NUMARUL
197-198
Se cunoaște că, în ultima perioadă, dezbaterile din țări membre ale Uniunii Europene au abordat ...
Ca în fiecare an, în luna decembrie sunt comemorate victimele Revoluției din 1989: aproape 1.000 ...
După 1989, am avut surpriza ca în România să izbucnească uitatele conflicte inter-etnice. Nu știam ...
- spre Vest sau spre Est? - Au trecut mai bine de șase luni de la ...
Reprezentant al unei biserici străvechi, Preafericitul Părinte Neofit, Patriarhul Bulgariei, figurează printre liderii religioși importanți ...
Republica Populară Chineză, țara cea mai populată din lume, și Federația Rusă, țara de pe ...
Africa a încetat de mai multe decenii să fie „continentul sărăciei”, iar marile puteri ale ...
Schimbarea numelui țării este un proces complicat atât intern, cât și la nivel internațional. De ...
În fiecare an, în toată lumea se înregistrează peste un miliard de călătorii în străinătate. ...
Institutul Cultural Turc „Yunus Emre” a aniversat zece ani de la înființare în România. Cu ...
Limbajul diplomatic al celor aflați la putere suportă tranziții ciudate atunci când este vorba despre ...
Complexul comercial „Dragonul roșu”, din cadrul „NIRO Investment Group”, a lansat o nouă campanie umanitară ...

Articole din categoria ‘Evenimente comentate de reputaţi analişti’

Tragedia din martie 1990

Reporter: Adrian Paradovschi April - 26 - 2010 Comments Off on Tragedia din martie 1990

O privire retrospectivă

O atmosferă tot mai încordată, pe măsura apropierii zilei de 15 martie, aniversarea revoluţiei ungare de la 1848, agita spiritele în Transilvania. Presiunile exercitate încă de la începutul anului 1990 asupra etnicilor români care fuseseră repartizați în ținuturile secuiești în vremea lui Ceaușescu, în cadrul unui plan foarte vizibil de modificare a componenței etnice a celor trei județe, își găsesc replica în profanări suspecte de monumente istorice românești, mâzgălite cu lozinci injurioase, într-o maghiară plină de greșeli, făcând să escaladeze confruntările tot mai virulente în presa locală şi centrală. Solicitată direct să explice pe postul public de televiziune, a cărui autoritate era excepțională în acele luni, sensul sărbătorii maghiare de la 15 martie, TVR nu doar că nu o face, dar difuzează într-un crescendo primejdios emisiuni incitante, fățiș anti-maghiare. Toate acestea vor culmina, la Târgu Mureș, la 19 martie 1990, cu ciocniri violente de stradă între grupuri de români – mulţi veniţi cu autobuze special comandate din sate îndepărtate ale judeţului Mureş şi ale celor limitrofe – şi maghiarii din oraș. Agresat, scriitorul Sütö András pierde un ochi, eveniment care personalizează dramatic confruntările interetnice, imediat mediatizate de presa internaţională, a cărei prezenţă în masă la Târgu Mureş rămâne în mare măsură până azi neexplicată. O scenă violentă de agresare a unui anonim e difuzată pe toate canalele de televiziune ca paradigmă a sălbăticiei cu care românii majoritari îi agresează pe unguri. Faptul, dovedit clar ulterior, că victima, Mihail Cofariu, era român şi agresorii erau maghiari nu mai are niciun ecou în media internaţională, dobândind, dimpotrivă, prin reiterare, o valoare simbolică excesivă în interiorul României.

Evenimentele de la Târgu Mureş nu au fost niciodată elucidate până la capăt. În cadrul mini-parlamentului, CPUN, Ion Iliescu emite chiar în seara de 19 martie presupunerea (complet uitată ulterior) că responsabilitatea principală ar reveni românilor, dar comisia de anchetă care se deplasează în zilele următoare la faţa locului contrazice integral această supoziţie, aruncând vina exclusiv asupra maghiarilor din țară și din afara acesteia şi victimizând în exces comunitatea românească din zonă.

Ar fi ispititor pentru istoric să propună ipoteza unei corelaţii directe dintre aceste evenimente şi Proclamaţia de la Timişoara. Totuşi, există indicii serioase în sprijinul ideii că exacerbarea conflictului româno-maghiar se pregătea încă din cursul lunilor ianuarie şi februarie, când proiectul Proclamaţiei de la Timişoara nu apăruse încă. Ipoteza minimală, acceptată practic de toată opinia publică, este că incitările naţionaliste au avut drept scop reînfiinţarea şi legitimarea publică a Serviciului Român de Informaţii, care se constituie explicit ca replică la violenţele de la Târgu Mureş, inducând în acest fel fie ideea că acestea erau un atentat la siguranţa naţională şi la integritatea statului român, fie pe cea contrară, favorizată până azi de o mare parte a opiniei publice – anume că întreaga operaţie a fost o provocare pusă la cale de cei interesaţi în refacerea structurilor de informații și a serviciilor secrete.

În absenţa unor documente şi mărturii circumstanţiate, putem presupune că evenimentele de la Târgu Mureş s-au situat undeva la confluenţa celor două interpretări: în parte provocare, în parte replică la împrejurări cărora o lectură naţionalistă de tradiţie ceauşistă le conferea un dramatism excesiv. Ne putem întreba în ce măsură violențele din Transilvania nu erau menite să fie o contrapondere amenințătoare pentru emanciparea tot mai curajoasă a Moldovei sovietice de sub dominația Moscovei. Într-un plan mai larg, ne putem întreba în ce măsură n-a fost vorba şi de o încercare – din fericire eşuată – de a transforma zona de populaţie majoritar maghiară într-o Bosnie avant la lettre: între modul în care a involuat situaţia în fosta Iugoslavie – dar şi în Transnistria sau în Republicile Baltice – şi desfăşurarea evenimentelor din Transilvania în ianuarie-martie 1990 există destule similitudini. Ambiţii individuale frustrate ale unor personaje şi grupuri sau ale unor persoane din fosta securitate, interesate de un rol mai activ în noile circumstanţe, puteau foarte bine întâlni aici nu doar pulsiuni iredentiste autentice, venite dinspre Ungaria (unde, sub prima guvernare de dreapta, asemenea tendinţe se manifestă frecvent), ci şi elemente ale unui plan mai vast care urmărea crearea unor focare conflictuale la graniţa dintre zonele de influenţă sovietice şi cele occidentale. Gradul ridicat de infiltrare a serviciilor secrete maghiare de către KGB – fapt clar atestat până târziu, în preajma aderării Ungariei la NATO – reprezintă în opinia mea o componentă greu de ignorat a evenimentelor din martie 1990.

Faptul că violenţele s-au stins după doar câteva zile e la fel de problematic ca şi modul în care au izbucnit acestea: ne putem gândi la fel de bine şi că a fost vorba de un simplu exerciţiu limitat, şi că reacţia societăţii româneşti şi/sau maghiare în ansamblu nu a favorizat extinderea conflictului. E destul de clar, pe de altă parte, că nici guvernarea Iliescu nu s-a angajat cu prea multă convingere de partea forţelor majoritare agresive. Cu toate acestea, adoptarea explicită de către FSN a discursului naţional-comunist confirmă presupunerea că, în replică la începuturile de coagulare a Opoziţiei, echipa la putere, la origine legată mai degrabă de KGB şi GRU, a fost adusă să conceadă poziţii importante în noile structuri de putere reţelelor, intereselor – şi fantasmelor – Securităţii ceauşiste.

Prof. dr. Zoe Petre

  • Sublinierile aparţin redacţiei