NUMARUL
203-204
Odată cu sosirea lunii martie, prin tradiție, chipul femeii, în diferitele sale ipostaze, revine în ...
Excentricul, dar experimentatul fost președinte al Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker, vorbea mai anii trecuți de ...
Viața politică din Republica Moldova dă semne tot mai evidente că a intrat deja în ...
Poveștile din copilărie, auzite de la părinți sau bunici, sunt mereu o carte de istorie ...
Din perspectiva adevărului istoric, domnia principelui român Vlad Țepeș este departe de poveștile personajului de ...
I. De la lampa cu gaz la John D. Rockefeller   Rege printre combustibili, petrolul încă face ...
De-a lungul timpului, exilul s-a perpetuat ca fiind una dintre cele mai aspre sentințe, cu ...
Pe lângă binecunoscutele agenții guvernamentale legate de economie, educație, apărare sau afaceri externe, unele state ...
NIRO Investment Group a început lucrările de construcție pentru cel mai înalt hotel din România, ...
Niro Investment Group” – 20 de ani de implicare activă în societatea românească
Niro Investement Group, unul dintre cele mai mari grupuri de afaceri din România cu experienţă ...
De peste două decenii, grupul de firme „NIRO”, preşedintele său, dl. Nicolae Dumitru, s-au implicat ...
Se împlinesc 20 de ani de la înfiinţarea primei firme din componenţă NIRO GROUP. Pornită ...
Susţinere pentru handbalul românesc. Din octombrie, Grupul de firme NIRO INVESTMENT a devenit partener oficial ...
Există momente de excepție când solidaritatea umană se manifestă plenar în diferite ipostaze. Printre marile ...

Articole din categoria ‘Evoluţii’

Bogații lumii își adjudecă alimentarea cu apă

Reporter: editura May - 28 - 2020 Comments Off on Bogații lumii își adjudecă alimentarea cu apă
Multe dintre resursele cunoscute, de care depinde evoluția societății omenești, sunt pe sfârșite. În aceste condiții, marile entități financiare și miliardarii lumii sunt într-o competiție acerbă pentru adjudecarea uneia dintre acestea, adevărată comoară a Terrei: apa potabilă.

Trecerea lumii la energie verde și la un consum mai redus de resurse rămâne doar un slogan, cel puțin din perspectiva giganților bancari. De pildă, în perioada scursă de la Acordul climatic de la Paris, semnat în anul 2016, cea mai mare bancă a SUA, JP Morgan Chase, a „infuzat” 196 miliarde de dolari în industria petrolului. Și dacă, pe de o parte, americanii pot invoca faptul că țara lor s-a retras din acest acord odată cu președinția lui Donald Trump (deși termenul de ieșire efectivă este noiembrie 2020…), pe de altă parte, băncile japoneze sau britanice, aflate în topul investițiilor de acest tip, nu pot invoca decât… profitul. 

În acest trend al acaparării resurselor se înscriu multe dintre „mișcările” care se fac în prezent pe direcția apei potabile. „Apa este petrolul secolului XXI”, spunea încă din anul 2008 Andrew Liveris, CEO al companiei „DOW Chemical”, din SUA. Nume mari din industria bancarăGoldman Sachs, Citigroup, UBS, Deutsche Bank, Credit Suisse, Macquarie Bank, Barclays, Grupul Blackstone, Allianz sau HSBC Bank, printre altele – își consolidează controlul asupra acestei resurse vitale. 

Nici miliardarii nu stau degeaba: fostul președinte al SUA, George H.W. Bush, și întreaga sa familie, Li Ka-shing sau Manuel V. Pangilinan sunt doar câteva nume din lista de bogătași care achiziționează întinse suprafețe ce au izvoare subterane, lacuri, facilități de acces și cumpără masiv drepturi asupra surselor de apă. În paralel, investesc sume impresionante în companiile care se ocupă cu depistarea, exploatarea și realizarea de tehnologii pe segmentul apei, în toată lumea. În anul 2011, multimiliardarul Li Ka-shing, din Hong-Kong, cumpăra Northumbrian Water, rețea care deservește 2,6 milioane de cetățeni din nordul Angliei. Ulterior a început o colaborare cu Samsung, pentru a investi în tehnologii de tratare a apei. La rândul său, fostul președinte al SUA, George H.W. Bush a cumpărat, în anul 2006, 1.200 de kilometri pătrați de teren cu rezerve de apă în America de Sud, iar un an mai târziu, Jenna Bush, fiica fostului președinte George W. Bush, achiziționa în zona de frontieră dintre Bolivia, Brazilia și Paraguay o suprafață mai mică, de 500 de kilometri, dar aflată în imediata vecinătate a lotului cumpărat de bunicul său. Sub cele două parcele combinate se află cea mai mare rezervă de apă din America de Sud și din lume, Acuifero Guaraní, care se întinde sub patru state: Argentina, Brazilia, Paraguay și Uruguay. De asemenea, Warren Buffet este un al miliardar care a investit masiv în alimentarea cu apă, prin intermediul unor companii de profil. 

Odată cu accelerarea procesului de achiziții, giganții financiari animați de același interes nu au ezitat să-și unească forțele pentru a acapara cât mai multe surse de apă. Un articol din „New York Times”, din anul 2008, anunța că Goldman Sachs investise deja în doi ani peste zece miliarde de dolari în infrastructură dedicată apei. De asemenea, Kohlberg Kravis Roberts și Grupul Carlyle direcționaseră alte sute de miliarde de dolari în același scop, și pe teritoriul Statelor Unite, și în alte părți ale lumii. „Wall Street se pregătește pentru profitul care va veni din zona alimentării cu apă în următoarele decenii”, punctează un articol din globalresearch.ca. 

Câteva date ar putea fi relevante. Încă din anul 2003, gigantul bancar Goldman Sachs a bătut palma cu Blackstone Group, multinațională americană, achiziționând împreună Ondeo Nalco, un grup care se ocupă cu tehnologia apei și care anterior făcuse parte din corporația franceză Suez S.A. Pentru suma de 4,2 miliarde de dolari, banca și-a asigurat în domeniu o rețea globală de top, cu 10.000 de angajați și operațiuni în 130 de țări. Cinci ani mai târziu, Goldman Sachs numea apa „petrolul secolului următor” și ținea conferințe în care reprezentanții entității financiare afirmau că „investitorii în domeniu trebuie să se aștepte la recompense uriașe”, dar și că „orice diminuare a resurselor de apă ar însemna o calamitate mai mare, în secolul XXI, decât penuria de alimente sau de energie”. Aceeași bancă a achiziționat, în anul 2012, compania Veolia, din Marea Britanie, care deservește peste 3,5 milioane de consumatori din sudul Angliei… Încă din anul 2007, UBS Investment Research, o divizie a celei mai mari bănci elvețiene UBS AG, a realizat un parteneriat cu Australia’s Challenger Fund și au achiziționat împreună Southern Water, furnizor de top în Marea Britanie. Și Credit Suisse a realizat un perteneriat cu General Electric, extinzându-și achizițiile spre rezervele de apă și tehnologia aferentă, apoi au semnat un acord cu britanicii de la Consensus Business Group, companie a miliardarului de origine iraniană Vincent Tchenguiz, investind împreună în facilități de producere a energiei verzi și de alimentare cu apă în toată lumea. Englezii de la Barclays, prin unitatea bancară, gestionează un fond intitulat „iShares S&P Global Water”, listat la Bursa din Londra, oferind spre cumpărare acțiuni la cele mai mari companii de gestionare a apei din lume. Băncile și multinaționalele germane au și ele partea lor în acest tablou. Allianz Group, care operează în 70 de țări, a lansat un fond global care investește în sisteme de siguranță a exploatării apei din toată lumea. La rândul său, Deutsche Bank este un jucător major pe această piață, investițiile sale vizând distribuția și gestionarea apei, purificarea, canalizarea, dezinfectarea, desalinizarea, instalațiile sanitare casnice, reciclarea, irigațiile și rețelele de furnizare a apei potabile îmbuteliate. Pentru toate acestea, de-a lungul anilor, gigantul bancar german a semnat acorduri de asociere și parteneriate public-private cu entități din Marea Britanie, Bulgaria, Bahrein, Canada sau Singapore. 

Și marile fonduri de pensii investesc în sectorul de gestionare a apei. De exemplu, BT Pension Scheme, care aparține de British Telecom, a cumpărat acțiuni ale companiei Thames Water în anul 2012, iar CDPQ și CPPIB, din Canada, au achiziționat South East Water, respectiv Anglian Water, rețele din Marea Britanie. Apa furnizată consumatorilor vestici s-a dovedit un domeniu de interes și pentru fonduri de investiții, printre care la loc de frunte se află giganții „Abu Dhabi Investment Authority” sau „China Investment Corporation”.

Pe lângă acest tip de achiziție, giganții financiari „tatonează” și autoritățile locale, încercând să determine achiziția prin concesionare, pe zeci de ani, a rezervelor publice. Alte modalități de a-și adjudeca dreptul de a alimenta populația și industriile sunt cumpărarea dreptului de proprietate, de a exploata apele de suprafață și izvoarele subterane, proiecte de desalinizare și de purificare, tehnologii de irigații, echipamente de forare, servicii de ecologizare, rețele de conducte etc. Vizat este și sectorul de retail, multe dintre companiile care îmbuteliază și comercializează apă fiind achiziționate de bănci sau grupuri de multinaționale pe tot globul, din SUA în China. 

Calculele nu sunt întâmplătoare. Pe lângă nevoia de apă pentru supraviețuire, igienă și producție, Organizația Națiunilor Unite are, printre prioritățile de dezvoltare ale mileniului trei, la loc de frunte, reducerea masivă, încă din primele două decenii, a proporției locuitorilor Terrei care nu au acces la surse sigure de apă. Asta înseamnă potențiale sute de milioane de noi consumatoricasnici, pe care cei ce dețin resursele și tehnologiile de apă sunt gata să-i servească. De asemenea, pe palierul industrial, în prezent, pentru producerea unui kilogram de carne de consum este nevoie de 15.000 de litri de apă, iar pentru producerea unui tricou sunt necesari nu mai puțin de 2.700 de litri, arată o analiză „The Guardian”. Așadar, industriile de mare consum ale viitorului vor fi alimentate de aceiași mari deținători ai acestei resurse. 
 
 
 

Paradoxuri ale popularității liderilor

Reporter: editura May - 28 - 2020 Comments Off on Paradoxuri ale popularității liderilor
În pofida unor măsuri care pot fi încadrate ca aducând atingere libertăților cetățenești pe care le-au luat în context de pandemie anumiți lideri considerați a avea pusee de exces de autoritate, sondajele de opinie arată o paradoxală creștere de popularitate. În unele cazuri, este vorba despre aceleași regimuri pe care înainte de criza sanitară opinia publică le acuza de abuz de putere…

Președintele Poloniei, Andrzej Duda

Liderii cu tendințe autoritare din centrul și estul Europei au câștigat, în contextul pandemiei generate de COVID-19, semnificative avantaje de popularitate, constatate de numeroasele sondaje derulate în opinia publică. Astfel, experții citează cazul Ungariei, țară în care, la sfârșitul lunii martie a.c., Parlamentul țării emitea un pachet de legi care îi dădeau premierului Viktor Orban puteri nemăsurate, pentru oricât timp ar fi dorit, printre care și posibilitatea de a întemnița jurnaliști incomozi. Comisia Europeană a condamnat imediat această atitudine, împreună cu opoziția ungară, dar rezultatele unor sondaje de opinie au arătat că sprijinul popular pentru premier și Cabinetul său era de până la 78%, în timp ce opoziția se afla în cădere liberă de încredere.

 

Președintele Serbiei, Aleksandar Vucic

O cercetare sociologică din Turcia a relevat faptul că popularitatea președintelui Recep Tayyip Erdogan se situa, cu câteva săptămâni în urmă, la 56%, o creștere cu 15 procente față de perioada dinaintea crizei medicale, când același șef de stat era foarte nepopular din pricina atitudinii față de conflictul din Siria și a adâncirii dificultăților economice din Turcia. Deși șeful statului turc a dat declarații care în timpuri obișnuite ar fi stârnit oprobriul – „Unele ziare și politicieni sunt mai periculoși decât virusul. (…) Dar vom scăpa curând de virușii politici și mediatici” – sprijinul pentru Erdogan a crescut spectaculos. 


În Polonia, Guvernul populist a introdus foarte rapid măsuri dure de carantină, îngrădind la maximum dreptul de circulație imediat ce a apărut primul caz de coronavirus, acțiuni considerate printre cele mai severe din Europa. Totuși, în vârful epidemiei, popularitatea președintelui în exercițiu Andrzej Duda se afla la cote care nu dau șanse contracandiatului său la alegerile prezidențiale, Wladimir Kosiniak-Kamysz. Diferența dintre cei doi politicieni înaintea scrutinului era relevantă pentru felul în care au perceput cetățenii polonezi măsurile Guvernului: 52% la 12.6%, notează „BalkanInsight”.

Premierul Ungariei, Viktor Orban, și președintele R. Moldova, Igor Dodon

Și Serbia a fost una dintre țările care au luat încă din luna martie măsuri draconice în fața răspândirii epidemiei de coronavirus. Dar, după o lungă perioadă în care președintele Aleksandar Vucic a fost acuzat de tendințe autoritare, s-a constatat faptul că în plină criză sanitară, șeful statului sârb era mai popular ca oricând. Potrivit datelor Institutului de Afaceri Europene, 61.2% dintre cetățeni l-ar fi votat din nou. Pe de altă parte, doar un sfert din populația Serbiei are încredere în politicienii țării…


Măsurile restrictive impuse de autoritățile de la Chișinău au mers până la interzicerea distribuirii unor publicații în interiorul țării, dar toate acțiunile antidemocratice de care au fost acuzați PSRM și președintele Igor Dodon au pălit brusc și rapid în condițiile temerilor legate de pandemie, iar sondajele de opinie au arătat cifre uimitoare pentru un guvern considerat departe de valorile democrațiilor occidentale: majoritatea cetățenilor moldoveni ar fi asigurat prin vot, la acel moment, o majoritate confortabilă partidului lui Igor Dodon, președintele însuși înregistrând un spor semnificaiv de popularitate, situat imediat după nivelul de încredere în medicii din țara vecină.

Președintele Turciei, Recep Tayyip Erdogan

În Slovacia, chiar dacă izbucnirea pandemiei a coincis cu schimbarea de guvern și noul Executiv, condus de Igor Matovic, a impus măsuri controversate, care ar fi fost aspru criticate nu cu mult timp în urmă, cum ar fi urmărirea de către autorități a telefoanelor mobile, guvernanții se bucură de încrederea a 90% dintre cetățeni, chiar și măsurile restrictive fiind susținute de majoritatea slovacilor, arată datele unui sondaj al agenției „Focus”. „Oamenii au tendința de a se uni în jurul liderilor politici atunci când se tem”, sintetizează specialistul în politică Sezin Oney, din Istanbul.


Un alt paradox al popularității liderilor se înregistrează în dreptul lui Vladimir Putin, președintele Federației Ruse, șef de stat autoritar care a scăzut masiv în sondaje în ultimele săptămâni, după ce mult timp a fost lider nedisputat al încrederii rușilor.

 

Colonialismul fără… colonialişti

Reporter: editura July - 6 - 2017 Comments Off on Colonialismul fără… colonialişti

Migranții economici care se revarsă astăzi în valuri spre Europa sunt oameni care caută condițiile de trai și nivelul pe care colonialismul occidental le-a arătat cândva în țările lor… 

Căi ferate în Nigeria

În general, colonialismul are o reputație neplăcută, dar nu a fost o epocă pe de-a întregul nefastă. În spatele violențelor și abuzurilor la care colonizatorii au recurs deseori în relație cu populațiile băștinașe, un lucru este de netăgăduit: colonizarea a însemnat și dezvoltare, în toate palierele societății.  

Înainte de colonizare, guvernarea însemna, în mare parte din lume, domnia unor regi absoluți sau a unor organizații militare asupritoare. Ulterior, britanicii, de pildă, au contribuit la dezvoltarea unor guvernări locale, a unor servicii civile și a unei legislații apropiate de democrație în toate zonele colonizate. Multe dintre aceste realizări s-au perpetuat până astăzi. Demn de menționat este exemplul statului Ghana, fostă colonie engleză, care în prezent, la circa 50 de ani de la decolonizare, se prezintă ca „o țară în care funcționează un sistem politic multipartit, guvernat de Constituție”, notează Huffington Post”. La rândul ei, Franța colonială considera că teritoriile cucerite făceau parte din statul francez și era arborată peste tot faimoasa sintagmă „Liberté, Egalité, Fraternité”. În funcție de felul în care au reușit guvernele ulterioare independenței să gestioneze regulile democratice, aceste state sunt mai mult sau mai puțin furnizoare de migranți.  

Parlamentul statului Ghana

Colonizarea a generat și perioade de progres economic. În ultimii ani, mari părți din Africa înregistrează o explozie a modernizării unei infrastructuri care a rămas din era colonială. Marile căi ferate din Nigeria, Etiopia, Uganda sau Kenya se edifică pe urmele fostei infrastructuri și ar urma să scoată din sărăcie milioane de oameni. India se folosește și ea în prezent de căile de transport din vremurile când era colonie britanică, și care există peste tot. În toate aceste cazuri, politicile economice de după încheierea colonizării au contat cel mai mult în ridicarea nivelului de trai al populațiilor, cu efecte directe asupra fenomenului migraționist.  

Se poate menționa și impactul asupra sănătății unor popoare întregi pe care l-a generat era colonială. După cum se cunoaște, noii stăpâni relocați la conducerea coloniilor au făcut eforturi remarcabile pentru a fi eradicate boli foarte grave, care decimau populațiile băștinașe, punându-i chiar pe ei în pericol. Prin forța acestor împrejurări, imperialismul a însemnat un uriaș pas înainte în tratarea malariei cu chinină, de exemplu, fiind salvat astfel un număr incalculabil de vieți. Ulterior, populațiile colonizate au beneficiat de aceste evoluții. Unele dintre fostele colonii au dezvoltat sisteme medicale relativ acceptabile, au construit spitale și au utilizat aceste practici moderne dezvoltate de europeni pentru propriile popoare. Altele, însă, și-au neglijat cetățenii, iar aceștia, știind că se poate trăi la un alt standard, iau calea Europei.  

Spital inaugurat în Kenya

O maximă importanță în ansamblul deciziei de a porni în căutarea unei vieți mai bune o reprezintă depășirea barierei lingvistice. Interesant de menționat este faptul că mulți africani pot spera să-și croiască un alt destin pe „bătrânul continent” grație… colonizării, în timpul căreia limba franceză a fost obligatorie. Este și cazul indienilor și pakistanezilor, care vorbesc engleza ca pe o a doua limbă și astăzi umplu centrele de afaceri din Londra. Datele contemporaneității prezintă un tablou relevant pentru impactul unității lingvistice generate de colonialism: în 106 state (multe foste colonii) se vorbește limba engleză, franceza în 53, iar spaniola este prezentă în alte 31. Luate împreună, toate aceste țări reprezintă o mare parte a lumii, unificată prin impunerea, cândva, a unei limbi sau alteia în cadrul procesului de colonizare. Firește, cu șanse crescute proporțional pentru toți acești oameni în cazul în care decid să migreze spre occident. 

Nu în ultimul rând, în pofida numeroaselor clișee în care este perceput colonialismul, acesta a fost, paradoxal, un factor de pace extinsă. De exemplu, cei ce acuză atrocitățile Imperiului spaniol în Lumea Nouă ar trebui să menționeze și că aztecii băștinași pe locurile nou descoperite erau în plin proces de cucerire a teritoriilor învecinate când au sosit europenii, iar metodele lor de cucerire erau de o brutalitate extremă. Mai departe, înainte de colonizarea britanică, India era teritoriul luptelor feroce dintre băștinași și triburi de o atrocitate proverbială. După secole de rivalități sângeroase, colonizarea a însemnat, practic, aducerea laolaltă a tuturor triburilor și obligarea lor la a jura credință cuceritorilor. Resentimentele au rămas, dar prezența lor a generat și crearea unor identități naționale care există și în zilele noastre. Lipsa unei păci durabile înseamnă astăzi, în multe cazuri de foste colonii, și milioane de oameni care pleacă în pribegie, asaltând orașele… foștilor colonizatori. 

Tineri indieni studiază în Marea Britanie

Demn de menționat este faptul că era colonială a pus și bazele a ceea ce cunoaștem astăzi ca fiind turism global. Înainte de secolul al XIX-lea, călătoriile erau un privilegiu al celor bogați, dar după creșterea Imperiului colonial britanic, Thomas Cook a început să ofere clasei mijlocii prilejul de a călători în locuri exotice ca Jamaica, Egipt sau Australia. „Imperiile au furnizat posibilitatea dezvoltării globale a industriei turismului. Prin transformarea publicitară a izolatei și sălbaticei Australia în destinație turistică paradisiacă, aceste locuri s-au schimbat definitiv”, notează publicația „Journal of Tourism History. Diferența de dezvoltare actuală dintre Australia și Jamaica, de exemplu, arată cu claritate și de ce un mare număr de jamaicani părăsesc țara – în căutarea unei vieți mai bune ori goniți de violențele interne. Și asta după ce zona Caraibelor și Australia au pornit cândva de la același statut, acela de colonii… 

Roxana Istudor 

 

„Eşecul imaginaţiei colective” – un deceniu de previziuni economice eronate

Reporter: editura April - 26 - 2017 Comments Off on „Eşecul imaginaţiei colective” – un deceniu de previziuni economice eronate

Numeroase state și guverne au dat greș, unul după altul, în confruntarea cu realitatea, în ciuda marilor previziuni care au funcționat în ultimii zece ani, 

 

Cartea „The Road to Ruin: The Global Elites’ Secret Plan for the Next Financial Crisis”, de James Rickards

Un moment relevant pentru felul în care estimările marilor economiști dau greș s-a petrecut în anul 2008. În vizită la „London School of Economics”, regina Elisabeta a II-a a Marii Britanii a întrebat „cum de nimeni nu a văzut că vine criza?”. Specialiștii de aici au trimis un răspuns… după șase luni. În scrisoarea respectivă își exprimau scuzele pentru ceea ce au numit „eşecul imaginaţiei colective”.  

De atunci încoace, lucrurile nu s-au schimbat major. De la Fondul Monetar Internațional la Wall Street, previziunile marilor economiști și finanțiști se lasă surclasate de evenimentele care se petrec în realitate. Amintim doar estimările anului 2016, care s-au dovedit complet nepregătite în fața unui șoc ca „Brexit” sau a alegerii lui Donald Trump ca președinte al SUA. Exemplele sunt nenumărate. De pildă, comerțul liber predicat și susținut de elitele economice a promis locuri de muncă în statele în curs de dezvoltare în paralel cu menținerea joburilor în țările avansate. Sistemul s-a dovedit greșit, pentru că se bazează pe o teorie veche de 200 de ani și mult depășită. Ca urmare, astăzi, angajații multor companii de top mondial sunt șomeri, întrucât producțiile s-au mutat spre locurile cu forță de muncă mai ieftină. „Comerțul liber nu produce rezultate optime pentru că nu este… liber. Este o casă construită pe nisipuri mișcătoare și pe prezumții care nu se confirmă în lumea reală și n-o vor face niciodată”*, afirmă analistul financiar James Rickards. 

 

Estimări bazate pe modele abstracte 

Paul Romer, prim-vicepreședinte al Băncii Mondiale

Elitele FMI și Rezervei Federale Americane și-au greșit estimările pentru majoritatea economiilor importante, arată „The Epoch Times”. Guvernele și companiile și-au construit strategiile pornind de la previziuni prea optimiste, dar cei care le-au făcut „se bazează pe modele abstracte, cad de acord unii cu ceilalți, apoi își acoperă reciproc spatele”, explică Woody Brock, președinte al companiei de consultanță „Strategic Economic Decisions”. Și evaluatorii de risc de pe Wall Street au rămas înțepeniți în aceleași tipare care au dus la declanșarea gravei crize a creditelor neperformante. După criza financiară, s-a recurs la tipărirea de bani și stimulări financiare de amploare și de tot felul, promițându-se o revenire la creștere economică solidă și semnificativă, lucru care nu s-a întâmplat (creșterea UE va fi de 1,6% în 2017, iar a SUA era de sub 2% în ultimul trimestru al anului trecut). „Cei care fac previziunile tratează sectorul financiar ca pe o urmare, nu ca pe un declanșator, deși toată lumea știe că atunci când ceva merge rău, sectorul financiar este cauza”, argumentează Steve Keen, profesor la Universitatea Kingston, din Londra.  

Însuși economistul șef al Băncii Mondiale, prim-vicepreședinte al instituției, Paul Romer, trăgea un semnal de alarmă vizavi de aceste estimări, punctând faptul că „macro-modelele folosite în prezent pleacă de la prezumții incredibile, care ajung la concluzii năucitoare”**. 

Poate cel mai grav este faptul că din aceste modele lipsesc crizele, care nu se încadrează în previziuni. Consecințele au fost întotdeauna devastatoare, iar prețul l-au plătit de fiecare dată oamenii de rând, cei pe care se testează în final teorii și estimări economice care se dovedesc mai mereu departe de realitate.  

 
 


* James Rickards, „The Road to Ruin: The Global Elites’ Secret Plan for the Next Financial Crisis”  
** Paul Romer, „The Trouble With Macroeconomics”  

 

Drumul Uniunii Europene prin secole

Reporter: editura December - 12 - 2013 Comments Off on Drumul Uniunii Europene prin secole


– Un parcurs cu numeroase modificări, restructurări şi ajustări –

Cetăţenii Europei se întreabă tot mai des, în faţa provocărilor pe care le are în faţă proiectul european, cum a evoluat vechiul „vis” al iniţiatorilor Uniunii. În încercarea de a răspunde la unele dintre aceste dileme, ne propunem să abordăm felul în care conceptul iniţial a fost adaptat la realităţile celor şase decenii scurse de când Uniunea Europeană a prins primele contururi.

Jean Monnet şi Robert Schuman, „părinţii fondatori” ai Uniunii Europene

Jean Monnet şi Robert Schuman, „părinţii fondatori” ai Uniunii Europene

Când ţările Europei occidentale au decis să constituie împreună un spaţiu al păcii şi prosperităţii, acesta a fost un „vis”, născut din ruinele celui de-al doilea război mondial. În timp, s-a transformat într-o năzuinţă a întregii Europe după căderea comunismului, un deziderat al reunificării vechiului continent şi al construirii unei veritabile „case comune”. Milioane de europeni şi-au dorit cu ardoare să poată fi integraţi în blocul comunitar, să poată circula liber, să se simtă cetăţeni ai continentului.

Care a fost parcursul acestui un proiect devenit model de progres pentru întreaga planetă? Un scurt istoric al edificării Uniunii Europene ne duce în anul 1949, când diplomatul şi economistul francez Jean Monnet, pe atunci şef al Organizaţiei Naţionale a Planificării din Franţa, a conceput ideea de Comunitate Europeană. Ideea sa a fost acceptată de Robert Schuman, ministrul de Externe al Franţei, iar proiectul a fost făcut public. Propunerea concretă viza plasarea producţiei franco-germane de cărbune şi oţel sub responsabilitatea unei autorităţi supreme comune, independente, în cadrul unei organizaţii deschise participării şi altor state europene. În urma acestei declaraţii, Germania de Vest, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg au răspuns favorabil şi astfel s-a format „Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului”. Aşadar, nucleul edificiului s-a constituit pe considerente economice. Astăzi, după cum se ştie, unificarea europeană a cuprins şi palierele, social şi cultural.

Libertăţile şi aplicarea lor

Semnarea tratatului de la Roma, actul de naştere al Comunităţii Economice Europene (1957)

Semnarea tratatului de la Roma, actul de naştere al Comunităţii Economice Europene (1957)

Privind spre felul în care au evoluat conceptele de bază ale UE, ne vom referi la aşa-numitele libertăţi, care s-au stabilit dintru început: libera circulaţie a bunurilor, libera circulaţie a capitalurilor, libera circulaţie a serviciilor şi libera circulaţie a persoanelor. Să le luăm pe rând. În ce priveşte circulaţia bunurilor, întreprinderile din UE pot vinde şi cumpăra mărfuri pe tot teritoriul Uniunii. Totuşi, începând cu anii 1980, UE a dezvoltat o nouă abordare, stabilind cerinţe pe care trebuie să le respecte produsele pentru a putea fi comercializate pe teritoriul său. Astfel, au fost publicate, până în prezent, circa 20.000 de standarde europene. În plus, în anumite condiţii, stabilite ca excepţionale, statele membre pot restricţiona libera circulaţie a mărfurilor. Aşadar, pe acest segment au intervenit ajustări. Libera circulaţie a capitalurilor este considerată cea mai largă libertate, dar şi în acest domeniu au fost operate modificări. Iniţial, tratatele UE nu prevedeau liberalizarea totală a circulaţiei capitalurilor, statele membre fiind obligate numai să elimine restricţiile în măsura în care acest lucru era necesar pentru funcţionarea pieţei commune, arată un document al Parlamentului European. Ulterior, întrucât situaţia economică şi politică din Europa şi din lume a evoluat, a fost nevoie şi aici de anumite reglări. Astfel, după ce Consiliul European a confirmat realizarea progresivă a uniunii economice şi monetare, în 1988, a fost introdusă o mai mare coordonare a politicilor economice şi monetare naţionale. În consecinţă, a fost instituită libertatea deplină a tranzacţiilor de capital, consacrată în Tratatul de la Maastricht: orice restricţii privind plăţile şi circulaţia capitalurilor, atât între statele membre, cât şi între statele membre şi ţările terţe, sunt interzise.

Libera circulaţie a serviciilor este strâns legată de libera circulaţie a persoanelor. Acestea două au fost, în timp – şi continuă să fie – teme de dezbateri aprinse în interiorul Uniunii. De ce? Serviciile au o importanţă crucială pentru piaţa internă comună a UE, deoarece acestea reprezintă între 60% şi 70% din activitatea economică a UE şi aproximativ acelaşi procent din forţa de muncă ocupată.  Principiul care guvernează piaţa internă a serviciilor a fost denumit generic „principiul libertăţi fundamentale” şi a fost reglementat prin Tratatul Comunităţii Europene. Potrivit acestui principiu, companiile cu sediul într-un stat membru au libertatea de a se stabili şi furniza servicii pe teritoriul altor state membre. Dar evoluţiile din realitate au generat numeroase bariere în calea aplicării acestei libertăţi, obstacole pe care UE se străduieşte şi astăzi să le depăşească. Şi asta pentru că multitudinea de servicii implicate variază de la cel mai obişnuit, cum ar fi frizerul, la cele mai mari activităţi, cum ar fi transportul. În anul 2000, un raport al Comisiei Europene atrăgea atenţia cu privire la obstacolele legale, administrative şi practice ale circulaţiei serviciilor peste graniţele Uniunii Europene, la prăpastia încă existentă, după decenii, între viziunea unei economii integrate şi realitatea experimentată de cetăţenii europeni şi de furnizorii de servicii. Cu toate reglementările, în domeniul circulaţiei libere a serviciilor nu s-a atins nivelul performanţelor la care se află circulaţia bunurilor. Şi astfel ajungem la legătura cu libera circulaţie a persoanelor. Atunci când, în 2004 o Directivă europeană în domeniul serviciilor a fost menită să îmbunătăţească sistemul, ea a devenit unul dintre motivele pentru care francezii au respins Tratatul constituţional al UE. Motivul? Aceştia au considerat că aşa-numitul (în mod generic) „instalator polonez” (prestatorul de servicii comunitar, cu drept de a circula liber şi a-şi oferi serviciile liber) era o ameninţare pentru propria piaţă a muncii. Dintr-o dată, două libertăţi nu mai erau… libertăţi. Iată, aşadar, cum marile idei imaginate la începuturile Uniunii au suferit modificări, unele chiar de substanţă. Nu putem omite faptul că Uniunea se vede nevoită şi astăzi să pedepsească state care încearcă să încalce aceste drepturi din motive rasiste sau pentru că, aşa cum am arătat şi în cazul Franţei, imigranţii sunt văzuţi ca europeni de mâna a doua care ocupă locurile de muncă ale localnicilor.

Aceste realităţi, cărora li s-au adăugat evoluţiile istorice şi efectele unei extinderi masive a UE, au generat efecte de diviziune pe care iniţiatorii Uniunii nici nu le-ar fi bănuit. Dacă timp de ani s-a tot vorbit despre vest şi est, despre zidul Berlinului şi „cortina de fier”, astăzi se vorbeşte despre nord şi sud, despre ţările care au rezistat mai bine crizei economice (sau chiar au profitat de ea) şi despre ţările din sud, care au fost lovite din plin. Mai există şi alte diviziuni europene – între zona euro şi restul ţărilor membre sau diferenţele de opinie asupra vitezei de integrare ori transferului de competenţe la Bruxelles.

Un model unic în lume

Parlamentul European: puterea legislativă, bugetară şi de control politic asupra instituţiilor europene.

Parlamentul European: puterea legislativă, bugetară şi de control politic asupra instituţiilor europene.

Am arătat în cele de mai sus felul în care evoluţiile contemporane au obligat Uniunea Europeană să se adapteze, păstrând totuşi reperele fundamentale creionate cândva de fondatorii săi. Mulţi dintre stâlpii care au servit construirii UE nu mai sunt în picioare; amintirea celui de-al doilea război mondial a pălit în timp, războiul rece s-a încheiat, năzuinţa spre prosperitate a fost zdruncinată de criza financiară, reducerea decalajelor dintre statele membre va mai întârzia multe decenii, iar edificarea statului social, parte integrantă din identitatea UE, face faţă cu greu concurenţei globale şi schimbării demografice majore în Europa. Dar, pe lângă inerentele greutăţi, există şi o distanţă mare în direcţia progresului. Putea oare Monnet prevedea că această construcţie continentală, imaginată pe un teritoriu distrus de un război nimicitor, şi-ar putea propune, după o jumătate de secol, să devină, de pildă, „cea mai competitivă economie a cunoaşterii din lume”? Şi totuşi, se întâmplă. Iată şi alte exemple: Uniunea Europeană este astăzi cea mai mare putere comercială din lume, primul donator mondial pentru dezvoltare (prin alocarea a zeci de miliarde de euro anual în vederea îmbunătăţirii condiţiilor de viaţă şi reducerii sărăciei la nivel global), oferă un model de extindere, de cooperare între statele membre, luate fiecare în parte şi întreg ansamblul cu restul lumii, totodată fiind un garant al păcii. Europa continuă să fie în centrul atenţiei mondiale prin experimentarea unui model de integrare unic pe glob. De asemeni, UE a evoluat spectaculos şi în domeniul creării unei pieţe redutabile, primul exemplu de piaţă comună şi unică în acelaşi timp. Mai mult, este un model de libertate, de exercitare neîngrădită a drepturilor omului, de justiţie socială. „Părinţii fondatori” ai UE s-ar putea mândri…

Va veni o zi în care voi, francezi, ruşi, italieni, germani, voi, toate naţiunile continentului, fără să vă pierdeţi calităţile distincte şi glorioasa voastră individualitate, veţi fonda împreună o unitate superioară şi veţi construi fraternitatea europeană” (Victor Hugo)