţă la evenimentele din Rusia vecină.

După ani, amintind de motivele înlocuirii sale de la guvern din vara anului 1927, el spunea, în discursul adresat majorităţilor parlamentare: „…a planat asupra mea, ca în tot timpul de când numele meu a început să fie răspîndit în ţară, … bănuiala că aş avea intenţiunea să fac dictatură, să dau lovitură de stat etc. Eu am la spatele meu un trecut şi nu cred că în trecutul meu se poate vedea cea mai mică urmă de tendinţă de aventură…”. Conştient de şansele pe care le-ar fi avut în cazul unei încercări de acest gen, generalul adăuga însă, în acelaşi discurs: „dacă eu pot să mă mândresc în trecutul meu cu ceva, nu este cu binele pe care am putut să-l fac ţării mele, … ci cu răul pe care puteam să-l fac şi nu m-am gânditt niciodată să-l fac”.

Regina Maria, Regele Ferdinand și Alexandru Averescu, anul 1920

Regina Maria, Regele Ferdinand și Alexandru Averescu, anul 1920

Fără a fi antidinastic, declaraţiile lui de la începutul anilor `30, prin care critica de fapt tendinţele dictatoriale ale lui Carol al II-lea şi nocivitatea pentru ţară a camarilei ce se forma în jurul acestuia au contribuit în mod obiectiv la denunţarea tarelor şi pericolelor politicianismului nevertebrat. Astfel, în 1931, ridicându-se împotriva chemării lui N. Iorga la „restituirea acelor drepturi ale Coroanei, care … i-au fost răpite, mai ales în anii din urmă”, Alexandru Averescu declara cu francheţe: „Eu protestez împotriva acestei afirmaţiuni… În ţara noastră nimic n-a fost răpit Coroanei. Niciodată Coroana n-a fost împiedicată de a exercita integralitatea prerogativelor sale. Iată de ce nimeni nu are a-i restitui ceva”.

Ca şi alţi oameni politici din perioada interbelică, Alexandru Averescu a ironizat cu aciditate păcatele politicianiste ale vremii. „Partidele, mai toate – declara el într-un discurs rostit în 1931 – îşi fac un ideal nu din dorinţa de a servi ţara, de a urmări o politică şi de a face sforţări pentru realizarea ei în binele ţării, ci reduc totul la o goană după putere. Pentru o bună parte din oamenii noştri politici, idealul este: un loc în parlament sau pe banca ministerială cu orice preţ, cu orice compromis”. Promisiunea făcută în 1927 de efemerul guvern Barbu Ştirbei că va organiza alegeri libere este taxată de Averescu drept „un narcotic bun pentru naivi”, pentru ca în acelaşi an, după alegerile organizate de liberali, să se întrebe dacă „este oare cu putinţă, în general vorbind, să avem la noi alegeri libere?”. În final, autorul aminteşte butada lui Petre Carp, care, cu ocazia unor validări la Senat, a spus: „După fiecare alegeri, opoziţia susţine că au fost cele mai ticăloase din câte a văzut ţara, iar guvernul că alegeri mai libere şi mai corecte nu s-au mai pomenit”. Numai că această obiectivitate se opreşte la limita propriei sale organizaţii politice, care – se susţine ori se subînţelege – nu ar fi afectată de atari metehne. Pe de altă parte, critica politicianismului avea să devină, de fapt, o respingere a parlamentarismului, ceea ce îl va duce la împăcarea cu noul rege, acceptarea şi chiar cauţionarea dictaturii acestuia, prin prezenţa bătrânului mareşal în primul guvern al dictaturii regale (februarie-martie 1938), iar apoi în calitate de consilier regal.

3

Constantin Prezan și Alexandru Averescu, Sighişoara, 1930

În virtutea configuraţiei forţelor politice, în primul deceniu interbelic, Averescu şi partidul său s-au aflat în relaţii de colaborare şi confruntare cu Partidul Naţional Liberal. În 1924, după spusele sale, ajunsese la o înţelegere cu I.I.C. Brătianu pentru a succeda la putere liberalilor. Înlăturarea intempestivă a guvernului Averescu, în iunie 1927, astfel încât iminenta încetare din viaţă a regelui Ferdinand să găsească la putere un guvern liberal, pentru a împiedica eventualele complicaţii privind succesiunea la tron, 1-a supărat pe şeful Partidului Poporului, deschizând o perioadă de ostilitate între cele două partide. De aici, criticile repetate de genul: „partidul liberal vede interesele ţării prin prisma intereselor de partid”. Averescu descria în modul următor metodele reprobabile folosite de acest partid: „părăsirea parlamentului, intrigi, calomnii, ameninţări la locul înalt, dispreţ şi zâzanii în celelalte partide, demagogie grosolană, ingerinţe şi falsuri în alegeri, nici un respect pentru legile altora, ba chiar nici pentru legile sale proprii. Terorizarea în sus, dictatura mascată în jos”.

Au existat rivalităţi politice şi între Partidul Poporului şi Partidul Naţional – Ţărănesc. „Partidul Naţional – Ţărănesc – spunea Alexandru Averescu în 1928 – nu este un partid de guvernământ, pentru că cei care-l conduc au făcut dovadă deplină că sunt lipsiţi de simţul politic şi că printre ei nu se găsesc decât agitatori, dar nici un singur om de stat… Înainte de a pretinde puterea, se cade să facă puţină şcoală cum se exercită ea, şi să nu mai încerce a-şi închide drumul spre dânsa prin metodele… desprinse din arsenalul învechit al oligarhiei”. Averescu, ca şi alte personalităţi din perioada interbelică, a respins pretenţiile unor şefi ai PNŢ de a se erija în unici înfăptuitori ai Marii Uniri a neamului din 1918. „Nu, domnilor conducători ai Partidului Naţional- Ţărănesc – spunea el – … unirea … nu este patrimoniul unui partid, nici măcar al unei generaţiuni. Este patrimoniul neamului, cu toate generaţiunile care au luptat pentru a o dobândi şi cu cele care vor lupta pentru a o menţine”.

Regele Ferdinand I şi generalii Averescu şi Văitoianu analizând situaţia frontului la Grozăveşti

Regele Ferdinand I şi generalii Averescu şi Văitoianu analizând situaţia frontului la Grozăveşti

Mareşalul Averescu şi partidul său au avut, ca şi celelalte partide de guvernământ, o poziţie deschisă conlucrării cu minorităţile naţionale, respectării drepturilor acestora. „Partidul Poporului – spunea Averescu – nu face nici o deosebire între cetăţenii ţării, oricare ai fi naţionalitatea ori confesiunea lor. Este de datoria guvernului, oricare ar fi partidul căruia aparţine, să vegheze a nu se ştirbi întru nimic stipulaţiunile din tratatele de pace în general şi deci şi cele privitoare la minorităţi. Partidul Poporului a fost constant de părere că este preferabil, atât din punctul de vedere al intereselor minoritare, cât şi al celor de stat, ca cetăţenii minoritari să-şi valorifice ideile în cadrele partidelor politice existente, totuşi… nu exclude posibilitatea închierii de acorduri cu partidele minoritare, în vederea guvernării”.

În acelaşi timp Alexandru Averescu a împărtăşit ideea consensului forţelor politice interne în materie de politică externă, considerând că în acest domeniu „opoziţia trebuie să fie întotdeauna alături cu guvernul, să nu facă nici o dificultate, şi, atât cât îi stă în putinţă, să-i dea sprijinul”.

Într-un articol publicat în anul 1932, în ziarul „Îndreptarea”, organ al Partidului Poporului, Alexandru Averescu definea în termenii următori exigenţele la care trebuie să răspundă oamenii de conducere: „Un conducător este un om de concepţii şi un om de acţiune. Înţelept şi curajos, el întruneşte în sine o imensă dragoste de ţară şi o totală lipsă de interes personal. Caracter de bronz, el urmează o singură linie dreaptă, de la care nimeni şi nimic nu-1 abate. Poate fi înfrânt, dar niciodată îngenunchiat”.

Desigur, acesta nu este un portret, ci mai curând un ideal.

Notă: În realizarea acestui material s-au folosit fragmente din lucrarea cu acelaşi titlu, de dr. Marin Nedelea (1991).


Partidele, mai toate, îşi fac un ideal nu din dorinţa de a servi ţara, de a urmări o politică şi de a face sforţări pentru realizarea ei în binele ţării, ci reduc totul la o goană după putere. Pentru o bună parte din oamenii noştri politici, idealul este: un loc în parlament sau pe banca ministerială cu orice preţ, cu orice compromis”.

Prim-miniştrii României Mari – IULIU MANIU (9)

Reporter: editura March - 10 - 2014 Comments Off on Prim-miniştrii României Mari – IULIU MANIU (9)
Iuliu Maniu

Iuliu Maniu

Iuliu Maniu a fost unul din cei mai de seamă oameni politici ai României, numărându-se printre principalii conducători ai luptei de eliberare naţională a românilor din Transilvania, făuritor al României Mari. A participat efectiv la realizarea momentului de însemnătate istorică – Marea Adunare de la Alba Iulia, de la 1 decembrie 1918. La 2 decembrie 1918 a fost ales, în unanimitate, preşedinte al Consiliului Dirigent al Transilvaniei (1918-1920). A fost prim-ministru al ţării între 16 noiembrie 1928 – 7 iunie 1930, 13 iunie -10 octombrie 1930 şi 20 octombrie 1932 – 14 ianuarie 1933.

A fost călăuzit în permanenţă de realizarea dreptului sfânt al poporului român la libertate şi unitate naţională, păstrarea şi apărarea hotarelor ţării stabilite prin Marea Unire din 1918, care a creat România Mare. „Organizarea naţională – spunea Iuliu Maniu – este cea mai perfectă organizaţie omenească, pentru că are la bază unitatea limbii, obiceiurilor, gândirii, tradiţiei, aspiraţiunilor, cari caracterizează şi constituiesc în mod firesc o naţiune şi cea mai perfectă organizaţie politică ce se numeşte stat”. Libertatea naţională a popoarelor, în cadrul statului lor propriu, este o necesitate inexorabilă nu numai pentru propria lor dezvoltare, ci şi pentru comunitatea internaţională a naţiunilor, întrucât „menirea popoarelor este să contribuie în mod propriu, cu însuşirile lor specifice, la civilizaţia omenească”; de aceea, „păstrarea şi dezvoltarea acestor însuşiri este nu numai un drept, ci şi o datorie faţă de civilizaţia omenească”. În această lumină, fiecare popor are nevoie de statul său pentru ca în el şi prin el „să poată perfecţiona însuşirile specifice naţionale şi să şi le apere în caz de nevoie”.

Ca reprezentant al populaţiei româneşti din Transilvania subjugată Imperiului Austro-Ungar, Iuliu Maniu a condamnat cu vigoare politica „dominaţiunii exclusivismului de rasă şi de clasă” dusă de Ungaria, arătând că lozinca „naţiunii unitare maghiare” înseamnă „încercarea de a ne contopi (pe români şi alte naţiuni) în rasa maghiară”, de a împiedica însăşi existenţa naţionalităţilor nemaghiare, de a le maghiariza. „Maghiarizarea bisericii şi a şcolilor româneşti, pauperizarea poporului românesc şi excluderea lui din viaţa de stat şi administrativă – avea să sintetizeze el mai târziu componentele şi obiectivele politicii autorităţilor de la Budapesta – erau mijloace de realizare a tendinţei consecvente de a rupe continuitatea geografică a poporului românesc, de a-i distruge unitatea culturală şi prin aceasta a-i reduce valoarea lui etnică şi importanţa lui internaţională”. Ţara cu care sperau să se unească românii aflaţi sub stăpâniri străine – va sublinia Maniu după 1918 – s-a dovedit la înălţimea nădejdilor învestite în ea. „Avem să mulţumim Vechiului Regat, tuturor cetăţenilor săi, cari cu un sentiment de sacrificiu supraomenesc au pus totul în joc ca pe noi să ne mântuiască din robia seculară în care am trăit” – spunea el în 1920. „Prin spirit de jertfă, prin curaj şi tenacitate – aprecia Maniu în 1934 – a reuşit Vechiul Regat, Piemontul românesc, să adune în jurul său toate provinciile româneşti, animate de acelaşi dor frăţesc de a fi pe veci împreună”.

1931. I.G. Duca, Iuliu Maniu, Nicolae Titulescu

1931. I.G. Duca, Iuliu Maniu, Nicolae Titulescu

Rolul decisiv în preluarea puterii în Transilvania şi în declararea unirii pe veci a acesteia cu România l-au avut, desigur, românii transilvăneni. Exprimând fidel gândul şi simţirea lor, Iuliu Maniu spunea, în cuvântarea rostită la Adunarea de la Alba Iulia: „Istoria ne-a învăţat că nu trebuie să aşteptăm nimic de la împăraţii străini şi de la fiii altor neamuri, ci de la propriile noastre puteri. Adevărul ce ne călăuzeşte acum e că singura noastră forţă, care ne poate ţinea în viitor, e aceea provenită prin unirea tuturor românilor”. În consecinţă, declara el, trebuie „să cerem încorporarea fără întârziere şi pe veci într-un singur stat al tuturor românilor… ”.

Obiectivele naţionale ale unei ţări nu se încheie cu înfăptuirea unităţii statale. „Nu trebuie – spunea, în acest sens, Maniu – să lăsăm epuizate ţintele noastre naţionale prin realizarea unităţii noastre de stat. Vai de neamurile ce nu ştiu să-şi propună încontinuu noi şi noi ţinte de atins, noi şi noi idealuri de realizat… Să cultivăm şi să înfăptuim înaltele idealuri ale civilizaţiei umane, să realizăm marea idee de pace a omenirii… Să lucrăm din toate puterile pentru înfrăţirea popoarelor acestei părţi din lume… ”.

1942. Corneliu Coposu împreună cu Iuliu Maniu

1942. Corneliu Coposu împreună cu Iuliu Maniu

Problema minorităţilor – a subliniat cu altă ocazie – „departe de a fi o chestie determinată numai de raporturile de forţă politică dintr-un stat, este o problemă a drepturilor omului…, a umanităţii…, o chestie de utilitate şi de raţiune de stat şi o problemă a armonioasei dezvoltări a statului”. Maniu a respins aserţiunea (la care nu s-a renunţat de către unele cercuri din afară şi de la noi) că România ar fi un stat multinaţional, arătând că este un stat naţional unitar, în care majoritatea covârşitoare a populaţiei – românii – sunt îndrituiţi, în condiţiile unui regim democratic, să definească linia de conduită a statului. El a respins, de asemeni, şi teza autonomiei naţionale pentru minorităţi. „Adunarea naţională (de la Alba Iulia) n-a hotărât autonomia naţională pentru minorităţi şi n-a înţeles să le-o acorde” – spunea Maniu. „Nici Tratatul adiţional (la cel de pace, din 1919), care… conţine îndreptăţiri mult mai reduse pentru minorităţi decât hotărârile de la Alba Iulia, nu asigură prin nimic o autonomie naţională pentru minorităţi, stipulând numai o autonomie locală sub controlul statului, numai în chestiuni culturale şi religioase şi numai pentru săcuii şi saşii din Ardeal”. Spre deosebire de concepţiile simpliste sau interesate, care reduc problema minorităţilor la acordarea de drepturi pentru acestea, Maniu se preocupă şi de ceea ce trebuie făcut pentru asigurarea caracterului naţional al statului – drept fundamental al naţiunii formatoare de stat. „Din punctul de vedere al statului naţional român şi în scopul asigurării integrităţii lui teritoriale, pentru păstrarea caracterului lui naţional şi în scopul de a crea posibilitatea practică şi efectivă a unei conduceri de stat care să împiedice ca o gândire şi o concepţiune de viaţă străină să corupă individualitatea şi caracterul naţional”, el considera necesare o serie de măsuri pe linie de stat, între care: limba română – limbă oficială de stat, răspândirea şi promovarea ştiinţei, artei şi literaturii române, sprijinirea activităţii economice a românilor în toate domeniile, repatrierea şi colonizarea în ţară a românilor de peste hotare. Menţinerea păcii existente, apărarea hotarelor ţării constituiau miezul, obiectivul central al politicii externe. „Noi – declara Iuliu Maniu în 1936 – vrem să nu ne fie ciuntite hotarele şi să nu permitem nimănui să se atingă de ţara noastră. Noi nu vrem război, nu vrem să atacăm pe nimeni, vrem să ne apărăm ţara… ”. În această perspectivă erau văzute în primul rând alianţele externe, sprijinul acordat de România activităţii de menţinere a păcii desfăşurate de Societatea Naţiunilor. Fiind animat de un înalt patriotism şi dovedind simţ de răspundere, Maniu a combătut cu vigoare tezele revizioniste promovate de reprezentanţii Ungariei şi ai altor ţări europene, ca şi sprijinirea acestora de către Germania şi Italia fascistă. El şi-a ridicat glasul, cum arăta în 1934, de la tribuna Parlamentului, împotriva oricărei încercări de atingere a Tratatului de la Trianon, care a consfinţit hotărârea de unire naţională pe vecie a poporului românesc, proclamată la Alba Iulia. Cererile privind autonomia sau independenţa Transilvaniei erau declarate de el „o idee anacronică, imposibilă şi contrazicătoare drepturilor noastre şi realităţilor etnografice”.

Iuliu Maniu la simulacrul de proces organizat în anul 1947

Iuliu Maniu la simulacrul de proces organizat în anul 1947

În 1924, afirma: „Din războiul mondial nu s-a născut numai triumful ideii naţionale, ci şi concepţia că în locul suveranităţii rigide a naţiunilor trebuie să se înfăptuiască fraternitatea naţiunilor… ”. „Viitorul – spunea Iuliu Maniu la aceeaşi dată, vădind o profundă înţelegere a transformărilor ce ar fi urmat să aibă loc în lume – este al unităţilor mari sociale ori economice, fie că ele se numesc state, confederaţiuni în materie politică, cooperative ori tovărăşii în materie economică. Statul român, mai curând sau mai târziu, va trebui să facă parte dintr-o astfel de mare unitate”. În afară de Societatea Naţiunilor, forma concretă preconizată de Maniu pentru realizarea acestui deziderat în zona geografică în care este situată ţara noastră era ceea ce el numea „Confederaţia dunăreană” sau „sud-est europeană”. De asemeni, Maniu s-a pronunţat în continuare pentru realizarea neîntârziată a unei confederaţii sud-est europene sau măcar dunărene, menită să răspundă unor multiple obiective: conlucrarea ţărilor agrare din zonă pentru apărarea intereselor lor pe piaţa occidentală şi atenuarea efectelor crizei economice mondiale; ferirea Austriei de tentaţiile Anschluss-ului german; eliminarea cererilor revizioniste ale Ungariei; menţinerea tratatelor şi asigurarea unui rol important României în cadrul posibilei confederaţii ş.a.

Poate fi român cu cap – se întreba Maniu – care să vrea în asemenea împrejurări ca noi să ne despărţim de Franţa şi să ne alipim de Germania, care este revizionistă?”. În acelaşi discurs, Iuliu Maniu recomanda în mod deosebit întărirea relaţiilor cu Anglia, „statul care are cele mai multe interese comune cu noi” şi în primul rând „stăvilirea tendinţelor de expansiune ale Rusiei şi ale Germaniei, care trec prin România”.

Din nefericire, acest mare om politic român, personalitate istorică, odată cu venirea la putere a regimului comunist a fost condamnat şi întemniţat. A murit în detenţie.

Notă: În realizarea acestui material s-au folosit fragmente din lucrarea cu acelaşi titlu, de dr. Marin Nedelea (1991).


Istoria ne-a învăţat că nu trebuie să aşteptăm nimic de la împăraţii străini şi de la fiii altor neamuri, ci de la propriile noastre puteri. Adevărul ce ne călăuzeşte acum e că singura noastră forţă, care ne poate ţinea în viitor, e aceea provenită prin unirea tuturor românilor.”( Iuliu Maniu)

Vrem să nu ne fie ciuntite hotarele şi să nu permitem nimănui să se atingă de ţara noastră. Noi nu vrem război, nu vrem să atacăm pe nimeni, vrem să ne apărăm ţara…” (Iuliu Maniu)

Prim-miniştrii României Mari – NICOLAE IORGA (8)

Reporter: editura January - 24 - 2014 Comments Off on Prim-miniştrii României Mari – NICOLAE IORGA (8)

Nicolae Iorga a fost una din cele mai remarcabile personalităţi ale ştiinţei şi culturii româneşti – istoric, scriitor, publicist şi om politic, profesor universitar, membru al Academiei Române şi a numeroase academii şi societăţi ştiinţifice străine.

1

Nicolae Iorga

A fost prim-ministru al ţării între 18 aprilie 1931 şi 31 mai 1932, formând un guvern aşa-zis de „tehnicieni”, fără bază de partid, împreună cu C. Argetoianu. Ulterior a făcut parte din Parlament, ca senator de drept, iar în perioada dictaturii personale a lui Carol al II-lea a fost consilier regal şi preşedinte al Senatului. Nicolae Iorga a definit corpusul de bază al ideilor şi credinţelor sale politice drept „doctrina naţionalistă” sau „naţionalist-democrată”. În esenţă, el prezenta această doctrină ca o resuscitare a concepţiei politice a lui Mihail Kogălniceanu şi a reformiştilor moldoveni de la 1840. Iar adeziunea la universalitate nu justifică tendinţele de ignorare a personalităţii propriei naţiuni, care este una din celulele acestei universalităţi. În acest sens, Iorga exprima convingerea că „în mersul general al omenirii, trebuie ca fiecare naţie, elementul organic constitutiv, să se cunoască, să se definească şi să se servească pe sine”. Punerea în valoare a propriei identităţi nu oferea, însă, temei pentru concepţii şi practici de izolare naţională. Cu toate că „am avut şi eu toată viaţa o credinţă naţionalistă – spunea el în 1922 – …îmi dau samă de un lucru: că a trecut vremea când fiecare popor putea trăi fără legături cu alte popoare. Suntem prinşi, cu voie sau fără voie, în marea mişcare în care, cu cât vom căuta să ne asigurăm un mai bun loc, cu atât şi noţiunea pe care o avem despre rolul propriei noastre vitalităţi va fi mai clară”.Iorga aprecia că nu se referă la un marş idilic, ci conţine şi stânci submarine, care trebuie ocolite cu grijă, pentru a evita lezarea intereselor naţiunii respective. În această perspectivă, avertiza, în lucrarea autobiografică „Orizonturile mele. O viaţă de om aşa cum a fost”, despre „pericolul capitalului străin, care nu vine niciodată într-o ţară fără ca aceia care-l aduc să ceară pentru ei, în politică, drepturi corespunzătoare cu serviciul, cum, dealtfel, s-a şi întîmplat, pînă la primirea, astăzi, a controlului financiar al Genevei…”.

Obiectivul politic principal care a inspirat gândurile şi faptele lui Nicolae Iorga de la sfârşitul secolului trecut şi până în 1918 a fost realizarea unirii tuturor românilor în statul lor naţional. Aşa cum spunea în noiembrie 1917, „ideea unităţii naţionale m-a preocupat toată viaţa”.

La Camera Deputaţilor - Nicolae Iorga împreună cu Nicolae Titulescu

La Camera Deputaţilor – Nicolae Iorga împreună cu Nicolae Titulescu

Iorga suspecta majoritatea clasei politice de incapacitatea de a se situa la înălţimea momentului. Iată ce scria el mai târziu despre gândurile ce-l frământau în perioada neutralităţii: „Luptasem atâţia ani contra unei clase politice de uzurpaţie, împărţită de formă în partide prin care se putea plimba în voie orice ambiţie şi orice interes. Ascultasem de la tribuna parlamentului aproape un deceniu fraza răsunătoare şi goală. Îmi putusem da samă că adeseori cel mai focos e cel mai puţin gata să facă pentru ţara şi neamul său cel mai simplu sacrificiu. Căpătasem credinţa profundă că, oricât de puternic ar fi nelipsitul instinct naţional şi patriotic, cei mai mulţi din aceşti oameni nu sunt capabili să-l transforme într-o adevărată credinţă, din care să plece o acţiune serioasă, dintre acelea care, orice ar fi, merg până la moarte”.

Mediul social căruia s-a adresat, de pe aceste poziţii de principiu, Nicolae Iorga şi partidul său, l-a constituit îndeosebi ţărănimea, dar şi diverse categorii de intelectuali şi funcţionari. „Naţionalist – spunea el – înseamnă cine iubeşte poporul său, în partea cea mai densă a acestui popor, în partea muncitoare, în partea cea mai onestă; dar şi părţile celelalte el le iubeşte. Însă, pe lângă toate, naţionalist este acela care iubeşte din corpul naţiunii sale partea care doare mai rău, care sângerează mai mult”. Aceasta era considerată ţărănimea, dar şi intelectualii şi elementele sărace de la oraşe – „cele mai nenorocite din toate”.

Regele Carol al – II-lea şi Nicolae Iorga

Regele Carol al – II-lea şi Nicolae Iorga

Iorga a exprimat, atât înainte de 1918, cât şi în perioada interbelică, serioase rezerve cu privire la autenticitatea democraţiei existente în România. În contextul epocii antebelice, el vorbea de „oportunismul şi imoralitatea clasei dominante”, pe care o considera „moleşită de parazitism şi fără cea mai mică încredere în ea însăşi”, iar după război aprecia că „trecem într-o formă democratică pe care o credem că este democratică, dar nu este”.Înseptembrie 1932, probabil încă supărat pentru îndepărtarea sa de la guvern în luna mai a aceluiaşi an, Iorga avea să declare – desigur, exagerând – că „ţara pe care am apucat-o eu în copilărie şi cea de azi e tot aceeaşi. Nu s-a făcut nici un progres esenţial. Aceeaşi falsă intelectualitate, aceiaşi oameni fără nici un fel de solidaritate morală, aceeaşi clasă de sus fără nici o legătură cu sufletul naţiei”. „Câteva sute de oameni interesaţi, aceasta înseamnă partidele noastre – spunea el, cu amărăciune. Ele nu sunt ieşite din adâncul naţiei, ele nu corespund unei ideologii deosebite şi unor realităţi sociale netăgăduite”.

Iorga a ridiculizat şi denunţat o serie de metode nedemocratice, condamnabile, utilizate în lupta politică din România interbelică. Despre invocarea gălăgioasă a voinţei naţiunii în cadrul unor adunări ce urmăresc de fapt, inclusiv prin cultivarea violenţei colective, mobiluri personale ale unor şefi de partide, el spunea, în 1935: „Ce sunt apelurile acestea la naţiune? Şi dacă întrebi ce este «naţiunea», fiecare îşi închipuie că sunt cei care s-au adunat în sala lui de întruniriAceasta nu mai este politică, este isterie politică. Toţi domnii aceştia sufără de isterie contagioasă, de grandomanie în ce priveşte persoana lor şi de isterie în ce priveşte felul de manifestare a acestei grandomanii”. Tot instinctul meu de ordine, toată iubirea mea faţă de o ţară care nu trebuie primejduită prin înguste scopuri de partid şi pentru satisfacerea unor trufii personale, tot simţul meu de critică şi de decenţă în manifestările publice se ridică împotriva acestei periculoase arlechiniade”, scria Iorga.

Iorga a dezaprobat cu hotărâre moda neparticipării ori retragerii reprezentanţilor unor partide din Parlament, inaugurată în 1919 de Take Ionescu şi generalul Averescu şi aplicată apoi, succesiv, de liberali şi de naţional-ţărănişti. „Eu cred – spunea el – că trebuie să se sfârşească odată” cu acest sistem: „Este parlamentar şi constituţional ca toate partidele să vorbească aicea, ca să-i audă ţara… şi pentru ca orice criză să se rezolve constituţional”.

Nu poate fi ignorată valabilitatea de principiu pe care o au cuvintele în favoarea conlucrării dintre forţele politice, rostite de Nicolae Iorga în Parlament în februarie 1921: „Noi ne găsim astăzi – spunea el – înaintea unor probleme a căror şoluţiune durabilă nu poate fi dată decât prin înţelegerea tuturor factorilor politici vii, cinstiţi şi patrioţi ai acestei ţări. Aceasta este părerea mea personală, în această posibilitate… trebuie să înţelegem că nu poate exista o crimă mai mare faţă de ţară decât aceea pe care ar comite-o orice partid… care îşi închipuie că această ţară poate fi salvată şi îndrumată de forţele unei singure grupări şi care ar socoti că a distruge pe cele care se găsesc în faţă prin teroare sau prin corupţia care se numeşte uneori fuziune ar putea aduce un serviciu ţării. Nu, domnilor, ţara nu poate fi salvată decât prin o colaborare în jurul unui program minim de reforme adoptat de toată lumea şi numai cu ajutorul energiilor oneste, care să înţeleagă că această ţară a devenit România Mare, tocmai ca să nu o poată confisca nici un buzunar mic”.

Nicolae Iorga şi Constantin Argetoianu

Nicolae Iorga şi Constantin Argetoianu

În 1935, el considera că ideea unei dictaturi, adusă în ţară pe filieră fascistă, nu se potriveşte condiţiilor din România, deoarece „noi nu avem o clasă muncitoare care să ameninţe cu o bolşevizare a statului român”.El atrăgea atenţia, în cuvântarea rostită în acel an în faţa Comitetului Executiv al Partidului Naţionalist-Democrat, asupra pericolului grav pe care-l reprezintă dictaturile fasciste, şi îndeosebi cea hitleristă din Germania, care „reprezintă dictatura fără merit, fără capacitate, fără estetică, dictatura instalată grosolan, brutal, care culege tot ce este ură şi invidie în clasele populare şi tot ce este curăţire de rămăşiţe în cugetarea politică a Europei contimporane”.

Iorga a ajuns la acceptarea şi sprijinirea directă a dictaturii regale şi datorită atitudinii sale monarhiste, dinastice, afirmate de-a lungul întregii vieţi, ceea ce, însă, nu înseamnă lipsa oricăror critici: dimpotrivă, el a exprimat adeseori critici – uneori foarte virulente – la adresa unor poziţii ori fapte concrete ale unuia ori altuia din cei trei regi sub care a trăit. Cu toate că a colaborat o vreme cu A. C. Cuza, în cadrul aceluiaşi partid, Nicolae Iorga nu a împărtăşit poziţiile antisemite extremiste ale acestuia şi ale celorlalţi propovăduitori ai fascismului în România.

Iorga a avut o atitudine de „dezaprobare făţişă, publică, hotărâtă” faţă de mişcările fasciste şi îndeosebi faţă de Garda de Fier, ca şi faţă de acei oameni politici din alte partide care le-au încurajat, în speranţa de a le pune în serviciul lor propriu, ca masă de manevră. „Să mi se ceară socoteală – exclama el, cu mânie – că nu fac naţionalism românesc cu Hitler, care are ca bază sfărâmarea tratatelor şi reconstituirea Ungariei în drepturile sale? Să tratez de trădători pe anume români şi să dau tot sprijinul unor mişcări care au drept ţintă să anarhizeze România, plimbând steaguri străine… şi aclamând pe şeful unui stat străin… Ce aberaţie şi ce impertinenţă!”. În acelaşi timp, într-o vreme în care curentele fasciste şi revizionismul inter şi naţional aţâţau intens tensiunile naţionale, Nicolae Iorga a publicat, în 1932, broşura „Contra duşmăniei dintre naţii. Români şi unguri”. „Ura – constata cu satisfacţie omul politic român – este numai în straturile de sus, hrănită de ziare, cărţi şi cultivată prin şcoli. Jos, oamenii care depun aceeaşi muncă se pot înţelege între dânşii..”. Apelul la înţelegere şi hotărârea de a o promova nu-l puteau face însă a ignora realitatea, constatată de el în 1922, că şoviniştii din Ungaria „caută arme împotriva noastră. În această privinţă – avertiza Iorga – să nu ne înşelăm… oamenii aceia trăiesc filtrând ura cea mai cumplită împotriva noastră. În orice loc vom fi atacaţi, orice declaraţii vor fi făcute, ei vor fi acolo ca să ceară ceia ce nu li se cuvine şi ceia ce nu le putem da în ruptul capului, căci este şi în contra dreptăţii”.

Iorga a combătut cu vigoare, în anii dinaintea războiului, „absurdul” revizionism maghiar, cum îl califica el, a ripostat pretenţiilor revanşarde ale Ungariei horthyste şi ale sprijinitorilor ei, Italia fascistă şi Germania hitleristă. În mod deosebit se cuvine relevată respingerea de către el a principiului dreptului la intervenţie în treburile interne ale unui stat sub pretextul apărării intereselor unei minorităţi naţionale. „Germania – scria Iorga în 1939 – strecoară, un… principiu care, dacă ar rămânea la Berlinul supraâncălzit, nu ne-ar îngrijora, dar el e recunoscut de Cehoslovacia, contra căreia s-a ridicat şi tinde, cu asentimentul factorilor hotărâtori în politica lumii, să aibă o consacrare internaţională. E acela al dreptului de intervenţie din partea unui stat oriunde se află un număr de conaţionali ai săi pentru a cere o viaţă osebită a acestora”.

Din nefericire, istoria avea să confirme, în anul de doliu 1940, care a fost şi anul asasinării sale de către legionari, avertismentul lui Nicolae Iorga, atât în privinţa intenţiilor Germaniei, cât şi ale URSS. Spre onoarea marelui nostru savant patriot, istoria acelui an a consemnat şi poziţia fermă exprimată de el în consiliile de coroană ce au avut a se pronunţa asupra ultimatumului sovietic şi a dictatului de la Viena: îndemnul său de a nu ceda, de a ne apăra cu orice risc pământul sacru al ţării, poziţie în deplină continuitate cu cea exprimată regelui Ferdinand, într-o altă nefericită conjunctură de acelaşi gen, la începutul anului 1918. Fireşte, condiţiile concrete şi raportul de forţe nu legitimau o asemenea decizie, dar sentimentul naţional o înţelegea.

Notă: În realizarea acestui material s-au folosit fragmente din lucrarea cu acelaşi titlu, de dr. Marin Nedelea (1991).

Prim-Miniştrii României Mari – CONSTANTIN ARGETOIANU (7)

Reporter: editura November - 3 - 2013 Comments Off on Prim-Miniştrii României Mari – CONSTANTIN ARGETOIANU (7)

Născut la Craiova, în 1871, după studiile efectuate în străinătate şi un stagiu în diplomaţie a intrat în viaţa politică, în 1913, făcând parte, până în 1918, din Partidul Conservator. În luna aprilie a acelui an, a intrat, împreună cu un grup de foşti conservatori, în noua organizaţie Liga Poporului, condusă de generalul Averescu. A făcut parte din primul guvern al Partidului Poporului (1920 – 1921). În decembrie 1923 a format un Partid al Poporului paralel, care, în mai 1924, fuziona cu Partidul Naţionalist-Democrat al lui Nicolae Iorga, noul partid intitulându-se Partidul Naţionalist al Poporului (PNP). Acţionând pentru unirea opoziţiei într-un mare partid opus celui liberal, a reuşit să determine o fuziune temporară a PNP cu Partidul Naţional din Transilvania (februarie 1925 – octombrie 1926). Între aprilie 1931-mai 1932 a fost ministru de Interne şi Finanţe în guvernul prezidat de Nicolae Iorga (denumit şi guvernul Iorga – Argetoianu).

Constantin Argetoianu

Constantin Argetoianu

În anul 1932 a creat din nou o formaţiune politică proprie – Uniunea Agrară (intitulată apoi Partid Agrar), iar în anul 1938 s-a raliat dictaturii personale a lui Carol al II-lea, care 1-a numit consilier regal, prim-ministru (28 septembrie – 23 noiembrie 1939) şi ministru al Afacerilor Externe în cel de-al doilea guvern Tătărăscu (între 28 iunie- 4 iulie 1940).

Constantin Argetoianu a fost, în cea mai mare parte a carierei sale politice, adept al dezvoltării capitaliste a ţării pe calea strictei respectări a liberalismului economic, a iniţiativei individuale, pronunţându-se ferm împotriva amestecului statului în economie sau a „economiei dirijate”. Încă în 1922, în referatul despre problema constituţională prezentat la congresul Partidului Poporului, pornind de la premisa că în România există un etatism exagerat, el declara că etatismul „nu e decât o formă mai elegantă a comunismului”, fiind, ca şi acesta, „opusul individualismului” şi cerea „să facem tot ce ne va sta în putinţă pentru deşteptarea iniţiativei individuale… să moderăm pe cât se va putea pornirea spre etatism…”.

Pronunţându-se, într-un discurs rostit în decembrie 1923, împotriva măsurilor etatiste promovate de guvernul liberal de atunci, el formula, însă, cu prudenţă, şi unele rezerve, avertizându-şi auditoriul: „Am vrut numai să spun că toate măsurile care s-au luat pentru împiedicarea evoluţiei naturale a fenomenelor economice au dat greş. Legile economice sunt ineluctabile şi, oricât ne-am strădui noi să le falsificăm rezultatele, nu izbutim. O politică de simplă libertate ar fi însă tot atât de neraţională… Curentele naturale nu pot fi stăvilite şi a încerca stăvilirea lor este curată nebunie. Ele pot fi însă canalizate şi o asemenea operaţiune de reglare a fenomenelor economice apare ca o datorie imperioasă pentru orice guvern conştient de răspunderea sa”.

Constantin Argetoianu , Ministrul de finanţe, în anul 1932

Constantin Argetoianu , Ministrul de finanţe, în anul 1932

La sfârşitul anului 1932, într-o vreme când greaua criză economică mondială îi făcea pe mulţi să se îndoiască de viabilitatea sistemului capitalist, iar „economia dirijată” era o teză şi o practică la modă în multe ţări europene, C. Argetoianu spunea adepţilor săi din nou creata Uniune Agrară: „Mulţi şi-au pus întrebarea dacă nu cumva asistăm la ultimele zvârcoliri ale regimului capitalist. Oricât ar fi de gravă criza prin care trece acest regim, eu unul nu cred în prăbuşirea lui, fiindcă nu văd prin ce l-am înlocui. Comunismul? Experienţa de peste Nistru cred că a vindecat omenirea pentru totdeauna de ademenitoarele miraje ale utopiilor lui Karl Marx. Socialismul aplicat şi integral? Nu cred că ar soluţiona întru nimic subproblemele producţiei şi ale schim­burilor produselor, care sunt tocmai punctele nevralgice în criza regimului capitalist. Am adânca convingere că regimul capitalist îşi va regăsi echilibrul şi liniştea numai prin liberul joc al ineluctabilelor legi economice care au determinat în deceniile trecute dezvoltarea lui. Orice măsură care stânjeneşte liberul joc al acestor legi economice îngreunează restabilirea echilibrului urmărit. Aşa-zisa economie dirijată, metodă de constrângere împrumutată regimului socialist, nu poate duce la rezultate pozitive sub regimul capitalist, care este prin esenţa lui un regim de libertate şi de concurenţă. Dacă vrem să ajutăm jocul legilor economice în regimul sub care trăim, trebuie să eliberăm, prin măsuri radicale, factorii esenţiali ai acestui regim: pământul, capitalul şi munca”.

La tratativele precedând Pacea de la Buftea (foto: Ziarul financiar)

La tratativele precedând Pacea de la Buftea (foto: Ziarul financiar)

Constantin Argetoianu a fost adversar declarat al curentelor social-politice de stânga. A recurs la măsuri represive împotriva mişcării socialiste şi a acuzat Partidul Ţărănesc că promovează teza luptei de clasă, căutând să determine izolarea acestuia în viaţa politică a ţării din primul deceniu interbelic.

Încercând chiar o fundamentare teoretică a poziţiei pe care se situa în această privinţă, el declara, în martie 1924: „În etapa prin care trece statul nostru, să nu ne încurcăm pe potecile unei ideologii inutile… Pentru a ajunge la nivelul celorlalte ţări civilizate, România, abia ieşită din faza feudală, trebuie să treacă printr-o fază intens capitalistă şi numai după aceea va putea să intre în perioada preocupărilor pur umanitare. Oricare ar fi nerăbdarea unora faţă de inegalităţile şi nedreptăţile sociale, să avem curajul să o spunem”.

În acelaşi timp, înclinaţiile sale către autoritarism l-au condus la simpatizarea mişcării fasciste. Urmând moda generală încetăţenită în România de la începutul deceniului patru, aceea de a denunţa tarele politicianismului, încă în 1923 avertiza că „spiritul de separatism al partidelor”, „prin care ne găsim mai despărţiţi astăzi ca înainte de Unire”, este un fenomen extrem de periculos. „Să încetăm – cerea el – cu frământările izvorâte numai din patimi personale sau din cultivarea exclusivă a intereselor materiale colec­tive”. „Cred – afirma Argetoianu – că suntem… greu atinşi de boala demagogiei şi că, în această privinţă, remedii radicale se impun”. Remediul propus atunci de el avea deja un caracter nedemocratic. Considerând că „ţara noastră nu a ajuns încă la o stare de dezvoltare socială care să-i îngăduie luxul echipelor multiple în materie de sport politic” şi că „răzleţirea forţelor şi fărâmiţarea partidelor este o mare cauză de slăbiciune pentru gospodăria noastră naţională”, el spunea: „Idealul ar fi ca toţi oamenii cumsecade, cu experienţa treburilor publice şi cu voinţă de muncă, să se strângă la un loc şi să lucreze împreună pentru propăşirea ţării. Idealul este însă prin definiţie inaccesibil şi poate că un partid unic ar avea şi unele inconveniente: pe calea progresului, concurenţa este un preţios imbold spre mai bine. Fără să urmărim, deci, contopirea tuturor partidelor într-unul, să ne mulţumim cu formula: cât mai puţine partide”.

Nicolae Iorga şi Constantin Argetoianu

Nicolae Iorga şi Constantin Argetoianu

Reluând, la altă intensitate, această temă, Argetoianu declara, în 1936: „De ani de zile, ţara aceasta nu mai este guvernată”. De vină erau „numai grupurile de interese personale, care, sub numele de partide – mască înşelătoare – iau succesiv cu arendă disponibilităţile statului şi se gonesc succesiv de la putere. Sistemul se numeşte «rotativă», iar operaţiunea se face sub auspiciile democraţiei in­tegrale. Democraţia e o noţiune variabilă după ţări: la noi ea înseamnă să faci discursuri în opoziţie, să critici, să ţipi şi să făgăduieşti, pentru ca, odată ajuns la guvern, să-ţi uiţi şi criticile şi făgăduielile, să-ţi umpli repede buzunarele şi să-ţi satisfaci par­tizanii în vederea următoarei lupte în opoziţie. Adevăratul democrat iese din guvern cel puţin cu o casă, iar recăzut în opoziţie înjură şi tratează de hoţ, adică de tovarăş de idei, pe adversarul său mai norocos… O mână de paraziţi… au copleşit ţara şi au pus stăpânire pe toate izvoarele de producţie, pe care le sleiesc. Dacă operaţiunea de deparazitare – oricum şi cu orice preţ – nu se va desăvârşi repede, izvoarele vor seca şi întreaga naţie se va duce de râpă”. Formulând cerinţa: „să ne debarasăm de boala politicianisnmlui, care ne duce dacă nu la o completă dezagregare naţională, cu siguranţă la o progresivă istovire a puterilor noastre ca popor şi la o continuă scădere a autorităţii noastre de stat”, Argentoianu a expus şi felul în care vedea soluţia: „Răspunsul – spunea el în 1932 – nu e uşor de dat. S-a vorbit şi se vorbeşte mult de dictatură. E mai uşor de vorbit decât de făcut… Fără acţiunea comunistă şi anarhică din Italia îndată după război, reacţiunea fascistă nu ar fi atins puterea pe care o are, cu tot geniul organizator al lui Benito Mussolini… La noi nu văd acţiunea care ar putea determina reacţiunea. Şi totuşi, ne trebuie ceva”. Şi propunea… o descentralizare politică cu accent pe regiuni.

Constantin Argetoianu este autor al unor importante volume de memorii

Constantin Argetoianu este autor al unor importante volume de memorii

Reafirmănd că „din fericire sau nefericiredupă placnu avem la îndemână nici omul providenţial, nici contigentele politice speciale prielnice unei dictaturi” şi, deci, „suntem siliţi să rămânem mai departe ţară constituţională parlamentară”, C. Argetoianu spunea, la sfârşitul anului 1936, la amintitul congres al partidului său: „ Năzuinţele mele nu merg către o dictatură, ci către o organizaţie autoritară şi cinstită a statului, pe care o cred din ce în ce mai necesară. Nu urmăresc schimbarea instituţiilor noastre fundamentale, doresc numai să le văd curăţite de rugina vremii… Nu vreau moartea partidelor, ci numai îndrumare a opiniunii publice şi educare naţională a tineretului, cu un guvern de oameni cinstiţi… România noastră ar putea face faţă cu succes oricăror greutăţi şi… adversităţi”. În aceste propuneri se întrevăd cu uşurinţă unele din măsurile luate deja, ori care vor fi introduse sub regimul dictaturii personale a lui Carol al II- lea.

Ca ministru de Externe în cel de-al doilea guvern Tătărăscu, C. Argetoianu a fost pus în faţa necesităţii dureroase de a accepta, împreună cu Consiliul de coroană convocat de Carol al II-lea, ultimatumul sovietic privitor la cedarea Basarabiei şi a Bucovinei de nord. Explicând, în şedinţa din 2 iulie 1940 a comisiilor de politică externă, motivele hotărârii adoptate, C. Argetoianu spunea că altfel am fi fost siliţi „să luptăm spre răsărit cu forţe covârşitoare faţă de ale noastre fără să avem în spate siguranţă de linişte absolută pe celelalte graniţe. În lupta pe care am fi întreprins-o nu puteam conta pe nici un ajutor. În asemenea condiţii, un război ar fi însemnat mistuirea întregii noastre armate, fără ca statul român să mai păstreze vreo apărare împotriva altor eventuale atacuri”.

Notă: În realizarea acestui material s-au folosit fragmente din lucrarea cu acelaşi titlu, de dr. Marin Nedelea (1991).


Dacă vrem să ajutăm jocul legilor economice în regimul sub care trăim, trebuie să eliberăm, prin măsuri radicale, factorii esenţiali ai acestui regim: pământul, capitalul şi munca”.(Constantin Argetoianu)

Democraţia e o noţiune variabilă după ţări: la noi ea înseamnă să faci discursuri în opoziţie, să critici, să ţipi şi să făgăduieşti, pentru ca, odată ajuns la guvern, să-ţi uiţi şi criticile şi făgăduielile, să-ţi umpli repede buzunarele şi să-ţi satisfaci partizanii în vederea următoarei lupte în opoziţie”. (Constantin Argetoianu)

Prim-Miniştrii României Mari – VINTILĂ I.C. BRĂTIANU

Reporter: editura September - 26 - 2013 Comments Off on Prim-Miniştrii României Mari – VINTILĂ I.C. BRĂTIANU

Şef al Partidului Naţional-Liberal (1927-1930), prim-ministru al ţării între 1927-1928, Vintilă I.C. Brătianu (fiu al lui I.C, Brătianu şi frate al lui Ionel I.C. Brătianu) a rămas în istorie mai cu seamă ca promotor înflăcărat şi stăruitor al politicii „prin noi înşine”, manifestare a luptei pentru afirmarea independenţei economice a României după Marea Unire. A adus contribuţii importante la modernizarea statului român şi întărirea lui economică, la organizarea şi conducerea Partidului Naţional-Liberal.

Vintilă I.C. Brătianu

Vintilă I.C. Brătianu

Gândirea lui politică este structurată în jurul conceptului fundamental al cerinţelor şi intereselor naţionale, de stat. Doctrina politică a lui Vintilă Brătianu a fost denumită „naţionalism integral”, care porneşte de la premisa că problemele naţionale şi sociale trebuie rezolvate prin prisma interesului naţional, iar expresia cea mai concentrată a acestui „naţionalism” trebuia să fie statul român. Proiectat în relaţiile sale externe, statul trebuia să fie liber, suveran şi independent, ferit de orice imixtiune străină, participând pe picior de egalitate cu celelalte state – mari sau mici – la viaţa internaţională.

Proiectată spre interior, concepţia sa despre stat l-a condus la promovarea unei viziuni etatiste (statul să fie apărătorul şi îndrumătorul întregii activităţi economice, sociale şi culturale), la susţinerea necesităţii intervenţiei statului în economie, care să realizeze controlul asupra tuturor întreprinderilor, datoare să se integreze în acţiunea generală a statului. Resorturile acestor idei se găsesc în eforturile de industrializare a ţării în condiţiile unei concurenţe sufocante din partea capitalului străin.

Exproprierea – scria Vintilă Brătianu în 1913 – se impune … pentru rezolvarea definitivă a unei chestiuni arzătoare şi primejdioase care ţine în loc mersul statului nostru şi care, în acelaşi timp, este chemată să sporească energia naţională, prin îmbunătăţirea traiului a trei pătrimi din poporul nostru”. Reforma agrară şi cea electorală erau „chemate să desăvârşească opera de consolidare naţională. Prin distrugerea ultimelor bariere ale privilegiilor de clasă, statul nostru îşi va dobândi, după o luptă de mai bine de o jumătate de veac, aşezământul său definitiv şi sigur temeinic pentru apărarea şi dobândirea revendicărilor noastre naţionale, un aşezămînt de fapt nu numai de formă, democratic”.

Semnătura lui Vintilă Brătianu

Semnătura lui Vintilă Brătianu

Reluând această idee într-un articol scris în 1914 şi intitulat: „Colegiul unic este o nevoie naţională”, Vintilă Brătianu sublinia: „7.500.000 de români, în hotarele statului român, au de apărat interesele unui neam întreg, împrăştiat în patru părţi ale Orientului Europei … În dezvoltarea întregului popor românesc liber pot vedea toţi românii subjugaţi care poate fi viitorul lor. Ei îl văd într-o zare strălucită, dacă situaţia poporului român liber este bună, cu deznădejde când aud plângerile unui popor asuprit sau revoltele lui contra nedreptăţii. Trebuie să avem grijă de a fi mereu soarele către care priveşte cu râvnă toată suflarea românească, focarul de lumină şi de căldură care să întărească conştiinţa naţională a unui întreg neam”.

Corelarea reformelor democratice interne cu cauza realizării unităţii naţionale este şi mai explicit formulată într-o conferinţă rostită de Vintilă Brătianu în 1920, în care se poate citi: „… dreptul egal de vot pentru toţi era mai întâi o nevoie izvorâtă din situaţia primejdioasă creată de zbuciumatul nostru trecut. Apoi, şi tot atât de necesar, el era pentru înfăptuirea idealului nostru naţional. Cum se putea crede că am fi putut fi focarul de atracţie a românilor robiţi de străini, când ei nu ar fi găsit în regatul cel vechi ceea ce cereau sau în parte chiar obţinuseră, ca în Bucovina, de la cotropitorii lor? Unirea Basarabiei, izvorâtă din revoluţia rusească, căpătase, odată cu autonomia, şi acest vot. Actele Unirii, în care reformele erau cerute deodată cu alipirea de ţara mumă, sunt o probă de prevedere a celor ce înainte de 1914 considerau reformele ca legate de un mare interes naţional. Nu mai insist asupra situaţiei ce ne-ar fi creat lipsa lor la Conferinţa de la Paris, când vântul general al democraţiei influenţa hotărîrile ei”.

Podul de la Cernavoda la 1900

Podul de la Cernavoda la 1900

Răspunsul pe care-l dădea atunci – înfăptuirea reformei agrare şi a celei electorale – a fost completat ulterior cu preconizarea unei politici sociale adecvate în ceea ce priveşte problemele muncitorimii de la oraşe. În acest sens, el sublinia, în 1923, că, pentru asigurarea armoniei sociale şi economice, se impune aplicarea formulei „respect proprietăţii, respect capitalului, dar şi munca trebuie respectată şi consolidată. Conexiunea dintre aspectul social, de clasă şi cel naţional, general, al acestei probleme era mereu prezentă în preocupările omului de stat. „Consolidarea României Mari – aprecia el în 1920 – nu se va putea face fără manifestarea unei solidarităţi naţionale şi cetăţeneşti puternice, care să înlesnească perioada … necesară pentru ca unificarea conştiinţei naţionale să fie asigurată prin unitatea conştiinţei cetăţeneşti ieşite din votul obştesc”.

Cea mai cunoscută şi mai semnificativă contribuţie adusă de Vintilă Brătianu pe plan teoretic şi practic la afirmarea principiului naţional în primii ani postbelici a constituit-o politica „prin noi înşine”. Ideea de bază în judecarea complexei probleme a dezvoltării economice a ţării, pe care Vintilă Brătianu a susţinut-o toată viaţa, ar putea fi rezumată în felul următor: România dispune de condiţii naturale prielnice pentru dezvoltarea ei, dar nu are suficiente capitaluri spre a pune în valoare bogăţiile ţării, munca poporului. De aceea, trebuie apelat la capitalul străin, dar prin asocierea acestuia cu întreprinzătorii români, astfel ca rezultatele dezvoltării să nu fie profitabile numai străinilor, ci şi ţării, inclusiv capitalului românesc.

Manufactura de tutun a Regiei Monopolurilor Statului

Manufactura de tutun a Regiei Monopolurilor Statului

O ţară cu condiţii lăsate de Dumnezeu – scria el cu amărăciune în 1927, după ce încercase fără prea mult succes să aplice politica preconizată – are multe foloase, dar, dacă nu va şti să le apere şi să le folosească, este ameninţată de multe primejdii. Foloasele pentru propăşire şi primejdiile de robire, prin care am trecut din cauza bogatului nostru pământ, din cauza situaţiei noastre excepţionale de ţară a gurilor Dunării şi din cauza petrolului au influenţat puternic istoria României moderne”.

La începutul acestui drum, în mai 1905, când Vintilă Brătianu publica articolul intitulat chiar „Prin noi înşine”, tonul era, evident, mult mai optimist. El exprima „convingerea nestrămutată că prin noi înşine putem să ne dezvoltăm pe toate căile” şi cerea „să nu dăm elementului străin decât strictul necesar”, astfel ca „Ţara românească să păşească prin propriile ei puteri” şi „elementele ei să participe într-o măsură lărgită şi în toate ramurile de activitate”. „Capitalurile străine – se sublinia în alt context – să vie asociate cu partea care o poate da elementul naţional, cu munca noastră, cu capitalul, unde se poate”.

Politica economică – spunea Vintilă Brătianu în cuvântul rostit în Adunarea Deputaţilor, la 3 decembrie 1903 – nu mai poate fi astăzi decât o politică naţională, mai cu seamă într-o ţară mică, ca a noastră”. Era formulat astfel unul din principiile de bază ale neoliberalismului, care preconiza intervenţia statului în economie, prin abandonarea preceptului clasic al liberalismului – „laissez faire”. O semnificaţie care nu ar putea fi limitată la timpul respectiv are, de asemenea, argumentul avansat de el atunci: în adunarea capitalurilor străine, trebuie să ne gîndim întotdeauna ca, atunci când ele vin, să rămână după ele şi altceva decât un beneficiu momentan”.

Titlu de stat din Renta Împroprietăriri din anul 1922. Este semnat de Vintilă Brătianu ca ministru de finanţe

Titlu de stat din Renta Împroprietăriri din anul 1922. Este semnat de Vintilă Brătianu ca ministru de finanţe

În numele acestor principii, Vintilă Brătianu critica cu asprime, în 1930, politica economică a guvernării naţional-ţărăniste, acuzată de „continua înstrăinare a avuţiilor statului şi concesionare a diferitelor lui monopoluri şi regii în condiţii extrem de oneroase, anticonstituţionale, dăunătoare chiar apărării naţionale şi pe care numai state în faliment sunt silite să le accepte”.

Logica politicii „prin noi înşine” viza, într-o strânsă conexiune, atât aspectul naţionalităţii ori cetăţeniei proprietarilor de capital, cât şi orientarea cu precădere a acestuia spre dezvoltarea industriei, ca ramură modernă, de perspectivă, a economiei. „Fără o industrie proprie naţională – aprecia, pe bună dreptate, Vintilă Brătianu – viitorul statului nu poate fi asigurat. Toate naţiunile s-au ridicat prin dezvoltarea industrială, căci industria în special pune în valoare la maximum bogăţiile naţionale şi dă muncii naţionale posibilitatea unei retribuţiuni mai rentabile”. În sprijinul ideii industrializării, în care vedea „un mijloc puternic de potenţare a energiei latente a poporului român”, în lucrările sale sunt concentrate argumente de ordin istoric, economic, social, politic, de apărare etc. În articolul „Acţiunea de stat în politica industrială”, publicat în 1912, erau deja invocate într-o concepţie integratoare cele mai multe din ele. „Suntem – spunea Vintilă Brătianu în acest articol – un stat cu caracter naţional, pierdut în mijlocul unor popoare mai numeroase de neamuri deosebite, unele mai înaintate în civilizaţie ca noi. În vechime ne-am păstrat naţionalitatea prin vitejia armatelor şi prin religie; în viaţa modernă, aceşti factori necesari nu mai sunt suficienţi pentru ocrotirea unui stat naţional. Azi, când activitatea popoarelor a sporit, naţionalitatea se păstrează în primul rând printr-o cultură naţională şi prin participarea elementului naţional la toate ramurile de activitate care formează viaţa chiar a statului…”.

După cum este cunoscut, Vintilă Brătianu s-a implicat şi direct, ca iniţiator, într-o serie de societăţi cu caracter industrial (tramvaiele bucureştene, transportul pe Dunăre ş.a.). În 1914 lansa chiar ideea legăturii Capitalei printr-un canal fluvial cu Dunărea.

Vechiul sediu al Primăriei Capitalei din Casa Hagi Moscu situat pe strada Colţei.

Vechiul sediu al Primăriei Capitalei din Casa Hagi Moscu situat pe strada Colţei.

În contextul preocupărilor pentru problema muncitorească, se cuvine menţionat că în 1929 a luat poziţie, în calitate de şef al Partidului Naţional-Liberal, împotriva reprimării armate de către guvernul naţional-ţărănesc a grevei din Valea Jiului, denunţând „crima sîngeroasă” care a fost „asasinatul în masă al muncitorilor de la Lupeni”.

Remarca: scăderile vieţii politice, crizele ce intervin se datoresc atitudinilor iresponsabile ale unor partide, lipsei lor de pregătire şi maturitate. „Această lipsă de pregătire a unor partide politice şi a unora dintre conducătorii lor pentru a servi interesele complexe ale statului, preocuparea frământărilor interne înlăturând pe aceea a intereselor generale sunt principala cauză a crizelor prin care am trecut şi a tendinţelor de a se permanentiza şi spori”. Dacă ele „nu vor înţelege să vie la o altă concepţie a rolului lor în stat, la o conştiinţă clară a marilor probleme ce se pun azi, valul va trece peste ele”, pentru că „nevoia de un trai sănătos şi moral a unui popor… este mai puternică decât aceea a existenţei unui partid politic, oricare ar fi trecutul sau vechimea lui”. (sublinierile aparţin redacţiei)


În adunarea capitalurilor străine, trebuie să ne gîndim întotdeauna ca, atunci când ele vin, să rămână după ele şi altceva decât un beneficiu momentan”.(Vintilă I.C. Brătianu)


Această lipsă de pregătire a unor partide politice şi a unora dintre conducătorii lor pentru a servi interesele complexe ale statului, preocuparea frământărilor interne înlăturând pe aceea a intereselor generale, sunt principala cauză a crizelor prin care am trecut şi a tendinţelor de a se permanentiza şi spori”(Vintilă I.C. Brătianu)


Notă: În realizarea acestui material s-au folosit fragmente din lucrarea cu acelaşi titlu, de dr. Marin Nedelea (1991).

Prim-Miniştrii României Mari – ARMAND CĂLINESCU

Reporter: editura August - 9 - 2013 Comments Off on Prim-Miniştrii României Mari – ARMAND CĂLINESCU

1Puternica şi originala personalitate politică a lui Armand Călinescu s-a manifestat cu deosebire în ultimul deceniu interbelic, ilustrându-se printr-o atitudine rectilinie de lupta împotriva pericolului fascist, ca şi prin combaterea extremismului de stânga.

Sursele bibliografice de bază pentru cunoaşterea ideilor sale politice sunt cele două volume de discursuri parlamentare şi culegerea „Noul regim”, cuprinzând cuvântări rostite în anii 1938-1939, ambele editate în timpul vieţii autorului, precum şi jurnalul apărut postum sub titlul „Însemnări politice. 1916-1939”.

Ceea ce asigură unitatea personalităţii sale în cele două ipostaze sunt crezurile sale perene, manifestate de-a lungul întregii lui vieţi politice. Între acestea se remarcă în primul rând adeziunea la o politică de apărare a statului, a ordinii publice, împotriva curentelor destabilizatoare, dizolvante, înfruntarea curajoasă şi hotărîtă a mişcării fasciste legionare, grija pentru salvgardarea independenţei şi integralităţii teritoriale a României, ostilitatea faţă de Germania hitleristă şi orientarea statornică în politica externă spre alianţele occidentale tradiţionale, îndeosebi spre Marea Britanic.

Preocupat de problemele administraţiei de stat, semnalează şi el hipertrofierea, din raţiuni politicianiste, a aparatului funcţionăresc, pronunţându-se pentru reechilibrarea lui şi transferarea în activitatea productivă a personalului de prisos. „Funcţionarismul, spunea el, a devenit o adevărată formă de asistenţă socială… şi eu cred că am face un real serviciu economiei naţionale dacă i-am reda o sumă de energii care lâncezesc neproductive în numeroasele birouri ale serviciilor statului. De aceea… va trebui să ne îngrijim… de o reorganizare a serviciilor publice, cu suprimarea funcţionarilor sinecurişti, cu raţionalizarea muncii celorlalţi şi cu o salarizare corespunzătoare.

Ziarele vremii, despre odiosul asasinat

Ziarele vremii, despre odiosul asasinat

De-a lungul întregii sale activităţi, A. Călinescu a fost adeptul unor măsuri forte şi prompte pentru apărarea ordinii de stat, primejduită, în opinia lui, de curentele extremiste – fascismul şi comunismul. Fundamentând această concepţie, el spunea, în 1934: „Trăim o epocă de exaltare excepţională şi de slăbire a sentimentului moral. Războiul mondial, care a fost o dezlănţuire a forţei, s-a continuat după încheierea tratatelor, pe terenul gândirii, prin apologia forţei şi, fie ca această apologie a făcut-o comunismul, fíe că a făcut-o fascismul, amândouă aceste curente au îndreptat un atac hotărât împotriva actualei organizaţii de stat. Punctul central al acestui atac îl ocupă regimul parlamentar”.

Într-o polemică directă cu susţinători ai Gărzii de Fier, Călinescu spunea, într-un discurs parlamentar din 1934: „Eu nu cred în viitorul acestei mişcări. Se opresc poate unii asupra ideii naţionale, pe care o speculează membrii Gărzii de Fier. Domnilor, aceasta este o concepţie pe care trebuie să o pună oricine la baza unei acţiuni de întărire a vieţii noastre de stat şi de popor… Dar… ţara aceasta a ajuns în aşa situaţie încât, pentru a promova ideea naţională, trebuie să recurgă la o mână de oameni care nici măcar nu şi-au terminat studiile şcolare? Ţara aceasta a ajuns acolo încât, pentru a declanşa acest mare resort moral care este sentimentul naţional, trebuie să recurgem la oficiile asasinului lui Manciu? (Codreanu – n. r..). Şi triumful ideii naţionale înseamnă omorârea lui Ion Duca? (de către legionari – n. r.). Este o ruşine, domnilor!”.

Ziarele vremii, despre odiosul asasinat

Ziarele vremii, despre odiosul asasinat

Peste ani, s-a ajuns la tragedia – pentru el, pentru ţară şi pentru istoria noastră – asasinării lui Armand Călinescu, al doilea prim-ministru în funcţiune care cădea sub gloanţele legionarilor.

În faţa dilemei dictatură sau regim parlamentar, A. Călinescu s-a pronunţat categoric în favoarea celui din urmă. „De altfel – se întreba el – ce ne propun curentele extremiste? Fie extermismul de dreapta, fie extremismul de stânga; ne propun dictatura. Este formula care realizează forţa… Dar… forţa provoacă totdeauna reacţiunea altei forţe. Dictatura este obligată să-şi piardă cea mai mare parte din timp organizându-şi propria ei apărare… Dictatura nu are control şi ea acoperă toate turpitudinile. Finanţele… sunt întotdeauna învăluite în mister şi ajung la bancrută. Dictatura este regimul în care se pregăteşte revoluţia sau războiul. Şi atunci, domnilor – conchidea el – înţelegeţi de ce între regimul parlamentar şi dictatură, pe care ne-o propun curentele extremiste, eu socotesc că nu există alegere pentru un om conştient”. Din nefericire, dialectica istoriei avea să-l ducă, peste câţiva ani, în fruntea taberei adepţilor dictaturii regale, forţându-l să recurgă la o răsturnare a valorilor şi, deci, a argumentaţiei.

După Călinescu din perioada dictaturii regale, vechiului regim i se reproşau îndeosebi patru păcate, formulate de el astfel:

… naţia este slăbită sufleteşte prin diviziunile şi certurile de grupuri.

… nu există o atmosferă de onestitate, corespunzătoare jertfelor pe care le făcea poporul.

… lipsa de solicitudine pentru tineret.

… regimul partidelor nu promovase îndeajuns ideea naţională”.

Soclul statuii lui Armand Călinescu, distrusă de legionari.

Soclul statuii lui Armand Călinescu, distrusă de legionari.

O problemă constantă a politicii româneşti de după decembrie 1918 a fost aceea a liniei de conduită faţă de minorităţile naţionale. Creionând cadrul obiectiv al poziţiei Frontului Renaşterii Naţionale în această chestiune, A. Călinescu spunea, într-o conferinţă rostită la radio, la 11 ianuarie 1939: „Suntem, desigur, un stat naţional. Pământul nostru este un pământ românesc. Suntem cel mai vechi şi cel dintâi popor care l-a ocupat, care l-a muncit şi l-a fructificat.

Dacă ulterior unele regiuni au fost vremelnic supuse dominaţiunilor străine aduse de vitregia vremurilor, acestea nu au schimbat dreptul nostru fundamental, ci numai l-au încălcat. De asemenea, nu au putut schimba caracterul poporului român, care a stăruit necontenit cu fiinţa lui, cu limba lui naţională. Prin urmare, hotarul statului român este hotarul naţiunii române. El nu este trasat de vreo convenţiune, el nu este atribuit de vreun tratat. El este indicat de istorie şi de drepturi naturale. De aceea, îl vom apăra cu ultima hotărâre, ca pe un patrimoniu sfânt.

În hotarul nostru naţional trăiesc, însă, din vremuri îndepărtate, şi cetăţeni de altă origine etnică. Este un fenomen care se întâlneşte în mai toate statele. Cu aceşti cetăţeni avem interese care le impun convieţuirea în acelaşi stat şi buna stare comună…

Constituţia ţării fixează principiul egalităţii desăvârşite în faţa legii…, se recunosc aceleaşi drepturi civile, aceleaşi drepturi politice şi aceleaşi garanţii legale tuturor cetăţenilor…

Fireşte, acest tratament nu însemnează dispensarea minorităţilor de la deplina supunere faţă de toate legiuirile ţării şi, evident, orice infracţiuni la aceste legiuiri atrag după ele sancţiuni, ca pentru orice cetăţean român”.

Impresionantă prin perspicacitatea ei este viziunea de politică externă, ce confirma orientarea tradiţională a României spre puterile nefasciste occidentale, cuprinsă în expunerea pe care Călinescu a făcut-o regelui, la 24 mai 1938, rezumată astfel în „Însemnări politice”:

Care trebuie să fie politica?

Nu sentimentalism, ci interes.

Nu putem fi nici cu ruşii, nici cu germanii.

Dacă suntem cu ruşii victorioşi, ne ameninţă bolşevismul. Dacă suntem cu germanii, victoria este subjugare economică şi apoi politică…

De aceea, trebuie căutat un sprijin armat. Recunosc că Franţa e în criză. Dar avem Anglia. Aici trebuie să ancorăm politica noastră. Metoda: atitudine demnă şi independentă.”

În climatul de nelinişte şi grave presimţiri al începutului anului 1939, a produs un efect tonifiant în interior, având, pentru o vreme, importanţa ei internaţională declaraţia făcută la 27 martie 1939 de către preşedintele Consiliului de Miniştri în faţa Consiliului Superior al Frontului Renaşterii Naţionale şi care confirmă pe deplin ideile politice ale lui Armand Călinescu:

Pentru integralitatea teritoriului ei, România se va bate; se va bate împotriva oricui, cu toate puterile ei şi fără să stea să cumpănească rezultatul luptei. Noi avem un patrimoniu sfânt, pe care înaintaşii noştri l-au creat; suntem datori să-l păstrăm cu orice sacrificiu”.

Notă: În realizarea acestui material s-au folosit fragmente din lucrarea cu acelaşi titlu, de dr. Marin Nedelea (1991).

PRIM-MINIŞTRII ROMÂNIEI MARI – I.G.DUCA (4)

Reporter: editura May - 27 - 2013 Comments Off on PRIM-MINIŞTRII ROMÂNIEI MARI – I.G.DUCA (4)

Personalitate marcantă a curentului politic liberal, eminent om de stat, intelectual de mare cultură şi talent, manifestat atât pe planul cugetării politice, cât şi pe cel al artei oratorice şi creaţiei literare, I.G. Duca s-a născut la 20 decembrie 1879 şi şi-a încheiat viaţa la 54 de ani, fiind cel dintâi prim-ministru în funcţiune al ţării asasinat de legionari.

Constantin Dimitrescu ,I.G. Duca, Constantin Diamandy și Atta Constantinescu.

Constantin Dimitrescu ,I.G. Duca, Constantin Diamandy și Atta Constantinescu.

Între cele două concepte de bază prin care defineşte doctrina liberală – progresul şi proprietatea privată – Duca pune pe primul plan proprietatea, specificând că această doctrină „nu admite (progresul -MN)… decât în cadrul proprietăţii individuale, care oferă suficient spaţiu pentru realizarea progresului cât de înaintat”.

În afară de criteriul menţinerii cadrului proprietăţii private, alte patru condiţionări de bază ale concepţiei liberale despre progres sunt: ordinea, democraţia, naţionalismul (principiul naţional – MN) şi armonia socială, denumite de autor „cele patru coloane care susţin templul doctrinei liberale”.

Ordinea e înţeleasă ca antiteză a dezordinii a anarhiei, ca premisă esenţială a stabilităţii social-statale. Fidel fără compromisuri acestei concepţii despre ordine ca premisă a progresului, I.G. Duca a manifestat o atitudine constant negativă faţă de mişcările extremiste, a luptat cu mijloacele specifice liberalismului politic împotriva organizaţiei fasciste a Gărzii de Fier. Despre consecvenţa acestei atitudini ne putem face o imagine reamintind faptul că în ultima sa cuvântare publică, rostită la 19 decembrie 1933, literalmente cu câteva zile înainte de a fi asasinat, I.G. Duca spunea: „Azi, mai mult ca oricând, ordinea, ordinea materială ca şi cea morală, constituie condiţiunea esenţială a oricărei rodnice înfăptuiri. Suntem, deci, hotărâţi, tocmai pentru a ne putea aplica programul şi salva ţara, să menţinem cu orice preţ şi împotriva oricui ordinea publică. Agitaţiunile sterile, dăunătoare consolidării interne, ca şi prestigiul nostru în afară vor găsi în noi stavila reclamată de înseşi interesele superioare ale statului”.

Nicolae Titulescu, alături de I.G. Duca, ministrul Afacerilor Străine al României, cu ocazia vizitei Suveranilor României.

Nicolae Titulescu, alături de I.G. Duca, ministrul Afacerilor Străine al României, cu ocazia vizitei Suveranilor României.

Duca respinge manifestările exclusiviste, violente, naţionalist-şovine ca pe un fenomen „morbid”. Naţionalismul”, aşa cum îl înţelege el, nu exlude colaborarea cu străinătatea”, ci o reclamă „ca o nevoie şi ca un stimulent”.

Apărarea intereselor ţării şi asigurarea independenţei sale economice a fost un obiectiv de perspectivă, pe care I.G. Duca l-a formulat în diferite perioade ale activităţii sale. În discursul – program rostit la congresul PNL din februarie 1931, el se pronunţa pentru „dezvoltarea şi încurajarea aşezămintelor româneşti create în ultimii 50 de ani” şi pentru „o colaborare mai activă cu capitalurile străine”, dar nu vânzând pentru „blidul de pâine” avuţia ţării şi nici concesionând – fără rost – pentru foloase trecătoare şi problematice toate izvoarele de venituri cu adevărat productive ale ţării, ci „numai inspirând străinătăţii încrederea şi dovedindu-i seriozitatea”.

În fine, al patrulea principiu-cadru pentru realizarea progresului este considerată armonia socială… În mod logic, concepţia armoniei sociale este opusă de Duca celei a luptei de clasă, a revoluţiei sociale.

O problemă politică importantă în condiţiile României şi căreia I.G. Duca nu putea să nu-i acorde atenţie este aceea a minorităţilor naţionale. În discursul rostit în parlament în 1932, aplecându-se asupra acestei chestiuni, Duca pornea de la considerentul că „România întregită… nu poate să fie cu adevărat şi temeinic consolidată decât dacă vom găsi mijlocul de a trăi în cele mai armonioase raporturi cu toate aceste minorităţi”. „Sunt, în această materie, pentru noi, obligaţiuni care depăşesc cadrul restrâns al tratatelor”, continua el. „Aceste imperative de ordin etic, umanitar,… de spirit de conservare naţională ne obligă, ele în primul rând, la o convieţuire cât mai armonioasă cu toate minorităţile care trăiesc pe teritoriul României”.

Interesant şi actual este, de asemenea, îndemnul pe care I.G. Duca, în calitate de ministru al Afacerilor Externe, îl adresa concetăţenilor din rândul minorităţilor naţionale: „Nu mergeţi la Geneva pentru revendicările dumneavoastră de aici, aveţi încredere în noi şi căutaţi ca doleanţele dvs. să le satisfaceţi nu peste hotare, ci la Bucureşti”.

1931. I.G. Duca, Iuliu Maniu, Nicolae Titulescu

1931. I.G. Duca, Iuliu Maniu, Nicolae Titulescu

Ca om politic şi fost ministru al Afacerilor Externe, I.G. Duca a definit cu rigoare principiile politicii externe a României, formulând concluzii cu valoare de pespectivă, unele dintre ele de o surprinzătoare actualitate. Într-o judicioasă analiză făcută situaţiei internaţionale a României în 1913, I. G. Duca sublinia, mai întâi, dificultăţile deosebite ce decurgeau pe atunci pentru România din faptul că „suntem aşezaţi între două mari împărăţii, care amândouă ţin, sub dominaţiunea lor … fraţi de ai noştri”. Cu toate acestea, releva el, „ca să putem trăi, suntem nevoiţi să ne asigurăm fie prietenia uneia, fie prietenia celeilalte dintre aceste două puternice împărăţii. Aceasta este – conchidea el cu justeţe – partea aproape dramatică din situaţia noastră de stat”.

În acelaşi discurs este formulat principiul de bază al politicii externe româneşti ulterioare, şi anume de a-şi afirma personalitatea şi demnitatea în ciuda dominaţiei marilor puteri. „Dacă pleci de la concepţia că nu trebuie să vrei nimic prin tine însuţi, că trebuie să te supui în mod automatic la tot ce spun sau voiesc marile puteri… o asemenea politică ar fi cu desăvărşire imposibilă”- conchidea el.

Atât sub raportul teoretic, cât şi sub cel pratic, se relevă de la sine importanţa celor trei concluzii formulate de I.G. Duca în urma evenimentelor din 1913 şi care au intrat ca principii directoare în patrimoniul concepţiei de politică externă românească.

Prima dintre acestea era: „politica … externă a României nu poate să mai fie o politică de înfeudare. Ea poate să fie o politică de simple amiciţii,… de alianţe, chiar de alianţe intime şi credincioase, dar nu o politică de supunere oarbă şi de abdicare a oricărei individualităţi şi a oricărui spirit de iniţiativă, căci o asemenea politică este incompatibilă cu interesele unui stat şi cu demnitatea noastră naţională”.

Al doilea învăţământ formulat de I.G. Duca (şi validat pe deplin de experienţa ulterioară, atât cea bună, cât şi, mai ales, cea rea) era acela că „politica externă a României nu trebuie să fie o politică de exclusivism. Politica de alianţă cu unii nu implică ostilitate faţă de ceilalţi”. În fine, al treilea învăţământ, nu mai puţin pertinent şi instructiv, era că „trebuie să ne bizuim mai mult pe noi decât pe alţii”.

După Marea Unire din 1918, într-o conjunctură internă şi internaţională nouă, I.G. Duca a formulat cu aceeaşi limpezime principiile şi orientările de bază ale politicii externe româneşti. „După ce am avut fericirea de a putea realiza unitatea noastră naţională… – spunea el în 1924 – interesele statului român… nu pot fi decât consolidarea aceste naţiuni înăuntru şi în afară”, ceea ce nu se poate face decât prin „menţinerea păcii şi a echilibrului european instituit de tratatele existente”.

În ceea ce priveşte poziţia forţelor politice interne faţă de problemele politicii internaţionale a ţării, I.G. Duca exprima în parlament, la 2 septembrie 1932, satisfacţia că „toate partidele noastre de guvernământ sunt de acord asupra directivelor generale ale politicii noastre externe”, apreciind că „în toate marile chestiuni naţionale este bine să ne prezentăm în faţa străinătăţii ca un front unic”.

___________________________________________________

Notă: În realizarea acestui material s-au folosit fragmente din lucrarea cu acelaşi titlu, de Dr. Marin Nedelea. (1991).

PRIM-MINIŞTRII ROMÂNIEI MARI

Reporter: editura April - 20 - 2013 Comments Off on PRIM-MINIŞTRII ROMÂNIEI MARI

GEORGE G. MIRONESCU (3)

Profesorul universitar G.G. Mironescu, ca membru marcant al Partidului Conservator, a fost, înainte de primul război mondial, deputat şi apoi senator, iar în 1917-1918 a desfăşurat, la Paris, o intensă activitate publicitară în sprijinul realizării unităţii naţionale a poporului român. Obţine pentru prima dată un portofoliu ministerial în guvernul efemer al lui Take Ionescu (decembrie 1921), iar în noiembrie 1922 aderă, împreună cu restul Partidului Conservator tachist, la Partidul Naţional Român din Trasilvania.

MironescuFruntaş al Partidului Naţional-Ţărănesc, a prezidat, în iunie 1930, guvernul de serviciu care a oficializat revenirea în ţară şi înscăunarea ca rege a lui Carol al II-lea. Între 8 octombrie 1930 – 4 aprilie 1931 a condus un nou guvern naţional-ţărănesc.

Realizarea unităţii naţionale, sublinia el în cuvântarea rostită în Senatul României întregite, la 30 iulie 1920, în cadrul dezbaterii Tratatului de pace cu Ungaria, „era pentru noi, românii, nu numai o chestiune de dreptate, ci şi o chestiune de existenţă. Prin împărţirea în trei grupuri răzleţe a poporului nostru, nu numai sufeream o nedreptate chinuitoare…, dar însăşi existenţa neamului nostru era veşnic în pericol”. Numai după ce şi-a realizat unitatea naţională, considera pe bună dreptate G.G. Mironescu, un popor poate contribui cu toate forţele sale la progresul naţional şi universal, poate da întreaga măsură a capacităţii sale creatoare.

Pledând, după izbucnirea războiului mondial, pentru ceea ce Tache Ionescu numise cu o inspirată formulă „politica instinctului naţional“, el susţinea, într-un studiu publicat în 1915, intrarea României în luptă alături de puterile Antantei. Aceasta deoarece „revendicările noastre contra Austro-Ungariei sunt fără asemănare, mai importante pentru asigurarea viitorului României şi al românismului decât revendicările ce avem împotriva Rusiei… Pentru întregirea neamului nostru, noi ne întemeiem pe principiul naţionalităţilor, adică pe principiul că statele trebuie să fie naţionale, deci alcătuite din membrii aceleiaşi naţiuni. Statele europene mai toate pot admite fără inconvenient acest principiu. Numai Austro-Ungaria nu poate cu nici un chip aproba principiul acesta”, deoarece ea este „tăgăduirea acestui principiu, fiind un conglomerat de naţiuni diverse. În acelaşi timp, Antanta a declarat solemn că va lua ca bază a soluţiilor teritoriale postbelice principiul naţionalităţilor”.

Un pas înainte în argumentarea dreptului la unire naţională marchează – faţă de scrierile sale din perioada antebelică – cuvântarea rostită în iulie 1920, în Senat. Aici se subliniază ideea fundamentală pentru susţinerea punctului de vedere românesc cu privire la Tratatul de la Trianon, aceea că „drepturile românilor nu izvorau din Tratatul de alianţă din 1916”, ci „erau numai recunoscute de acest instrument diplomatic“. Ele, spune Mironescu, „izvorau din două idei fundamentale: că oricare popor trebuie să fie liber – principiul libertăţii popoarelor – şi că orice popor trebuie să fie stăpânul teritoriului pe care îl locuieşte – principiul naţionalităţilor”. Şi mai departe, declară: Oricari ar fi piedicile care i s-ar pune la cale – spunea el cu optimism istoric în 1920 – oricât de puternic ar fi asupritorul, oricâte violenţe, orice persecuţiune, oricâte crime s-ar acumula spre a înnăbuşi conştiinţa naţională a unui neam, ziua dreptăţii va veni pentru poporul care ştie să apere cu voinicie dreptul său”.

Sancţionând anumite tentaţii ce se făceau simţite din partea unor formaţiuni ori personalităţi politice, de a-şi aroga exclusiv meritul realizării marelui deziderat naţional al românilor, G.G. Mironescu sublinia, ca şi alţi oameni politici lucizi ai timpului: „Nu trebuie să ne închipuim că generaţiunea noastră a făcut totul… Fără… a micşora marile merite ale bărbaţilor de stat contemporani din regat şi din provinciile alipite,… nu trebuie să uităm cât au luptat, în cursul veacurilor, generaţiunile precedente pentru acest măreţ scop. Necontenit ele … au înviorat flacăra nestinsă a idealului nostru naţional. Noi am avut norocul şi bucuria de a completa munca lor”.

Doc. Mironescu 01Împotriva tezelor vehiculate – contra ţării noastre – pe tema existenţei unor minorităţi naţionale în cuprinsul statului român unificat, G.G. Mironescu amintea, între altele, că nu trebuie uitat ori minimalizat faptul că un număr important de români au continuat şi după 1918 să rămână în afara statului lor naţional, pe teritoriul unor state vecine. „România – releva el – s-a hotărât de la început să-şi impună anumite sacrificii, în dorinţa de a păstra bune relaţiuni de vecinătate cu popoarele dimprejur… De aceea, noi nu am cerut tot ce ni se cuvenea. Am făcut sacrificiul de a lăsa în afară de revendicările noastre peste un milion de români, trăind, cei mai mulţi, în mase compacte, la frontierele noastre, în afară de cei 600.000 de români macedoneni”.

Cum era şi firesc, problemele dezvoltării României interbelice erau abordate prin prisma consolidării statului român unitar, a unităţii naţionale făurite. „Avem faţă de noi, avem faţă de omenire o datorie mare de îndeplinit: aceea de a închega definitiv şi trainic ceea ce, după atâta trudă, am dobândit, pentru ca urgia vremurilor să nu mai poată niciodată distruge ceea ce s-a clădit şi pentru ca neamul nostru să joace în lume rolul ce merită” – spunea Mironescu.

Pronunţându-se pentru extinderea şi intensificarea, după unire şi pe solul fertil al acesteia, a eforturilor pentru dezvoltarea culturii şi civilizaţiei poporului român, el sublinia că „omenirea contează nu atât prin rezultatele războaielor, cât mai ales prin progresul cultural ce realizează, prin întărirea şi extinderea civilizaţiei. De aceea, fiecare naţiune are îndatorirea să contribuie la mărirea patrimoniului ştiinţific al omenirii, fiecare.. .trebuie să tindă a pune şi dânsa piatra ei la măreţul edificiu al progresului umanităţii şi, în măsura în care face aceasta, în acea măsură îşi îndeplineşte rolul ei în lume”.

După război, a preluat şi a susţinut vederile Partidului Naţional Ţărănesc, inclusiv aşa-zisa teză a „porţilor deschise” pentru capitalul străin, opusă orientării „prin noi înşine” a Partidului Liberal. Susţinând ideile de bază naţional-ţărăneşti de a „pune pe picior de egalitate capitalurile străine şi capitalurile române” în sânul economiei româneşti, el declara într-o conferinţă de presă ţinută în 1929, la Paris: „ Noi credem că orice capital străin care vine să pună în valoare bogăţiile ţării câştigă dreptul la acelaşi tratament ca şi capitalul naţional. De altfel, orice capital străin care valorifică bogăţia unei ţări devine, chiar prin aceasta, un capital naţional” . În acelaşi timp, G.G. Mironescu s-a pronunţat ferm contra admiterii de către Liga Naţiunilor a unor propuneri „de natură a conferi minorităţilor personalitate internaţională în sânul statelor în care trăiesc”, întrucât acest lucru ar fi „contrariu tratatelor, dăunător consolidării statelor şi primejdios pentru menţinerea păcii”.

În faţa străinătăţii, a afirmat clar punctul de vedere, acela că „politica externă a României nu este politica unui partid. Este politica ţării întregi…, politica instinctului naţional”.

Doc. Mironescu 04Intenţiile de viitor, preciza Mironescu, cu prilejul unei reuniuni a Micii înţelegeri, în anul 1930, erau „propăşirea continuă a ţărilor noastre, în cadrul frontierelor actuale şi colaborarea armonioasă cu celelalte popoare, pentru progresul civilizaţiei. Nu avem intenţia de a exclude nici un popor de la această colaborare. Oricare ar fi divergenţele de concepţie politică sau socială care ne separă de unele dintre ele, aceasta nu implică nici o adversitate. Fiecare popor poate să-şi aplice ideile în limitele frontierelor sale, fără a se amesteca în afacerile interne ale celorlalte popoare”.

Dezvăluind ipocrizia propagandei despre revizuirea „paşnică” a tratatelor, el arăta că aceasta „nu urmăreşte o înţelegere, ci împinge la ură, iar îndemnul la ură între popoare conduce la război”. „Nu vedem – spunea el – cum s-ar putea justifica această revizuire, fiindcă actualele tratate consacră o operă de justiţie de mult aşteptată. Apoi, o revizuire prin mijloace pacifice trebuie să se facă cu consimţământul popoarelor interesate. Acestea însă au declarat întotdeauna că nu poate fi vorba de un consimţământ din partea lor”, deoarece ele nu vor accepta niciodată „a trimite din nou sub jugul străin (co)naţionalii lor liberaţi după atâtea suferinţe şi cu preţul unor sacrificii de nedescris”.

În această ordine de idei, el considera, de pildă, că pretenţiile şi propaganda ungară în legătură cu chestiunea optanţilor urmăresc de fapt obiectivul politic de „a menţine o stare de nemulţumire, o cauză de neînţelegeri şi posibilitatea de a face agitaţiuni, în vederea unei iluzorii revanşe”.

Inflexibil în problema apărării hotarelor ţării, a integrităţii teritoriale, G.G. Mironescu a manifestat o largă deschidere în chestiunea necesităţii şi formelor colaborării internaţionale, în primul rând a celei economice, chiar preluând şi susţinând teza creării federaţiei europene, lansată de la tribuna Societăţii Naţiunilor de către ministrul Afacerilor Externe al Franţei, Aristide Briand.

Revenind ulterior la ideea federaţiei europene, el a schiţat chiar modul cum vede înfăptuindu-se formulele şi etapele ei, într-un efort de lungă durată. La început, considera el, va trebui să se încerce „armonizarea intereselor a două, a trei şi pe urmă a patru ţări şi să lărgim în mod continuu cercul. Se va stabili astfel, încetul cu încetul, o uniune economică regională, compusă din mai multe ţări. Se va lucra apoi în acelaşi sens într-o altă regiune. Când mai multe regiuni vor fi armonizate economiceşte, se va încerca stabilirea unei legături de ansamblu, creându-se, poate, la început o înţelegere între aceste uniuni regionale numai asupra câtorva chestiuni”.

Cititorul de azi va aprecia, desigur, capacitatea de a sesiza esenţa unor procese şi tendinţe care abia în vremea noastră au devenit dominante, observând totodată atât interesul primordial pentru colaborarea economică (explicabil pentru o ţară în curs de dezvoltare şi pentru o perioadă de criză economică mondială), cât şi faptul că federalizarea nu este concepută ca o renunţare unilaterală ori inegală la suveranitate şi în nici un caz ca o acceptare a revizuirii graniţelor.(sublinierile aparţin redacţiei)

___________________________________________________

Notă: În realizarea acestui material s-au folosit fragmente din lucrarea cu acelaşi titlu, de Dr. Marin Nedelea (1991).

___________________________________________________

Redacţia mulţumeşte doamnei Yvette Fulicea, consilier la Ambasada României de la Paris precum şi domnului Victor Fulicea, urmaşi ai Profesorului Universitar George G. Mironescu, pentru documentele originale trimise la solicitarea redacţiei.

___________________________________________________

Revizionismul înseamnă războiul. Nimeni nu trebuie să se aştepte că vom ceda de bunăvoie un petec de pământ din teritoriul nostru…Revizionismul este un atentat la libertatea popoarelor şi o crimă contra civilizaţiunii şi umanităţii… Interesul păcii cere ca nici o naţiune să nu se dezintereseze de acea otrăvire a sufletului popoarelor, de care vorbea d-1 Briand şi pe care, cu drept cuvânt, a calificat-o de crimă îngrozitoare. Este o datorie pentru toţi de a face ca această propagandă de ură să înceteze” (George G. Mironescu)

PRIM-MINIŞTRII ROMÂNIEI MARI

Reporter: editura March - 15 - 2013 Comments Off on PRIM-MINIŞTRII ROMÂNIEI MARI

TAKE IONESCU (2)

Reputatul om politic de odinioară a creat, în ianuarie 1908, Partidul Conservator-Democrat, care formează în 1915, împreună cu gruparea antantistă din Partidul Conservator şi cu reprezentanţii transilvănenilor aflaţi în România, „Federaţia unionistă“, care a militat pentru intrarea României în război în vederea eliberării Transilvaniei.

Take Ionescu

Take Ionescu

De la 11 (24) decembrie 1916 şi până la 26 ianuarie (8 februarie) 1918 a făcut parte din guvernul de colaborare liberalo-conservator I.I.C.Brătianu – Take Ionescu. În anii 1918 -1919 a înfiinţat şi condus, în calitate de preşedinte, Consiliul Naţional al Unităţii Române, care a desfăşurat la Paris o vastă activitate pentru susţinerea de către opinia publică şi guvernele occidentale a unirii noastre naţionale. La 18 decembrie 1921 a fost numit prim-ministru al unui guvern, care a demisionat la 17 ianuarie 1922. Temperamentul său realist, spiritul pragmatic l-au determinat să vadă în politică un fel de ştiinţă concretă, exactă, apropiată de aceea a ingineriei. „În politică – susţinea el – nu există probleme de filosofie, ci probleme de mecanică. Politica, dacă seamănă cu ceva, seamănă mai mult cu mecanica: ca dânsa trebuie să calculeze cu preciziune forţele sociale disponibile; să vadă de ce energie sunt capabile; să caute unde sunt „les contre poids” şi din toate acestea să găsească formula ca să se poată mişca înainte”.

Considerând politica o activitate serioasă, responsabilă, care nu suporta superficialitatea, Take Ionescu declara: „ politica este acţiune şi diletantismul este negarea oricărei acţiuni”. Interesantă de semnalat, din perspective filiaţiei ideilor politice, este observaţia lui Take Ionescu privind legătura principiului suveranităţii naţionale cu principiul general al democraţiei proclamat de marea Revoluţie franceză. „ Principiul naţionalităţilor nu este, în realitate – spunea el în 1921- decât dezvoltarea ideii democratice. Înlăuntrul statelor, ideea democratică a condus la suveranitatea naţională. În dreptul internaţional, ea trebuie să ajungă în mod firesc la această formulă: nici o naţiune nu poate fi guvernată în contra voinţei ei. Aceasta este, în fond, formula prezidentului Wilson, care… nu este nouă, ci este rezultanta principiilor stabilite de Revoluţiunea franceză din 1789”.

La data de 14 Noiembrie 1915, revista  Flacăra prezintă deschiderea Parlamentului: I.I.C.Brătianu, Take Ionescu, Al. Marghiloman, N.Filipescu (Piesă de colecţie).

La data de 14 Noiembrie 1915, revista Flacăra prezintă deschiderea Parlamentului: I.I.C.Brătianu, Take Ionescu, Al. Marghiloman, N.Filipescu (Piesă de colecţie).

Latura cea mai luminoasă a concepţiilor, personalităţii şi acţiunii politice a lui Take Ionescu este legată, dealtfel, de credinţa şi lupta lui pasionată pentru ceea ce avea să numească atât de inspirat în faimoasa lui cuvântare rostită în 1915 în Parlament „politica instinctului naţional“.„Existenţa naţională a neamului românesc întreg şi neştirbit -scria el încă în anul 1890-este o chestiune vitală pentru toţi românii, pentru cei din Regat ca şi pentru cei din afară, unitatea naţională a românilor este un fapt netăgăduit. Limba, credinţa religioasă, originea, trecutul lor istoric, totul îi uneşte, totul face un singur organism etnic, un singur factor în viaţa naţiunilor”. Pârghia arhimedică pentru transformarea unităţii naţionale în unitate politică este considerată de el existenţa statului român modern, creat la 1859 şi devenit independent la 1877. „Interesul primordial al neamului românesc – spunea el – cere ca statul român să trăiască şi să progreseze. Iată prima regulă a politicii româneşti”. „Încotro ne întoarcem privirile, pe oricare din graniţele de azi ieşim – constata el – tot de ţări româneşti…dăm”.

O regulă importantă a politicii recomandată de Take Ionescu era să menţinem vie în conştiinţa românilor de pretutindeni speranţa realizării unităţii politice, spre a fi pregătiţi, atunci când va sosi ceasul, să trecem la înfăptuirea ei… Fundamentând această concluzie, el declara în decembrie 1915, în Camera Deputaţilor: „scopul final, scopul din toate sufletele,… din toate inimile, a fost întotdeauna acelaşi: unitatea naţională, nu numai culturală, dar şi politică, integrarea noastră, a tuturor, în graniţele în care ne-a pus Traian…” Acum „a venit ceasul” şi trebuie să fim la înălţimea lui. Pentru aceasta, „cel dintâi lucru de consultat e instinctul neamului”: trebuie făcută „politica instinctului naţional“. „Această politică –preciza el – este bazată pe un fapt primordial…, ca şi dreptul la viaţă. Fiecare popor are dreptul să-şi trăiască viaţa lui…, cu toţi ai lui, fiindcă numai aşa poate şi el să creeze o civilizaţiune a lui, care să intre în armonia celorlalte civilizaţiuni“.


Intrarea în luptă de partea Antantei se impunea, considera el, nu numai datorită faptului că în cealaltă tabără se află Austro- Ungaria, ci şi din cauză că dacă ar învinge Germania, care urmărea hegemonia mondială, „ n-ar mai fi independenţă pentru nimeni, nu ar mai fi libertate pentru nimeni”.

Adept înflăcărat şi statornic al luptei pentru libertatea naţională a neamului românesc, Take Ionescu s-a situat pe o poziţie umanistă, de respectare a drepturilor minorităţilor naţionale. Ura naţională, declara el „ nu poate să intre în sufletul meu, căci dragostea… pentru naţiunea mea nu se alimentează din ura pentru alte neamuri. E prea mare ca să o aşez pe ură: ce se zideşte pe ură, nu durează…” „Noi – spunea el cu alt prilej – ne adresăm la toţi, chiar la cei care etniceşte nu sunt români… Noi nu credem că singurul mijloc de a-i face buni români ar fi să li se schimbe cu sila caracterul lor etnic. Credem că e destul să-i administrăm cu dreptate, să-i primim cu dragoste, să-i punem alături de noi, ca adevăraţi fraţi, pentru ca ei să fie buni români, oricare ar fi limba în care şi-ar arăta dragostea şi iubirea lor”.

3.

Banchet în cinstea prim-ministrului ,Take-Ionescu

Lucid şi obiectiv, Take Ionescu a semnalat atât inconvenientele sistemului partidist, dar şi necesitatea obiectivă a funcţionării acestuia. „Cusururile partidelor – spunea el – le cunoaşteţi cu toţii: de multe ori, prin jocul partidelor, oameni mai puţin capabili se suie deasupra celor mai capabili; de multe ori…interese generale se sacrifică interesului partidului; de multe ori, prin jocul partidelor, unitatea sufletească a naţiunii în chestiunile mari este împiedicată de a se manifesta”. Dar partidele fac posibilă strângerea diferitelor voinţe ale populaţiei sub stindardul a două-trei doctrine, implementează „ acea disciplină, acea organizare a partidului, care face că soldaţi sunt mulţi, dar armata e una”.

Critica indirectă a unor năravuri politicianiste răzbate clar din direcţia de acţiune pe care şi-o stabilea sieşi Take Ionescu: „Mi-am propus în politică o regulă neclintită: aceea de a nu acuza pe nimeni de ceea ce nu sunt sigur că aş putea face mai bine şi de a nu cere nimănui nimic de care nu sunt sigur că dacă aş fi în locul lui l-aş putea da”.

În primii ani postbelici a fost principalul artizan (din partea română) al înţelegerilor cu Polonia, Cehoslovacia şi Iugoslavia. „Toate aceste tratate – sublinia el – au un caracter hotărât defensiv. Mica Înţelegere este esenţialmente o operă de pace”. Explicitând raţiunea de stat care a dus la crearea acesteia, Take Ionescu scria, în articolul „Mica înţelegere“, publicat la 1 noiembrie 1921 în „Revue de France“: „Pentru mine, două adevăruri se impun. Austro-Ungaria este moartă, moartă pentru totdeauna. Ea nu poate să învie, nu numai sub forma cea veche, dar sub nici o altă formă. Şi adăuga: este neîndoios că după… război…naţiunile se vor grupa încă mult timp în două mănunchiuri: cele mulţumite şi cele nemulţumite, acelea care au interes de a conserva ceea ce pe drept au câştigat şi acelea care visează numai la distrugerea celor obţinute prin victoria noastră asupra lor”.

Take Ionescu, omul care în 1886 propusese, într-o conferinţă la Ateneul Român, crearea unei confederaţii balcanice după destrămarea (care nu era considerată ca apropiată) a Imperiului otoman, dă următoarele lămuriri în legătură cu modul în care a fost apreciată ideea unei eventuale confederaţii de către cele patru state partenere: încă din toamna anului 1918, viitoarele membre ale Micii Înţelegeri întocmiseră „ proiectul de a ne uni prin legături srânse şi permanente. Noi ne dădeam foarte bine seama că nu poate fi vorba de o confederaţiune. Popoarele noastre, care unele trebuiau să reînvieze, iar altele să obţină unitatea lor naţională, erau prea geloase de prerogativele suveranităţii lor, pentru a putea să facă, în această privinţă, sacrificiul necesar. Confederaţiunea era o idee a viitorului. Se va realiza sau nu, nu ştiu”.

Se ştie că Take Ionescu a fost un admirator statornic al sistemului politic din Marea Britanie, unde s-a bucurat de amiciţii în cercurile politice şi diplomatice. Poate mai puţin cunoscută aprecierea deosebită a relativ tinerei democraţii americane, care- spunea el în 1915-„ face în omenire cea mai frumoasă experienţă: zidirea unei civilizaţiuni făra prejudecăţi, fără clase, fără monarhie, fără militarism, fără nici o piedică, bizuită numai pe suveranitatea naţională,dusă până la cele din urmă ale ei limite”.(sublinierele aparţin redacţiei)

C.R.

___________________________________________________

Notă: În realizarea acestui material s-au folosit fragmente din lucrarea cu acelaşi titlu, de Dr. Marin Nedelea. (1991)

 

Prim-miniştrii României Mari – ION I.C. BRĂTIANU (1)

Reporter: editura February - 15 - 2013 Comments Off on Prim-miniştrii României Mari – ION I.C. BRĂTIANU (1)

Propunem cititorilor o sinteză obiectivă, liberă de partizanat, a ideilor politice ale prim-miniştrilor României Mari, perioada cuprinsă între 1 Decembrie 1918 (data proclamării), la Alba Iulia, a Unirii Transilvaniei cu România) şi 30 august 1940 ( Ziua odiosului Dictat de la Viena referitor la Tansilvania , survenit la două luni după noua răpire a Basarabiei şi Bucovinei de Nord). În cei 22 de ani , în România s-au succedat 29 de guverne şi 20 de prim-miniştri. Au condus mai multe guverne, I.I.C Brătianu (3), Al.Vaida-Voevod ( 2) , Iuliu Maniu ( 3), G.G. Mironescu ( 2), Ghe. Tătărăscu ( 2).

Evident că atitudinile politice prezentate prin cuvântări corespund acelor timpuri.

1Ion I.C. (Ionel) Brătianu, om politic liberal, unul din făuritorii României Mari, a fost cel mai de seamă continuator din familie al operei părintelui său, Ion C. Brătianu (1821 -1891), care prezidase, în calitate de prim-ministru, acţiunea de cucerire a independenţei depline de stat, consfinţită prin victoria în războiul de neatârnare. A condus mai multe guverne între anii 1908 şi 1927 (până la 24 noiembrie, când a încetat din viaţă).

I. C. Brătianu s-a străduit să ducă, atât înainte cât şi după Marea Unire din 1918, o politică de demnitate naţională, de afirmare a egalităţii suverane a României cu toate celelalte state, indiferent de mărimea lor. Pe plan economic, această orientare a fost sintetizată în lozinca „prin noi înşine”, formulată încă în perioada antebelică şi a cărei implementare mai largă s-a încercat în primul deceniu postbelic. Românul – spunea I.I.C. Brătianu, într-un discurs din anul 1913 – nu trebuie să fie un vechil al altora, din punct de vedere economic; trebuie să lucrăm astfel, ca numai poporul român să dispună de puterile economice ale ţării”.

Alături de cuvântul „stat”, conceptul care revine cel mai des în discursul său politic este cel „naţional”. Afirmarea conştiinţei naţionale era pentru I.I.C. Brătianu esenţa însăşi a existenţei naţiunii. „Cea mai bună definiţiune pe care am găsit-o de ceea ce înseamnă o naţiune – spunea el – este aceea a conştiinţei naţionale. O naţiune este conştiinţa naţională, cât valorează una atât înseamnă cealaltă. Conştiinţa a ceea ce este şi hotărărea fermă de a fi este puterea cea dintâi a unui popor. Cum şi-o manifestă el, astfel îsi aşează rolul în mijlocul neamurilor”.

I.I.C. Brătianu s-a pronunţat şi a acţionat pentru un stat democratic, constituţional. „Noi– declara el – voim o viaţă puternică de stat, pe temelii larg democratice. Voim dezvoltarea regimului constitiţional, în deplină ordine şi legalitate, o viaţă politică parlamentară”. El a fost însă adeptul, pe plan teoretic, şi mai ales practic, al unei puteri de stat autoritare, chiar dure în raporturile cu opoziţia, dar mai ales faţă de curentele de contestate socială.

Dar ticăloşia sau vrednicia actualelor clase conducătoare îi pot îngreuia sau uşura (poporului român – n.r.) mersul ascendent. Dacă din patimă sau din nepricepere, ele nu vor înţelege datoria ce le incumbă astăzi şi unica condiţiune în care, prin inteligenţă şi prin solidarizare se pot menţine în fruntea poporului, vor face un păcat mare, a cărui urmare va fi propria lor nimicire”.

2Când dorim prosperitatea acestui colţ de pământ – spunea I.I.C. Brătianu – nu ne e deopotrivă cui îi revine belşugul…; pentru ca belşugul să fie cum îl dorim noi, trebuie să revină în primul rând neamului nostru românesc. Dar de la aceste simţăminte până la acel şovinism intransingent care consideră pe orice străin ca un vrăjmaş şi îşi aşează idealul într-o viaţă închisă între ziduri chinezeşti, spaţiul e imens şi noi nu vroim să-l străbatem. Credem, dimpotrivă, că dezvoltarea sănătoasă a forţelor şi avuţiei naţionale nu se poate face decât condusă de un spirit larg şi comunicativ şi prin relaţiuni internaţionale active şi intense”.

I.I.C. Brătianu a condamnat fără ezitare manifestările de dictat ale marilor puteri, a militat pentru respectarea drepturilor egale şi intereselor legitime ale statelor mai mici. „În principiu – scria el în vara anului 1913 – noi nu putem fi ostili acţiunilor europene, căci Europa este un complex din care facem parte şi noi, deşi este drept că în ultimii ani s-a manifestat, din ce în ce mai exclusiv, ca expresiune a Europei numai voinţa celor şase mari puteri… În organizaţia Europei actuale, cu lacunele sale, pe care statele mici au interesul să le îndrepteze, nu pot să nu recunosc că foarte arareori este dat oamenilor de stat ai puterilor mai mici să pună ei la ordinea zilei chestiuni europene de care depind şi interesele lor. Astăzi, oricare ar fi concepţiunea noastră de egală îndreptăţire a intereselor statelor mici cu acelea ale statelor mari, primele sunt, în majoritatea cazurilor, nevoite să profite de împrejurările create de celelalte pentru a dobândi maximul de satisfacţie a propriilor interese”.

Protestând împotriva condiţiilor inacceptabile impuse României prin Tratatul de la Buftea, memoriul din 1918 menţionat mai sus exprimă credinţa că nu este de conceput ca „în dezvoltarea unei Europe aşezată pe principiul naţionalităţilor poporul român să rămână frânt şi sub stăpâniri străine“, iar „clădirile trecute ori prezente ale imperialismului german, în contrazicere cu cele mai elementare principii ale dezvoltării popoarelor moderne, nu pot fi decât şubrede şi vremelnice”, deoarece „nu este posibilă dominarea politică şi economică a lumii de către un singur popor”.

În ceea ce priveşte independenţa României, ea este departe de a fi „… fructul bunăvoinţei străine şi n-ar putea depinde sub nici o formă de ea… înainte de orice şi mai presus de toate, ea se datoreşte însuşirilor, muncii şi sacrificiilor poporului român. Ea este rezultatul natural al întregii noastre dezvoltări naţionale, şi nu depinde de nimeni de a pune astăzi în discuţie această independenţă…”

Nici o problemă internă nu ar putea comporta astăzi o intervenţie sau o soluţie internaţională, căci problemele politice sau sociale se pun în fiecare ţară într-un chip deosebit şi numai soluţiile date de organele naţionale, în deplină cunoştinţă de cauză, le pot rezolva definitiv“.

Ca şef al delegaţiei române la Conferinţa de pace de la Paris, I.I.C. Brătianu a criticat şi protestat energic împotriva concepţiei „statelor cu interese limitate“, menită să pună în situaţie de inegalitate statele mici, a dominaţiei marilor puteri şi îndeosebi a SUA în adoptarea hotărârilor. „Am protestat în toate demersurile mele – declara el ulterior – contra acestor definiţiuni. Am căutat să conving pe cei mari că statele nu sunt unele cu interese generale şi altele cu interese limitate, dar că fiecare stat, acolo unde are interes, îl are tot atât de viu şi e tot atât de în drept să-1 apere ca oricare putere mare şi că nu este nimeni în drept să limiteze unde interesele mele încep şi unde se sfârşesc, decât eu însumi“. El a denunţat sistemul de lucru potrivit căruia „reprezentanţii celor patru puteri mari…„hotărau în toate chestiunile, fără participarea celorlalte state”.

semnarea Tratatului de la BufteaRevoltat de practicile inechitabile impuse la Conferinţa de pace dar mai ales de includerea în textul Tratatului de pace cu România a obligaţiei controlului internaţional asupra respectării drepturilor minorităţilor naţionale, Brătianu a refuzat să-1 semneze şi a părăsit conferinţa, sarcina acceptării revenindu-i guvernului Vaida. Explicând motivele acestui refuz, el spunea, în discursul rostit în decembrie 1919, în Camera Deputaţilor: ,, … noi, ca şi orice stat independent, nu putem să primim în relaţiunile dintre stat şi cetăţenii săi controlul vreunui alt stat. Şi nici un stat independent, oricare i-ar fi întinderea, nu se cuvine să primească acest control. Nu poate România să-1 primească, din trei puncte de vedere. Întâi, pentru că nu există în concepţiunea noastră în ce priveşte independenţa <state mari şi state mici>; iar noi înţelegem ca să avem la noi, relativ la legile interne şi la relaţiunile statului cu cetăţenii săi, în interiorul regatului, tot atâta libertate şi independenţă ca oricare mare împărăţie… Domnilor, dar nici din punctul de vedere al bunelor relaţiuni dintre state nu se cuvine ca să se admită asemenea imixtiuni. Pentru că dacă unele state au dreptul să se amestece la altele, în viaţa lor internă, acest drept le impune şi datorii. Şi astfel vor fi împrejurări când, fără voia lor şi în detrimentul amiciţiei internaţionale, guvernele vor fi aduse să intervină în chestiuni interne ale unui alt stat, cu care ar trebui să trăiască în prietenie”.

Respingerea amestecului în treburile interne practicat sub pretextul apărării intereselor minorităţilor naţionale nu avea însă, în vederile lui I.I.C. Brătianu, nimic comun cu negarea acestor drepturi, cu intenţia de a le încălca. „Avem dorinţa, avem interesul – declara el la Conferinţa de pace – ca să trăim în pace şi frăţie cu minorităţile de la noi şi cu vecinii de peste hotare; încredeţi-vă şi în inima şi în creerul nostru, dar nu ne cereţi ca asemenea drepturi să fie chezăşuite de alţii, ci numai de statul şi poporul român“. „România – spunea el cu alt prilej – are nevoie de pace şi siguranţă la graniţele sale, de ordine şi linişte înlăuntrul lor. Cu solicitudine şi hotărâre, ea voieşte ca cetăţenii săi, de orice origine, să-şi desfăşoare din plin, într-o atmosferă de frăţietate, însuşirile de cultură şi producţiune, spre folosul lor şi al întregii vieţi sociale”. „Vrem să stabilim aici, pe coastele Carpaţilor, la gurile Dunării, între Nistru şi Tisa – afirma el într-un alt context – un stat cu adevărat democratic, care va asigura tuturor locuitorilor săi, fără deosebire de naţionalitate sau de religie, un regim de egalitate, de libertate, de ordine şi de progres care, printr-o dezvoltare sănătoasă şi organizată, va fi, în toate împrejurările, un element de ordine, de pace şi de civilizaţie în această parte a Europei”.

C.R.

___________________________________________________

Notă: În realizarea acestui material s-au folosit fragmente din lucrarea cu acelaşi titlu, de Dr. Marin Nedelea. (1991)